Nu se socoteşte infracţiune faptul pe care cineva îl săvârşeşte pentru a scăpa dela un pericol grav, iminent şi fortuit, vieaţa sau integritatea sa corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune, dacă pericolul nu putea fi înlăturat altfel.
De asemenea nu se socoteşte infracţiune, degradarea sau distrugerea averii altuia, săvârşită în condiţiile de mai sus, pentru salvarea averii proprii, dacă bunul salvat este de o valoarea vădit mai mare ca bunul sacrificat.
Nu se consideră în stare de necesitate acela care avea obligaţia legală de a înfrunta pericolul.