Conventie din 27-sep-1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială ( Text modificat ca atare prin Convenţia de aderare)
Acte UE
Editia Speciala a Jurnalului Oficial
Ieşit din vigoare Versiune de la: 1 Ianuarie 2007
Conventie din 27-sep-1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială ( Text modificat ca atare prin Convenţia de aderare)
Dată act: 27-sept-1968
Emitent: Consiliul Comunitatii Economice Europene
(*) Text modificat ca atare prin Convenţia de aderare.
PREAMBUL
ÎNALTELE PĂRŢI CONTRACTANTE LA TRATATUL DE INSTITUIRE A COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE,
Dorind să pună în aplicare dispoziţiile articolului 220 din tratatul menţionat, în temeiul căruia s-au angajat să asigure simplificarea formalităţilor necesare pentru recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti,
Preocupate să întărească în Comunitate protecţia juridică a persoanelor care sunt stabilite aici,
Întrucât este important să se stabilească în acest scop competenţa instanţelor lor în cadrul ordinii (juridice) internaţionale, să se faciliteze recunoaşterea şi instituirea unei proceduri rapide pentru a se asigura executarea hotărârilor, precum şi a actelor autentice şi a tranzacţiilor judiciare,
Decid să încheie prezenta convenţie şi desemnează în acest scop ca plenipotenţiari:
MAJESTATEA SA REGELE BELGIEI, pe:
Dl Pierre HARMEL,
Ministrul Afacerilor Externe;
PREŞEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA, pe:
Dl Willy BRANDT,
Vicecancelar,
Ministrul Afacerilor Externe;
PREŞEDINTELE REPUBLICII FRANCEZE, pe:
Dl Michel DEBRE,
Ministrul Afacerilor Externe;
PREŞEDINTELE REPUBLICII ITALIENE, pe:
Dl Giuseppe MEDICI,
Ministrul Afacerilor Externe;
ALTEŢA SA REGALĂ MARELE DUCE DE LUXEMBURG, pe:
Dl Pierre GREGOIRE,
Ministrul Afacerilor Externe;
MAJESTATEA SA REGINA ŢĂRILOR DE JOS, pe:
Dl J.M.A.H. LUNS,
Ministrul Afacerilor Externe,
CARE, REUNIŢI ÎN CADRUL CONSILIULUI, după ce au făcut schimb de depline puteri, recunoscute ca fiind sub formă valabilă şi în forma cuvenită,
CONVIN CU PRIVIRE LA URMĂTOARELE DISPOZIŢII:
-****-
Art. 1
Prezenta convenţie se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei. Acesta nu se extinde, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă (1).
(1)Al doilea paragraf este adăugat de articolul 3 din Convenţia de aderare.
Sunt excluse de la aplicare:
1.statutul şi capacitatea legală a persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamentele şi succesiunile;
2.reorganizarea judiciară şi falimentul, concordatele şi alte proceduri similare;
3.securitatea socială;
4.arbitrajul.
Art. 2
Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant sunt supuse, indiferent de naţionalitatea acestora, jurisdicţiilor acestui stat.
Persoanele care nu sunt resortisanţi ai statului în care sunt domiciliate sunt supuse regulilor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului respectiv.
Art. 3
Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat contractant nu pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor altui stat contractant decât în temeiul regulilor enunţate în secţiunile 2 şi 6 ale prezentului titlu.
Nu pot fi invocate împotriva lor în special următoarele dispoziţii:
- în Belgia: articolul 15 din Codul civil (Code civil - Burgerlijk Wetboek) şi articolul 638 din Codul judiciar (Code judiciare -Gerechtelijk Wetboek);
- în Danemarca: articolul 248 alineatul (2) din Legea privind procedura civilă (Lov om rettens pleje) şi capitolul 3 articolul 3 din Legea privind procedura civilă a Groenlandei (Lov for Gr
nland om rettens pleje);
nland om rettens pleje);- în Republica Federală Germania: articolul 23 din Codul de procedură civilă (Zivilproze
ordnung);
ordnung);- în Franţa: articolele 14 şi 15 din Codul civil (Code civil);
- în Irlanda: dispoziţiile referitoare la competenţa întemeiată pe un act de sesizare a instanţei care i-a fost comunicat sau notificat pârâtului în cursul prezenţei sale temporare în Irlanda;
- în Italia: articolul 2 şi articolul 4 punctele 1 şi 2 din Codul de procedură civilă (Codice di procedura civile);
- în Luxemburg: articolele 14 şi 15 din Codul civil (Code civil);
- în Ţările de Jos: articolul 126 alineatul (3) şi articolul 127 din Codul de procedură civilă (Wetbock van Burgerlijke Rechtsvordering);
- în Regatul Unit: dispoziţiile referitoare la competenţa întemeiată pe:
(a)un act de sesizare a instanţei care i-a fost comunicat sau notificat pârâtului în cursul prezenţei sale temporare în Regatul Unit sau
(b)existenţa în Regatul Unit de bunuri aparţinând pârâtului sau
(c)sechestrarea de către reclamant a bunurilor situate în Regatul Unit (1).
(1)Al doilea paragraf modificat prin articolul 4 din Convenţia de aderare.
Art. 4
În cazul în care pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, competenţa este, în fiecare stat contractant, reglementată de legea acestui stat, sub rezerva aplicării dispoziţiilor articolului 16.
Orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat contractant, poate, ca şi cetăţenii statului respectiv, să invoce împotriva acestui pârât regulile de competenţă care sunt în vigoare şi în special cele prevăzute la articolul 3 al doilea paragraf.
Art. 5
Pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acţionat în justiţie, într-un alt stat contractant:
1.în materie contractuală, în faţa instanţei locului în care obligaţia care serveşte ca bază a cererii a fost sau trebuie executată (2);
(2)Punctul 1 modificat prin articolul 5 alineatul (1) din Convenţia de aderare.
2.în materie de obligaţie de întreţinere, în faţa instanţei din locul în care creditorul obligaţiei de întreţinere are domiciliul sau reşedinţa obişnuită sau, în cazul în care este vorba despre o cerere accesorie unei acţ iuni privind starea persoanelor, în în faţa instanţei competente potrivit legii forului pentru judecarea acestei acţiuni, cu excepţia cazului în care competenţa respectivă se bazează numai pe cetăţenia uneia dintre părţi (3);
(3)Punctul 2 modificat prin articolul 5 alineatul (3) din Convenţia de aderare.
3.în materie delictuală sau cvasidelictuală, în faţa instanţei din locul în care s-a produs faptul prejudiciabil;
4.în cazul în care este vorba de o acţiune pentru repararea prejudiciului sau de o acţiune în restituire ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, în faţa instanţei sesizate prin acţiunea publică în măsura în care această instanţă, conform legii, poate judeca acţiuni civile;
5.în cazul unei contestaţii privind exploatarea unei sucursale, a unei agenţii sau a oricărei alte instituţii, în faţa instanţei din locul în care acestea sunt situate;
6.în calitate de fondator, trustee sau beneficiar al unui trust constituit prin aplicarea legii sau printr-un document scris sau printr-o convenţie orală, confirmată în scris, în faţa instanţelor statului contractant în care trustul îşi are sediul (4);
(4)Punctul 6 este adăugat prin articolul 5 alineatul (4) din Convenţia de aderare.
7.în cazul unui litigiu privind plata remuneraţiei pretinse pentru asistenţa sau salvarea unei încărcături sau unui navlu, în faţa instanţei pe a cărei rază teritorială respectiva încărcătură sau sau navlul în cauză:
(a)a fost sechestrată pentru garantarea plăţii sau
(b)ar fi putut fi fi sechestrată, în cazul în care nu s-ar fi dat o cauţiune sau o altă garanţie;
cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are un drept asupra încărcăturii sau asupra navlului sau că avea un asemenea drept în momentul salvării sau asistenţei (5).
(5)Punctul 7 este adăugat prin articolul 5 alineatul (4) din Convenţia de aderare.
Art. 6
Acelaşi pârât poate fi acţionat în justiţie de asemenea:
1.în cazul în care sunt mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei de la locul de domiciliu al unuia dintre ei;
2.în cazul unei cereri în garanţie sau al unei cereri de intervenţie, în faţa instanţei sesizate cu cererea iniţială, cu excepţia cazului în care aceasta a fost formulată numai pentru a-l scoate de sub jurisdicţia instanţei pe cel care a fost chemat în justiţie;
3.în cazul unei cereri reconvenţionale care derivă din contractul sau faptul pe care se întemeiază cererea iniţială, în faţa instanţei sesizată prin aceasta.
Art. 61: 6a (1)
(1)- Articol adăugat de articolul 6 din Convenţia de aderare.
În cazul în care, în temeiul prezentei convenţii, o instanţă dintr-un stat contractant este competentă cu privire la acţiunile referitoare la răspunderea care decurge din utilizarea sau exploatarea unei nave, instanţa respectivă sau orice altă instanţă desemnată în acest scop de legea statului respectiv, este competentă şi cu privire la cererile privind limitarea unei astfel de răspunderi.
Art. 7
În materie de asigurări, competenţa este stabilită prin prezenta secţiune, fără a aduce atingere articolului 4 şi articolului 5 alineatul (5).
Art. 8: (2)
(2)Text modificat prin articolul 7 din Convenţia de aderare.
Un asigurător domiciliat pe teritoriul unui stat contractant poate fi acţionat în justiţie:
1.în faţa instanţelor statului în care este domiciliat sau
2.într-un alt stat contractant, în faţa instanţei locului unde este domiciliat titularul poliţei sau
3.în cazul în care este coasigurător, în faţa instanţei unui stat contractant sesizată prin acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.
Un asigurător care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat contractant, dar care are o sucursală, agenţie sau alt sediu secundar
Într-unul din statele contractante, este considerat ca domiciliat în statul respectiv în litigiile care privesc funcţionarea filialei, agenţiei sau ale sediului secundar.
Art. 9
În plus, asigurătorul poate fi acţionat Injustiţie în faţa instanţei de la locul în care s-a produs faptul prejudiciabil, în cazul asigurării de răspundere civilă sau imobiliare. La fel în cazul în care asigurarea se referă în acelaşi timp la bunuri imobile şi bunuri mobile acoperite de aceeaşi poliţă şi afectate de acelaşi eveniment neprevăzut.
Art. 10
În materie de asigurare de răspundere civilă, asigurătorul poate de asemenea să fie chemat în judecată în faţa instanţei sesizate prin acţiunea persoanei vătămate împotriva asiguratului, în cazul în care legea instanţei permite acest lucru.
Dispoziţiile articolelor 7, 8 şi 9 se aplică în caz de acţiune directă intentată de persoana vătămată împotriva asigurătorului, când acţiunea directă este posibilă.
În cazul în care legea privind această acţiune directă prevede introducerea în cauză a titularului poliţei sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă cu privire la aceştia.
Art. 11
Sub rezerva dispoziţiilor articolului 10 al treilea alineat, acţiunea asigurătorului nu poate fi adusă decât în faţa instanţelor statului contractant pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, fie că acesta este titularul poliţei, asigurat sau beneficiar.
Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională în faţa instanţei sesizată printr-o cerere iniţială conform prezentei secţiuni.
Art. 12: (3)
(3)Text modificat prin articolul 8 din Convenţia de aderare.
De la dispoziţiile prezentei secţiuni se poate droga numai printr-o convenţie:
1.încheiată ulterior apariţiei litigiului sau
2.care permite titularului poliţei, asiguratului sau beneficiarului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în prezenta secţiune sau
3.care, fiind încheiată între titularul poliţei şi un asigurător care au domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat contractant în momentul încheierii contractului, are ca efect, chiar dacă faptul prejudiciabil se produce în străinătate, atribuirea competenţei instanţelor din acest stat, în afară de cazul când legea acestuia interzice asemenea convenţii sau
4.încheiată cu titularul poliţei, care nu este domiciliat într-un stat contractant, exceptând cazurile când asigurarea este obligatorie sau are ca obiect un imobil situat într-un stat contractant sau
5.care se referă la un contract de asigurare în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe din riscurile prevăzute la articolul 12a.
Art. 121: 12a (1)
(1)- Articol adăugat prin articolul 9 din Convenţia de aderare.
Riscurile prevăzute la articolul 12 alineatul (5) sunt următoarele:
1.Orice prejudicii produse:
(a)navelor maritime, a instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau a aeronavelor, rezultate ca urmare a evenimentelor ivite în cursul utilizării lor în scopuri comerciale;
(b)mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este integral sau parţial efectuat cu astfel de nave sau aeronave fie în totalitate, fie în combinaţie cu alte mijloace de transport;
2.Orice răspundere alta decât cea pentru vătămările corporale ale pasagerilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora,
(a)cauzată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau a aeronavelor în conformitate cu ptul (1) litera (a) de mai sus, în măsura în care legea statului contractant în care sunt înmatriculate aeronavele respective nu interzice clauzele privind competenţa legată de asigurarea acestor riscuri;
(b)pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul (1) litera (b) de mai sus;
3.Orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau a aeronavelor în conformitate cu alineatul (1) litera (a) de mai sus, în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea.
4.Orice risc legat în mod accesoriu de oricare dintre cele menţionate la alineatele (1)-(3) de mai sus.
(2)Text modificat prin articolul 10 din Convenţia de aderare.
Art. 13
În materie de contracte încheiate de o persoană, într-un scop ce poate fi considerat ca fiind în afara profesiei sau obiectului său de activitate, numită în continuare "consumatorul", competenţa se stabileşte prin prezenta secţiune fără a aduce atingere dispoziţiilor din articolele 4 şi 5 alineatul (5), în cazul în care constituie:
1.o vânzare cu plata în rate de bunuri mobile corporale sau
2.un împrumut rambursabil în rate sau orice altă formă de credit pentru vânzarea de astfel de bunuri sau
3.orice alt contract pentru furnizarea de servicii sau de bunuri mobile corporale şi
(a)în statul de domiciliu al consumatorului încheierea contractului a fost precedată de o invitaţie specială adresată acestuia sau de publicitate şi
(b)consumatorul a îndeplinit în statul respectiv actele necesare pentru încheierea contractului respectiv.
Atunci când un consumator contractează cu o parte care nu este domiciliată într-un stat contractant, dar care are o sucursală, agenţie sau alt sediu secundar într-unul din statele contractante, în litigiile apărute din funcţionarea sucursalei, agenţiei sau altui sediu secundar, partea respectivă este considerată ca fiind domiciliată în acest stat.
Prezenta secţiune nu se aplică contractelor de transport.
Art. 14
Un consumator poate introduce acţiune împotriva celeilalte părţi contractante în faţa instanţelor statului contractant în care este domiciliată partea contractantă respectivă sau în faţa instanţelor în care este domiciliat el însuşi. Acţiunea intentată împotriva unui consumator poate fi introdusă de cealaltă parte contractantă numai în faţa instanţelor statului contractant în care este domiciliat consumatorul.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională în faţa instanţei sesizate, în conformitate cu prezenta secţiune, cu cererea principală.
Art. 15
De la dispoziţiile prezentei secţiuni se poate droga numai printr-o convenţie:
1.încheiată ulterior apariţiei litigiului sau
2.care permite consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în prezenta secţiune sau
3.care, fiind încheiată între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având domiciliul sau reşedinţa obişnuită în momentul încheierii contractului în acelaşi stat contractant, atribuie competenţa instanţelor din acest stat, în afară de cazul în care legea respectivului stat interzice asemenea convenţii.
Art. 16
Sunt competenţe exclusive, indiferent de domiciliu:
1.în materie de drepturi reale imobiliare şi închirieri de imobile, instanţele statului contractant unde este situat imobilul,
2.în materie de validitate, nulitate sau dizolvare a societăţilor sau persoanelor juridice cu sediul pe teritoriul unui stat contractant, sau a deciziilor organelor lor, instanţele acestui stat,
3.în materie de valabilitate a înscrierii în registrele publice, instanţele statului contractant pe teritoriul căruia sunt ţinute aceste registre,
4.în materie de înscriere sau de valabilitate a brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor, şi altor drepturi similare, care implică un depozit sau o înregistrare, instanţele statului contractant pe teritoriul căruia depozitul sau înregistrarea au fost cerute, efectuate sau considerate a fi fost efectuate în termenii unei convenţii internaţionale;
5.în materie de executare a hotărârilor judecătoreşti, instanţele statului contractant de la locul de executare.
Art. 17: (1)
(1)Text modificat prin articolul 11 din Convenţia de aderare.
În cazul în care părţile, din care cel puţin una are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, au desemnat o instanţă a sau instanţele unui stat contractant pentru a judeca litigiile prezente sau viitoare provenind dintr-un raport de drept determinat, această instanţă sau instanţele din acest stat sunt singurele competente. O astfel de convenţie atributivă de competenţă trebuie încheiată fie în scris, fie verbal şi confirmată în scris, fie, în comerţul internaţional, într-o formă care corespunde uzanţelor comerţului respectiv pe care părţile le cunosc sau ar trebui să le cunoască. În cazul în care se încheie o astfel de convenţie între părţi, dintre care nici una nu are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, instanţele altui stat contractant nu au competenţă cu privire la litigiile acestora, în cazul în care instanţa sau instanţele desemnate nu îşi declină competenţa.
Instanţa sau instanţele unui stat contractant cărora le-a fost atribuită competenţă prin actul constitutiv al unui trust au competenţă exclusivă în judecarea acţiunilor introduse împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust, în cazul în care este vorba despre relaţiile dintre aceste persoane sau despre drepturile sau obligaţiile în cadrul trustului.
Convenţiile sau dispoziţiile unui act constitutiv al unui trust, care conferă competenţă, nu au efect juridic în cazul în care contravin dispoziţiilor din articolele 12 sau 15 sau în cazul în care instanţele de la a căror competenţă derogă sunt exclusiv competente în temeiul articolului 16.
În cazul în care convenţia atributivă de jurisdicţie a fost stipulată numai în favoarea uneia dintre părţi, aceasta păstrează dreptul de a sesiza orice altă instanţă competentă în temeiul prezentei convenţii
Art. 18
În afara cazurilor în care competenţa sa rezultă din alte dispoziţii ale prezentei convenţii, este competentă instanţa dintr-un stat contractant în faţa căruia compare pârâtul. Această regulă nu se aplică în cazul în care acţiunea are ca obiect contestarea competenţei sau în cazul în care există o altă instanţă exclusiv competentă în virtutea articolului 16.
Art. 19
Instanţa dintr-un stat contractant, sesizată în principal cu o acţiune de competenţa exclusivă a instanţei unui alt stat contractant în conformitate cu articolul 16, se declară necompetentă din oficiu.
Art. 20
Atunci când pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat contractant este acţionat Injustiţie în faţa unei instanţe din alt stat contractant şi nu compare în faţa acesteia, instanţa se declară din oficiu necompetentă în cazul în care competenţa sa nu îşi are izvorul în dispoziţiile prezentei convenţii.
Instanţa suspendă acţiunea atât timp cât nu s-a stabilit că pârâtul a primit actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a-şi pregăti apărarea sau că s-au depus toate diligentele în acest scop (1).
(1)Text modificat prin articolul 12 din Convenţia de aderare.
Dispoziţiile paragrafului precedent sunt înlocuite de cele ale articolului 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind comunicarea şi notificarea în străinătate, a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, în cazul în care actul de sesizare a instanţei a trebuit să fie transmis pentru aplicarea acestei convenţii.
Art. 21
Atunci când cererile cu identitate de obiect, cauză şi părţi sunt aduse în faţa unor instanţe din state contractante diferite, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa, chiar din oficiu, în favoarea celei dintâi instanţe sesizate.
Instanţa care trebuie să îşi decline competenţa poate suspenda acţiunea dacă este contestată competenţa celeilalte instanţe.
Art. 22
Atunci când cereri conexe se formulează în faţa unor instanţe din state contractante diferite şi sunt pendinte în primă instanţă, instanţa sesizată ulterior poate suspenda acţiunea.
Această instanţă îşi poate declina, de asemenea, competenţa la cererea uneia dintre părţi, cu condiţia ca legea să permită alăturarea cauzelor conexe şi ca instanţa sesizată iniţial să fie competentă pentru a judeca cele două cereri.
Sunt conexe, în sensul prezentului articol, cererile legate între ele printr-un raport atât de strâns încât trebuie instrumentate şi judecate în acelaşi timp pentru a evita riscul unor soluţii ireconciliabile în cazul în care respectivele cauze ar fi judecate separat.
Art. 23
Atunci când cererile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, declinarea are loc în favoarea primei instanţe sesizate.
Art. 24
Măsurile provizorii sau de conservare prevăzute de legea unui stat contractant pot fi cerute instanţele din acest stat chiar dacă, în temeiul prezentei convenţii, o instanţă a altui stat contractant este competentă să judece pe fond.
Art. 25
În sensul prezentei convenţii, prin hotărâre se înţelege orice hotărâre pronunţată de o instanţă dintr-un stat contractant, indiferent de denumirea care-i este dată, cum ar fi sentinţă, ordin, decizie sau mandat de executare, precum şi actul prin care se stabilesc de către grefier cheltuielile de judecată.
Art. 26
Hotărârile pronunţate într-un stat contractant sunt recunoscute în celelalte state contractante fără a fi necesar să se recurgă la nici o procedură.
În caz de contestaţie, orice parte interesată care invocă recunoaşterea pe cale principală poate demonstra, conform procedurii prevăzute în secţiunile 2 şi 3 din prezentul titlu, că hotărârea trebuie să fie recunoscută.
În cazul în care recunoaşterea este invocată pe cale incidentală în faţa unei instanţe dintr-un stat contractant, aceasta este competentă pentru a o judeca.
Art. 27
Hotărârile nu sunt recunoscute:
1.în cazul în care recunoaşterea este contrară ordinii publice a statului respectiv;
2.în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost comunicat sau notificat conform legii şi în timp util pârâtului absent, pentru ca acesta să îşi poată pregăti apărarea (1);
(1)Punctul 2 modificat prin articolul 13 alineatul (1) din Convenţia de aderare.
3.în cazul în care hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi în statul în care se solicită recunoaşterea;
4.în cazul în care instanţa din statul de origine, pentru a pronunţa o hotărâre într-o problemă privind starea şi capacitatea persoanelor fizice, raporturile patrimoniale dintre soţi, testamentele şi succesiunile, a ignorat o normă de drept internaţional privat a statului în care este solicitată recunoaşterea, în afară de cazul în care hotărârea sa are acelaşi rezultat ca în cazul în care aceste norme ar fi fost aplicate.
5.în cazul în care hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară pronunţată într-un stat necontractant, între aceleaşi părţi într-un litigiu având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, cu condiţia ca această ultimă hotărâre să îndeplinească condiţiile necesare recunoaşterii în statul solicitat (2).
(2)Punctul 5 adăugat prin articolul 13 alineatul (2) din Convenţia de aderare.
Art. 28
De asemenea, hotărârile nu sunt recunoscute în cazul în care nu au fost respectate dispoziţiile din secţiunile 3, 4 şi 5 ale titlului II, precum şi în cazul prevăzut la articolul 59.
În aprecierea competenţelor menţionate în paragraful precedent, autoritatea căreia i se solicită recunoaşterea este legată de constatările de fapt pe care instanţa statului de origine şi-a bazat competenţa.
Fără a aduce atingere dispoziţiilor primului paragraf, nu se poate proceda la controlul competenţelor instanţelor statului de origine; normele de competenţă nu privesc ordinea publică reglementată de articolul 27 alineatul (1).
Art. 30
Instanţa dintr-un stat contractant, în faţa căreia se invocă recunoaşterea unei hotărâri pronunţate într-un alt stat contractant, poate suspenda judecata în cazul în care această hotărâre face obiectul unei căi de atac ordinare.
Instanţa dintr-un stat contractant, în faţa căreia se invocă recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în Irlanda sau Regatul Unit, poate suspenda judecata, în cazul în care executarea este suspendată în statul în care a fost pronunţată hotărârea în urma exercitării unei căi de atac (3).
(3)Al doilea paragraf adăugat prin articolul 14 din Convenţia de aderare.
Art. 31
Hotărârile pronunţate într-un stat contractant şi care sunt executorii în acest stat sunt puse în executare în alt stat contractant pe baza încuviinţării date, la cererea părţii interesate.
Cu toate acestea, în Regatul Unit, o hotărâre de acest fel este pusă în executare în Anglia sau în Ţara Galilor, în Scoţia sau în Irlanda de Nord după ce, la cererea uneia din părţile interesate, a fost înregistrată pentru executare în partea respectivă a Regatului Unit (1).
(1)Al doilea paragraf adăugat prin articolul 15 din Convenţia de aderare.
Art. 32
Cererea este prezentată:
- în Belgia, la tribunal de premiere instance sau rechtbank van eerste aanleg;
- în Danemarca, la underret;
- în Republica Federală Germania, preşedintelui unei camere a Landgericht;
- în Franţa, preşedintelui tribunal de grande instance;
- în Irlanda, la High Court;
- în Italia, la corte d'appelo;
- în Luxemburg, preşedintelui tribunal d'arrondissement;
- în Ţările de Jos, preşedintelui arrondissementsrechtbank;
- în Regatul Unit:
1.în Anglia şi Ţara Galilor, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State;
2.în Scoţia, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri de întreţinere, la SheriffCourt, sesizată de Secretary of State;
3.în Irlanda de Nord, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court, sesizată de Secretary of State (2).
(2)Primul paragraf modificat prin articolul 16 din Convenţia de aderare.
Instanţa competentă din punct de vedere teritorial este determinată de domiciliul părţii împotriva căreia este cerută executarea. În cazul în care această parte nu este domiciliată pe teritoriul statului solicitat, competenţa este determinată de locul de executare.
Art. 33
Modalităţile de depunere a cererii sunt stabilite de legea statului în care se solicită recunoaşterea.
Reclamantul trebuie să îşi aleagă un domiciliu în cadrul jurisdicţiei instanţei sesizate. Totuşi, în cazul în care legea statului în care se solicită recunoaşterea nu cunoaşte alegerea de domiciliu, solicitantul trebuie să desemneze un mandatar ad litem.
Documentele menţionate la articolele 46 şi 47 sunt anexate cererii.
Art. 34
Instanţa sesizată prin cerere hotărăşte în termen scurt fără ca partea împotriva căreia este cerută executarea să poată, în această etapă a procedurii, să prezinte observaţii.
Cererea nu poate fi respinsă decât pentru unul din motivele prevăzute la articolele 27 şi 28.
În nici un caz, hotărârea străină nu poate face obiectul unei revizuiri asupra fondului.
Art. 35
Grefierul instanţei în cauză aduce de îndată la cunoştinţa reclamantului hotărârea pronunţată cu privire la cerere, conform modalităţilor stabilite de legea statului solicitat.
Art. 36
În cazul în care executarea este încuviinţată, partea împotriva căreia este cerută executarea poate ataca cu recurs hotărârea în termen de o lună de la comunicare.
În cazul în care această parte este domiciliată într-un stat contractant altul decât cel în care a fost pronunţată hotărârea care încuviinţează executarea, termenul este de două luni din ziua comunicării către persoană sau la domiciliul acesteia. Acest termen nu poate fi prorogat pe motiv de distanţă.
Art. 37: (3)
(3)Text modificat prin articolul 17 din Convenţia de aderare.
Recursul se înaintează conform regulilor procedurii contencioase:
- în Belgia, la tribunal de premiere instance sau rechtbank van eerste aanleg;
- în Danemarca, la landsret;
- în Republica Federală Germania, la Oberlandesgericht;
- în Franţa, la cour d'appel;
- în Irlanda, la High Court;
- în Italia, la corte d'apello;
- în Luxemburg, la Cour supérieure deJustice reunită ca instanţă de apel în materie civilă;
- în Ţările de Jos, la arrodissementsrechtbank;
- în Regatul Unit:
1.în Anglia şi Ţara Galilor, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court;
2.în Scoţia, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Sheriff Court;
3.în Irlanda de Nord, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court.
Hotărârile pronunţate în apel pot fi atacate numai:
- în Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, printr-un recurs în casaţie;
- în Danemarca, printr-un recurs la h
jesteret, cu autorizaţia ministrului justiţiei;
jesteret, cu autorizaţia ministrului justiţiei;- în Republica Federală Germania, printr-o Rechtbeschwerde;
- în Irlanda, printr-un recurs privind o problemă de drept la Supreme Court;
- în Regatul Unit, printr-un singur recurs privind o chestiune de drept.
Art. 38
Instanţa sesizată cu recurs poate, la cererea părţii care l-a formulat, să suspende acţiunea în cazul în care hotărârea străină face, în statul de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau în cazul în care termenul pentru înaintarea acesteia nu a expirat; în acest din urmă caz, instanţa poate fixa un termen pentru exercitarea căii de atac ordinare.
În cazul în care hotărârea a fost pronunţată în Irlanda sau Regatul Unit, orice cale de atac disponibilă în statul în care aceasta a fost pronunţată este considerată o cale de atac ordinară în sensul primului paragraf (1).
(1)Al doilea paragraf adăugat prin articolul 18 din Convenţia de aderare.
Această instanţă poate, de asemenea, să condiţioneze executarea de constituirea unei garanţii pe care o stabileşte.
Art. 39
Până la expirarea termenului pentru introducerea recursului prevăzut la articolul 36 sau până la soluţionarea acestuia nu pot fi luate decât măsuri de conservare a bunurilor părţii împotriva căreia este cerută executarea.
Hotărârea care încuviinţează executarea implică permisiunea de a aplica aceste măsuri.
Art. 40
Dacă cererea este respinsă, reclamantul poate introduce un recurs:
- în Belgia, la cour d'appel sau hofvan beroep;
- în Danemarca, la landsret;
- în Republica Federală Germania, la Oberladesgericht;
- în Franţa, la cour d'appel;
- în Irlanda, la High Court;
- în Italia, la corte d'appelo;
- în Luxemburg, la Cour supérieure de Justice, reunită ca instanţă de apel în materie civilă;
- în Ţările de Jos, la gerechtshof;
- în Regatul Unit:
1.în Anglia şi Ţara Galilor, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court;
2.în Scoţia, la Court of Session sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Sheriff Court;
3.în Irlanda de Nord, la High Court ofJustice sau, în cazul unei hotărâri în materie de obligaţie de întreţinere, la Magistrates' Court (2).
(2)Primul paragraf modificat prin articolul 19 din Convenţia de aderare.
Partea împotriva căreia este cerută executarea este chemată să se prezinte în faţa instanţei sesizate cu recursul. În lipsă, se aplică dispoziţiile articolului 20 al doilea şi al treilea paragraf, chiar dacă această parte nu este domiciliată pe teritoriul unuia dintre statele contractante.
Art. 41: (1)
(1)Text modificat prin articolul 20 din Convenţia de aderare.
O hotărâre pronunţată în recursul prevăzut la articolul 40 poate fi atacată numai:
- în Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos, printr-un recurs în casaţie;
- în Danemarca, printr-un recurs la h
jesteret cu autorizaţia ministrului justiţiei;
jesteret cu autorizaţia ministrului justiţiei;- în Republica Federală Germania, printr-o Rechtbeschwerde;
- în Irlanda, printr-un recurs privind o problemă de drept la Supreme Court;
- în Regatul Unit, printr-un singur recurs privind o chestiune de drept.
Art. 42
În cazul în care hotărârea străină a statuat asupra mai multor capete ale cererii şi executarea nu poate fi autorizată pentru toate, instanţa încuviinţează executarea pentru unul sau mai multe dintre ele.
Reclamantul poate cere o executare parţială.
Art. 43
Hotărârile străine prin care se dispune plata unor daune cominatorii sunt executorii în statul în care se solicită recunoaşterea numai dacă suma a fost fixată definitiv de instanţele din statul de origine.
Art. 44: (2)
(2)Text modificat prin articolul 21 din Convenţia de aderare.
Reclamantul care, în statul în care a fost pronunţată hotărârea, a beneficiat de asistenţă judiciară completă sau parţială sau de o scutire de cheltuieli, are dreptul să beneficieze, în procedurile prevăzute la articolele 32-35, de asistenţa judiciară cea mai favorabilă sau de cea mai extinsă scutire de cheltuieli prevăzută de legea statului solicitat.
Reclamantul, care cere executarea unei decizii pronunţată de o autoritate administrativă în Danemarca în materie de obligaţie de întreţinere, poate invoca, în statul solicitat, beneficiile menţionate în primul paragraf, în cazul în care prezintă o declaraţie din partea Ministerului de Justiţie danez care atestă că îndeplineşte condiţiile economice pentru acordarea asistenţei judiciare complete sau parţiale sau pentru scutirea de cheltuieli.
Art. 45
Partea care cere executarea într-un stat contractant a unei hotărâri pronunţate într-un alt stat contractant nu poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni sau efectuarea unui depozit, indiferent de denumire, pe motiv că este străin sau că nu are domiciliul sau reşedinţa în respectiva ţară.
1.o copie a hotărârii care să întrunească condiţiile necesare stabilirii autenticităţii acesteia;
2.în cazul unei hotărâri pronunţate în lipsă, originalul sau copia certificată pentru conformitate a documentului care stabileşte că actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a fost comunicat sau notificat părţii absente (3).
(3)Punctul 2 modificat prin articolul 22 din Convenţia de aderare.
1.orice document care poate dovedi că, în conformitate cu legea statului de origine, hotărârea este executorie şi a fost notificată;
2.după caz, un document care să justifice că reclamantul beneficiază de asistenţă judiciară în statul de origine.
Art. 48
În cazul neprezentării documentelor menţionate la articolul 46 alineatul (2) şi la articolul 47 alineatul (2), instanţa poate acorda termen pentru prezentarea lor sau să accepte documente echivalente sau, în cazul în care se consideră suficient de edificată, să se dispenseze de prezentarea lor.
Se prezintă o traducere a documentelor în cazul în care instanţa cere acest lucru; traducerea este certificată de către o persoană abilitată în acest sens de unul din statele contractante.
Art. 49
În cazul documentelor prevăzute la articolele 46,47 şi 48 al doilea paragraf, precum şi, după caz, pentru procura ad litem, nu este necesară legalizarea sau o altă formalitate echivalentă.
Art. 50
Actele autentice întocmite sau înregistrate şi executorii într-un stat contractant sunt, la cerere, declarate ca executorii într-un alt stat contractant, conform procedurii prevăzută la articolul 31 şi următoarele. Cererea nu poate fi respinsă decât dacă executarea actului autentic este contrară ordinii publice a statului în care se solicită recunoaşterea.
Actul prezentat trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru autentificare în statul de origine.
În cazul în care este necesar, se aplică dispoziţiile secţiunii 3 a titlului III.
Art. 51
Tranzacţiile încheiate în faţa instanţei în cursul unui proces şi care sunt executorii în statul de origine sunt executorii în statul solicitat în aceleaşi condiţii ca şi actele autentice.
Art. 52
Pentru a determina dacă o parte are domiciliul pe teritoriul statului contractant ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa aplică legea internă.
În cazul în care o parte nu are domiciliul în statul în care instanţele sunt sesizate, instanţa, pentru a determina dacă aceasta are un domiciliu în alt stat contractant, aplică legea acestui stat.
Cu toate acestea, pentru stabilirea domiciliului unei părţi, se aplică legea naţională în cazul în care, în conformitate cu aceasta, domiciliul său depinde de cel al unei alte persoane sau de sediul unei autorităţi.
Art. 53
Pentru aplicarea prezentei convenţii, sediul societăţilor şi persoanelor juridice este asimilat cu domiciliul. Cu toate acestea, pentru stabilirea sediului, instanţa sesizată aplică normele sale de drept internaţional privat.
Pentru a stabili dacă un trust are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, ale cărui instanţe sunt sesizate, instanţa aplică propriile norme de drept internaţional privat (1).
(1)Al doilea paragraf adăugat prin articolul 23 din Convenţia de aderare.
(2)Dispoziţii tranzitorii proprii convenţiei de aderare care figurează la titlul V din aceasta.
Art. 54
Dispoziţiile prezentei convenţii nu se aplică decât acţiunilor judecătoreşti intentate şi actelor autentice întocmite sau înregistrate după intrarea sa în vigoare.
Cu toate acestea, hotărârile pronunţate după data intrării în vigoare a prezentei convenţii în urma unor acţiuni intentate înainte de această dată sunt recunoscute şi executate, în conformitate cu dispoziţiile din titlul III în cazul în care normele de competenţă aplicate sunt conforme cu cele prevăzute fie de titlul II, fie de o convenţie care era în vigoare între statul de origine şi statul reclamat în momentul introducerii acţiunii.
Art. 55
Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 54 al doilea paragraf şi articolului 56, prezenta convenţie înlocuieşte, între statele care sunt părţi la ea, convenţiile încheiate între două sau mai multe dintre aceste state, după cum urmează:
- Convenţia între Belgia şi Franţa privind competenţa judiciară, autoritatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a sentinţelor arbitrale şi a actelor autentice, semnată la Paris, la 8 iulie 1899;
- Convenţia între Belgia şi Ţările de Jos privind competenţa judiciară teritorială, falimentul, precum şi autoritatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a sentinţelor arbitrale şi a actelor autentice, semnată la Bruxelles, la 28 martie 1925;
- Convenţia între Franţa şi Italia privind executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Roma, la 3 iunie 1930;
- Convenţia între Regatul Unit şi Franţa privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, împreună cu Protocolul, semnate la Paris, la 18 ianuarie 1934 (1),
- Convenţia între Regatul Unit şi Belgia privind executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, împreună cu Protocolul, semnate la Bruxelles, la 2 mai 1934 (1);
- Convenţia între Germania şi Italia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Roma, la 9 martie 1936;
- Convenţia între Republica Federală Germania şi Regatul Belgiei privind recunoaşterea şi executarea reciprocă în materie civilă şi comercială a hotărârilor judecătoreşti, a sentinţelor arbitrale şi a actelor autentice, semnată la Bonn, la 30 iunie 1958;
- Convenţia între Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Italiană privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Roma, la 17 aprilie 1959;
- Convenţia între Regatul Unit şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Bonn la 14 iulie 1960 (1);
- Convenţia între Regatul Belgiei şi Republica Italiană privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Roma, la 6 aprilie 1962;
- Convenţia între Regatul Ţărilor de Jos şi Republica Federală Germania privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii în materie civilă şi comercială, semnată la Haga, la 30 august 1962;
- Convenţia între Regatul Unit şi Republica Italiană privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială semnată la Roma, la 7 februarie 1964, împreună cu Protocolul de modificare semnat la Roma, la 14 iulie 1970 (2);
- Convenţia între Regatul Unit şi Regatul Olandei privind recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială, semnată la Haga, la 17 noiembrie 1967 (2);
(1)A patra, a cincea şi a noua liniuţă adăugate prin articolul 24 din Convenţia de aderare.
(2)A douăsprezecea şi a treisprezecea liniuţă adăugate prin articolul 24 din Convenţia de aderare.
şi, în măsura în care este în vigoare:
- Tratatul între Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg privind competenţa judiciară, falimentul, autoritatea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a sentinţelor arbitrale şi a actelor autentice, semnat la Bruxelles, la 24 noiembrie 1961.
Art. 56
Tratatul şi convenţiile menţionate la articolul 55 continuă să producă efecte în domenii la care prezenta convenţie nu se aplică.
Acestea continuă să producă efecte în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate şi actele întocmite sau înregistrate înaintea intrării în vigoare a prezentei convenţii.
Art. 57: (1)
(1)Text modificat prin articolul 25 alineatul (1) din Convenţia de aderare.
Prezenta convenţie nu aduce atingere convenţiilor la care statele contractante sunt sau devin parte şi care, în domenii speciale, reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea sau executarea hotărârilor judecătoreşti (2).
(2)Dispoziţii de aplicare ale acestui paragraf sunt stabilite la articolul 2 5 alineatul (2) din Convenţia de aderare.
Prezenta convenţie nu aduce atingere aplicării dispoziţiilor care, în domenii speciale, reglementează competenţa judiciară, recunoaşterea sau executarea hotărârilor judecătoreşti şi care sunt sau vor fi conţinute în actele instituţiilor Comunităţilor Europene sau în legislaţia naţională armonizată de aplicare a acestor acte.
Art. 58
Dispoziţiile prezentei convenţii nu aduc atingere drepturilor recunoscute resortisanţilor elveţieni prin convenţia încheiată, la 15 iunie 1869, între Franţa şi Confederaţia elveţiană privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă.
Art. 59
Prezenta convenţie nu se opune ca un stat contractant să se angajeze faţă de un stat terţ, prin clauzele unei convenţii privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, să nu recunoască o hotărâre pronunţată, în special într-un alt stat contractant, împotriva unui pârât care avea domiciliul sau reşedinţa obişnuită pe teritoriul statului terţ atunci când, într-un caz prevăzut de articolul 4, hotărârea nu a putut fi întemeiată decât pe o competenţă menţionată la articolul 3 al doilea paragraf.
Cu toate acestea, un stat contractant nu poate să îşi asume obligaţia faţă de un stat terţ de a nu recunoaşte o hotărâre judecătorească pronunţată în alt stat contractant de o instanţă care îşi întemeiază competenţa pe existenţa în statul respectiv a bunilor aparţinând pârâtului sau sechestrarea de către reclamant a bunurilor situate acolo:
1.în cazul în care cererea are ca obiect proprietatea sau posesia bunurilor respective, vizează să obţină autorizaţia de a dispune de acestea sau este legată de un alt litigiu privind aceste bunuri sau
2.în cazul în care bunurile constituie garanţia unei creanţe care face obiectul cererii (3).
(3)Al doilea paragraf adăugat prin articolul 26 din Convenţia de aderare.
(4)Dispoziţii finale proprii convenţiei de aderare figurează la titlul VI din aceasta.
Art. 60: (5)
(5)Text modificat prin articolul 27 din Convenţia de aderare.
Prezenta convenţie se aplică pe teritoriile europene ale statelor contractante, inclusiv Groenlanda, departamentelor şi teritoriilor franceze de peste mări şi în Mayotte.
Regatul Ţărilor de Jos poate declara în momentul semnării sau ratificării prezentei convenţii sau în orice moment ulterior, prin notificarea secretarului general al Consiliului Comunităţilor Europene, că prezenta convenţie se aplică Antilelor Olandeze. În lipsa unei asemenea declaraţii, procedurile care se derulează pe teritoriul european al Regatului ca urmare a unui recurs în casaţie împotriva hotărârilor unor instanţe din Antilele Olandeze se consideră ca proceduri care se derulează în faţa acestor instanţe.
Prin derogare de la primul paragraf, prezenta convenţie nu se aplică:
1.în Insulele Feroe, în absenţa unei declaraţii contrare din partea Regatului Danemarcei,
2.teritoriilor europene situate în afara Regatului Unit pentru ale căror relaţii internaţionale este responsabil Regatul Unit, în absenţa unei declaraţii contrare din partea Regatului Unit pentru oricare din aceste teritorii.
Respectivele declaraţii pot fi făcute în orice moment prin notificarea Secretarului General al Consiliului Comunităţilor Europene.
Procedurile de apel introduse în Regatul Unit împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele unuia din teritoriile menţionate la al treilea paragraf alineatul (2) sunt considerate ca proceduri care se derulează în faţa acestor instanţe.
Cauzele care sunt judecate în Regatul Danemarcei în conformitate cu legea privind procedura civilă pentru Insulele Feroe (lov for Faer
erne om rettens pleje) sunt considerate ca proceduri care se derulează în faţa instanţelor Insulelor Feroe.
erne om rettens pleje) sunt considerate ca proceduri care se derulează în faţa instanţelor Insulelor Feroe.Art. 61
Prezenta convenţie se ratifică de către statele semnatare. Instrumentele de ratificare se depun la secretarul general al Consiliului Comunităţilor Europene.
Art. 62: (1)
(1)Pentru intrarea în vigoare a convenţei de aderare, a se vedea articolul 39 din aceasta.
Prezenta convenţie intră în vigoare în prima zi a celei de-a treia luni după depunerea instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplineşte ultimul această formalitate.
Art. 63
Statele contractante recunosc că oricărui stat care devine membru al Comunităţii Economice Europene îi revine obligaţia de a accepta ca prezenta convenţie să fie luată ca bază pentru negocierile necesare asigurării punerii în aplicare a articolului 220 ultimul paragraf din Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, în raporturile dintre statele contractante şi acest stat.
Adaptările necesare pot face obiectul unei convenţii speciale între statele contractante, pe de o parte, şi acest stat, pe de altă parte.
Art. 64
Secretarul general al Consiliului Comunităţilor Europene notifică statelor semnatare:
(a)depunerea fiecărui instrument de ratificare;
(b)data intrării în vigoare a prezentei convenţii;
(c)orice declaraţie primită în conformitate cu articolul 60 (2);
(2)Litera (c), astfel cum a fost modificată prin articolul 28 din Convenţia de aderare.
(d)declaraţiile primite în conformitate cu articolul IV din protocol;
(e)comunicările efectuate în conformitate cu articolul V din protocol.
Art. 65
Protocolul anexat prezentei convenţii, cu acordul comun al statelor contractante, face parte integrantă din aceasta.
Art. 67
Orice stat contractant poate cere revizuirea prezentei convenţii. În acest caz, o conferinţă de revizuire este convocată de preşedintele Consiliului Comunităţilor Europene.
Art. 68: (3)
(3)De asemenea, a se vedea articolul 37 al doilea paragraf din Convenţia de aderare, care prevede că textele în limba daneză, engleză şi irlandeză sunt autentice.
Prezenta convenţie, redactată într-un exemplar unic în limbile franceză, germană, italiană şi olandeză, cele patru texte fiind autentice, este depusă în arhivele secretariatului Consiliului Comunităţilor Europene. Secretarul general trimite o copie legalizată fiecăruia din guvernele statelor semnatare.
Drept care plenipotenţiarii mai jos menţionaţi au semnat prezenta convenţie.
-****-
Adoptată la Bruxelles, douăzeci şi şapte septembrie una mie nouă sute şaizeci şi opt.
Pentru Maiestatea Sa Regele Belgienilor, Pierre HARMEL Pentru preşedintele Republicii Federale Germania, Willy BRANDT Pentru preşedintele Republicii Franceze, Michel DEBRE Pentru preşedintele Republicii Italiene, Giuseppe MEDICI Pentru Alteţa sa regală Marele Duce al Luxemburgului, Pierre GREGOIRE Pentru Majestatea Sa Regina Ţărilor de Jos, J.M.A.H. LUNS |
ANEXĂ:
PROTOCOL la Convenţia privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială
Publicat în Ediţia Specială a Jurnalului Oficial cu numărul 0 din data de 1 ianuarie 2007