Carte i - Dispoziţiuni generale - Codul Penal din 1936 CODUL PENAL
M.Of. 65
Ieşit din vigoare Versiune de la: 15 Iunie 1954
CARTEA I:Dispoziţiuni generale
TITLUL I:Legalitatea incriminării, pedepsei şi măsurilor de siguranţă
Art. 1
Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o faptă, care, în timpul când a fost săvârşită, nu era prevăzută de lege ca infracţiune şi nici condamnat la alte pedepse sau supus la alte măsuri de siguranţă, decât acelea pe care le prevede legea.
TITLUL II:Aplicarea legii penale
CAPITOLUL I:Aplicarea legii penale în timp
Art. 2
Infracţiunea săvârşită sub legea veche dar neprevăzută de legea nouă nu se pedepseşte. Executarea pedepsii şi a măsurii de siguranţă, pronunţate în virtutea legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârii judecătoreşti pentru acea infracţiune, încetează prin simplul fapt al intrării în vigoare a legii noi.
Art. 3
Dacă după săvârşirea infracţiunii şi înainte de condamnarea infractorului printr-o hotărâre definitivă, intervine o lege sau mai multe legii succesive, se aplică legea ale cărei dispoziţiuni sunt mai favorabile infractorului.
Infracţiunea săvârşită sub imperiul unei legi temporare este urmărită şi după abrogarea legii prin ajungerea ei la termen.
Art. 4
Legile care prevăd măsuri de siguranţă se aplică şi infracţiunilor comise anterior punerii lor în vigoare, dacă nu sunt definitiv judecate.
Art. 5
În caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţiunea acţiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţiunea cea mai scurtă.
CAPITOLUL II:Aplicarea legii penale în spaţiu
SECŢIUNEA I:Infracţiuni săvârşite în România
Art. 6
Orice infracţiune săvârşită pe teritoriul României este pedepsită după dispoziţiunile legilor penale române.
Legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite deasupra teritoriul României, în cuprinsul apelor sau mării teritoriale, sau pe o navă ori aeronavă română.
Infracţiunea se consideră comisă în România şi atunci când actul comiterii sau omisiunii, ori cel puţin un act de executare a fost început sau săvârşit pe teritoriul român, sau când rezultatul infracţiunii s-a produs pe acest teritoriu.
Art. 7
Legea penală română nu se aplică:
1.persoanei Regelui;
2.persoanelor care, în baza tratatelor sau regulilor de drept internaţional, se bucură de imunitate penală;
3.echipajul unui vas comercial străin, pentru infracţiunile săvârşite pe acel vas, când se află în mare teritorială sau într-un port românesc, precum şi echipajul unei aeronave străine, în timpul când sboară deasupra teritoriului românesc sau se află pe acest teritoriu în virtutea unei autorizaţiuni speciale a guvernului român de cazul când infracţiunea s-a comis contra unui Român sau a turburat pacea şi ordinea publică a teritoriului, sau dacă s-a făcut apel la autorităţile române de comandantul vasului.
SECŢIUNEA II:Infracţiuni săvârşite în străinătate de români sau de străini domiciliaţi în România
Art. 8
Orice cetăţean român poate fi pedepsit pentru faptele săvârşite ca autor, instigator sau complice în afară de teritoriul României, numai după întoarcerea sa voluntară sau dacă găsindu-se în ţară voieşte a rămâne, ori dacă s-a obţinut extrădarea sa şi numai dacă acele fapte sunt socotite ca infracţiuni, atât de legile ţării unde au fost săvârşite, cât şi de legile române, afară de infracţiunile prevăzute de art. 10 şi 11.
În caz de deosebire între pedepsele prevăzute de cele două legi se aplică pedeapsa cea mai uşoară.
Dacă pedeapsa cea mai uşoară este prevăzută de legea ţării străine şi dacă această pedeapsă nu există în legea română, judecătorul trebuie să o transforme într-una din pedepsele prevăzute de acest cod, care i-ar corespunde din punct de vedere al naturii şi duratei.
Infractorul nu poate fi urmărit dacă dovedeşte că pentru acele fapte a fost amnistiat sau a fost judecat în străinătate printr-o hotărâre definitivă, iar în caz de condamnare, că a fost scutit de executarea pedepsei sau că pedeapsa i s-a stins prin executare sau prin orice alte cauze de stingere a pedepselor prevăzute de legea ţării unde a fost condamnat.
Când infractorul s-a sustras prin orice mijloace, dela executarea integrală a pedepsei la care fusese condamnat în străinătate, partea din pedeapsă executată în străinătate se socoteşte în executarea pedepsei ce se pronunţă de către instanţele române. Se deduce şi deţinerea preventivă suferită în străinătate.
De asemenea nicio urmărire nu se poate face pentru acele infracţiuni, care, după legea străină, sunt supuse unei plângeri prealabile şi când o atare plângere nu s-a produs sau a fost retrasă în mod legal.
Legea penală română se aplică cetăţeanului român şi pentru faptele comise în străinătate, chiar când locul de comitere nu este supus unei suveranităţi, dacă faptele sunt calificate crime sau delicte şi pedepsite de acest cod.
Art. 9
Dispoziţiunile prevăzute în articolul precedent sunt aplicabile şi străinilor domiciliaţi în România, dacă nu sunt supuşi niciunei ţări sau dacă extrădarea lor nu a fost cerută, precum şi străinilor care au dobândit naţionalitatea română după ce au săvârşit infracţiunea în străinătate.
Ele sunt de asemenea aplicabile instigatorilor şi complicilor care în România au făcut acte de participare la o infracţiune săvârşită în străinătate şi prevăzută de legile române.
SECŢIUNEA III:Infracţiuni contra unor interese ale Statului Român, săvârşite de români sau străini în străinătate
Art. 10
Acelea care săvârşite, în afară de teritoriul României, ca autor, instigator sau complice, crimă în contra siguranţei Statului, delict de falsificare a monedelor metalice române, a efectelor publice, a biletelor de bancă române sau o contrafacere a sigiliilor Statului, ori ale autorităţilor române, a timbrelor sau a mărcilor naţionale, ori delictul de ofensă în contra onoarei, prestigiului ori intereselor naţiunii sau Statului român, precum şi orice crimă sau delict contra unui cetăţean român, poate fi urmărit în România, judecat şi condamnat, chiar în lipsă, afară de cazul când guvernul român a cerut urmărirea în străinătate.
Dacă infractorul este prins pe teritoriul român, sau dacă se obţine extrădarea lui, este supus la executarea pedepsei ce s-a pronunţat de instanţele române, chiar dacă pentru faptele enumerate în alineatul precedent a fost amnestiat în străinătate sau a fost judecat printr-o hotărâre definitivă, iar în caz de condamnare, că a fost scutit de executarea pedepsei sau că pedeapsa i s-a stins prin executare sau prin orice alte cauze de stingere a pedepsei prevăzute de legea ţării unde a fost condamnat.
În caz de condamnare în străinătate, pentru aceeaşi infracţiune, pedeapsa executată acolo se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele române. De asemenea se deduce, conform dispoziţiunilor din acest cod şi deţinerea preventivă suferită în străinătate.
Cei condamnaţi în lipsă pot cere rejudecarea procesului dacă se află în ţară şi dacă termenul de prescripţie a pedepsei nu a expirat.
SECŢIUNEA IV:Infracţiuni săvârşite de străini în străinătate
Art. 11
Orice alte crime sau delicte, în afară de cele prevăzute în art. 10, săvârşite de străini în străinătate, se pedepsesc, conform art. 8, dacă străinul infractor se află în ţară şi dacă nu se cere extrădarea lui sau dacă extrădarea nu poate fi executată.
Urmărirea pentru aceste infracţiuni nu se poate face decât după cererea Ministerului Justiţiei, afară de următoarele infracţiuni care se urmăresc şi se pedepsesc, conform dispoziţiunilor acestui cod, independent de dispoziţiile penale în vigoare la locul de comitere al infracţiunii:
1.falsificarea de monedă metalică, hârtie monedă, efecte publice, bilete de bancă, timbre sau mărci străine;
2.traficul de femei şi copii;
3.actele de terorism considerate ca infracţiuni prin codul de faţă;
4.traficul de substanţe stupefiante;
5.traficul de publicaţiuni obscene (pornografia);
6.abandonul de familie;
7.participarea la acte comise în scop de a pune în stare de sclavie o persoană;
8.pirateria;
9.ruperea sau distrugerea cablurilor submarine, precum şi punerea în circulaţiune prin radiodifuziune de semnale sau apeluri false de pericol;
10.orice alte infracţiuni prevăzute de acest cod, pentru care România s-a obligat prin convenţiuni internaţionale a le reprima.
SECŢIUNEA V:Efectele hotărârilor penale pronunţate în străinătate
Art. 12
În cazul condamnării în străinătate a unui cetăţean străin domiciliat în România, pentru o infracţiune de drept comun, instanţele respective române, în urma cererii Ministerului public, pot pronunţa incapacităţile, interdicţiunile şi decăderile prevăzute de legile române pentru acea infracţiune.
Condamnatul are dreptul de a cere judecătorului să reia în cercetare întreaga afacere, înainte de a se pronunţa asupra acţiunii în decădere, exercitată de Ministerul public.
Acţiunea în decădere nu poate fi exercitată de Ministerul public, dacă românul a fost amnistiat sau reabilitat în ţara unde a săvârşit infracţiunea sau dacă au trecut zece ani dela data când i s-a stins pedeapsa în străinătate prin executare, graţiere, prescripţie sau din orice altă cauză de stingere a pedepselor prevăzute de legile ţării, unde a fost condamnat.
Art. 13
Străinul pedepsit în ţara sa pentru o infracţiune de drept comun, prevăzută şi de legea română, este lipsit în România de exerciţiul şi folosinţa acelor drepturi, care i-au fost interzise prin hotărârea străină rămasă definitivă.
Această dispoziţiune nu se aplică, dacă străinul a fost condamnat în lipsă sau dacă interdicţiunile, incapacităţile şi decăderile pronunţate prin hotărârea străină sunt contrare ordinii publice.
Art. 14
Acela care săvârşeşte o infracţiune în România, după ce a fost condamnat în străinătate printr-o hotărâre definitivă pentru o infracţiune prevăzută şi de legea română, poate fi socotit ca recidivist, în cazurile şi condiţiile stabilite de acest cod.
SECŢIUNEA VI:Dispoziţiuni comune
Art. 15
În toate cazurile, când instanţele române sunt competente a judeca infracţiunile săvârşite, aceste instanţe aplică măsurile de siguranţă prevăzute de legile române, chiar dacă atari măsuri nu există sau există numai în parte, în legile ţării unde s-a săvârşit infracţiunea.
SECŢIUNEA VII:Extrădarea
Art. 16
Condiţiunile de fond ale extrădării sunt cele stabilite de convenţiile internaţionale, iar în lipsa acestora de reciprocitate existentă şi dispoziţiile din prezenta secţiune.
Art. 17
Extrădarea cetăţenilor români şi a refugiaţilor politici este oprită.
Străinul urmărit sau condamnat pentru crimă sau delict de drept comun, comise în străinătate, poate fi extrădat.
Când străinul, refugiat politic, este urmărit şi pentru infracţiuni de drept comun, săvârşit în ţară străin, poate fi judecat în România pentru acele infracţiuni de drept comun, dacă sunt prevăzute şi de legea română şi dacă nu sunt conexe cu infracţiunea politică.
Aplicarea pedepsei se face în conformitate cu dispoziţiunile art. 8, alin. 2 şi 3.
Extrădarea străinilor care au săvârşit infracţiuni în România sau care intră în prevederile art. 10, alin. 1, nu poate fi acordată, decât după ce au fost judecaţi în România printr-o hotărâre definitivă, şi, în caz de condamnare, după ce au executat în întregime pedeapsa sau au beneficiat de vreuna din cauzele de stingere a pedepselor prevăzute de legile române.
În niciun caz extrădarea nu poate fi admisă dacă faptul pentru care a fost cerută nu este prevăzut ca infracţiune de legea română sau, dacă s-a împlinit termenul de prescripţie, după aceeaşi lege, ori dacă pedeapsa prevăzută pentru acea infracţiune, după legile ambelor state, ar fi pedeapsa privativă de libertate mai mică de un an.
Când infracţiunea este pedepsită în statul care cere extrădarea, cu pedeapsa cu moartea sau cu confiscarea bunurilor, extrădarea nu va fi acordată, decât dacă, în prealabil se dă asigurare că extrădatul nu va fi supus la executarea acestor pedepse.
Dacă extrădarea este cerută deodată de mai multe state, ordinea de preferinţă este următoarea:
1.statul în contra intereselor căruia infracţiunea era îndreptată;
2.statul pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea;
3.statul al cărui cetăţean este infractorul.
Art. 18
Extrădatul nu poate fi supus la executarea altor pedepse peste cele prevăzute în cererea de extrădare şi nici judecat pentru alte fapte, anterioare extrădării, afară numai dacă guvernul român, după o nouă cerere, nu acordă consimţimântul său.
CAPITOLUL III:Dispoziţiuni comune
Art. 20
Dispoziţiunile acestui cod se aplică şi militarilor, afară de cazurile speciale prevăzute de codul justiţiei militare.
Dispoziţiunile generale ale acestui cod se aplică şi infracţiunilor prevăzute de legi speciale, afară de cazul când acele legi ar dispune astfel.
TITLUL III:Pedepse
CAPITOLUL I:Dispoziţiuni generale
Art. 21
Pedeapsa se aplică de judecător în limitele fixate de lege, luând în consideraţiune motivele şi gravitatea faptei, gradul de perversitate a infractorului, vieaţa anterioară şi conduita sa după comiterea faptei.
CAPITOLUL II:Specii şi grade de pedepse
SECŢIUNEA I:Pedepse principale
Art. 22
Pedepsele pentru crime sunt:
În materie de drept comun:
1.munca silnică pe viaţă;
2.munca silnică pe timp mărginit dela 5 la 25 ani;
3.temniţa grea dela 3 la 20 ani.
În materie politică:
1.detenţiunea grea pe vieaţă;
2.detenţiunea grea dela 5 la 25 ani;
3.detenţiunea riguroasă dela 3 la 20 ani.
Art. 23
Pedepsele pentru delicte sunt:
În materie de drept comun:
1.închisoare corecţională dela o lună la 12 ani;
2.amenda dela 2.000 la 20.000 lei, afară de cazul când legea prevede un alt maximum.
În materie politică:
1.detenţiunea simplă dela o lună la 12 ani;
2.amenda dela 2.000 la 20.000 lei, afară de cazul când legea prevede un alt maximum.
Art. 24
Pedepsele pentru contravenţii sunt:
1.închisoare poliţienească dela o zi la o lună;
2.amendă dela 50 la 1.500 lei.
SECŢIUNEA II:Pedepsele complimentare
Art. 25
Pe lângă pedepsele privative de libertate, instanţa poate pronunţa şi următoarele pedepse complimentare, în afară de cazurile când legea ar impune în mod obligator aceasta:
1.degradarea civică dela 3 la 10 ani, pentru crime;
2.interdicţia corecţională dela unu la 6 ani, pentru delicte;
3.decăderea din puterea părintească, în cazurile prevăzute de lege;
4.publicarea şi afişarea hotărârilor de condamnare, în condiţiunile stabilite de lege;
5.amenda, în limitele maximului şi minimului prevăzut pentru amenda ca pedeapsă principală şi numai pentru delicte.
Executarea degradaţiunii civice şi interdicţiei corecţionale ca pedepse complimentare începe să curgă dela data terminării executării pedepsei privative de libertate, pe lângă care a fost pronunţată, iar în caz de prescripţiune a pedepsei, dela data împlinirii prescripţiunii.
Instanţa nu poate aplica aceste pedepse, în caz când pedeapsa privativă de libertate nu depăşeşte 6 luni.
SECŢIUNEA III:Pedepse accesorii
Art. 26
Pedepsele accesorii sunt:
1.degradarea civică;
2.interdicţia corecţională;
3.decăderea din puterea părintească.
Durata acestor pedepse este egală cu a pedepselor privative de libertate pe care le însoţesc.
SECŢIUNEA IV:Dispoziţiuni comune:
Art. 27
Când din împrejurările în care a fost săvârşită sau din cauza mobilului, se constată că o infracţiune, calificată crimă sau delict, are caracter politic, dar este sancţionată de lege cu pedeapsă de drept comun, instanţa substitue, pedepsei de drept comun, pedeapsa politică cei îi corespunde, în scara pedepselor stabilite de art. 22 şi 23.
Minimum şi maximum pedepsei substituite sunt acelaşi ca şi ale pedepsei de drept comun, iar dacă legea, pentru infracţiunea săvârşită nu prevede niciun maximum, pedeapsa se pronunţă, ţinând seama de limitele generale stabilite de art. 22 şi 23
Nu pot fi niciodată considerate infracţiuni politice; omorul, mutilările, rănirile intenţionate, falsul de monedă şi tentativele acestor infracţiuni, atentatele contra proprietăţii prin incendiu, explozie, inundaţie, furt şi tâlhărie, precum şi infracţiunile care au de scop, fie schimbarea bazelor oricărei organizaţiuni sociale, fie numai schimbarea bazelor organizaţiunii sociale a României.
CAPITOLUL III:Pedepse privative de libertate şi regimul lor
SECŢIUNEA I:Pedepse de drept comun
1.
Art. 28
Munca silnică se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta.
Condamnatul la muncă silnică va fi închis la începutul executării pedepsei în celulă individuală şi ţinut astfel ziua şi noaptea 2 ani, dacă este condamnat la muncă silnică pe vieaţă; un an şi 6 luni, dacă este condamnat la muncă silnică dela 10 la 25 ani; un an, dacă este condamnat la aceeaşi pedeapsă dela 5 la 10 ani.
Termenele de mai sus vor putea fi reduse sau executarea întreruptă şi reluată după însănătoşire, pe baza avizului medicului, dacă este pericol serios pentru sănătate condamnatului.
În tot cazul separaţiunea de noapte se aplică
Dacă, pentru motivul de mai sus, pedeapsa n-a fost executată la început în celulă individuală sau dacă a fost întreruptă, ea se execută, după încetarea cauzei de suspendare, însă numai în termen de 10 ani, dela începerea executării pedepsei, pentru cei condamnaţi la muncă silnică pe toată vieaţa, iar pentru cei pe timp limitat, numai în cea dintâiu jumătate a duratei pedepsei.
Comandantul care execută pedeapsa în celulă, este obligat a executa acolo munca ce i se prescrie.
După expirarea termenelor de mai sus, condamnatul este supus la muncă executată în comun sub regimul tăcerii, în interiorul minelor, ori la lucrări de utilitate publică, sau în instalaţiuni industriale, iar noaptea va fi separat în celulă. Când munca se execută în mine, condamnatul va fi scos în timpul nopţii şi închis în celulă.
Condamnatul la muncă silnică pe vieaţă, care a executat 15 ani din pedeapsă, în cele două faze de mai sus, dând temeinice speranţe de îndreptare prin îndemnul la muncă şu bună purtare, va fi transportat, pentru executarea restului de pedeapsă, într-o colonie penitenciară. După 5 ani de executare sub acest regim el poate obţine liberarea condiţionată după normele prevăzute de lege. După 10 ani de liberare condiţionată, pedeapsa se consideră executată.
Condamnatul la muncă silnică pe timp mărginit, poate fi trecut în colonie penitenciară, numai după ce a executat 2/3 din pedeapsă în fazele anterioare, însă nu mai puţin de 12 ani, în cazul când a fost condamnat la maximum de pedeapsă.
El poate obţine liberarea condiţionată după ce a executat 3/4 din totalul pedepsei, în condiţiunile prevăzute de lege.
Art. 29
Condamnatul la muncă silnică poartă costumul închisoarei în tot timpul executării pedepsei şi se pune în fiare, numai pentru asigurarea pazei.
Costumul celor condamnaţi la muncă silnică pe timp mărginit este diferit de cel al condamnaţilor pe vieaţă.
Art. 30
Produsul muncii condamnatului aparţine de drept Statului. Când însă partea civilă nu a fost despăgubită, jumătate din produsul acestei munci se capitalizează pentru reparaţiunea daunei fixate de justiţie.
Condamnatul care dovedeşte bună purtare şi îndemn la muncă, are dreptul la 1/4 din produsul cuvenit Statului.
Jumătate din partea atribuită condamnatului va servi pentru îmbunătăţirea traiului său în închisoare, iar cealaltă jumătate se capitulează pentru a i se remite la libertate.
Art. 31
Munca silnică pe vieaţă sau pe timp mărginit nu se aplică aceluia care, la pronunţarea hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani, nici aceluia care, din cauza stării lui de debilitate, n-ar putea suporta greutatea pedepsei. În aceste cazuri, în locul acelor pedepse, se aplică infractorului pedeapsa temniţei grele, pentru durata la care ar fi trebuit condamnat, dacă s-ar fi aplicat munca silnică. Această dispoziţiune se aplică şi condamnatului care în timpul executării pedepsei a împlinit vârsta de 60 ani.
2.
Art. 32
Pedeapsa temniţei grele se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta.
Condamnatul la temniţă grea va fi închis la începutul executării pedepsei în celula individuală, unde va fi ţinut separat, ziua şi noaptea, timp de 8 luni, dacă pedeapsa sa este dela 3 la 7 ani, şi de un an dacă pedeapsa sa este dela 7 la 20 ani.
După expirarea termenului de mai sus, el va fi supus în timpul zilei la muncă în comun, sub regimul tăcerii, în interiorul penitenciarului, iar în timpul nopţii la separaţiune celulară.
Dispoziţiunile prevăzute de art. 28 alin.3 şui 4, se aplică şi condamnatului la temniţă grea.
Condamnatul la temniţă grea execută, în interiorul penitenciarului, munca cu caracter industrial potrivită aptitudinilor sale, conform regulamentului penitenciarului, iar în afară de penitenciar, lucrări de utilitate publică, însă numai cu consimţământul său.
Cel obligat la separaţiune celulară execută în celulă muncă impusă de direcţiune.
Regimul de executare al temniţei grele va fi mia bând decât acela stabilit pentru munca silnică.
După executarea a 2/3 din pedeapsă, condamnatul la temniţă grea, care, prin îndemn la muncă şi bună purtare, dă speranţe de îndreptare, va fi trecut, pentru executarea restului pedepsei, în colonie penitenciară, iar după executarea a 3/4 din totalul pedepsei poate obţine liberarea condiţionată.
Produsul muncii condamnatului se împarte conform art. 30, putându-se lăsa în folosul condamnatului 1/3 din produs.
3.
Art. 33
Condamnatul la închisoare corecţională execută pedeapsa în penitenciare anume destinate pentru aceasta.
Pedeapsa se execută astfel:
1.cel condamnat la închisoare până la 6 luni inclusiv, va fi ţinut ziua în comun, iar noapte, pe cât posibil, separat;
2.cel condamnat dela 6 luni la 2 ani inclusiv, va fi ţinut 1/4 din pedeapsă, separat zi şi noapte în celulă individuală, fără ca acest regim să poată depăşi 4 luni, 2/4 din pedeapsă ziua la muncă în comun şi noapte, pe cât posibil, separat, în celulă, iar 1/4 în libertate condiţionată, numai dacă dovedeşte purtare bună şi îndemn la muncă;
3.cel condamnat dela 2 ani în sus va fi ţinut 1/4 din pedeapsă, separat zi şi noapte în celulă individuală fără ca aceasta să poată depăşi un an, 2/4 din pedeapsă ziua la muncă în comun şi noapte pe cât posibil separat în celulă, iar restul de 1/4 dacă dovedeşte purtare bună şi îndemn la muncă, poate fi executată, jumătate în colonie penitenciară, jumătate în libertate condiţionată.
Dispoziţiunile prevăzute de art. 28, alin.3 şi 4 se aplică şi condamnaţilor la închisoare corecţională.
Munca în comun, în interiorul penitenciarului, constă din lucrări industriale, prevăzute de regulament, după alegerea condamnatului.
El poate fi întrebuinţat, în afară de penitenciar, la lucrări agricole sau de utilitate publică, însă numai cu consimţământul său.
Cel deţinut în celulă este obligat a executa acolo munca ce i s-a încuviinţat.
Regimul acestei pedepse va fi mai blând decât cel al temniţei grele.
Art. 34
Produsul muncii fiecărui condamnat se repartizează astfel: două cincimi se cuvin Statului, iar trei cincimi condamnatului. O treime din partea cuvenită Statului se capitalizează pentru reparaţiunea daunei cuvenite părţii civile, în caz când ea nu a fost despăgubită.
Jumătate din partea cuvenită condamnatului se dă pentru îmbunătăţirea traiului său în închisoare, iar cealaltă jumătate se capitalizează pentru a i se remite la liberare.
În timpul muncii în comun condamnaţii vor fi despărţiţi, ţinându-se seama pe cât cu putinţă, de natura infracţiunii.
Condamnaţii pentru fals, delapidare de bani publici şi delicte contra proprietăţii, vor fi întotdeauna separaţi atât în timpul zilei cât şi al nopţii de cei condamnaţi pentru alte delicte.
În aplicaţiunea aceste separaţiuni se va ţine cont şi de caracterul individual al fiecărui condamnat.
Instanţa poate scuti motivat, prin hotărâre, pe condamnatul la închisoare corecţională, de orice muncă şi îi poate permite să se hrănească pe cheltuiala sa.
4.
Art. 35
Condamnatul la închisoare poliţienească execută pedeapsa în penitenciarele judeţene, cu totul separat de alte categorii de deţinuţi.
El poate fi întrebuinţat cu consimţământul său, fie în penitenciar, fie în afară, la munci de utilitate publică.
Din produsul muncii ia 1/4 Statul, iar 3/4 condamnatul.
Regimul acestei pedepse va fi foarte blând.
SECŢIUNEA II:Pedepse politice
1.
Art. 36
Condamnatul la detenţiune grea execută pedeapsa într-o secţiune specială a penitenciarului destinat pedepselor politice. El va fi ţinut ziua în comun, iar noaptea separat în celulă individuală.
Condamnatul la detenţiunea grea, este supus la muncii cu caracter industrial, agricol sau de utilitate publică, a căror natură se stabileşte pe cât cu putinţă după alegerea sa.
Instanţa poate dispune motivat, prin hotărâre, ca cel condamnat la această pedeapsă să fie scutit de muncă şi să se hrănească pe socoteala sa.
Condamnatul la această pedeapsă poate fi vizitat numai de persoane din familie şi numai la intervale de o lună. Întrevederea cu aceste persoane se face totdeauna conform dispoziţiunilor regulamentului penitenciarului.
2.
Art. 37
Condamnatul la detenţiune riguroasă execută pedeapsa într-o secţiune specială a penitenciarului destinat pedepselor politice.
Dispoziţiunile alin. 2 şi 3 din art. 36, se aplică şi condamnatului la detenţiune riguroasă.
3.
Art. 38
Condamnatul la detenţiune simplă executată pedeapsa într-o secţiune specială a penitenciarului destinat pedepselor politice.
Condamnatul la această pedeapsă nu poate fi ţinut în celulă decât la cererea sa sau ca măsură disciplinară.
El îşi poate procura prin mijloacele de care dispune, orice îmbunătăţire a traiului, potrivită cu regimul penitenciarului.
Condamnatul la această pedeapsă poate comunica liber cu membrii familiei, iar cu persoanele străine, numai în condiţiunile regulamentului penitenciarului.
El poate primi cu autorizaţiunea administratorului penitenciarului, cărţi, reviste şi jurnale.
4.
Art. 39
Condamnaţii la detenţiune, nu sunt obligaţi să poarte costumul penitenciarului, dacă-şi pot procura îmbrăcămintea pe cheltuiala lor.
Administraţiunea penitenciară le fixează ore când se pot plimba în aer liber.
Ei pot cere să fie trecuţi într-o colonie penitenciară, unde vor fi ţinuţi separaţi de ceilalţi deţinuţi, şi apoi pot cere liberarea condiţionată, în acelaşi termene şi condiţiuni ca şi condamnatul la pedepse de drept comun corespunzătoare.
Din produsul muncii condamnaţilor la detenţiune se cuvine Statului numai 1/4, iar restul condamnatului.
Partea cuvenită condamnatului se capitalizează, afară de o parte pe care condamnatul o poate întrebuinţa pentru îmbunătăţirea traiului în penitenciar şi anume 1/4 pentru cei condamnaţi la detenţiune grea pe vieaţă, 1/3 pentru cei condamnaţi la detenţiune grea pe timp mărginit, 1/2 pentru cei condamnaţi la detenţiune riguroasă şi 3/4 pentru condamnaţii la detenţiune simplă.
SECŢIUNEA III:Instituţiuni complimentare pentru executarea pedepselor privative de libertate
1.
Art. 40
Coloniile penitenciare sunt instituite transitorii, în scopul de a pregăti liberarea condamnaţilor. Ele sunt agricole sau industriale.
Deţinuţii sunt obligaţi la munca coloniei, bucurându-se de un tratament mai blând decât acela pe care îl impunea regimul pedepselor la care au fost condamnaţi.
Deţinuţii cu purtare bună, care prezintă garanţii de îndreptare, şi readaptare la vieaţa socială, pot fi admişi să muncească şi în afară de colonie, chiar fără supraveghere.
Deţinutul care, în colonie, nu are purtare bună, va fi retrimis la penitenciarul de unde a provenit.
2.
Art. 41
Liberarea condiţionată este punerea în libertate anticipată a condamnatului care, în afară de condiţiunile prevăzute în art. 28, 32, 33 şi 39, mai are şi posibilitatea de a-şi asigura existenţa prin muncă, când nu are alte mijloace.
Partea din pedeapsa redusă prin graţiere nu intră în calculul părţilor ce trebuiesc executate pentru obţinerea liberării.
Timpul petrecut în libertate condiţionată este socotit ca executare de pedeapsă.
Hotărârea de liberare va fixa localitatea unde cel liberat se va stabili. Această localitate poate fi alta decât aceea unde locuieşte partea vătămată.
Cel eliberat este obligat.
1.să muncească, potrivit cu puterile şi aptitudinile sale, în cazul când existenţa nu-i poate fi asigurată decât prin muncă;
2.să nu părăsească, fără încuviinţarea autorităţii respective, localitatea unde trebuie să muncească şi care i-a fost fixată prin hotărârea de liberare.
Art. 42
Dacă partea vătămată nu a fost încă despăgubit, condamnatul poate fi obligat să repare în timpul liberării, în totul sau în parte, daunele ce au fost fixate de justiţie, ţinându-se seama de putinţa sa de câştig în acest timp.
Art. 43
Libertatea condiţionată se termină în ziua când pedeapsa trebuie să înceteze, prin executarea ei completă, iar pentru condamnaţii la muncă silnică sau detenţiune pe vieaţă, după ce au trecut 10 ani dela data pronunţării hotărârii de liberare condiţionată, conform art. 28, alin. final.
Art. 44
Liberarea se revocă dacă condamnatul înainte de expirarea perioadei de încercare a călcat fără just motiv, îndatoririle impuse prin hotărârea de liberare, sau dacă în timpul liberării condiţionate a săvârşit o nouă infracţiune calificată crimă sau delict, pentru care a fost condamnat definitiv chiar după trecerea acestei perioade.
El va fi supus, în acest caz, şi la pedeapsa ce mai rămăsese de executat în momentul liberării.
SECŢIUNEA IV:Dispoziţiuni comune
Art. 45
Pedepsele criminale, atât de drept comun, cât şi politice, atrag de drept degradarea civică pe timpul executării pedepsei.
Condamnaţii la pedepsele de mai sus sunt incapabili, în timpul executării lor, de a-şi administra averea şi a dispune de ea, prin acte între vii. Ei sunt puşi sub curatelă, după formele prevăzute de codul civil, pentru numirea curatorilor până la liberare definitivă sau condiţionată.
În timpul executării pedepsei, nicio sumă, niciun fel de ajutor, nicio parte din avere nu poate fi încredinţată condamnatului la muncă silnică sau detenţiune grea.
Pedepsele corecţionale privative de liberare, atât de drept comun, cât şi politice, atrag de drept, pe timpul executării lor, pierderea exerciţiului dreptului de a fi ales sau de a alege, de a fi tutor sau curator, precum şi acela de a exercita vreo funcţiune publică.
Condamnarea mai atrage şi suspendarea puterii părinteşti şi a autorităţii maritale, afară de cazurile când judecătorul dispune astfel.
Art. 46
Femeile condamnate la oricare din pedepsele de mai sus, vor fi ţinute separat de bărbaţi şi supuse la o muncă potrivită sexului lor în raport de regimul pedepsei.
Art. 47
În caz de comutare sau reducere pedepsei prin graţiere, condamnatul va fi supus regimului de executare prevăzut de lege, pentru noua pedeapsă.
Art. 48
Condamnaţii sunt supuşi măsurilor necesare îndreptării lor.
Condamnaţii pentru prima oară vor fi complet separaţi de recidivişti iar minorii de majori. Ei vor fi închişi în secţiuni speciale, complet despărţite.
De asemenea condamnaţii trebuesc separaţi de muncitorii liberi, când aceştia sunt admişi la acelaşi lucrări.
Condamnaţii care au o meserie, afară de cei condamnaţi la muncă silnică, continuă să o exercite pe cât cu putinţă în penitenciare, iar cei ce nu au, sunt obligaţi să înveţe o meserie.
Intelectualii condamnaţi, afară de cei condamnaţi la muncă silnică şi temniţă grea, sunt întrebuinţaţi la lucrări potrivite cu aptitudinile lor.
Separaţiunea celulară nu exclude participarea condamnatului la şcoală, la serviciul religios, scoaterea în aer liber şi primirea vizitelor stabilite de regulamentul penitenciarului.
Art. 49
Pe lângă fiecare penitenciar, colonie penitenciară, institut de educaţie corectivă, funcţionează o comisiune de supraveghere, compusă din un judecător al Tribunalului ca preşedinte, directorul, preotul, învăţătorul şi medicul instituţiilor de mai sus, precum şi un delegat al societăţii de patronaj, ca membri.
Trecerea condamnatului dela pedepsele de drept comun sau politice în colonie penitenciară sau libertate condiţionată, în cazurile prevăzute de art. 28, 32, 33 şi 39, o decide instanţa penală, în circumscripţia căreia se află penitenciarul, luând avizul comisiunii de supraveghere.
Art. 50
Pe lângă fiecare tribunal va funcţiona o societate de patronaj, sub supravegherea ministerului justiţiei, ajutat de un consiliu central, în vederea reclasării sociale a condamnaţilor liberaţi şi pentru îndeplinirea atribuţiunilor legale referitoare la minori. Aceste societăţi vor fi conduse de magistraţii instanţelor din localitate.
Art. 51
Un regulament penitenciar va desvolta dispoziţiunile cu privire la pedepse şi regimul lor.
De asemenea un regulament va stabili organizarea societăţilor de patronaj, prevăzând normele de coordonare a activităţii lor cu aceea a societăţilor datorite iniţiativei private.
CAPITOLUL IV:Pedepse pecuniare
SECŢIUNEA I:Amenda corecţională
Art. 52
Amenda corecţională se pronunţă în folosul statului, singură sau pe lângă altă pedeapsă.
În limitele minimului şi maximului stabilit de lege pentru delictul săvârşit, instanţa, ţinând seamă de situaţia materială a infractorului, fixează amenda în aşa fel încât să constituie o îngreunare a traiului său obişnuit, fără însă a-l pune în imposibilitate de a-şi îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea şi educaţia persoanelor care sunt în sarcina lui.
Când instanţa ar crede că nici chiar maximum general al amenzii n-ar fi suficient, poate, motivând special, să pronunţe o amendă până la îndoitul acelui maximum. Excepţiunea prevăzută mai sus se aplică numai când amenda corecţională e pedeapsa principală sau a devenit astfel prin aplicarea circumstanţelor atenuante, substituită fiind închisorii.
SECŢIUNEA II:Amenda poliţienească
Art. 53
Amenda poliţienească se pronunţă singură sau pe lângă închisoarea poliţienească.
Această amendă se pronunţă în folosul comunei unde s-a comis contravenţia.
SECŢIUNEA III:Obligaţia de plată a amenzii şi consecinţele neîndeplinirii ei
Art. 54
Condamnatul la amendă e dator a depune la grefa instanţei care a pronunţat hotărârea condamnatoare, recipisa de plată integrală a amenzii, în termen de o lună de când hotărârea a rămas definitivă.
Amenda neachitată în termenul de mai sus, se transformă, de drept, în obligaţie pentru condamnat de a o plăti prin muncă socotită la preţul zilei. Munca pentru amenda corecţională se execută în colonii penitenciare, iar pentru amenda poliţienească se execută în oraşe prin administraţiile comunale, iar în comunele rurale prin administraţia judeţeană.
Se exceptează cazul când, înăuntrul termenului de o lună prevăzut mai sus, condamnatul, dovedind că din cauza stării sale materiale, se găseşte în imposibilitatea de a plăti, a cerut şi obţinut dela instanţa respectivă împărţirea amenzii în rate.
Neplata unei rate la termenul fixat atrage, de drept, trimiterea la muncă, pentru sumele rămase neplătite.
Din preţul muncii condamnatului se reţine 60% pentru acoperirea amenzii, iar restul i-se dă pentru întreţinerea sa, până la completa achitare a amenzii.
Dacă condamnatul nu poate sau refuză de a muncii, instanţa corecţională ori detenţiune simplă, când amenda s-a dat pentru delicte sau cu închisoare poliţienească când amenda s-a dat pentru contravenţii.
Durata închisorii corecţionale, deţinute simple sau închisorii poliţieneşti, în asemenea cazuri, se determină, socotindu-se 50 lei amendă drept o zi de închisoare.
Niciodată însă pedeapsa privativă de libertate, când infractorul a fost condamnat pentru delict, nu poate fi mai are de 6 luni, şi în cazul art. 52, alin. final, mai mare de un an, iar dacă infractorul a fost condamnat pentru contravenţie, nu poate depăşi durata de 15 zile închisoare poliţienească.
Amenda substituită închisorii corecţionale, detenţiunii simple sau închisorii poliţieneşti, prin acordarea circumstanţelor atenuante, de către, o instanţă de apel, nu se poate transforma într-o pedeapsă privativă de libertate de o durată mai mare decât aceea a pedepsei căreia amenda i-a fost substituită.
Dispoziţiunile de mai sus, cu privire la obligaţiunea de plată în termen de o lună, precum şi la transformarea amenzii în muncă sau închisoare, pentru neplata ei, vor fi prevăzute prin chiar hotărârea de condamnare.
Art. 55
Deţinutul se poate libera în orice moment de muncă ce este obligat a presta sau de pedeapsa privativă de libertate, dacă depune suma corespunzătoare amenzii ce mai are de plătit.
Art. 56
Acei supuşi la închisoare corecţională, detenţiune simplă sau închisoare poliţienească, conform art. 54, se ţin separat de ceilalţi deţinuţi.
Art. 57
Amenzile pronunţate pentru delictele pedepsite de acest cod şi acelea ce ar decurge din legi speciale, precum şi sumele ce ar proveni din confiscări şi din despăgubirile la care ar renunţa părţile vătămate, aparţin Statului şi formează în buget un fond special, "Fondul amenzilor", administrat de Ministerul Justiţiei.
Acest fond este destinat construcţiunii şi transformării institutelor penitenciare, spre a corespunde principiilor acestui cod, pentru acoperirea cheltuielilor necesare operei de asistenţă şi de supraveghere exercitată de societăţile de patronaj, în ce priveşte pe liberaţii sub supraveghere, şi pentru înlesnirea reclasării sociale a liberaţilor din închisori.
Din acest fond, ministerul poate afecta o parte pentru ajutoarea părţii vătămate nedespăgubite; pentru a da asistenţă, în timpul internării condamnatului, persoanelor cărora acesta le datora alimente, precum şi pentru plata despăgubirilor cuvenite victimelor erorilor judiciare.
CAPITOLUL V:Pedepse privative de drepturi
SECŢIUNEA I:Degradarea civică
Art. 58
Degradarea civică consistă în:
1.desfiinţarea condamnatului din orice funcţiune publică şi pierderea dreptului de a mai ocupa vreuna;
2.pierderea dreptului de a fi alegător şi eligibil, şi în general a tuturor drepturilor politice şi a dreptului de a purta decoraţiuni, medalii sau titluri onorifice distinctive, de a primi pensiunea dela stat, judeţ sau comună;
3.incapacitatea de a fi numit jurat sau expert, precum şi incapacitatea de a fi întrebuinţat ca martor în acte autentice;
4, incapacitatea de a face parte din vreun consiliu de familie, de a fi tutor, curator sau consilier judiciar. Se exceptează cazul condamnatului politic care poate fi tutor, curator sau consilier judiciar al propriilor săi copii;
5.pierderea dreptului de a ţine o şcoală sau de a fi folosit în vreun institut public sau privat, ca: profesor, institutor, învăţător sau priveghetor, cu excepţia condamnaţilor politici.
SECŢIUNEA II:Interdicţia corecţională
Art. 59
Interdicţia corecţională consistă în suspendarea exerciţiului unuia multora din drepturile arătate la art. 58, pe care instanţa trebuie să le specifice în hotărârea de condamnare, afară de cazul când legea prevede că instanţa poate pronunţa chiar pierderea dreptului.
SECŢIUNEA III:Decăderea din puterea părintească
Art. 60
Decăderea din puterea părintească consistă în pierderea tuturor drepturilor ce rezultă după lege din puterea părintească.
CAPITOLUL VI:Publicarea şi afişarea hotărârilor
Art. 61
Hotărârile definitive ce pronunţă vreuna din pedepsele criminale prevăzute la art. 22, se publică prin îngrijirea parchetului, în extras, în Monitorul Oficial şi se afişează cel puţin o lună la uşa domiciliului condamnatului, la primăria comunei unde s-a comis crima şi la aceea unde domiciliază victima.
În materie corecţională, instanţa poate ordona publicarea hotărârii de condamnare, numai după cererea părţii vătămate şi numai când publicarea ar constitui un mijloc de reparaţiune morală.
Această dispoziţiune se aplică detenţiunii simple.
Art. 62
În caz de desfiinţare, dosire, alterare ori rupere totală sau parţială a extraselor, ele se afişează din nou, iar făptuitorii se pedepsesc conform art. 584, punctul 6.
CAPITOLUL VII:Calculul pedepselor şi impunerea detenţiunii preventive
Art. 63
Durata oricărei pedepse privative de libertate, se socoteşte din ziua în care condamnatul este închis, pe baza hotărârii definitive.
Ziua în care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează, se ţin în seamă condamnatului ca zile depline.
Timpul pe care condamnatul, în cursul executării, l-a petrecut în spital, din cauza boalei, îi este calculat în pedeapsă afară de cazul când şi-a cauzat în mod voluntar boala.
Art. 64
În caz de detenţiune preventivă, durata detenţiunii este dedusă din pedeapsa ce se pronunţă prin hotărârea de condamnare.
Deducerea deţinerii preventive se face şi în caz de condamnare la amendă, socotindu-se o zi de prevenţie 50 lei.
CAPITOLUL VIII:Suspendarea executării pedepselor
Art. 65
În cazul unei condamnări la cel mult 2 ani închisoare corecţională, detenţiune simplă sau amendă, instanţa de fond, prin însăşi hotărârea condamnatoare, poate suspenda executarea pedepsei pronunţate, pe timp de 3 ani, plus durata pedepsei:
1.dacă condamnatul n-a suferit mai înainte nicio condamnare privativă de libertate, pentru crimă sau delict, chiar dacă a fost reabilitat, şi
2.dacă faţă de circumstanţele faptului şi de antecedentele condamnatului, instanţa apreciază că, pe viitor, conduita lui va fi bună, chiar fără executarea pedepsei.
Măsura suspendării trebuieşte motivată.
În caz când încuviinţează suspendarea, instanţa atrage atenţia condamnatului asupra consecinţelor ce ar rezulta din nerespectarea condiţiilor suspendării.
Suspendarea executării pedepsei privative de libertate, atrage de drept şi suspendarea executării amenzii, pronunţată ca pedeapsă complimentară.
Suspendarea executării pedepselor privative de libertate sau amenzilor, atrage de drept, pe timpul suspendării, şi suspendarea incapacităţilor, decăderilor şi interdicţiior care decurg din condamnare.
Suspendarea executării nu are efect asupra măsurilor de siguranţă pronunţate şi nici asupra condamnării la despăgubiri civile restituiri sau cheltuieli de judecată. Instanţa poate obliga pe condamnat, ca, înaintea expirării termenului de încercare, să repare daunele fixate de justiţie, să execute restituirile şi să plătească cheltuielile de judecată.
Art. 66
Suspendarea executării nu se aplică în următoarele cazuri:
1.în caz de concurs real de infracţiuni, sau de contopire de pedepse, când instanţa a pronunţat o pedeapsă mai mare de un an;
2.când pedeapsa corecţională este rezultată din aplicarea circumstanţelor atenuante, pentru crimă.
Art. 67
Condamnatul care, înainte de expirarea termenului de încercare, socotit dela data pronunţării hotărârii condamnatoare, a săvârşit o nouă infracţiune, calificată de lege crimă sau delict, pentru care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă, chiar după trecerea termenului de mai sus, este supus la executarea pedepsei ce fusese suspendată. Se exceptează cazul infracţiunilor neintenţionate sau pedepsite numai cu amendă.
Pedeapsa suspendată, ce urmează să se execute, nu se contopesc în niciun caz cu penalitatea aplicată pentru ultima infracţiune.
Pedeapsa suspendată se execută de asemeni, în cazul când s-a impus condamnatului îndatorirea prevăzută de art. 65, alin. ultim şi dacă el n-a îndeplinit această îndatorire înainte de expirarea termenului de încercare.
Art. 68
Condamnarea se consideră inexistentă, dacă a expirat timpul de încercare, fără să fi survenit vreuna din cauzele de revocare a suspendării pedepsei prevăzute de art. 67.
Art. 69
Pot beneficia de suspendarea executării închisorii sau amenzii poliţieneşti şi condamnaţii pentru contravenţii, dacă întrunesc condiţiile generale prevăzute de art. 65.
Timpul de încercare este de 8 luni.
Dispoziţiunile referitoare la definitivarea sau revocarea suspendării se aplică şi celor condamnaţi pentru contravenţii.
TITLUL IV:Măsuri de siguranţă
CAPITOLUL I:Dispoziţiuni generale
Art. 70
Măsurile de siguranţă se aplică de instanţa judecătorească, însoţind o pedeapsă, afară de cazurile prevăzute de lege, când pot fi pronunţate şi singure.
Ele nu pot fi pronunţate decât dacă judecătorul constată starea de pericol a infractorului.
CAPITOLUL II:Diferite specii de măsuri de siguranţă
Art. 71
Măsuri de siguranţă sunt:
1.internarea infractorilor alienaţi într-un ospiciu;
2.internarea infractorilor cu anormalităţi de ordin fiziologic sau psihologic, într-un azil;
3.deţinerea infractorilor din obiceiu, într-un institut special;
4.internarea vagabonzilor şi cerşetorilor într-o casă de muncă;
5.internarea infractorilor minori într-un institut de educaţie corectivă;
6.liberarea supravegheată pentru minori;
7.măsurile tutelare pentru minori;
8.interdicţia de a se afla în anumite localităţi;
9.interdicţia de pătrunde în anumite localuri;
10.interdicţia de a exercita o anume profesie sau meserie;
11.expulzarea străinilor;
12.confiscarea specială;
13.cauţiunea de bună purtare;
14.închiderea localului;
15.disolvarea sau suspendarea unei persoane juridice.
Cazurile de aplicare şi modurile de executare a măsurilor de siguranţă privitoare la minori sunt arătate în art. 146, 147, 148, 149, 151, 152 şi 153 din prezentul cod.
SECŢIUNEA I:Internarea infractorilor alienaţi într-un ospiciu
Art. 72
Când învinuitul sau condamnatul, pentru o infracţiune calificată de lege crimă sau delict, este, din cauza stării sale mintale, periculos siguranţei persoanelor şi ordinii publice, instanţa competentă, după cererea Ministerului public, dispune internarea lui într-un secţiune specială a unui ospiciu de alienaţi.
Internarea poate fi pronunţată, la cererea Ministerului public, chiar când s-a dat o ordonanţă sau deciziune de neurmărire.
Încetarea internării poate fi admisă numai când liberarea celui internat nu ar mai prezenta vreun pericol.
Condiţiunile în care ea poate fi cerută şi persoanele care o pot cere, sunt arătate în codul de procedură penală.
În caz de respingere, cererea nu poate fi repetată decât după 6 luni dela data respingerii. Ministerul public o poate cere oricând.
SECŢIUNEA II:Internarea în azil a infractorilor anormali, fizici sau psihici
Art. 73
Instanţa poate dispune, prin hotărârea de condamnare, ca, după executarea pedepsei, condamnatul să fie internat într-un azil, dacă din cauza boalei sau infirmităţii sale sau a intoxicării cronice prin alcool ori stupefiante, este periculos siguranţei persoanelor sau ordinei publice.
Acei internaţi într-un asemenea azil sunt supuşi unui tratament medical, fiind supraveghiaţi în de aproape şi vor fi deprinşi cu o muncă potrivită stării lor fizice sau psihice.
Regimul în interiorul azilului va fi blând.
Încetarea internării se pronunţă în condiţiile art. 72 din prezentul cod, după formele arătate în codul de procedură penală.
SECŢIUNEA III:Deţinerea infractorilor din obiceiu într-un institut special
Art. 74
Instanţa poate ordona, prin hotărârea de condamnare, ca, după executarea pedepsei, infractorul din obiceiu să fie deţinut într-un institut special, destinat unor asemenea infractori.
Durata deţinerii este dela 2 la 10 ani.
Sunt consideraţi infractori din obiceiu, acei care, prin numărul şi genul infracţiunilor de drept comun săvârşite, prezintă simptomele unei perzistente înclinaţiuni criminale.
Institutele speciale pentru infractorii din obiceiu trebuiesc să fie înfiinţate cât mai departe de centrele mari sau să formeze o secţie specială în coloniile penitenciare.
Deţinătorii sunt supuşi, în interiorul institutului sau în afară, la lucrări potrivite punerii lor fizice şi sunt ţinuţi sub pază.
Dispoziţiunile art. 34 din prezentul cod se aplică şi în ce priveşte produsul muncii acestor deţinuţi.
SECŢIUNEA IV:Internarea vagabonzilor şi cerşetorilor într-o colonie penitenciară
Art. 75
În caz de condamnări succesive pentru vagabondaj sau cerşetorie, instanţa poate ordona ca cel condamnat a doua orară să fie internat timp de cel puţin 2 ani şi de cel mult 10, într-o colonie penitenciară anume destinată pentru aceasta.
Cei aşezaţi în colonie penitenciară sunt obligaţi să înveţe să înveţe o meserie, potrivit aptitudinii lor.
Dispoziţiunile art. 34 se aplică şi în ce priveşte produsul muncii vagabonzilor şi cerşetorilor.
SECŢIUNEA V:Interdicţia de a se afla în anumite localităţi
Art. 76
În cazul unei condamnări pentru crimă, instanţa poate decide, motivat ca, după executarea pedepsei privative de libertate, condamnatul să nu se mai poată reîntoarce în localitatea unde a comis infracţiunea sau în alte localităţi ce se arată anume în hotărârea condamnatoare.
Măsura de mai sus se poate aplica şi celor condamnaţi pentru delicte de drept comun, la cel puţin 2 ani închisoare corecţională.
Durata acestei interdicţii este pentru crime dela 2 la 10 ani, iar pentru delicte dela unu la 3 ani.
SECŢIUNEA VI:Interdicţia de a intra în anumite localuri
Art. 77
Interdicţia de a intra în anumite localuri se poate pronunţa în contra aceluia care a comis infracţiunea din cauza unei pasiuni bolnăvicioase, alcoolism sau alt viciu. Hotărârea va arăta categoria localurilor interzise.
Durata interdicţiei este dela 6 luni la 3 ani.
SECŢIUNEA VII:Interdicţia de a exercita o anume profesie sau meserie.
Art. 78
Interdicţia de a exercita o anume profesie sau meserie se poate pronunţa, când rezultă că delictul se datoreşte incapacităţii, nepregătirii, neglijenţii, sau nerespectării regulamentelor impuse pentru exerciţiul profesiunii.
Interdicţia se poate pronunţa pe timp determinat sau pentru totdeauna, luându-se avizul consultativ al unei comisiuni de specialişti. Pe timpul intenţia şi răspunderea altui profesionist.
Redarea exerciţiului profesiunii interzise pentru totdeauna, pe motiv de incapacitate sau nepregătire, se poate admite, după o trecere de timp de 3 ani, socotiţi dela data pronunţării interdicţiei, numai pe baza verificării cunoştinţelor profesionale înaintea unei comisiuni de specialişti, instituită de instanţă.
SECŢIUNEA VIII:Expulzarea străinilor
Art. 79
Instanţa poate interzice prin hotărâre de condamnare, rămânerea pe teritoriul român, în mod temporar sau permanent, infractorului de naţionalitate străină, vinovat de o faptă calificată crimă sau delict.
La expirarea pedepsei, condamnatul va fi expulzat.
SECŢIUNEA IX:Confiscarea specială
Art. 80
În caz de condamnare, instanţa, sub rezerva drepturilor terţilor, poate dispune, prin hotărârea pe care o pronunţă, confiscarea:
1.lucrurilor produse prin infracţiune;
2.lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, dacă acestea sunt ale autorului infracţiunii, ale instigatorului sau ale vreunei complice;
3.lucrurilor deţinute în contra legilor şi regulamentelor.
Aceste lucruri, în cazul când sunt vătămătoare sănătăţii publice, după confiscare, se distrug.
Confiscarea lucrurilor prevăzute mai sus se poate hotărî , chiar dacă autorul, instigatorul sau complicele sunt apăraţi de pedeapsă, fie pentru că acţiunea penală nu s-ar putea exercita, fie pentru că s-a dat o ordonanţă sau decizie de neurmărire ori hotărâre de achitare.
Lucrurile confiscate se vând în folosul Statului, iar preţul se varsă la fondul amenzilor prevăzut de art. 57. Ministerul Justiţiei poate decide ca aceste lucruri să fie întrebuinţate pentru înfiinţarea muzeelor de ştiinţă penală sau îmbogăţirea lor.
SECŢIUNEA X:Cauţiunea de bună purtare
Art. 81
Cauţiunea de bună purtare consistă în depunerea la administraţia financiară, în termen de 15 zile, socotite dela data pronunţării măsurii, a unei sume, în numerar, care nu poate fi mai mică de 500 lei şi nici ai are de 20.000 lei.
Ea se pronunţă în cazurile expres prevăzute de lege. Instanţa o poate substitui, ori de câte ori va socoti util, măsurilor de siguranţă prevăzute la punctele 8, 9, 10, 14 şi 15 din art. 71.
Art. 82
Depunerea cauţiunii poate fi înlocuită, fie printr-o inscripţie ipotecară asupra averii imobiliare proprii, sau aparţinând alte persoane, fie prin garanţia reală a unui terţiu.
Art. 83
Durata acestei măsuri de siguranţă este dela unu la 3 ani.
Termenul curge din ziua când cauţiunea a fost depusă sau garantată.
Dacă cauţiunea nu se depune sau garanţia nu se dă, în termenul arătat mai sus, instanţa aplică pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită sau măsura de siguranţă căreia i s-a substituit cauţiunea
Executarea pedepsei aplicate, în acest caz, poate fi suspendată în condiţiile art. 65.
Dacă în timpul duratei cauţiunii depuse sau garantate, infractorul nu a săvârşit vreo crimă sau delict pedepsit cu pedeapsă privativă de libertate, cauţiunea sau garanţia se restituie, iar inscripţia ipotecară se radiează. În caz contrar, instanţa care a pronunţat măsura, dispune confiscarea sumei sau realizarea creanţei în folosul fondului amenzilor.
SECŢIUNEA XI:Închiderea localului
Art. 84
Închiderea unui local industrial sau comercial poate fi ordonată de către instanţă, în cazurile prevăzute de lege, şi când se constată că această măsură este necesară pentru a împiedeca noi infracţiuni.
Durata închiderii localului este dela o lună la un an.
În materie de contravenţie, închiderea localului nu poate fi pronunţată decât la a doua recidivă, pentru contravenţie identică, şi pe o durată dela o zi la o lună.
SECŢIUNEA XII:Disolvarea sau suspendarea unei persoane juridice
Art. 85
Când o crimă sau un delict pedepsit de lege cu cel puţin un an închisoare corecţională, s-a săvârşit de către directorii sau administratorii unei societăţi, asociaţii ori corporaţii, lucrând în numele persoanei juridice şi cu mijloacele procurate de ea, instanţa penală poate, pe lângă pedeapsa aplicată persoanelor fizice, să pronunţe şi măsura de siguranţă a suspendării sau disolvării persoanei juridice, după gravitatea pericolului pe care l-ar constitui, pentru morala sau ordinea publică, continuarea activităţii acelei persoane juridice.
Disolvarea atrage lichidarea bunurilor persoanei juridice în condiţiile legii asupra persoanelor juridice.
Suspendarea constă din încetarea oricărei activităţi a persoanei juridice, chiar sub un alt nume şi cu alţi directori sau administratori.
Durata suspendării nu poate depăşi 2 ani.
CAPITOLUL III:Aplicarea şi executarea măsurilor de siguranţă în concurs cu pedepsele
Art. 86
Măsurile de siguranţă se execută îndată ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Măsurile de siguranţă privative de libertate, precum şi cele prevăzute de art. 71, la punctele 8, 9, 10, 11 şi 13, se execută după împlinirea pedepsei.
Dacă s-au pronunţat mai multe măsuri de siguranţă, instanţa va fixa ordinea în care ele urmează a fi executate.
Art. 87
Dacă în timpul executării unei măsuri de siguranţă, cel supus executării comite o infracţiune pentru care urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate, executarea măsurii de siguranţă se suspendă şi îşi reia cursul după executarea pedepsei.
Art. 88
În caz de infracţiuni concurente ce dau loc la aplicarea mai multor măsuri de siguranţă privative de libertate instanţa nu poate aplica decât o singură măsură de siguranţă privativă de libertate, ce o socoteşte potrivită în raport cu starea de pericol pe care o înfăţişează infractorul.
În ce priveşte măsurile de siguranţă care nu implică privaţiunea de libertate, instanţa, în caz de concurs de infracţiuni, poate dispune ca aplicarea acestor măsuri să fie făcută în mod simultan sau succesiv, când ele sunt de specii diferite; dar nu poate fixa în niciun caz o durată de executare care să depăşească maximum stabilit de lege pentru măsura de cea mai lungă durată.
Dacă infracţiunile concurente atrag, atât aplicarea de măsuri de siguranţă privative de libertate, cât şi a altor măsuri ce nu sunt privative de libertate, toate aceste măsuri pot fi aplicate, după împrejurări, în mod simultan sau succesiv, avându-se în vedere dispoziţiunile alineatelor precedente pentru fixarea duratei fiecărei măsuri.
Art. 89
Măsurile de siguranţă arătate la art. 71, punctele 3, 4, 7, 8, 9, 10 şi 14 sunt revocabile când instanţa ar constata că pericolul care a impus aplicarea or, nu mai există. Instanţa poate chiar substitui unei măsuri de siguranţă privative de libertate o alta care nu comportă această privaţiune.
Art. 90
Cererea pentru revocarea sau substituirea măsurilor arătate în articolele de mai sus nu poate fi făcută decât dacă a trecut 1/4 din timpul pentru care fuseseră pronunţate sau cel puţin 5 ani, în cazul când ele sunt pe vieaţă.
În caz de respingere, cererea de revocare sau substituire poate fi repetată o singură dată şi numai după ce a trecut o jumătate din timpul pentru care fuseseră pronunţate sau 10 ani în cazul când aceste măsuri sunt pe vieaţă.
Art. 91
În cursul instrucţiunii sau procedurii de judecată se pot lua, în mod provizoriu, măsurile de siguranţă prevăzute de art. 71, punctele 1, 2, 4, 5, 6, 12, 13 şi 14.
TITLUL V:Restituiri şi despăgubiri
Art. 92
Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă acesta o cere.
Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constitue întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi într-o rentă anuală, pe timp determinat, când acesta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.
Instanţa nu poate încuviinţa atribuirea despăgubirilor sau restituirilor altui scop, chiar dacă partea vătămată ar cere aceasta.
În caz de concurenţă a amenzii şi a cheltuielilor de procedură cu despăgubirile, dacă bunurile condamnatului nu sunt îndestulătoare pentru plata acestora, se dă preferinţă despăgubirilor.
Art. 93
Condamnaţii pentru aceeaşi infracţiune precum şi cei apăraţi de pedeapsă pentru scuze absolutorii, sunt ţinuţi solidar la restituiri, despăgubiri şi cheltuieli de procedură.
Art. 94
Acţiunea civilă pentru despăgubiri, precum şi orice pretenţie a părţii vătămate, rezultând dintr-o infracţiune sau dintr-o hotărâre definitivă, privitoare la daunele cauzate prin infracţiuni, sunt supuse prescripţiei prevăzute de codul civil.
TITLUL VI:Infracţiunea
CAPITOLUL I:Clasificarea infracţiunilor
Art. 95
Infracţiunile sunt crime, delicte şi contravenţii, după specia pedepsei prevăzute de lege, pentru fiecare din ele.
Modificarea pedepselor, prin aplicarea scuzelor legale schimbă şi categoria infracţiunilor.
CAPITOLUL II:Tentativa
Art. 96
Este tentativă când hotărârea de a comite o crimă sau un delict a fost manifestată prin începerea unui act de executare a crimei sau delictului şi când acel act a fost întrerupt, sau nu şi-a produs efectul.
Art. 97
Tentativa de crimă se pedepseşte; în cazul când legea nu dispune altfel, cu o pedeapsă de un grad mai jos decât aceea ce s-ar cuveni pentru crima consumată.
Când pedeapsa este temniţă grea, tentativa se pedepseşte cu închisoare corecţională de minimum 2 ani;
Când pedeapsa este detenţiune riguroasă, tentativa se pedepseşte cu detenţiune de maximum 2 ani.
Art. 98
Tentativa de delict se pedepseşte numai în cazurile prevăzute prin dispoziţie specială a legii.
În asemenea cazuri şi dacă legea nu dispune altfel, se aplică o pedeapsă cuprinsă între minimum special al pedepsei prevăzute pentru delictul săvârşit şi jumătatea acelui minimum iar dacă minimum special ar fi chiar minimul general, pedeapsa se poate coborî la amendă.
Art. 99
Este tentativă şi în cazul când consumarea infracţiunii intenţionale nu a fost posibilă, fie din cauza defectuozităţii sau insuficienţii mijloacelor întrebuinţate, fie din cauza lipsei de prevedere a autorului, cu privire la timpul şi locul unde trebuia să se găsească obiectul.
Tentativa în acest caz, se pedepseşte:
în materie de crimă, cu o pedeapsă cu două grade mai jos decât aceea prevăzută pentru crima consumată, iar dacă pedeapsa crimei este temniţa grea, se va aplica pedeapsa închisorii corecţionale fără a putea fi scoborâtă sub 2 ani;
în materie de delict, dacă legea prevede pedepsirea tentativei, cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului special al pedepsei prevăzute pentru delictul consumat şi minimul general al pedepsei; iar dacă minimul special al pedepsei este chiar minimum general, se va aplica amenda.
Nu există tentativă când imposibilitatea de a comite infracţiunea este datorită modului cum a fost concepută executarea.
Art. 100
Tentativa nu se pedepseşte.
1.dacă autorul a curmat de bună voie executarea începută;
2.dacă autorul a înlăturat de bună voie şi mai înainte de descoperirea faptului, consecinţele acţiunii sale.
CAPITOLUL III:Săvârşirea mai multor infracţiuni de aceeaşi persoană
SECŢIUNEA I:Concursul de infracţiuni
Art. 101
Când aceeaşi persoană comite mai multe infracţiuni calificate crime sau delicte, înainte de a fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele, se aplică dintre pedepsele stabilite de instanţă pentru fiecare din acele infracţiuni, pedeapsa cea mai gravă, care poate fi sporită cu un plus:
1.până la 7 ani când între pedepsele stabilite de instanţă cel puţin două sunt criminale;
2.până la 3 ani când între pedepsele stabilite este una criminală;
3.până la 2 ani când pedepsele stabilite sunt corecţionale.
În niciun caz pedeapsa astfel agravată nu poate depăşi maximum general al speciei de pedeapsă aplicată.
În ipotezele dela punctele 1 şi 2, în cazul când instanţa pronunţată munca silnică pe vieaţă, poate hotărî totdeodată prelungirea separaţiuni celulare până la trei ani.
Art. 102
Dispoziţiunile articolului precedent se aplică şi în caz de concurs între infracţiunile politice cu cele de drept comun.
Dacă pedeapsa politică e cea mai gravă, instanţa va hotărî ca o parte din pedeapsa aplicată să fie executată în regimul pedepselor de drept comun.
Această parte nu va depăşi maximum pedepsei prevăzute de lege pentru cea mai gravă infracţiune de drept comun.
Executarea pedepsei începe totdeauna cu partea supusă regimului de drept comun.
Art. 103
Când prin unul şi acelaşi fapt se violează mai multe dispoziţiuni ale legii penale se aplică dispoziţia care prevede pedeapsa cea mai gravă.
Art. 105
În toate cazurile prevăzute în articolele precedente privitoare la concursul de infracţiuni, odată cu pedeapsa privativă de libertate, instanţa pronunţată în condiţiile stabilite de art. 26 şi pedepsele privative de drepturi prevăzute de lege, pentru fiecare crimă sau delict, cumulând pe acelea ce decurg din infracţiuni identice, fără a depăşi maximum general stabilit de lege.
Art. 106
În cazul concursului de contravenţii pedepsele aplicate pentru fiecare contravenţie se totalizează.
Pentru pedepsele privative de libertate totalul nu poate trece de un an.
Art. 107
Când aceeaşi dispoziţiune a legii a fost de mai multe ori violată, prin mai multe acte săvârşite chiar la intervale de timp diferite, dar în executarea aceleeaşi hotărâri criminale sau delictuoase, se consideră că există o singură infracţiune, în care caz se aplică pedeapsa prevăzută pentru acea infracţiune, la care instanţa poate adăuga un plus până la cinci ani în caz de crimă şi până la un an în caz de delict, fără a depăşi maximum general.
Art. 108
Dispoziţiunile art. 101, 105 i 106 se aplică în cazul când în urma unei condamnări definitive, pentru una sau mai multe infracţiuni, condamnatul este dat în judecată pentru alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea hotărârilor definitive de condamnare, cât şi în cazul când infractorul a fost condamnat, prin două sau mai multe hotărâri definitive, pentru infracţiuni concurente.
Când infractorul a executat, în total sau în parte, pedeapsa pronunţată printr-una sau mai multe din hotărâri, pedeapsa executată trebue scăzută din aceea ce se pronunţă pentru toate infracţiunile concurente.
SECŢIUNEA II:Recidiva
Art. 109
Acela care, după executarea integrală a unei pedepse criminale sau după graţiere, comite o a doua crimă, va fi condamnat la o pedeapsă superioară cu un grad aceleia prevăzute de lege pentru crimă săvârşită.
Dacă cea de a doua crimă este pedepsită cu munca silnică pe vieaţă, instanţa în caz că aplică această pedeapsă poate hotărî prelungirea separaţiunii celulare până la trei ani.
Art. 110
Acela care, după executarea integrală a unei pedepse criminale sau după graţiere, comite un delict va fi pedepsit cu maximum pedepsei prevăzute de lege pentru acel delict, la care se poate adăuga un plus de pedeapsă, fără a se putea depăşi maximum general.
Art. 111
Acela care, după executarea integrală a unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, aplicată pentru delict, sau după graţiere, comite un nou delict, va fi condamnat la maximum pedepsei prevăzute de lege pentru delictul săvârşit, la care se poate adăuga un plus de pedeapsă fără a se putea depăşi maximum general.
Art. 112
Acela care, după ce a executat trei pedepse, pentru delicte identice, consistând fiecare în închisoare corecţională sau detenţiune simplă de 6 luni sau mai mică, săvârşeşte un nou delict identic, va fi pedepsit cu maximum pedepsei, prevăzută de lege, pentru acest delict, la care se poate adăuga un plus de pedeapsă până la 5 ani, fără a putea depăşi maximum general al pedepsei.
Art. 113
În caz de recidivă, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru cea de a doua infracţiune este amenda, aceasta se îndoeşte, putându-se chiar întrei.
Art. 114
Dacă, după ce o hotărâre condamnatore a rămas definitivă, se descoperă că cel condamnat era recidivist, pedeapsa dată va fi modificată de instanţa care a pronunţat-o în conformitate cu dispoziţiunile şi după deosebirile stabilite în articolele precedente.
Dispoziţiunea de mai sus nu se aplică, dacă starea de recidivă s-a descoperit după ce condamnatul a executat integral pedeapsa sau după ce a fost graţiat.
Art. 115
Pentru infracţiunile politice, sau de presă, nu se socoteşte recidivă, decât dacă prima pedeapsă a fost desemnarea dată pentru o infracţiune politică sau de presă.
Condamnările pronunţate pentru infracţiuni prevăzute în codul de justiţie militară sau de legi speciale, sunt luate în consideraţie, pentru recidivă, dacă acele infracţiuni sunt prevăzute şi de acest cod.
Art. 116
Nu se socoteşte în stare de recidivă acela care fiind condamnat printr-o hotărâre definitivă, pentru un delict, a săvârşit în urmă o crimă.
De asemenea nu se socoteşte recidivist minorul care a împlinit 19 ani şi majorul care a săvârşit o nouă infracţiune, după ce fusese condamnat pentru o altă infracţiune comisă în epoca adolescentei.
Art. 117
Dispoziţiunile din această secţiune, cu privire la majorarea pedepselor, în caz de recidivă, nu se aplică:
1.dacă în momentul săvârşirii unei noi crime sau unui delict, au trecut 10 ani, în caz de pedeapsă criminală, sau 5 ani, în caz de pedeapsă corecţională, dela executarea pedepsei sau dela graţiere;
2.dacă pedeapsa anterioară pronunţată prin hotărâre de condamnare s-a prescris;
3.dacă crimele sau delictele pentru care infractorul a fost condamnat mai înainte, printr-o hotărâre definitivă, au fost amnestiate sau dacă acele crime ori delicte nu mai sunt pedepsite de lege;
4.dacă, în momentul săvârşirii infracţiunii, condamnatul era reabilitat sau beneficiase de orice altă dispoziţiune a legii care consideră condamnarea anterioară ca inexistentă.
Art. 118
Acela care, fiind condamnat definitiv pentru o contravenţiune internaţională, a mai săvârşit, în curs de 12 luni dela pronunţarea acelei hotărâri, chiar dacă nu executase pedeapsa, o noua contravenţie, identică, în circumscripţia aceleeaşi judecătorii, se pedepseşte cu maximum închisorii poliţieneşti prevăzut de lege, pentru acea din urmă contravenţiune, la care se poate adăuga un plus, fără a se putea depăşi maximum general al pedepsei poliţieneşti.
Dacă legea prevede pentru cea de a doua contravenţiune numai pedeapsa amenzii, se aplică îndoitul maximului amenzii prescrise de lege pentru acea contravenţiune.
Art. 119
Dacă cel condamnat, printr-o hotărâre definitivă, pentru crimă sau delict, săvârşeşte o nouă infracţiune, în timpul executării pedepsei, sau în stare de evadare, se pedepseşte după cum urmează:
1.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea de a două este mai grea decât cea dintâi se aplică pedeapsa pentru aceasta din urmă, la care se poate adăuga un plus până la 10 ani în caz de crimă, până la 5 ani în caz de crimă şi delict şi până la 3 ani în caz de delict, fără a putea depăşi însă maximum general.
Dacă pedeapsa pentru cea de a doua infracţiune este pe vieaţă, se aplică această pedeapsă;
2.dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru cea de a doua infracţiune este mai uşoară decât cea dintâi, infractorul va fi supus la executarea celei dintâi pedepse, la care se poate adăuga un plus egal cu cel prevăzut la punctul 1 şi după distincţiunile acolo arătate.
Dacă pedeapsa aplicată de instanţă pentru cea dintâi infracţiune este pe vieaţă, el va executa această pedeapsă, însă cu prelungirea separaţiunii celulare până la 3 ani.
CAPITOLUL IV:Participarea mai multor persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni
SECŢIUNEA I:Instigatorii şi complicii
Art. 120
Este instigator acela care, cu intenţiune, determină pe altul, la comiterea unei crime sau delict.
Instigatorul se pedepseşte ca şi autorul.
Instigarea directă la crimă sau la un delict pedepsit de lege cu pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, dar neurmată de executarea din partea celui instigat, se pedepseşte cu o pedeapsă care se stabileşte conform normelor din articolul 99.
Art. 121
Complice este acela care, cu intenţiune:
1.înlesneşte, uşurează sau ajută, comiterea unei crime sau unui delict;
2.se înţelege cu autorii şi complicii lor, înainte sau în cursul executării infracţiunii, ca să ascundă lucrurile ce provin din infracţiune, sau ca să asigure beneficiul realizat, ori ca să dea acestora găzduire, loc de scăpare sau întâlnire, pentru a nu fi descoperiţi sau a scăpa de urmărire;
3.determină pe altul la vreunul din actele prevăzute în alin. 1 şi 2, dacă acele acte au fost săvârşite.
Art. 122
Circumstanţele personale ale vreunuia dintre participanţi care atrag înlăturarea, micşorarea sau agravarea pedepselor, nu se resfrâng asupra celorlalţi participanţi.
Circumstanţele reale se resfrâng asupra celorlalţi, numai dacă au fost cunoscute sau prevăzute de ei.
Art. 123
Complicele se pedepseşte cu o pedeapsă inferioară cu un grad aceleia prevăzute de lege pentru autor.
Când pedeapsa autorului este închisoarea corecţională, pedeapsa complicelui este minimum general al închisorii corecţionale.
Dacă autorul săvârşeşte o infracţiune mai gravă decât aceea la care a fost determinat, instigatorul este pedepsit pentru infracţiunea la care a instigat.
Aceeaşi regulă se aplică şi complicilor.
Instigatorul sau complicele este apărat de pedeapsă, dacă înainte de a se fi început executarea infracţiunii, împiedecă de bună voie consumarea faptului, ori împiedecă pe ceilalţi participanţi să se folosească de mijloacele procurate, personal, în vederea preparării sau executării infracţiunii.
Art. 124
În infracţiunile neintenţionate, dacă efectele delictoase se datorează cooperării mai multor persoane, la actele materiale, fiecare din ele este pedepsită ca autor al acelei infracţiuni.
SECŢIUNEA II:Participarea infractorilor majori şi minori la săvârşirea aceleeaşi infracţiuni
Art. 125
Participarea infractorilor majori şi minori la săvârşirea aceleeaşi infracţiuni, constitue o cauză de agravare pentru cei dintâi, sporindu-se minimum şi maximum pedepsei prevăzute de lege pentru faptul ce li se impută, cu 1/4 din durata ei, fără a se putea depăşi însă maximum general.
TITLUL VII:Cauzele care apără de răspundere penală sau o micşorează
CAPITOLUL I:Intenţia
Art. 126
Crima se săvârşeşte cu intenţie.
Delictul se săvârşeşte cu intenţie, iar fără intenţie numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Contravenţia se săvârşeşte, fără intenţie, iar cu intenţie numai în cazurile anume prevăzute de lege.
CAPITOLUL II:Cauzele care apără de răspundere sau o micşorează
SECŢIUNEA I:Dispoziţiuni generale
Art. 127
Nimeni nu poate fi apărat de răspundere pentru o infracţiune şi nici nu i se poate micşora răspunderea decât în cazurile şi circumstanţele în care legea prevede aceasta în mod special.
SECŢIUNEA II:Alienaţia mintală şi alte cauze de inconştienţă
Art. 128
Nu răspunde de infracţiune acela care, în momentul săvârşirii ei, se găsea în stare de inconştienţă, din cauză de alienaţie mintală sau din alte cauze.
SECŢIUNEA III:Beţia
Art. 129
Acela care a săvârşit o infracţiune în stare de beţie completă, provocată prin alcool sau alte substanţe toxice ori stupefiante, este apărat de răspundere dacă această stare se datoreşte unor împrejurări accidentale, cu totul neprevăzute de autorul infracţiunii şi absolut independente de voinţa sa, iar dacă starea de beţie, în condiţiunile de mai sus, nu era completă, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul săvârşit, redusă după normele prevăzute la art. 97 şi 98.
Infracţiunea săvârşită în stare de beţie voluntară, produsă în mod întâmplător, se pedepseşte cu pedeapsa fixată de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărui maximum se reduce la jumătate, iar dacă pedeapsa este munca silnică pe vieaţă, pedeapsa este munca silnică dela 10 la 20 ani.
Dispoziţia alineatului precedent nu se aplică dacă se dovedeşte că infractorul şi-a provocat dinadins această stare, fie în scopul de a o invoca spre a i se micşora pedeapsa, fie pentru a executa mai uşor infracţiunea. În aceste cazuri infracţiunea este considerată comisă cu premeditare.
SECŢIUNEA IV:Constrângerea morală
Art. 130
Nu răspunde de infracţiune acela care a săvârşit faptul, sub influenţa unei constrângeri morale, produsă prin ameninţarea, care constituia un pericol direct pentru vieaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea, fie a propriei sale persoane, fie a propriei sale persoane, fie a unei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune şi dacă pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace.
SECŢIUNEA V:Starea de necesitate
Art. 131
Nu se socoteşte infracţiune faptul pe care cineva îl săvârşeşte pentru a scăpa dela un pericol grav, iminent şi fortuit, vieaţa sau integritatea sa corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune, dacă pericolul nu putea fi înlăturat altfel.
De asemenea nu se socoteşte infracţiune, degradarea sau distrugerea averii altuia, săvârşită în condiţiile de mai sus, pentru salvarea averii proprii, dacă bunul salvat este de o valoarea vădit mai mare ca bunul sacrificat.
Nu se consideră în stare de necesitate acela care avea obligaţia legală de a înfrunta pericolul.
SECŢIUNEA VI:Legitima apărare
Art. 132
Nu se socoteşte infracţiune faptul aceluia care comite un act necesar pentru a apăra vieaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora, în contra unui atac material direct, imediat şi injust.
Se consideră ca legitimă apărarea şi cazul când agentul, sub imperiul turburării, temerii sau teroarii, a trecut peste marginile apărării.
SECŢIUNEA VII:Constrângerea fizică
Art. 133
Nu răspunde de infracţiune acela care a comis-o fiind supus unei constrângeri fizice, căreia nu ia putut rezista.
SECŢIUNEA VIII:Cazul fortuit
Art. 134
Nu se socoteşte infracţiune faptul la săvârşirea căruia autorul a fost constrâns prin caz fortuit.
SECŢIUNEA IX:Eroarea de drept şi de fapt
Art. 135
Nimeni nu se poate apăra de răspundere, invocând necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale.
Art. 136
Împrejurările de fapt care corespund vreunui element constitutiv şi infracţiunii sau vreunei circumstanţe legale agravante, nu atrag şi nici nu agravează răspunderea pentru o infracţiune calificată de lege crimă sau delict, dacă nu au fost cunoscute de autor în momentul săvârşirii faptului.
Dispoziţiunile de mai sus se aplică şi infracţiunilor neintenţionate, când necunoaşterea acelor împrejurări este datorită cuplei infractorului.
SECŢIUNEA X:Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime
Art. 137
Nu se socoteşte infracţiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condiţiile ei, precum şi faptul care a fost săvârşit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă şi dacă nu are caracter vădit ilegal.
Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracţiune, şeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepseşte ca autor al acelei infracţiuni împreună cu acela care a executat ordinul.
Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.
SECŢIUNEA XI:Minoritatea
Art. 138
Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani.
Copil este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi.
Art. 139
Copilul nu este responsabil pentru faptele penale comise de el.
De asemenea nu este responsabil adolescentul pentru infracţiunea săvârşită, afară de cazul când se dovedeşte că în momentul săvârşirii a lucrat cu discernământ.
Cu toate acestea instanţa este datoare să constate faptul şi modul cum a fost săvârşit, luând informaţiuni:
1.asupra stării fizice şi morale şi a antecedentelor copilului sau adolescentului;
2.asupra condiţiilor în care a fost crescut şi în care a trăit;
3.asupra situaţiei morale şi materiale a familiei.
Când există o îndoială asupra stării fizice sau mintale a copilului sau adolescentului se procedează la o expertiză medicală.
Art. 140
Pe baza informaţiunilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor articolului precedent, instanţa poate lua faţă de copilul sau faţă de adolescentul lipsit de discernământ, una din următoarele măsuri corective şi educative:
1.îl poate încredinţa familiei, căreia îi atrage atenţiunea ca pe viitor să-l aibă în deosebită supraveghere; iar dacă este la scoală, încunoştinţează şi autoritatea şcolară ca să-l dojenească sau să ia măsurile disciplinare prevăzute de regulamentul şcolar;
2.în lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă garanţii suficiente de moralitate îl poate încredinţa unei rude mai apropiate, care ar primi sarcina supravegherii copilului;
3.în lipsa acesteia îl poate încredinţa unei persoane onorabile, unei societăţi de patronaj sau unei instituţii publice sau private, autorizată de Stat pentru acest scop şi numai dacă atari persoane sau instituţii ar accepta asemenea însărcinări;
4.când niciuna din aceste măsuri nu s-ar putea aplica, instanţa poate decide ca educaţia copilului sau adolescentului să fie încredinţată institutului de educaţie corectivă.
Până la darea hotărârii, dacă instanţa socoteşte necesar, poate dispune trimiterea provizorie a copilului sau adolescentului la o societate de asistenţă sau de patronaj.
În caz când copilul sau adolescentul a fost încredinţat familiei, unei persoane sau unei instituţii de binefacere, el poate fi pus şi sub regimul libertăţii supraveghiate.
Art. 141
În caz de săvârşirea unei noi infracţiuni, instanţa nu poate lua, faţă de copil sau adolescent, decât una din măsurile prevăzute în articolul precedent, la punctele 3 şi 4.
Art. 142
Măsurile prevăzute în art. 140 încetează când copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 ani.
Art. 143
Copiii şi adolescenţii, găsiţi în condiţiile arătate în art. 140, alin. 1, dacă sunt anormali, întârziaţi sau bolnavi, pot fi trimişi, după avizul unui medic specialist, într-un ospiciu, azil sau sanatoriu, unde vor primi îngrijirile medicale, potrivit stării lor fizice sau mintale, până la completa însănătoşire.
Art. 144
Dacă instanţa constată că adolescentul, în momentul săvârşirii, infracţiunii, a lucrat cu discernământ, poate aplica împotriva lui următoarele măsuri de siguranţă sau pedepse:
Măsuri de siguranţă:
1.libertate supravegheată;
2.educaţie corectivă.
Pedepse:
Nicio pedeapsă privativă de drepturi nu poate fi pronunţată în contra adolescentului.
Pedeapsa pecuniară se poate aplica numai în cazul când adolescentul este mai mare de 15 ani şi are avere sau profesiune.
1.mustrare;
2.închisoare corecţională sau detenţiune simplă.
Art. 145
Mustrarea prevăzută de articolul precedent consistă în dojenirea pe care instanţa o face adolescentului în şedinţă publică, punându-i în vedere că dacă va mai săvârşi vreo infracţiune va fi pedepsit mai aspru.
Dacă la termenul fixat, condamnatul nu se prezintă, fără legitimă justificare, sau dacă se prezintă şi nu ascultă mustrarea cu respectul cuvenit, instanţa poate schimba sancţiunea, aplicând închisoarea corecţională, sau detenţiunea simplă.
Mustrarea nu se aplică:
1.dacă adolescentul a săvârşit o infracţiune pedepsită de lege cu închisoare corecţională sau detenţiune simplă mai mare de un an;
2.dacă mai înainte a săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat vreuna din măsurile prevăzute de art. 140.
În cazurile de mai sus instanţa aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă.
Art. 146
Libertatea supravegheată este lăsarea adolescentului în libertate, timp de un an, veghiat de aproape.
Darea hotărârii se amână la expirarea acestui termen de încercare.
Această măsură de siguranţă nu se poate pronunţa contra adolescentului care a suferit o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună.
Când instanţa pronunţă libertatea supravegheată, ea încredinţează supravegherea adolescentului reprezentantului său legal, sau îl încredinţează unui azil de copii al Statului, ori altei instituţii publice, creată în acest scop, sau unei societăţi de patronaj pentru minori, ori chiar unei persoane de încredere, care voieşte să primească o asemenea sarcină.
Acela căruia i s-a încredinţat supravegherea, trebue să o exercite continuu asupra purtării adolescentului, iar la expirarea termenului de încercare, trebue să raporteze instanţei respective, fără întârziere, cum s-a purtat adolescentul.
Art. 147
Când adolescentul s-a purtat bine în tot timpul de încercare, acţiunea deschisă în contra lui se declară stinsă prin hotărâre judecătorească.
Dacă însă în timpul de încercare, adolescentul se sustrage dela supravegherea ce se exercită asupra lui, sau duce o vieaţă imorală ori desordonată, sau săvârşeşte alte infracţiuni, persoana sau instituţia însărcinată cu supravegherea lui trebue să încunoştiinţeze instanţa respectivă. Aceasta dacă constată existenţa vreuneia din cazurile de mai sus, revocă libertatea supravegheată şi dispune aşezarea adolescentului într-un institut de educaţie corectivă sau îl condamnă la închisoare corecţională sau detenţiune simplă.
Art. 148
Educaţia corectivă se pronunţă ori de câte ori instanţa, ţinând seama de antecedente, de mediul în care trăieşte adolescentul şi de natura infracţiunii săvârşite, constată că el se găseşte într-o stare de decădere morală.
Această măsură se pronunţă pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 21 ani.
Executarea educaţiei corective se face într-un institut anume destinat pentru aceasta.
Prin această măsură de siguranţă se urmăreşte refacerea morală a adolescentului, deprinderea lui cu o vieaţă onestă şi învăţarea unei meserii.
Art. 149
Dacă a trecut cel puţin un an dela aşezarea adolescentului în institutul de educaţie corectivă şi dacă se constată că sa îndreptat, comisiunea de supraveghere, instituită pe lângă acel institut, poate hotărî punerea adolescentului în libertatea de încercare, pe termen de 2 ani, conform art. 146, alin. 3.
Dacă în timpul de încercare purtarea adolescentului este ireproşabilă, liberarea rămâne definitivă. În caz contrar instanţa poate dispune aşezarea liberatului în institutul de educaţie corectivă, dacă acesta nu a împlinit vârsta de 21 ani.
Art. 150
Pedeapsa închisorii corecţionale sau a detenţiunii simple ce se poate aplica adolescentului este:
1.dela 3 la 15 ani, dacă infracţiunea săvârşită este pedepsită de lege cu pedeapsă criminală;
2.jumătate din pedeapsa respectivă, dacă infracţiunea este pedepsită de lege cu închisoare corecţională sau detenţiune simplă. În acest caz maximum pedepsei nu poate fi mai mare de 3 ani.
Când adolescentul este mai mic de 16 ani nu poate fi pedepsit, în caz de crimă, cu o pedeapsă mai mare de 10 ani.
Pedepsele de mai sus se pot pronunţa numai când din circumstanţele faptului şi moralitatea adolescentului instanţa şi-a făcut convingerea că aplicarea altor măsuri ar fi neîndestulătoare.
În toate cazurile pedeapsa închisorii corecţionale sau detenţiunea simplă, pronunţată contra adolescentului, este executată în institutul de corecţie anume destinat pentru aceasta.
Art. 151
În cazul articolului precedent, instanţa poate ordona, prin aceeaşi hotărâre, ca adolescentul după executarea a două treimi din pedeapsă, să poată fi liberat şi supus supravegherii, până în momentul când pedeapsa privativă de libertate ar fi trebuit să înceteze prin executarea completă.
Liberarea condiţionată poate fi acordată de către instanţa competentă, numai adolescenţilor care au dat dovezi de îndepărtare.
Cel liberat condiţionat este supus unor reguli speciale, în ce priveşte felul său de viaţă şi de purtare în timpul liberării. Dacă în acest timp adolescentul nu s-a conformat acestor reguli, sau a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa revocă măsura liberării, trimiţându-l din nou în institutul de corecţie, unde va executa restul de pedeapsă.
În caz de bună purtare în timpul libertăţii condiţionate, pedeapsa se consideră executată.
Art. 152
Instanţa poate de asemenea ordona, odată cu pronunţarea închisorii corecţionale sau detenţiunii simple, ca, după executarea pedepsei, adolescentul să fie aşezat într-un institut de educaţie corectivă.
Art. 153
În cazul liberării de încercare (art. 149), cât şi în cazul liberării condiţionate (art. 151), administratorul, cu concursul societăţilor pentru protecţia minorilor, ia măsurile necesare pentru plasarea liberatului.
Se iau de asemenea măsuri şi pentru plasarea celor liberaţi definitiv.
Dacă educaţia corectivă se face în azilele de copii ale Statului sau în institute particulare, atribuţiile autorităţii de supraveghere sunt executate de autoritatea desemnată pentru acesta de Ministerul Justiţiei.
SECŢIUNEA XIII:Surdo-mutismul
Art. 154
Surdo-mutismul nu răspunde de infracţiunea comisă, dacă se constată că în momentul săvârşirii nu a avut discernământ, în caz contrar, i se aplică pedeapsa închisorii corecţionale, în limitele prevăzute de lege pentru adolescenţi.
Art. 155
Scuza provocării există:
1.când crima sau delictul au fost provocate prin lovire sau violenţă, asupra persoanei infractorului, sau asupra alte persoane;
2.când crima sau delictul au fost provocate prin injurii orale, grave adresate de victimă autorului, în împrejurări de natură să determine acestuia o puternică turburare sau emoţiune;
3.când omorul, vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale, ori lovirea, au fost săvârşite de unul dintre soţi asupra celuilalt sau asupra complicelui, în momentul surprinderii lor în adulter.
Scuza nu e admisibilă când provocarea provine:
1.din partea prinţilor sau a altei persoane căreia autorul îi datora respect şi recunoştinţă ca şi părinţilor;
2.din partea unui alineat, cunoscut ca atare, unui copil sau unei persoane care prin infirmitate se inspiră milă sau nevoie de ocrotire;
3.în caz de omor, săvârşit de soţ, asupra soţiei sale, sau de către aceasta asupra soţului său.
Art. 156
Când provocarea este dovedită, pedeapsa se micşorează în modul următor:
1.dacă legea prevede, pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa muncii silnice sau detenţiunii grele, se aplică în închisoare sau detenţiune simplă dela 3 la 5 ani, iar în cazul celorlalte pedepse criminale se aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă dela un an la 3 ani;
2.dacă maximum pedepsei prevăzut de lege, pentru delictul săvârşit, este cel puţin 5 ani închisoare corecţională sau detenţiune simplă, se aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă dela 6 luni la un an.
3.pentru orice alt delict, al cărui maximum prevăzut de lege este sub 5 ani închisoare corecţională sau detenţiunea simplă dela 2 la 4 luni, iar dacă pedeapsa este sub 4 luni, se aplică amenda, până la 5.000 lei, şi când pedeapsa este numai amendă, se reduce la minimum general al acestei pedepse.
SECŢIUNEA XIV:Circumstanţele atenuante
Art. 157
Când instanţa constată în favoarea infractorului circumstanţe atenuante, pedeapsa prevăzută de lege se reduce în modul următor:
1.în materie criminală, chiar în caz de contumacie;
a)dacă pedeapsa prevăzută de lege este muncă silnică pe vieaţă se aplică munca silnică pe timp mărginit sau se poate aplica temniţa grea;
b)dacă pedeapsa este aceea a muncii silnice pe tip mărginit se aplică temniţa grea sau se poate aplica închisoarea corecţională, care însă nu poate fi redusă la mai puţin de trei ani;
c)dacă pedeapsa este aceea a temniţii grele, se aplică închisoarea corecţională, a cărei durată nu poate fi redusă sub un an.
Dacă legea prevede maximum unei pedepse, se aplică minimum ei sau se poate aplica pedeapsa ce urmează cu un grad mai jos, fără a se scoborî sub limitele prevăzute în alineatele de mai sus.
2.în materie corecţională, chiar în lipsa infractorului:
a)pedeapsa se scoboară sub minimum prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, fără însă a se putea depăşi minimum general, iar când legea nu prevede un minimum special, pedeapsa se scoboară la minimum general prevăzut de lege pentru închisoare corecţională, sau se poate substitui închisorii corecţionale, chiar amenda, fără să se poată scoborî sub minimum ei general.
Maximum amenzii substituite închisorii, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante, nu poate trece de 5.000 lei, afară de cazul prevăzut de art. 52, alin. 3;
b)dacă maximum pedepsei prevăzut de lege este de 5 ani, sau mai mare, pedeapsa nu poate fi scoborâtă sub un an închisoare corecţională, afară de cazul când minimum special al acelei pedepse ar fi mai mic de un an;
c)dacă legea prevede numai pedeapsa amenzii ea scoboară sub minimum ei special, dar nu mai jos de minimum general al amenzii;
3.în caz de crime sau delicte politice, atenuarea se face după aceleaşi norme asupra pedepselor corespunzătoare;
4.circumstanţele atenuante se pot acorda şi în materie de contravenţie.
În acest caz, se substitue închisorii poliţieneşti amenda, al cărei maximum este de 1.000 lei, iar când pedeapsa este amenda, ea poate fi scoborâtă până la 50 lei.
Art. 158
Când legea prevede o pedeapsă privativă de libertate şi amendă, reducerile prevăzute mai sus se aplică la ambele pedepse, sau se poate înlătura una din ele şi chiar efectua reduceri la cea aplicată.
Art. 159
Când circumstanţele atenuante sunt recunoscute în favoarea unui infractor în stare de recidivă, el va beneficia numai de reducerea obligatorie a pedepsei, iar dacă infracţiunea este pedepsită de lege cu muncă silnică pe vieaţă sau detenţiune grea pe vieaţă, pedeapsa nu poate fi redusă sub 15 ani muncă silnică sau detenţiune grea.
TITLUL VIII:Concurs de circumstanţe agravante şi atenuante
Art. 160
În caz de concurs al mai multor circumstanţe de agravare şi de atenuare a pedepselor, stabilirea pedepsei se face după normele şi în ordinea indicată mai jos.
La pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, se aplică;
1.când există mai multe scuze legale, întâi cele relative la fapt, apoi cele relative la persoana infractorului;
2.agravarea ce rezultă din starea de recidivă;
3.circumstanţele atenuante recunoscute în favoarea infractorului.
TITLUL IX:Condiţiunile privitoare la incriminarea infracţiunilor supuse plângerii prealabile.
Art. 161
Când legea condiţionează încriminarea unei infracţiuni de plângere prealabilă a părţii vătămate, cercetarea şi urmărirea nu pot avea loc fără această plângere.
Plângerea prealabilă, în acest caz, trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni, socotit din ziua în care cel vătămat a luat cunoştinţă de săvârşirea infracţiunii şi a ştiut cine este făptuitorul, dacă în acest interval de timp nu s-a împlinit prescripţiunea.
Art. 162
Infracţiunea săvârşită în prejudiciul mai multor persoane este pedepsită, chiar dacă plângerea prealabilă emană numai dela una dintre ele, fie că celelalte persoane nu au făcut plângere, fie că şi-au retras-o.
Plângerea prealabilă, făcută împotriva unuia dintre participanţi la infracţiune, are efect şi asupra celorlalţi.
TITLUL X:Stingerea incriminării, executării pedepsei şi incapacităţilor ce decurg din condamnare
CAPITOLUL I:Moartea
Art. 163
Moartea învinuitului stinge încriminarea faptei comise, iar moartea condamnatului stinge executarea pedepsei.
Dreptul de a confisca obiectele menţionate în art. 80 nu încetează prin moartea învinuitului chiar dacă încetarea din vieaţă a avut loc înainte de condamnare.
CAPITOLUL II:Prescripţia
SECŢIUNEA I:Stingerea încriminării prin prescripţie
Art. 164
Prescripţia stinge încriminarea:
1.pentru crime pedepsite cu muncă silnică sau detenţiune grea, prin 15 ani împliniţi, iar pentru cele pedepsite cu temniţă grea sau detenţiune riguroasă, prin 10 ani;
2.pentru delicte pedepsite cu pedepse mai mari de 5 ani, prin 8 ani, iar pentru delictele pedepsite până la 5 nai, prin 3 ani.
3.pentru contravenţiuni, printr-un an.
În materie de presă încriminarea se prescrie pentru crimă prin 3 ani, iar pentru delicte printr-un an.
Toate termenele de mai sus, în cazul infracţiunilor comise de minori, se reduc la jumătate.
Art. 165
Termenele de prescripţie din articolul precedent încep să curgă din momentul în care s-a săvârşit infracţiunea, pentru infracţiunile continue, din momentul încetării actului delictos, iar pentru cele continuate, dela comiterea ultimului act.
Pentru infracţiunile de presă termenul de prescripţie se socoteşte din ziua răspunderii publicaţiunii.
Art. 166
Prescripţia se întrerupe în următoarele cazuri:
1.când s-au făcut acte de urmărire sau de instrucţie;
2.când s-au îndeplinit în mod valabil înaintea instanţei de judecată orice acte de procedură care după lege trebuesc să fie comunicate infractorului;
3.când instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre chiar nedefinitivă.
După fiecare întrerupere un nou termen de prescripţie începe să curgă.
Incriminarea este prescrisă, oricâte întreruperi ar fi intervenit, dacă întregul termen de prescripţie a fost depăşit cu încă jumătate; iar pentru prescripţiile de trei ani sau mai mici, dacă s-a atins îndoitul termenului.
Întreruperea prescripţiei produce efect şi faţă de persoanele care au luat parte la infracţiune chiar dacă actele arătate la punctele 1, 2 şi 3 din acest articol, n-au fost efectuate şi faţă de ele.
Art. 167
Prescripţia incriminării e suspendată pe timpul cât o dispoziţiune legală, sau un caz de forţă majoră opreşte începerea sau continuarea urmăririi, instrucţiei sau judecăţii.
Prescripţia îşi reia şi continuă cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
SECŢIUNEA II:Stingerea executării pedepsei prin prescripţie
Art. 168
Pedeapsa muncii silnice şi a detenţiunii grele se prescrie prin 20 ani, pedeapsa temniţei grele şi a detenţiunii riguroase, prin 15 ani.
Pedepsele corecţionale, mai mari de 5 ani, se prescriu prin 10 ani, cele mai mici de 5 ani, prin 5 ani. Amenzile corecţionale se prescriu prin 5 ani.
Pedepsele pentru contravenţiuni se prescriu prin 2 ani.
Pentru minori termenele de mai sus se reduc la jumătate.
Termenele de mai sus încep a curge din ziua în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
Art. 169
Prescripţia pedepselor privative de liberare nu atrage prescripţia pedepselor complimentare şi nici a măsurilor de siguranţă.
Art. 170
Condamnatul a cărui pedeapsă criminală a fost prescrisă nu poate reveni în comuna în care locuieşte victima sau moştenitorii acesteia în linie dreaptă.
Tribunalul, la cererea Ministerului public, poate hotărî locul unde condamnatul nu trebuie să-şi aibă domiciliul, având în vedere şi o distanţă socotită suficientă pentru ca interdicţiunea de mai sus să-şi atingă scopul.
Art. 171
Prescripţia pedepsei se întrerupe numai prin executarea condamnaţiunii.
În caz de evadare o nouă prescripţie începe să curgă din ziua evadării.
CAPITOLUL III:Amnistia
Art. 172
Amnistia stinge incriminarea, iar dacă a intervenit după condamnare, stinge şi executarea pedepsei.
Obiectele confiscate conform art. 80, precum şi amenzile încasate anterior amnistiei nu se mai restitue.
Amnistia nu are niciun efect asupra drepturilor părţii vătămate şi asupra măsurilor de siguranţă.
Amnistia nu se poate acorda decât pentru infracţiunile politice.
CAPITOLUL IV:Graţierea
Art. 173
Graţierea are de efect stingerea în total sau în parte a executării pedepsei, ori comutarea ei într-una mai uşoară, dar nu stinge pedepsele complimentare, nici măsurile de siguranţă.
CAPITOLUL V:Împăcarea părţilor
Art. 174
Împăcarea stinge incriminarea numai în delictele şi contravenţiile pentru care legea permite în mod expres aceasta.
Împăcarea e personală.
CAPITOLUL VI:Reabilitarea
Art. 175
Orice condamnat la o pedeapsă criminală sau corecţională, poate obţine reabilitarea judiciară.
Reabilitarea şterge condamnarea, decăderile şi interdicţiile şi face să înceteze pentru viitor toate incapacităţile care rezultă din pedeapsă. Reabilitarea nu atrage însă reintegrarea în funcţiunea din care infractorul a fost scos în urma condamnării.
Se va socoti însă celui reabilitat termenul de pensiune câştigat anterior condamnării, iar dacă este pensionar, el reintră în drepturile sale, din momentul reabilitării.
Reabilitarea penală pentru delictul de bancrută frauduloasă nu atrage de drept şi reabilitarea comercială.
Art. 176
Reabilitarea poate fi acordată după expirarea unui termen de 10 ani, pentru cei condamnaţi la pedepse criminale, de 5 ani, pentru cei condamnaţi la pedepse corecţionale mai mari de 5 ani, de 3 ani, pentru pedepse mai mici de 5 ani, sau la amendă.
Termenele de mai sus se socotesc dela data când acela care cere reabilitarea a executat pedeapsa.
Pentru cei condamnaţi la muncă silnică pe vieaţă, care au obţinut reduceri de pedepse, termenul se socoteşte din momentul de când a sfârşit executarea pedepsei reduse.
Pentru cei condamnaţi la amendă, termenul curge din momentul achitării integrale a amenzii. În caz de transformare a amenzii în închisoare, termenul de reabilitare curge dela data împlinirii pedepsei.
În caz de graţiere totală, termenul curge dela data decretului.
În toate cazurile, termenele prevăzute mai sus se reduc la jumătate pentru infracţiunile politice, şi la un sfert pentru acei care au beneficiat de libertatea condiţionată.
Art. 177
Reabilitarea nu poate fi admisă decât numai dacă sunt întrunite următoarele condiţiuni:
1.dacă condamnatul nu a suferit o nouă condamnare criminală sau corecţională în intervalul prevăzut de articolul precedent;
2.dacă condamnatul a avut o purtare bună;
3.dacă are mijloace oneste de existenţă;
4.dacă a achitat în întregime cheltuieli de judecată şi despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat, afară de cazul când partea vătămată a renunţat la acele despăgubiri.
Art. 178
În caz de respingere a reabilitării, nu se mai poate face o nouă cerere, decât după un termen de 5 ani, pentru pedepse criminale şi 2 ani pentru pedepse corecţionale, socotiţi dela data respingerii cererii. Noua cerere trebuie să conţină, pe lângă dovada condiţiilor din prima cerere şi aceea a bunei purtări în intervalul de timp ce s-a scurs după respingerea primei cereri.
Când respingerea s-a întemeiat pe lipsă de forme, cererea de reabilitare poate fi reînoită oricând.
Art. 179
Reabilitarea poate fi revocată când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare pentru crime sau delicte.
Art. 180
Dispoziţiunile acestui capitol se aplică şi condamnărilor pronunţate de instanţe speciale sau militare, precum şi sentinţelor pronunţate de tribunalele străine, când s-a recunoscut că aceste sentinţe pot produce efecte în România.
TITLUL XI:Dispoziţiuni generale referitoare la infracţiunile de presă
Art. 181
Infracţiunea de presă este aceea care se realizează prin faptul imprimării şi răspândirii publicaţiunii.
Răspunzători de această infracţiune sunt:
1.pentru publicaţiunile periodice: autorul articolului sau informaţiunii, când este cunoscut; în lipsa lui, directorul publicaţiunii şi în lipsa acestuia redactorul ei;
2.pentru publicaţiunile neperiodice: autorul scrierii, când este cunoscut sau descoperit, în lipsa lui, editorul scrierii şi în lipsa acestuia sau când nici el n-a putut fi descoperit, patronul tipografiei care a imprimat scrierea încriminată.
În toate cazurile, acei care se găsesc situaţi mai jos, în ordinea legală a responsabilităţii, sunt primiţi a declara pe cei răspunzători în locul lor, numai până la închiderea desbaterilor înaintea primei instanţe de fond.
Art. 182
Pentru infracţiunea de presă, proprietarul publicaţiunii este, în toate cazurile, obligat în mod solidar, cu cel condamnat la plata despăgubirilor civile către partea vătămată.
TITLUL XII:Explicarea unor termeni legali
Art. 183
În înţelesul acestei legi:
1.la calcularea timpului se socoteşte ziua 24 ore, săptămâna 7 zile, luna 30 zile şi anul 365 zile;
2.timpul de război este epoca dela decretarea mobilizării până la data trecerii armatei pe picior de pace;
3.inamic, este puterea străină cu care România sau aliaţii săi se găsesc în stare de războiu, sau faţă de care au luat măsuri militare, în vederea unui războiu iminent;
4.funcţionar public este acela care exercită, în mod voluntar sau obligator, permanent sau temporar, în serviciul Statului, judeţului, comunei sau instituţiilor publice dependente, oricare ar fi modul lor de administrare, o funcţiune sau o însărcinare, de orie natură, fie chiar electivă, retribuită sau nu şi indiferent de chipul în care a fost investit.
Această calitate o au de asemenea preoţii şi militarii.
Nu sunt consideraţi funcţionari publici membrii corpurilor legiuitoare;
5.rude sunt ascendenţii, soţii şi părinţii lor, fraţii şi surorile, copiii adoptivi, afinii în linie dreaptă, cumnaţii şi cumnatele.
Persoane legate prin temeinică afecţiune sunt acelea care, în baza legăturilor de familie, prietenie, dragoste sau recunoştinţă îşi poartă o consideraţie deosebită;
6.ameninţarea constă, ori de câte ori legea nu prevede altfel, în săvârşirea de acte sau fapte de natură a inspira persoanei ameninţate temerea unui pericol iminent pentru vieaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, sau averea ei, ori a uneia din persoanele arătate în art. 130;
7.arme sunt toate acele instrumente sau aparate, care, din momentul confecţionării lor, sunt destinate a servi la atac sau apărare.
Sunt asimilate cu armele orice alte instrumente, aparate, lucruri, substanţe chimice, solide, lichide sau gazoase, cărora, prin întrebuinţare, li s-a dat această destinaţie;
8.ceată sau bandă este adunarea sau întrunirea de cel puţin 3 persoane, întru-cât legea nu dispune altfel;
9.loc public este locul deschis sau accesibil publicului, fie prin natura lui, în mod permanent şi absolut, fie prin destinaţie, în mod temporar şi relativ, fie în mod accidental, datorită unor anumite împrejurări;
10.în public se consideră săvârşit faptul care s-a petrecut:
a)în loc public prin natura lui, independent de prezenţa efectivă a publicului;
b)în loc public prin destinaţie, momentul în care era deschis publicului;
c)în loc public accidental, în aceleaşi condiţii ca în alineatul precedent, dacă a fost auzit sau văzut de cineva;
d)în loc privat, cu intenţiunea de a fi auzit sau văzut de public şi dacă a fost realmente văzut sau auzit;
e)într-o adunare sau reuniune la care asistă mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor de familie;
f)prin orice mijloace de comunicare, destinate a-l aduce la cunoştinţa publicului.
CARTEA a II-a a Codului Penal nr. 0 din 17 martie 1936