Titlul vii - Cauzele care apără de răspundere penală sau o micşorează - Codul Penal din 1936 CODUL PENAL

M.Of. 65

Ieşit din vigoare
Versiune de la: 15 Iunie 1954
TITLUL VII:Cauzele care apără de răspundere penală sau o micşorează
CAPITOLUL I:Intenţia
Art. 126
Crima se săvârşeşte cu intenţie.
Delictul se săvârşeşte cu intenţie, iar fără intenţie numai în cazurile anume prevăzute de lege.
Contravenţia se săvârşeşte, fără intenţie, iar cu intenţie numai în cazurile anume prevăzute de lege.
CAPITOLUL II:Cauzele care apără de răspundere sau o micşorează
SECŢIUNEA I:Dispoziţiuni generale
Art. 127
Nimeni nu poate fi apărat de răspundere pentru o infracţiune şi nici nu i se poate micşora răspunderea decât în cazurile şi circumstanţele în care legea prevede aceasta în mod special.
SECŢIUNEA II:Alienaţia mintală şi alte cauze de inconştienţă
Art. 128
Nu răspunde de infracţiune acela care, în momentul săvârşirii ei, se găsea în stare de inconştienţă, din cauză de alienaţie mintală sau din alte cauze.
SECŢIUNEA III:Beţia
Art. 129
Acela care a săvârşit o infracţiune în stare de beţie completă, provocată prin alcool sau alte substanţe toxice ori stupefiante, este apărat de răspundere dacă această stare se datoreşte unor împrejurări accidentale, cu totul neprevăzute de autorul infracţiunii şi absolut independente de voinţa sa, iar dacă starea de beţie, în condiţiunile de mai sus, nu era completă, se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru faptul săvârşit, redusă după normele prevăzute la art. 97 şi 98.
Infracţiunea săvârşită în stare de beţie voluntară, produsă în mod întâmplător, se pedepseşte cu pedeapsa fixată de lege pentru infracţiunea săvârşită, al cărui maximum se reduce la jumătate, iar dacă pedeapsa este munca silnică pe vieaţă, pedeapsa este munca silnică dela 10 la 20 ani.
Dispoziţia alineatului precedent nu se aplică dacă se dovedeşte că infractorul şi-a provocat dinadins această stare, fie în scopul de a o invoca spre a i se micşora pedeapsa, fie pentru a executa mai uşor infracţiunea. În aceste cazuri infracţiunea este considerată comisă cu premeditare.
SECŢIUNEA IV:Constrângerea morală
Art. 130
Nu răspunde de infracţiune acela care a săvârşit faptul, sub influenţa unei constrângeri morale, produsă prin ameninţarea, care constituia un pericol direct pentru vieaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea, fie a propriei sale persoane, fie a propriei sale persoane, fie a unei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune şi dacă pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace.
SECŢIUNEA V:Starea de necesitate
Art. 131
Nu se socoteşte infracţiune faptul pe care cineva îl săvârşeşte pentru a scăpa dela un pericol grav, iminent şi fortuit, vieaţa sau integritatea sa corporală sau a unei rude, ori a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune, dacă pericolul nu putea fi înlăturat altfel.
De asemenea nu se socoteşte infracţiune, degradarea sau distrugerea averii altuia, săvârşită în condiţiile de mai sus, pentru salvarea averii proprii, dacă bunul salvat este de o valoarea vădit mai mare ca bunul sacrificat.
Nu se consideră în stare de necesitate acela care avea obligaţia legală de a înfrunta pericolul.
SECŢIUNEA VI:Legitima apărare
Art. 132
Nu se socoteşte infracţiune faptul aceluia care comite un act necesar pentru a apăra vieaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea sau averea, fie ale sale, fie ale altora, în contra unui atac material direct, imediat şi injust.
Se consideră ca legitimă apărarea şi cazul când agentul, sub imperiul turburării, temerii sau teroarii, a trecut peste marginile apărării.
SECŢIUNEA VII:Constrângerea fizică
Art. 133
Nu răspunde de infracţiune acela care a comis-o fiind supus unei constrângeri fizice, căreia nu ia putut rezista.
SECŢIUNEA VIII:Cazul fortuit
Art. 134
Nu se socoteşte infracţiune faptul la săvârşirea căruia autorul a fost constrâns prin caz fortuit.
SECŢIUNEA IX:Eroarea de drept şi de fapt
Art. 135
Nimeni nu se poate apăra de răspundere, invocând necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale.
Art. 136
Împrejurările de fapt care corespund vreunui element constitutiv şi infracţiunii sau vreunei circumstanţe legale agravante, nu atrag şi nici nu agravează răspunderea pentru o infracţiune calificată de lege crimă sau delict, dacă nu au fost cunoscute de autor în momentul săvârşirii faptului.
Dispoziţiunile de mai sus se aplică şi infracţiunilor neintenţionate, când necunoaşterea acelor împrejurări este datorită cuplei infractorului.
SECŢIUNEA X:Ordinul legii şi comanda autorităţii legitime
Art. 137
Nu se socoteşte infracţiune: faptul impus sau autorizat de lege, dacă este executat în condiţiile ei, precum şi faptul care a fost săvârşit de organul competent, în virtutea unui ordin de serviciu, dacă acel ordin este dat, în formele legale, de autoritatea competentă şi dacă nu are caracter vădit ilegal.
Când executarea unui ordin de serviciu constituie o infracţiune, şeful sau superiorul care a dat ordinul se pedepseşte ca autor al acelei infracţiuni împreună cu acela care a executat ordinul.
Acela care a executat ordinul este scutit de pedeapsă, în caz când nu a avut posibilitatea să aprecieze legalitatea ordinului.
SECŢIUNEA XI:Minoritatea
Art. 138
Minor este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani.
Copil este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi.
Art. 139
Copilul nu este responsabil pentru faptele penale comise de el.
De asemenea nu este responsabil adolescentul pentru infracţiunea săvârşită, afară de cazul când se dovedeşte că în momentul săvârşirii a lucrat cu discernământ.
Cu toate acestea instanţa este datoare să constate faptul şi modul cum a fost săvârşit, luând informaţiuni:
1.asupra stării fizice şi morale şi a antecedentelor copilului sau adolescentului;
2.asupra condiţiilor în care a fost crescut şi în care a trăit;
3.asupra situaţiei morale şi materiale a familiei.
Când există o îndoială asupra stării fizice sau mintale a copilului sau adolescentului se procedează la o expertiză medicală.
Art. 140
Pe baza informaţiunilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor dobândite, potrivit dispoziţiunilor articolului precedent, instanţa poate lua faţă de copilul sau faţă de adolescentul lipsit de discernământ, una din următoarele măsuri corective şi educative:
1.îl poate încredinţa familiei, căreia îi atrage atenţiunea ca pe viitor să-l aibă în deosebită supraveghere; iar dacă este la scoală, încunoştinţează şi autoritatea şcolară ca să-l dojenească sau să ia măsurile disciplinare prevăzute de regulamentul şcolar;
2.în lipsa familiei sau când aceasta nu prezintă garanţii suficiente de moralitate îl poate încredinţa unei rude mai apropiate, care ar primi sarcina supravegherii copilului;
3.în lipsa acesteia îl poate încredinţa unei persoane onorabile, unei societăţi de patronaj sau unei instituţii publice sau private, autorizată de Stat pentru acest scop şi numai dacă atari persoane sau instituţii ar accepta asemenea însărcinări;
4.când niciuna din aceste măsuri nu s-ar putea aplica, instanţa poate decide ca educaţia copilului sau adolescentului să fie încredinţată institutului de educaţie corectivă.
Până la darea hotărârii, dacă instanţa socoteşte necesar, poate dispune trimiterea provizorie a copilului sau adolescentului la o societate de asistenţă sau de patronaj.
În caz când copilul sau adolescentul a fost încredinţat familiei, unei persoane sau unei instituţii de binefacere, el poate fi pus şi sub regimul libertăţii supraveghiate.
Art. 141
În caz de săvârşirea unei noi infracţiuni, instanţa nu poate lua, faţă de copil sau adolescent, decât una din măsurile prevăzute în articolul precedent, la punctele 3 şi 4.
Art. 142
Măsurile prevăzute în art. 140 încetează când copilul sau adolescentul a împlinit vârsta de 21 ani.
Art. 143
Copiii şi adolescenţii, găsiţi în condiţiile arătate în art. 140, alin. 1, dacă sunt anormali, întârziaţi sau bolnavi, pot fi trimişi, după avizul unui medic specialist, într-un ospiciu, azil sau sanatoriu, unde vor primi îngrijirile medicale, potrivit stării lor fizice sau mintale, până la completa însănătoşire.
Art. 144
Dacă instanţa constată că adolescentul, în momentul săvârşirii, infracţiunii, a lucrat cu discernământ, poate aplica împotriva lui următoarele măsuri de siguranţă sau pedepse:
Măsuri de siguranţă:
1.libertate supravegheată;
2.educaţie corectivă.
Pedepse:
Nicio pedeapsă privativă de drepturi nu poate fi pronunţată în contra adolescentului.
Pedeapsa pecuniară se poate aplica numai în cazul când adolescentul este mai mare de 15 ani şi are avere sau profesiune.
1.mustrare;
2.închisoare corecţională sau detenţiune simplă.
Art. 145
Mustrarea prevăzută de articolul precedent consistă în dojenirea pe care instanţa o face adolescentului în şedinţă publică, punându-i în vedere că dacă va mai săvârşi vreo infracţiune va fi pedepsit mai aspru.
Dacă la termenul fixat, condamnatul nu se prezintă, fără legitimă justificare, sau dacă se prezintă şi nu ascultă mustrarea cu respectul cuvenit, instanţa poate schimba sancţiunea, aplicând închisoarea corecţională, sau detenţiunea simplă.
Mustrarea nu se aplică:
1.dacă adolescentul a săvârşit o infracţiune pedepsită de lege cu închisoare corecţională sau detenţiune simplă mai mare de un an;
2.dacă mai înainte a săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat vreuna din măsurile prevăzute de art. 140.
În cazurile de mai sus instanţa aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă.
Art. 146
Libertatea supravegheată este lăsarea adolescentului în libertate, timp de un an, veghiat de aproape.
Darea hotărârii se amână la expirarea acestui termen de încercare.
Această măsură de siguranţă nu se poate pronunţa contra adolescentului care a suferit o pedeapsă privativă de libertate mai mare de o lună.
Când instanţa pronunţă libertatea supravegheată, ea încredinţează supravegherea adolescentului reprezentantului său legal, sau îl încredinţează unui azil de copii al Statului, ori altei instituţii publice, creată în acest scop, sau unei societăţi de patronaj pentru minori, ori chiar unei persoane de încredere, care voieşte să primească o asemenea sarcină.
Acela căruia i s-a încredinţat supravegherea, trebue să o exercite continuu asupra purtării adolescentului, iar la expirarea termenului de încercare, trebue să raporteze instanţei respective, fără întârziere, cum s-a purtat adolescentul.
Art. 147
Când adolescentul s-a purtat bine în tot timpul de încercare, acţiunea deschisă în contra lui se declară stinsă prin hotărâre judecătorească.
Dacă însă în timpul de încercare, adolescentul se sustrage dela supravegherea ce se exercită asupra lui, sau duce o vieaţă imorală ori desordonată, sau săvârşeşte alte infracţiuni, persoana sau instituţia însărcinată cu supravegherea lui trebue să încunoştiinţeze instanţa respectivă. Aceasta dacă constată existenţa vreuneia din cazurile de mai sus, revocă libertatea supravegheată şi dispune aşezarea adolescentului într-un institut de educaţie corectivă sau îl condamnă la închisoare corecţională sau detenţiune simplă.
Art. 148
Educaţia corectivă se pronunţă ori de câte ori instanţa, ţinând seama de antecedente, de mediul în care trăieşte adolescentul şi de natura infracţiunii săvârşite, constată că el se găseşte într-o stare de decădere morală.
Această măsură se pronunţă pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 21 ani.
Executarea educaţiei corective se face într-un institut anume destinat pentru aceasta.
Prin această măsură de siguranţă se urmăreşte refacerea morală a adolescentului, deprinderea lui cu o vieaţă onestă şi învăţarea unei meserii.
Art. 149
Dacă a trecut cel puţin un an dela aşezarea adolescentului în institutul de educaţie corectivă şi dacă se constată că sa îndreptat, comisiunea de supraveghere, instituită pe lângă acel institut, poate hotărî punerea adolescentului în libertatea de încercare, pe termen de 2 ani, conform art. 146, alin. 3.
Dacă în timpul de încercare purtarea adolescentului este ireproşabilă, liberarea rămâne definitivă. În caz contrar instanţa poate dispune aşezarea liberatului în institutul de educaţie corectivă, dacă acesta nu a împlinit vârsta de 21 ani.
Art. 150
Pedeapsa închisorii corecţionale sau a detenţiunii simple ce se poate aplica adolescentului este:
1.dela 3 la 15 ani, dacă infracţiunea săvârşită este pedepsită de lege cu pedeapsă criminală;
2.jumătate din pedeapsa respectivă, dacă infracţiunea este pedepsită de lege cu închisoare corecţională sau detenţiune simplă. În acest caz maximum pedepsei nu poate fi mai mare de 3 ani.
Când adolescentul este mai mic de 16 ani nu poate fi pedepsit, în caz de crimă, cu o pedeapsă mai mare de 10 ani.
Pedepsele de mai sus se pot pronunţa numai când din circumstanţele faptului şi moralitatea adolescentului instanţa şi-a făcut convingerea că aplicarea altor măsuri ar fi neîndestulătoare.
În toate cazurile pedeapsa închisorii corecţionale sau detenţiunea simplă, pronunţată contra adolescentului, este executată în institutul de corecţie anume destinat pentru aceasta.
Art. 151
În cazul articolului precedent, instanţa poate ordona, prin aceeaşi hotărâre, ca adolescentul după executarea a două treimi din pedeapsă, să poată fi liberat şi supus supravegherii, până în momentul când pedeapsa privativă de libertate ar fi trebuit să înceteze prin executarea completă.
Liberarea condiţionată poate fi acordată de către instanţa competentă, numai adolescenţilor care au dat dovezi de îndepărtare.
Cel liberat condiţionat este supus unor reguli speciale, în ce priveşte felul său de viaţă şi de purtare în timpul liberării. Dacă în acest timp adolescentul nu s-a conformat acestor reguli, sau a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa revocă măsura liberării, trimiţându-l din nou în institutul de corecţie, unde va executa restul de pedeapsă.
În caz de bună purtare în timpul libertăţii condiţionate, pedeapsa se consideră executată.
Art. 152
Instanţa poate de asemenea ordona, odată cu pronunţarea închisorii corecţionale sau detenţiunii simple, ca, după executarea pedepsei, adolescentul să fie aşezat într-un institut de educaţie corectivă.
Art. 153
În cazul liberării de încercare (art. 149), cât şi în cazul liberării condiţionate (art. 151), administratorul, cu concursul societăţilor pentru protecţia minorilor, ia măsurile necesare pentru plasarea liberatului.
Se iau de asemenea măsuri şi pentru plasarea celor liberaţi definitiv.
Dacă educaţia corectivă se face în azilele de copii ale Statului sau în institute particulare, atribuţiile autorităţii de supraveghere sunt executate de autoritatea desemnată pentru acesta de Ministerul Justiţiei.
SECŢIUNEA XIII:Surdo-mutismul
Art. 154
Surdo-mutismul nu răspunde de infracţiunea comisă, dacă se constată că în momentul săvârşirii nu a avut discernământ, în caz contrar, i se aplică pedeapsa închisorii corecţionale, în limitele prevăzute de lege pentru adolescenţi.
Art. 155
Scuza provocării există:
1.când crima sau delictul au fost provocate prin lovire sau violenţă, asupra persoanei infractorului, sau asupra alte persoane;
2.când crima sau delictul au fost provocate prin injurii orale, grave adresate de victimă autorului, în împrejurări de natură să determine acestuia o puternică turburare sau emoţiune;
3.când omorul, vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale, ori lovirea, au fost săvârşite de unul dintre soţi asupra celuilalt sau asupra complicelui, în momentul surprinderii lor în adulter.
Scuza nu e admisibilă când provocarea provine:
1.din partea prinţilor sau a altei persoane căreia autorul îi datora respect şi recunoştinţă ca şi părinţilor;
2.din partea unui alineat, cunoscut ca atare, unui copil sau unei persoane care prin infirmitate se inspiră milă sau nevoie de ocrotire;
3.în caz de omor, săvârşit de soţ, asupra soţiei sale, sau de către aceasta asupra soţului său.
Art. 156
Când provocarea este dovedită, pedeapsa se micşorează în modul următor:
1.dacă legea prevede, pentru infracţiunea săvârşită, pedeapsa muncii silnice sau detenţiunii grele, se aplică în închisoare sau detenţiune simplă dela 3 la 5 ani, iar în cazul celorlalte pedepse criminale se aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă dela un an la 3 ani;
2.dacă maximum pedepsei prevăzut de lege, pentru delictul săvârşit, este cel puţin 5 ani închisoare corecţională sau detenţiune simplă, se aplică închisoarea corecţională sau detenţiunea simplă dela 6 luni la un an.
3.pentru orice alt delict, al cărui maximum prevăzut de lege este sub 5 ani închisoare corecţională sau detenţiunea simplă dela 2 la 4 luni, iar dacă pedeapsa este sub 4 luni, se aplică amenda, până la 5.000 lei, şi când pedeapsa este numai amendă, se reduce la minimum general al acestei pedepse.
SECŢIUNEA XIV:Circumstanţele atenuante
Art. 157
Când instanţa constată în favoarea infractorului circumstanţe atenuante, pedeapsa prevăzută de lege se reduce în modul următor:
1.în materie criminală, chiar în caz de contumacie;
a)dacă pedeapsa prevăzută de lege este muncă silnică pe vieaţă se aplică munca silnică pe timp mărginit sau se poate aplica temniţa grea;
b)dacă pedeapsa este aceea a muncii silnice pe tip mărginit se aplică temniţa grea sau se poate aplica închisoarea corecţională, care însă nu poate fi redusă la mai puţin de trei ani;
c)dacă pedeapsa este aceea a temniţii grele, se aplică închisoarea corecţională, a cărei durată nu poate fi redusă sub un an.
Dacă legea prevede maximum unei pedepse, se aplică minimum ei sau se poate aplica pedeapsa ce urmează cu un grad mai jos, fără a se scoborî sub limitele prevăzute în alineatele de mai sus.
2.în materie corecţională, chiar în lipsa infractorului:
a)pedeapsa se scoboară sub minimum prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, fără însă a se putea depăşi minimum general, iar când legea nu prevede un minimum special, pedeapsa se scoboară la minimum general prevăzut de lege pentru închisoare corecţională, sau se poate substitui închisorii corecţionale, chiar amenda, fără să se poată scoborî sub minimum ei general.
Maximum amenzii substituite închisorii, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante, nu poate trece de 5.000 lei, afară de cazul prevăzut de art. 52, alin. 3;
b)dacă maximum pedepsei prevăzut de lege este de 5 ani, sau mai mare, pedeapsa nu poate fi scoborâtă sub un an închisoare corecţională, afară de cazul când minimum special al acelei pedepse ar fi mai mic de un an;
c)dacă legea prevede numai pedeapsa amenzii ea scoboară sub minimum ei special, dar nu mai jos de minimum general al amenzii;
3.în caz de crime sau delicte politice, atenuarea se face după aceleaşi norme asupra pedepselor corespunzătoare;
4.circumstanţele atenuante se pot acorda şi în materie de contravenţie.
În acest caz, se substitue închisorii poliţieneşti amenda, al cărei maximum este de 1.000 lei, iar când pedeapsa este amenda, ea poate fi scoborâtă până la 50 lei.
Art. 158
Când legea prevede o pedeapsă privativă de libertate şi amendă, reducerile prevăzute mai sus se aplică la ambele pedepse, sau se poate înlătura una din ele şi chiar efectua reduceri la cea aplicată.
Art. 159
Când circumstanţele atenuante sunt recunoscute în favoarea unui infractor în stare de recidivă, el va beneficia numai de reducerea obligatorie a pedepsei, iar dacă infracţiunea este pedepsită de lege cu muncă silnică pe vieaţă sau detenţiune grea pe vieaţă, pedeapsa nu poate fi redusă sub 15 ani muncă silnică sau detenţiune grea.