Directiva 2012/29/UE/25-oct-2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului
Acte UE
Jurnalul Oficial 315L
În vigoare Versiune de la: 14 Noiembrie 2012
Directiva 2012/29/UE/25-oct-2012 de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/220/JAI a Consiliului
Dată act: 25-oct-2012
Emitent: Consiliul Uniunii Europene;Parlamentul European
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în special articolul 82 alineatul (2),
având în vedere propunerea Comisiei Europene,
după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naţionale,
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European (1),
(1)JO C 43, 15.2.2012, p. 39.
având în vedere avizul Comitetului Regiunilor (2),
(2)JO C 113, 18.4.2012, p. 56.
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară (3),
(3)Poziţia Parlamentului European din 12 septembrie 2012 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 4 octombrie 2012.
întrucât:
(1)Uniunea şi-a stabilit obiectivul de a menţine şi de a dezvolta un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, având drept fundament principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie civilă şi penală.
(2)Uniunea s-a angajat să protejeze victimele criminalităţii şi să stabilească standarde minime în acest sens, iar Consiliul a adoptat Decizia-cadru 2001/220/JAI din 15 martie 2001 privind statutul victimelor în cadrul procedurilor penale (4). În temeiul Programului de la Stockholm - o Europă deschisă şi sigură în serviciul cetăţenilor şi pentru protecţia acestora (5), adoptat de către Consiliul European în cadrul reuniunii sale din 10-11 decembrie 2009, Comisia şi statele membre au fost invitate să examineze modalităţile de îmbunătăţire a legislaţiei şi a măsurilor practice de sprijin pentru protecţia victimelor, punând accentul, cu prioritate, pe sprijinul şi recunoaşterea acordate tuturor victimelor, inclusiv victimelor terorismului.
(4)JO L 82, 22.3.2001, p. 1.
(5)JO C 115, 4.5.2010, p. 1.
(3)Articolul 82 alineatul (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede instituirea unor norme minime aplicabile în statele membre în vederea facilitării recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti şi a deciziilor judiciare, precum şi a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală cu dimensiune transfrontalieră, în special cu privire la drepturile victimelor criminalităţii.
(4)În rezoluţia sa din 10 iunie 2011 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor şi protecţiei victimelor, în special în cadrul procedurilor penale (6) (denumită în continuare "foaia de parcurs de la Budapesta"), Consiliul a stipulat că, la nivelul Uniunii, ar trebui desfăşurate acţiuni în vederea consolidării drepturilor, a sprijinirii şi a protecţiei victimelor criminalităţii. În acest scop, în conformitate cu rezoluţia menţionată, prezenta directivă urmăreşte să revizuiască şi să completeze principiile stabilite în Decizia-cadru 2001/220/JAI şi să determine progrese semnificative în ceea ce priveşte nivelul de protecţie a victimelor în întreaga Uniune, în special în cadrul procedurilor penale.
(6)JO C 187, 28.6.2011, p. 1.
(5)Rezoluţia Parlamentului European din 26 noiembrie 2009 referitoare la eliminarea violenţei împotriva femeilor (7) a invitat statele membre să îmbunătăţească legislaţiile şi politicile naţionale de combatere a tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi să ia măsuri pentru a aborda cauzele violenţei împotriva femeilor, nu în ultimul rând prin utilizarea de măsuri preventive, şi a invitat, de asemenea, Uniunea să garanteze dreptul la asistenţă şi sprijin pentru toate victimele violenţei.
(7)JO C 285 E, 21.10.2010, p. 53.
(6)În rezoluţia sa din 5 aprilie 2011 referitoare la priorităţile şi la structura unui nou cadru al politicii UE de combatere a violenţei împotriva femeilor (8), Parlamentul European a propus o strategie de combatere a violenţei împotriva femeilor, a violenţei domestice şi a mutilării genitale a femeilor care să stea la baza viitoarelor instrumente legislative în materie de drept penal pentru combaterea violenţei bazate pe gen, inclusiv un cadru de combatere a violenţei împotriva femeilor (politică, prevenire, protecţie, urmărire în justiţie, măsuri concrete şi parteneriat), urmat de un plan de acţiune al Uniunii. Reglementările internaţionale din acest domeniu includ Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (CEDAW) adoptată la 18 decembrie 1979, recomandările şi deciziile Comitetului CEDAW şi Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice adoptată la 7 aprilie 2011.
(8)JO C 296 E, 2.10.2012, p. 26.
(7)Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecţie (1) stabileşte un mecanism pentru recunoaşterea reciprocă de către statele membre a măsurilor de protecţie în domeniul criminalităţii. Directiva 2011/36/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2011 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia (2) şi Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile (3) abordează, printre altele, nevoile specifice ale categoriilor speciale de victime ale traficului de persoane, ale abuzului sexual asupra copiilor, precum şi ale exploatării sexuale şi pornografiei infantile.
(1)JO L 338, 21.12.2011, p. 2.
(2)JO L 101, 15.4.2011, p. 1.
(3)JO L 335, 17.12.2011, p. 1.
(8)Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului (4) recunoaşte că terorismul constituie una dintre încălcările cele mai grave ale principiilor pe care se bazează Uniunea, inclusiv ale principiilor democraţiei, şi confirmă faptul că acesta constituie, printre altele, o ameninţare la adresa exercitării libere a drepturilor omului.
(4)JO L 164, 22.6.2002, p. 3.
(9)Criminalitatea reprezintă un prejudiciu pentru societate şi, în aceeaşi măsură, constituie o încălcare a drepturilor individuale ale victimelor. Ca atare, victimele criminalităţii ar trebui să fie recunoscute şi tratate cu respect, atenţie şi profesionalism, fără a fi discriminate în vreun fel pe baza oricărui motiv cum ar fi rasa, culoarea, originea etnică sau socială, trăsăturile genetice, limba, religia sau credinţa, opiniile politice sau de oricare altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, bunurile de care dispune, naşterea, handicapul, vârsta, genul, identitatea de gen şi modalitatea de exprimare a genului, orientarea sexuală, statutul acestora din punctul de vedere al reşedinţei sau sănătatea. În toate contactele cu o autoritate competentă în contextul procedurilor penale şi cu orice serviciu care intră în contact cu victimele, precum un serviciu de sprijinire a victimelor sau de justiţie reparatorie, ar trebui să se ţină seama de situaţia personală şi de necesităţile imediate, vârsta, genul, eventuala dizabilitate şi de maturitatea victimelor criminalităţii, respectându-se totodată pe deplin integritatea lor fizică, mentală şi morală. Victimele criminalităţii ar trebui să fie protejate împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi împotriva intimidării şi a răzbunării, să primească sprijin adecvat pentru a se facilita recuperarea lor şi să beneficieze de un acces suficient la justiţie.
(10)Prezenta directivă nu abordează condiţiile privind reşedinţa victimelor criminalităţii pe teritoriul statelor membre. Statele membre ar trebui să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că drepturile prevăzute de prezenta directivă nu sunt acordate în funcţie de statutul reşedinţei victimei pe teritoriul acestora sau în funcţie de cetăţenia sau naţionalitatea victimei. Denunţarea unei infracţiuni şi participarea în procedurile penale nu creează niciun drept în ceea ce priveşte statutul victimei din punctul de vedere al reşedinţei.
(11)Prezenta directivă stabileşte norme minime. Statele membre pot extinde drepturile prevăzute de prezenta directivă pentru a oferi un nivel mai ridicat de protecţie.
(12)Drepturile prevăzute de prezenta directivă nu aduc atingere drepturilor autorului infracţiunii. Termenul "autor al infracţiunii" se referă la o persoană care a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni. Cu toate acestea, în sensul prezentei directive, acesta se referă şi la o persoană suspectată sau acuzată înaintea oricărei constatări a vinovăţiei sau a unei condamnări şi nu aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie.
(13)Prezenta directivă se aplică în privinţa infracţiunilor săvârşite în Uniune şi procedurilor penale care se desfăşoară în Uniune. Directiva conferă drepturi victimelor infracţiunilor extrateritoriale numai în legătură cu procedurile penale care se desfăşoară în Uniune. Plângerile formulate în faţa autorităţilor competente din afara Uniunii, precum ambasadele, nu dau naştere obligaţiilor prevăzute de prezenta directivă.
(14)În aplicarea prezentei directive, interesul superior al copilului ar trebui să constituie preocuparea primordială, în conformitate cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului adoptată la 20 noiembrie 1989. Victimele-copii ar trebui să fie considerate şi tratate ca beneficiare depline ale drepturilor prevăzute de prezenta directivă şi ar trebui să li se permită să îşi exercite respectivele drepturi astfel încât să se ţină seama de capacitatea lor de a-şi forma propriile păreri.
(15)În aplicarea prezentei directive, statele membre ar trebui să garanteze victimelor cu dizabilităţi posibilitatea de a beneficia pe deplin de drepturile prevăzute de prezenta directivă, în aceeaşi măsură cu ceilalţi cetăţeni, inclusiv prin facilitarea accesului în incinta în care se desfăşoară procedurile penale şi a accesului la informaţii.
(16)Victimele terorismului au suferit agresiuni menite, în ultimă instanţă, să aducă prejudicii societăţii. Prin urmare, acestea pot necesita o atenţie specială, sprijin şi protecţie, ţinând seama de caracterul specific al infracţiunii săvârşite împotriva lor. Victimele terorismului se pot afla în atenţia sporită a publicului şi adesea necesită recunoaştere socială şi să fie tratate cu respect de către membrii societăţii. Prin urmare, statele membre ar trebui să ţină seama în mod deosebit de necesităţile victimelor terorismului şi ar trebui să urmărească protecţia demnităţii şi a securităţii acestora.
(17)Violenţa îndreptată împotriva unei persoane din cauza genului, a identităţii de gen sau a exprimării de gen a acesteia sau care afectează în mod disproporţionat persoane aparţinând unui anumit gen este înţeleasă ca fiind violenţă bazată pe gen. Aceasta poate avea ca rezultat vătămări de natură fizică, sexuală, emoţională sau psihologică sau prejudicii economice suferite de victime. Violenţa bazată pe gen este considerată o formă de discriminare şi o încălcare a libertăţilor fundamentale ale victimei şi include violenţa în cadrul relaţiilor apropiate, violenţa sexuală (inclusiv violul, agresiunea sexuală şi hărţuirea), traficul de persoane, sclavia şi diferite forme de practici vătămătoare, precum căsătoriile forţate, mutilarea genitală a femeilor şi aşa-numitele "infracţiuni de onoare". Femeile victime ale violenţei bazate pe gen şi copiii acestora necesită adeseori un sprijin şi o protecţie deosebite din cauza riscului ridicat de victimizare secundară şi repetată, a riscului de intimidare sau de răzbunare asociat unor astfel de violenţe.
(18)Atunci când violenţele sunt săvârşite în cadrul unei relaţii apropiate, sunt săvârşite de o persoană care este în prezent sau a fost soţul/soţia sau partenerul sau un alt membru de familie al victimei, indiferent dacă autorul infracţiunii locuieşte sau a locuit împreună cu victima. Violenţele de acest tip ar putea include violenţe fizice, sexuale, psihologice sau economice şi pot avea drept rezultat vătămarea fizică, mentală sau emoţională sau un prejudiciu economic. Violenţele din cadrul relaţiilor apropiate reprezintă o problemă socială gravă şi adesea ascunsă care ar putea cauza traume psihologice şi fizice sistematice, cu consecinţe severe din cauză că autorul infracţiunii este o persoană în care victima ar trebui să poată avea încredere. Victimele violenţelor din cadrul relaţiilor apropiate ar putea, în consecinţă, să necesite măsuri de protecţie speciale. Femeile sunt afectate în mod disproporţionat de acest tip de violenţă, iar situaţia poate fi mai gravă dacă femeia este dependentă de autorul infracţiunii din punct de vedere economic, social sau în ceea ce priveşte dreptul său la reşedinţă.
(19)O persoană ar trebui să fie considerată victimă indiferent dacă autorul infracţiunii a fost identificat, arestat, urmărit în justiţie sau condamnat şi indiferent de legătura familială dintre aceştia. Este posibil ca membrii familiei victimelor să sufere de asemenea vătămări ca urmare a săvârşirii infracţiunii. În special, membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o infracţiune ar putea suferi prejudicii ca urmare a infracţiunii. Astfel de membri de familie, care sunt victime indirecte ale infracţiunii, ar trebui prin urmare să beneficieze şi ele de protecţie, în temeiul prezentei directive. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată stabili proceduri prin care să limiteze numărul membrilor de familie care pot beneficia de drepturile prevăzute de prezenta directivă. În cazul unui copil, copilul sau, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este în interesul superior al copilului, titularul răspunderii părinteşti ar trebui să poată exercita, în numele copilului, drepturile prevăzute de prezenta directivă. Prezenta directivă nu aduce atingere niciunei proceduri administrative naţionale necesare pentru a constata că o persoană reprezintă o victimă.
(20)Rolul victimelor în cadrul sistemului judiciar penal şi posibilitatea acestora de a participa activ în procedurile penale variază de la un stat membru la altul, în funcţie de sistemul naţional, şi sunt determinate de unul sau mai multe dintre următoarele criterii: stabilirea în cadrul sistemului naţional a statutului juridic de parte în procedurile penale; victimei îi revine obligaţia juridică de a participa activ în procedurile penale sau este solicitată în acest sens, de exemplu în calitate de martor; sau victima beneficiază de un drept legal în temeiul dreptului intern de a participa activ în procedurile penale şi urmăreşte să facă acest lucru, în cazul în care sistemul naţional nu stabileşte victimelor statutul juridic de parte în procedurile penale. Statele membre ar trebui să determine care dintre aceste situaţii se aplică pentru a stabili domeniul de aplicare al drepturilor prevăzute de prezenta directivă, în cazul în care există trimiteri la rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant.
(21)Informaţiile şi consilierea furnizate de autorităţile competente, serviciile de sprijinire a victimelor şi serviciile de justiţie reparatorie ar trebui să fie, pe cât posibil, acordate printr-o serie de mijloace şi într-o manieră care poate fi înţeleasă de către victimă. Astfel de informaţii şi consiliere ar trebui furnizate într-un limbaj simplu şi accesibil. De asemenea, trebuie garantat faptul că victima se poate face înţeleasă în cursul procedurilor. În acest sens, cunoaşterea de către victime a limbii folosite pentru furnizarea informaţiilor, vârsta, maturitatea, capacităţile intelectuale şi emoţionale, instruirea şi orice deficienţă mentală sau fizică ale acestora ar trebui să fie luate în considerare. Ar trebui să se ţină seama în mod deosebit de dificultăţile de înţelegere sau de comunicare ce se pot datora oricărui tip de dizabilitate, precum deficienţele de auz sau de vorbire. De asemenea, limitările privind capacitatea unei victime de a comunica informaţii ar trebui luate în considerare în cursul procedurilor penale.
(22)Momentul în care se formulează o plângere ar trebui să fie considerat, în sensul prezentei directive, ca făcând parte din procedurile penale. Acesta ar trebui să includă şi situaţiile în care autorităţile iniţiază din oficiu procedurile penale ca urmare a unei infracţiuni suferite de o victimă.
(23)Din momentul primului contact cu o autoritate competentă, ar trebui să poată fi furnizate informaţii privind rambursarea cheltuielilor, de exemplu printr-o broşură în care să se prezinte condiţiile de bază pentru o astfel de rambursare a cheltuielilor. În această etapă iniţială a procedurilor penale, nu ar trebui să li se solicite statelor membre să decidă dacă victima în cauză îndeplineşte condiţiile privind rambursarea cheltuielilor.
(24)În momentul denunţării unei infracţiuni, victimele ar trebui să primească o confirmare scrisă a plângerii lor din partea poliţiei, în care să se menţioneze elementele de bază ale infracţiunii, cum ar fi tipul infracţiunii, momentul şi locul, precum şi orice vătămare fizică, mentală sau emoţională ori prejudiciu economic cauzate de infracţiune. Această confirmare ar trebui să includă un număr de dosar, precum şi data şi locul denunţării infracţiunii, pentru a putea fi folosită ca probă a faptului că infracţiunea a fost denunţată, de exemplu în legătură cu cererile de despăgubire în temeiul unei asigurări.
(25)Fără a aduce atingere normelor privind termenele de prescripţie extinctivă, denunţarea întârziată a unei infracţiuni, din cauza temerilor de răzbunare, umilire sau stigmatizare, nu ar trebui să aibă drept rezultat refuzul constatării plângerii victimei.
(26)Atunci când sunt furnizate informaţii, ar trebui oferite suficiente detalii pentru a se garanta că victimele sunt tratate cu respect şi pentru a le permite acestora să ia decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la participarea lor în cadrul procedurilor. În acest sens, sunt extrem de importante informaţiile care permit victimei să cunoască stadiul curent al oricăror proceduri. Acest lucru este valabil şi pentru informaţiile care permit victimei să decidă dacă să solicite revizuirea unei decizii de neîncepere a urmăririi penale. Cu excepţia cazului în care sunt solicitate în alt mod, informaţiile comunicate victimei ar trebui să poată fi transmise verbal sau în scris, inclusiv prin mijloace electronice.
(27)Informaţiile comunicate unei victime ar trebui trimise la cea mai recentă adresă de corespondenţă cunoscută sau la datele de contact electronice furnizate autorităţii competente de către victimă. În circumstanţe excepţionale, de exemplu din cauza numărului ridicat de victime implicate într-o cauză, ar trebui să fie posibil ca informaţiile să fie comunicate prin intermediul presei, prin intermediul unei pagini de internet oficiale a autorităţii competente sau prin orice alt canal de comunicare similar.
(28)Statele membre nu ar trebui să fie obligate să comunice informaţii, în cazul în care dezvăluirea acestora ar putea afecta instrumentarea adecvată a unei cauze sau ar putea aduce prejudicii unei anumite cauze sau persoane sau dacă acestea sunt considerate ca fiind contrare intereselor lor esenţiale de securitate.
(29)Autorităţile competente ar trebui să garanteze faptul că victimele primesc datele de contact actualizate pentru comunicările legate de cauza lor, cu excepţia cazului în care victima şi-a exprimat dorinţa de a nu primi astfel de informaţii.
(30)O trimitere la o "hotărâre" în contextul dreptului la informare, interpretare şi traducere ar trebui înţeleasă doar ca o trimitere la stabilirea vinovăţiei sau la finalizarea în alt mod a procedurilor penale. Motivarea respectivei hotărâri ar trebui să fie comunicată victimei fie printr-o copie a documentului care conţine hotărârea respectivă, fie printr-un rezumat succint al acesteia.
(31)Dreptul la informare cu privire la data şi locul unui proces care se desfăşoară ca urmare a plângerii cu privire la o infracţiune suferită de victimă ar trebui să se aplice şi în ceea ce priveşte informaţiile cu privire la data şi locul unei audieri din cadrul unei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în respectiva cauză.
(32)Informaţiile specifice privind eliberarea sau evadarea autorului infracţiunii ar trebui să fie comunicate, la cerere, victimelor, cel puţin în cazurile în care acestea ar putea fi în pericol sau în cazul unui risc identificat de prejudiciere a victimelor, cu excepţia cazului în care există un risc identificat de prejudiciere, prin notificare, a autorului infracţiunii. În cazul în care există un risc identificat de prejudiciere, prin notificare, a autorului infracţiunii, autoritatea competentă ar trebui să ţină seama de toate celelalte riscuri în momentul stabilirii unei acţiuni adecvate. Trimiterea la "riscul identificat de prejudiciere a victimelor" ar trebui să acopere factori precum natura sau gravitatea infracţiunii şi riscurile de răzbunare. Prin urmare, aceasta nu ar trebui să se aplice situaţiilor în care au fost săvârşite infracţiuni minore şi, în consecinţă, există doar o posibilitate redusă de prejudiciere a victimei.
(33)Victimele ar trebui să primească informaţii cu privire la orice drept referitor la o cale de atac împotriva unei hotărâri de eliberare a autorului infracţiunii, dacă un astfel de drept există în cadrul dreptului intern.
(34)Justiţia nu poate fi înfăptuită efectiv decât dacă victimele pot să explice în mod adecvat circumstanţele infracţiunii şi să furnizeze probe autorităţilor competente într-un mod inteligibil. Este la fel de important să se garanteze faptul că victimele sunt tratate cu respect şi că îşi pot exercita drepturile. Prin urmare, ar trebui să fie puse la dispoziţie în mod gratuit servicii de interpretariat, în timpul audierii victimei şi pentru a îi permite să participe activ la audierile în faţa instanţei, în conformitate cu rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant. Pentru alte aspecte ale procedurilor penale, necesitatea interpretării şi a traducerii poate varia în funcţie de aspecte specifice, de rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant şi de implicarea acesteia în proceduri, precum şi de orice drepturi specifice de care beneficiază. Ca atare, serviciile de interpretariat şi traducere în aceste cazuri trebuie să fie disponibile doar în măsura în care acest lucru este necesar pentru ca victima să îşi poată exercita drepturile.
(35)Victima ar trebui să aibă dreptul de a contesta o hotărâre prin care se constată că nu sunt necesare servicii de interpretare sau de traducere, în conformitate cu procedurile din cadrul dreptului intern. Acest drept nu dă naştere obligaţiei în sarcina statelor membre de a pune la dispoziţie un mecanism separat sau o procedură privind plângerile prin care o astfel de hotărâre să poată fi contestată şi nu ar trebui să prelungească în mod nerezonabil procedurile penale. O cale internă de revizuire a hotărârii în conformitate cu procedurile naţionale existente ar fi suficientă.
(36)Faptul că o victimă vorbeşte o limbă care nu este larg răspândită nu ar trebui să constituie un motiv pentru a decide că interpretarea sau traducerea ar prelungi în mod nerezonabil procedurile penale.
(37)Sprijinul ar trebui să fie disponibil din momentul în care autorităţile competente au fost informate cu privire la victimă, pe durata procedurilor penale şi pentru o perioadă adecvată ulterior unor astfel de proceduri, în conformitate cu nevoile victimei şi cu drepturile prevăzute de prezenta directivă. Sprijinul ar trebui furnizat prin diverse mijloace, fără formalităţi excesive şi printr-o distribuţie geografică suficientă în statul membru pentru a oferi tuturor victimelor posibilitatea de a accesa aceste servicii. Victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii ar putea avea nevoie de servicii de asistenţă specializată.
(38)Persoanele care sunt în special vulnerabile sau care se află în situaţii care le expun unui risc deosebit de ridicat de a fi prejudiciate, precum persoanele supuse unor violenţe repetate în cadrul relaţiilor apropiate, victimele violenţei bazate pe gen sau persoanele care sunt victimele altor tipuri de infracţiuni într-un stat membru, altul decât statul de cetăţenie sau de reşedinţă, ar trebui să primească asistenţă de specialitate şi protecţie juridică. Serviciile de asistenţă de specialitate ar trebui să se bazeze pe o abordare integrată şi orientată care ar trebui să ţină seama în special de nevoile specifice ale victimei, de gravitatea prejudiciului suferit ca urmare a infracţiunii, precum şi de relaţia dintre victime, autorii infracţiunilor, copii şi mediul social mai larg al acestora. O sarcină principală a acestor servicii şi a personalului acestora, care joacă un rol important în procesul de recuperare a victimelor şi de depăşire de către acestea a eventualelor prejudicii sau traume rezultate dintr-o infracţiune, ar trebui să fie informarea victimelor cu privire la drepturile prevăzute de prezenta directivă pentru ca acestea să poată lua decizii într-un mediu care le oferă sprijin şi care le tratează cu demnitate, respect şi atenţie. Formele de sprijin pe care aceste servicii de specialitate ar trebui să le ofere ar putea include acordarea de adăpost şi cazare sigură, sprijin medical imediat, direcţionarea spre serviciile de examinare medicală şi medico-legală în vederea colectării de probe în cazurile de viol sau de agresiune sexuală, consilierea psihologică pe termen scurt şi lung, asistenţă în caz de traume, consiliere juridică, apărare şi servicii specifice pentru copii în calitate de victime directe sau indirecte.
(39)Nu se solicită serviciilor de sprijinire a victimelor să ofere ele însele expertiză specializată şi profesională vastă. Dacă este necesar, serviciile de sprijinire a victimelor ar trebui să asiste victimele prin solicitarea sprijinului profesional existent, de exemplu din partea unor psihologi.
(40)Deşi acordarea sprijinului nu ar trebui să depindă de existenţa unei plângeri privind săvârşirea unei infracţiuni, formulate de către victime în faţa unei autorităţi competente, cum ar fi poliţia, astfel de autorităţi se găsesc adesea în cea mai bună situaţie pentru a informa victimele cu privire la posibilitatea de a primi sprijin. Prin urmare, statele membre sunt încurajate să instituie condiţii corespunzătoare pentru a permite direcţionarea victimelor către serviciile de sprijinire a victimelor, inclusiv prin garantarea faptului că cerinţele privind protecţia datelor pot fi şi sunt însuşite. Redirecţionarea în mod repetat ar trebui evitată.
(41)Dreptul victimelor de a fi audiate ar trebui considerat ca fiind respectat în cazul în care li se permite victimelor să formuleze în scris declaraţii sau explicaţii.
(42)Dreptul victimelor-copii de a fi audiate în cadrul procedurilor penale nu ar trebui să fie exclus numai pe motiv că victima este un copil sau pe motivul vârstei victimei respective.
(43)Dreptul la revizuirea hotărârii de neîncepere a urmăririi penale ar trebui să fie înţeles ca referindu-se la hotărârile luate de procurori şi judecători de instrucţie sau de autorităţi de aplicare a legii, precum funcţionari de poliţie, dar nu la hotărârile luate de instanţe. Orice revizuire a hotărârii de neîncepere a urmăririi penale ar trebui realizată de o persoană sau o autoritate diferită de cea care a luat hotărârea iniţială, cu excepţia cazului în care hotărârea iniţială de neîncepere a urmăririi penale a fost luată de cea mai înaltă autoritate de urmărire, a cărei hotărâre nu poate face obiectul unei cereri de revizuire, caz în care cererea de revizuire poate fi soluţionată de aceeaşi autoritate. Dreptul la revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale nu priveşte procedurile speciale, precum procedurile împotriva membrilor parlamentului sau guvernului, în legătură cu exercitarea funcţiei lor oficiale.
(44)O hotărâre de încetare a procedurilor penale ar trebui să acopere şi situaţiile în care procurorul hotărăşte să retragă acuzaţiile sau să întrerupă procedurile.
(45)Decizia procurorului care conduce la o soluţionare extrajudiciară, care duce astfel la încetarea procedurilor penale, ar trebui să excludă pentru victime dreptul la revizuirea unei hotărâri a procurorului de neîncepere a urmăririi penale numai în cazul în care soluţionarea impune un avertisment sau o obligaţie.
(46)Serviciile de justiţie reparatorie, inclusiv, de exemplu, medierea dintre victimă şi autorul infracţiunii, conferinţa familială şi cercurile de verdict, se pot dovedi extrem de benefice pentru victimă, însă necesită bariere de protecţie pentru a fi împiedicată victimizarea secundară şi repetată, precum şi intimidarea şi răzbunarea. Aceste servicii ar trebui, prin urmare, să aibă ca primă prioritate interesele şi nevoile victimei, repararea prejudiciilor suferite de victimă şi evitarea producerii altor prejudicii. Factori cum ar fi natura şi gravitatea infracţiunii şi a traumei suferite ca urmare a acesteia, agresiunile repetate la adresa integrităţii fizice, sexuale sau psihologice a victimei, dezechilibrele dintre raporturile de forţe, vârsta, maturitatea sau capacitatea intelectuală a victimei, care ar putea limita sau reduce capacitatea acesteia de a face o alegere în cunoştinţă de cauză sau care ar putea compromite un rezultat pozitiv pentru victimă, ar trebui luaţi în considerare în momentul sesizării serviciului de justiţie reparatorie şi în desfăşurarea procesului de justiţie reparatorie. Procesele de justiţie reparatorie ar trebui să fie, în principiu, confidenţiale, cu excepţia cazului în care părţile hotărăsc altfel, sau astfel cum prevede dreptul intern, având în vedere interesul public prevalent. Factori precum ameninţările proferate sau alte forme de violenţă săvârşite în timpul procesului pot fi considerate ca necesitând divulgarea în interes public.
(47)Participarea în cadrul procedurilor penale nu ar trebui să atragă cheltuieli în sarcina victimelor. Statele membre ar trebui să ramburseze victimelor numai cheltuielile necesare în legătură cu participarea lor în procedurile penale şi nu ar trebui să fie obligate să ramburseze taxele legale suportate de victime. Statele membre ar trebui să poată impune, în cadrul dreptului intern, condiţii pentru rambursarea cheltuielilor, precum termene pentru solicitarea rambursării, sume forfetare pentru costurile de subzistenţă şi călătorie şi cuantumuri zilnice maxime pentru pierderile de venituri. Dreptul la rambursarea cheltuielilor în cadrul procedurilor penale ar trebui să nu existe în situaţia în care o victimă face o declaraţie privind o infracţiune. Cheltuielile ar trebui rambursate doar în măsura în care victima este obligată sau i se solicită de către autorităţile competente să fie prezentă şi să participe activ în procedurile penale.
(48)Bunurile recuperabile care sunt sechestrate pe durata procedurilor penale ar trebui să fie restituite victimei infracţiunii cât mai curând posibil, cu excepţia unor împrejurări excepţionale, precum un litigiu privind proprietatea, posesia asupra bunurilor sau în cazul în care bunurile respective sunt ilegale. Restituirea bunurilor nu ar trebui să aducă atingere reţinerii legitime a acestora în scopul altor proceduri legale.
(49)Dreptul la o hotărâre de despăgubire de către autorul infracţiunii şi procedura aplicabilă relevantă ar trebui să se aplice şi victimelor care îşi au reşedinţa într-un stat membru, altul decât cel în care a fost comisă infracţiunea.
(50)Obligaţia prevăzută de prezenta directivă de a transmite plângerile nu ar trebui să aducă atingere competenţei statelor membre de a institui proceduri şi nu aduce atingere normelor conflictuale de competenţă, astfel cum prevede Decizia-cadru 2009/948/JAI a Consiliului din 30 noiembrie 2009 privind prevenirea şi soluţionarea conflictelor referitoare la exercitarea competenţei în cadrul procedurilor penale (1).
(1)JO L 328, 15.12.2009, p. 42.
(51)Dacă victima a părăsit teritoriul statului membru în care a fost comisă infracţiunea, statul membru respectiv nu ar trebui să mai fie obligat să asigure asistenţă, sprijin şi protecţie, cu excepţia a ceea ce este legat în mod direct de orice procedură penală pe care o desfăşoară cu privire la infracţiunea în cauză, ca de exemplu măsuri speciale de protecţie pe durata procedurilor în instanţă. Statul membru în care îşi are reşedinţa victima ar trebui să acorde asistenţa, sprijinul şi protecţia de care este nevoie pentru recuperarea victimei.
(52)Ar trebui să fie disponibile măsuri de protecţie a siguranţei şi demnităţii victimelor şi a membrilor familiei acestora împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi a intimidării şi răzbunării, cum ar fi acţiunile în încetare sau ordinele de protecţiei sau de restricţie cu caracter provizoriu.
(53)Riscul de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii ori ca urmare a participării în procedurile penale ar trebui să fie limitat prin derularea procedurilor într-un mod coordonat şi respectuos, care permite victimelor să aibă încredere în autorităţi. Interacţiunea cu autorităţile competente ar trebui să fie cât mai simplă, limitându-se în acelaşi timp numărul interacţiunilor inutile dintre acestea şi victimă, de exemplu prin înregistrarea pe suport video a audierilor şi prin permiterea utilizării acestora în faţa instanţei. Un număr cât mai mare de măsuri ar trebui puse la dispoziţia practicienilor pentru a se preveni suferinţa victimelor în cursul procedurilor judiciare, în special ca urmare a contactului vizual cu autorul infracţiunii, cu membrii familiei sale, cu asociaţii săi sau cu persoanele din public. În acest scop, statele membre ar trebui să fie încurajate să introducă, în special în clădirile instanţelor judecătoreşti şi în secţiile de poliţie, măsuri fezabile şi practice pentru a permite amenajarea unor facilităţi precum intrări şi săli de aşteptare separate pentru victime. În plus, statele membre ar trebui, în măsura posibilului, să planifice procedurile penale astfel încât să se evite contactele dintre victime şi membrii familiei acesteia, pe de o parte, şi autorul infracţiunii, pe de altă parte, de pildă prin citarea victimei şi a autorului infracţiunii la audieri în momente diferite.
(54)Protecţia vieţii private a victimei poate fi un mijloc important de a se evita victimizarea secundară şi repetată, precum şi intimidarea şi răzbunarea, şi poate fi obţinută printr-o serie de măsuri, printre care nedivulgarea sau limitarea divulgării informaţiilor cu privire la identitatea şi adresa victimei. Această protecţie este deosebit de importantă pentru victimele-copii, incluzând nedivulgarea numelui copilului. Cu toate acestea, ar putea exista cazuri în care, în mod excepţional, copilul poate beneficia din divulgarea sau chiar publicarea pe scară largă a informaţiilor, de exemplu în cazul răpirii unui copil. Măsurile de protecţie a vieţii private şi a imaginii victimelor şi membrilor familiilor acestora ar trebui întotdeauna să fie conforme cu dreptul la un proces echitabil şi libertatea de exprimare, astfel cum este recunoscut la articolele 6 şi 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
(55)Anumite victime sunt extrem de expuse în cursul procedurilor penale riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare din partea autorului infracţiunii. Este posibil ca un astfel de risc să provină din caracteristicile personale ale victimei, tipul sau natura şi gravitatea infracţiunii. Un astfel de risc poate fi identificat eficient numai prin evaluări individuale, realizate în cel mai scurt termen posibil. Respectivele evaluări ar trebui realizate pentru toate victimele, pentru a stabili dacă acestea sunt expuse riscului de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare şi care sunt măsurile de protecţie speciale necesare.
(56)Evaluările individuale ar trebui să ţină seama de caracteristicile personale ale victimei, precum vârsta acesteia, genul şi identitatea sau exprimarea de gen, etnia, rasa, religia, orientarea sexuală, sănătatea, prezenţa unei dizabilităţi, statutul victimei din punctul de vedere al reşedinţei, dificultăţile de comunicare, relaţia cu autorul infracţiunii sau dependenţa de acesta, experienţele anterioare în materie infracţională. Acestea ar trebui să ţină, de asemenea, seama de tipul sau natura şi de circumstanţele infracţiunii, precum dacă este vorba de infracţiuni inspirate de ură, infracţiuni inspirate de prejudecăţi sau infracţiuni săvârşite pe motive de discriminare, violenţă sexuală, violenţă în cadrul relaţiilor apropiate, infracţiuni în cazul cărora autorul se afla într-o poziţie de control, dacă victimele îşi au reşedinţa într-o zonă cu o rată mare a criminalităţii sau dominată de bande organizate sau dacă ţara de origine a victimei nu este statul membru în care a fost comisă infracţiunea.
(57)Victimele traficului de persoane, ale terorismului, ale criminalităţii organizate, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau exploatării, ale violenţei bazate pe gen, ale infracţiunilor inspirate de ură, victimele cu dizabilităţi şi victimele-copii tind să facă obiectul unei rate ridicate a victimizării secundare şi repetate sau a intimidării şi răzbunării. Ar trebui acordată o atenţie specială evaluării riscului de victimizare ulterioară la care sunt sau nu supuse victimele şi ar trebui să existe o prezumţie puternică că respectivele victime vor beneficia de măsuri de protecţie speciale.
(58)Victimele care au fost identificate ca fiind vulnerabile la victimizarea secundară şi repetată sau la intimidare şi răzbunare ar trebui să beneficieze de măsuri adecvate de protecţie în cursul procedurilor penale. Natura exactă a acestor măsuri ar trebui determinată prin evaluări individuale, luând în considerare dorinţa victimei. Amploarea unor astfel de măsuri ar trebui stabilită fără a aduce atingere drepturilor apărării şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţelor. Îngrijorările şi teama victimelor în legătură cu procedurile ar trebui să fie un factor-cheie în stabilirea necesităţii aplicării unei anumite măsuri în ce le priveşte.
(59)Necesităţile operaţionale imediate şi constrângerile pot face imposibilă garantarea faptului că, de exemplu, acelaşi funcţionar de poliţie audiază constant victima; boala, maternitatea sau concediile parentale sunt exemple de astfel de constrângeri. În plus, incintele destinate în mod special pentru audierile victimelor pot să nu fie disponibile, de exemplu, din cauza renovărilor. În eventualitatea unor asemenea constrângeri de ordin operaţional sau practic, s-ar putea să nu fie posibilă aplicarea de la caz la caz a unei măsuri speciale preconizate ca urmare a unei evaluări individuale.
(60)Atunci când, în conformitate cu prezenta directivă, trebuie să fie numit un tutore sau un reprezentant pentru un copil, rolurile respective ar putea fi asumate de aceeaşi persoană sau de către o persoană juridică, o instituţie sau o autoritate.
(61)Orice funcţionar implicat în cadrul procedurilor penale care este susceptibil de a intra în contact personal cu o victimă ar trebui să poată primi şi să primească o formare iniţială şi continuă corespunzătoare, la un nivel adecvat contactului cu victima respectivă, astfel încât să poată identifica victimele şi nevoile acestora şi să le trateze într-un mod respectuos, atent, profesionist şi nediscriminatoriu. Persoanele susceptibili de a fi implicate în evaluarea individuală de identificare a necesităţilor specifice de protecţie ale victimelor şi pentru a stabili necesitatea ca acestea să beneficieze de măsuri speciale de protecţie ar trebui să primească o formare specifică cu privire la modalităţile de realizare a unei astfel de evaluări. Statele membre ar trebui să asigure astfel de formări pentru personalul poliţienesc şi personalul instanţelor. De asemenea, formarea ar trebui să fie promovată pentru avocaţi, procurori şi judecători, precum şi pentru practicienii care oferă sprijin pentru victime sau servicii de justiţie reparatorie. Obligaţia respectivă ar trebui să includă formare cu privire la servicii specifice de sprijinire a victimelor spre care ar trebui direcţionată victima sau cursuri specializate în cazul în care munca lor priveşte îndeosebi victimele cu nevoi speciale, precum şi formare psihologică adecvată, după caz. Acolo unde este cazul, această formare ar trebui să fie sensibilă la aspectele legate de gen. Acţiunile statelor membre în domeniul formării ar trebui să fie completate cu orientări, recomandări şi schimb de bune practici, în conformitate cu foaia de parcurs de la Budapesta.
(62)Statele membre ar trebui să încurajeze şi să colaboreze îndeaproape cu organizaţiile societăţii civile, inclusiv cu organizaţiile neguvernamentale recunoscute şi active aflate în contact cu victime ale criminalităţii, în special în ceea ce priveşte elaborarea de politici, campaniile de informare şi de sensibilizare, programele de cercetare şi de instruire, formarea, precum şi monitorizarea şi evaluarea impactului măsurilor de sprijin şi protecţie a victimelor criminalităţii. Pentru ca victimele criminalităţii să beneficieze de asistenţa, sprijinul şi protecţia cuvenite, serviciile publice ar trebui să lucreze într-un mod coordonat şi ar trebui să se implice la toate nivelurile administrative - la nivelul Uniunii, precum şi la nivel naţional, regional şi local. Victimele ar trebui să fie asistate în găsirea şi contactarea autorităţilor competente pentru a evita trimiterile repetate. Statele membre ar trebui să aibă în vedere dezvoltarea de "puncte unice de acces" sau de "ghişee unice", care abordează necesităţile multiple ale victimelor implicate în procedurile penale, inclusiv nevoia de a primi informaţii, asistenţă, sprijin, protecţie şi despăgubiri.
(63)Pentru a încuraja şi a facilita denunţarea infracţiunilor şi pentru a permite victimelor să întrerupă ciclul victimizărilor repetate, este esenţial ca acestea să aibă la dispoziţie servicii de sprijinire fiabile şi ca autorităţile competente să fie pregătite să răspundă sesizărilor victimelor cu atenţie, cu profesionalism şi în condiţii nediscriminatorii. Acest lucru ar putea spori încrederea victimelor în sistemele judiciare penale ale statelor membre şi ar putea reduce numărul de infracţiuni nedenunţate. Practicienii care sunt susceptibili de a primi plângeri din partea victimelor cu privire la infracţiuni ar trebui să fie formaţi în mod corespunzător pentru a facilita denunţarea infracţiunilor şi ar trebui adoptate măsuri pentru a permite denunţarea de către părţi terţe, inclusiv de către organizaţii ale societăţii civile. Ar trebui să fie posibilă folosirea unor mijloace tehnice de comunicare, precum e-mail, înregistrări video sau formulare electronice pentru formularea plângerilor.
(64)Colectarea sistematică şi corespunzătoare de date statistice este recunoscută ca o componentă esenţială a unui proces de elaborare a politicilor eficient în domeniul drepturilor prevăzute de prezenta directivă. Pentru a facilita evaluarea aplicării prezentei directive, statele membre ar trebui să transmită Comisiei datele statistice relevante privind aplicarea procedurilor naţionale referitoare la victimele criminalităţii, cuprinzând cel puţin numărul, natura şi gravitatea infracţiunilor denunţate şi, în măsura în care datele sunt cunoscute şi disponibile, numărul, genul şi vârsta victimelor. Datele statistice relevante pot include date înregistrate de autorităţile judiciare şi agenţiile de aplicare a legii şi, în măsura posibilului, date administrative colectate de serviciile de asistenţă medicală şi de asistenţă socială şi de organizaţiile publice şi neguvernamentale de sprijinire a victimelor, a serviciilor de justiţie reparatorie şi alte organizaţii care lucrează cu victimele criminalităţii. Datele judiciare pot include informaţii privind infracţiuni denunţate, numărul de cazuri anchetate, de persoane urmărite penal şi condamnate. Datele administrative bazate pe servicii pot include, în măsura posibilului, datele privind modul în care victimele utilizează serviciile furnizate de agenţiile guvernamentale şi organizaţiile de sprijin publice sau private, cum ar fi numărul de trimiteri către serviciile de sprijinire a victimelor realizate de poliţie, numărul de victime care solicită sprijin, primesc sau nu sprijin sau beneficiază sau nu de justiţie reparatorie.
(65)Prezenta directivă urmăreşte modificarea şi extinderea dispoziţiilor Deciziei-cadru 2001/220/JAI. Deoarece modificările care trebuie aduse sunt substanţiale ca număr şi natură, decizia-cadru respectivă ar trebui, pentru o mai mare claritate, să fie înlocuită în întregime cu privire la statele membre care participă la adoptarea prezentei directive.
(66)Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale şi se conformează principiilor recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În special, aceasta caută să promoveze dreptul la demnitate, viaţă, integritate fizică şi mentală, libertate şi siguranţă, respectarea vieţii private şi de familie, dreptul la proprietate, principiul nediscriminării, principiul egalităţii între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, ale persoanelor în vârstă şi ale persoanelor cu handicap, precum şi dreptul la un proces echitabil.
(67)Deoarece obiectivul prezentei directive, şi anume stabilirea unor standarde minime privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre şi, în consecinţă, având în vedere amploarea şi efectele sale potenţiale, poate fi atins mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum se prevede la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este prevăzut în respectivul articol, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
(68)Datele cu caracter personal prelucrate în cadrul punerii în aplicare a prezentei directive ar trebui să fie protejate în conformitate cu Decizia-cadru 2008/977/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind protecţia datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală (1) şi în conformitate cu principiile stabilite în Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 pentru protecţia persoanelor faţă de prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, pe care toate statele membre au ratificat-o.
(1)JO L 350, 30.12.2008, p. 60.
(69)Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor mai ambiţioase ale altor acte juridice ale Uniunii care abordează în mod expres nevoile specifice ale unor categorii speciale de victime, precum victimele traficului de persoane şi victimele abuzului sexual asupra copiilor, ale exploatării sexuale sau ale pornografiei infantile.
(70)În conformitate cu articolul 3 din Protocolul nr. 21 privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, anexat la TUE şi la TFUE, statele membre menţionate şi-au notificat dorinţa de a lua parte la adoptarea şi la aplicarea prezentei directive.
(71)În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul nr. 22 privind poziţia Danemarcei, anexat la TUE şi la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligaţii în temeiul acesteia şi nici nu face obiectul aplicării sale.
(72)Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor a emis un aviz la 17 octombrie 2011 (2) în temeiul articolului 41 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European şi al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecţia persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituţiile şi organele comunitare şi privind libera circulaţie a acestor date (3),
(2)JO C 35, 9.2.2012, p. 10.
(3)JO L 8, 12.1.2001, p. 1.
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
-****-
Art. 1: Obiective
(1)Scopul prezentei directive este de a garanta faptul că victimele criminalităţii beneficiază de informaţii, de sprijin şi protecţie adecvate şi sunt în măsură să participe în procedurile penale.
Statele membre garantează faptul că victimele sunt recunoscute şi tratate cu respect, atenţie şi profesionalism şi de o manieră individualizată şi nediscriminatorie, în toate contactele cu serviciile de sprijinire a victimelor sau de justiţie reparatorie sau cu o autoritate competentă, care intervine în cadrul procedurilor penale. Drepturile prevăzute de prezenta directivă se aplică victimelor de o manieră nediscriminatorie, inclusiv în ceea ce priveşte statutul acestora din punctul de vedere al reşedinţei.
(2)În punerea în aplicare a prezentei directive, în cazul în care victima este un copil, statele membre asigură luarea în considerare în primul rând a interesului superior al acestuia, evaluat în mod individual. Prevalează o abordare orientată spre copil, luând în considerare în mod corespunzător vârsta, nivelul de maturitate, opiniile, nevoile şi preocupările acestuia. Copilul şi, dacă există, titularul răspunderii parentale sau alt reprezentant legal al copilului sunt informaţi cu privire la orice măsuri sau drepturi destinate în mod specific copilului.
Art. 2: Definiţii
(1)În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:
a)"victimă" înseamnă:
(i)o persoană fizică ce a suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrităţii sale fizice, mentale sau emoţionale, sau un prejudiciu economic, cauzate în mod direct de o infracţiune;
(ii)membrii familiei unei persoane al cărei deces a fost cauzat în mod direct de o infracţiune şi care au suferit prejudicii în urma decesului persoanei respective;
b)"membrii familiei" înseamnă soţul/soţia, persoana care convieţuieşte cu victima, fiind angajată într-o relaţie intimă şi gospodărind împreună cu aceasta de o manieră stabilă şi continuă, rudele în linie directă, fraţii şi surorile, precum şi persoanele aflate în întreţinerea victimei;
c)"copil" înseamnă orice persoană având o vârstă mai mică de 18 ani;
d)"justiţie reparatorie" înseamnă orice proces prin care victima şi autorul infracţiunii pot, în cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor generate de infracţiune cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale.
(2)Statele membre pot stabili proceduri:
a)pentru limitarea numărului membrilor familiei care pot beneficia de drepturile prevăzute de prezenta directivă, ţinând seama de circumstanţele individuale ale fiecărui caz; şi
b)în sensul alineatului (1) litera (a) punctul (ii), pentru stabilirea membrilor familiei care au prioritate în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta directivă.
Art. 3: Dreptul de a înţelege şi de a se face înţeles
(1)Statele membre iau măsurile corespunzătoare pentru a asista victimele astfel încât acestea să înţeleagă şi să se poată face înţelese de la primul contact şi în cursul oricărei interacţiuni ulterioare necesare pe care o au cu o autoritate competentă în cadrul procedurilor penale, inclusiv în cazul în care informaţiile sunt furnizate de respectiva autoritate.
(2)Statele membre asigură efectuarea comunicaţiilor către victime într-un limbaj simplu şi accesibil, verbal sau în scris. Astfel de comunicaţii iau în considerare caracteristicile personale ale victimei, inclusiv orice dizabilitate care poate afecta abilitatea de a înţelege sau de a se face înţeleasă.
(3)Cu excepţia cazului în care este contrar intereselor victimei sau ar afecta negativ desfăşurarea procedurilor, statele membre permit victimelor să fie însoţite de persoană aleasă de acestea cu ocazia primului contact cu o autoritate competentă, atunci când, datorită impactului infracţiunii, victima solicită asistenţă pentru a înţelege sau a se face înţeleasă.
Art. 4: Dreptul de a primi informaţii încă de la primul contact cu o autoritate competentă
(1)Statele membre se asigură că victimele primesc următoarele informaţii, fără întârzieri inutile, încă de la primul contact cu o autoritate competentă, pentru a permite acestora să îşi exercite drepturile prevăzute de prezenta directivă:
a)tipul de sprijin pe care victimele îl pot primi şi din partea cui, inclusiv, în cazul în care este relevant, informaţii de bază privind accesul la asistenţă medicală, orice tip de asistenţă specializată, inclusiv asistenţă psihologică şi cazare alternativă;
b)procedurile privind formularea unei plângeri cu privire la o infracţiune şi rolul victimelor în aceste proceduri;
c)modul şi condiţiile în care victimele pot obţine protecţie, inclusiv măsurile de protecţie;
d)modul şi condiţiile de acces la consiliere juridică, asistenţă juridică şi orice altă formă de consiliere;
e)modul şi condiţiile în care victimele pot avea acces la despăgubiri;
f)modul şi condiţiile în care victimele au dreptul la interpretare şi traducere;
g)în cazul în care victimele îşi au reşedinţa în alt stat membru decât cel în care a fost comisă infracţiunea, orice măsură, procedură sau instrument specific care este disponibil pentru a-şi apăra interesele în statul membru unde se stabileşte primul contact cu autoritatea competentă;
h)procedurile disponibile de formulare a plângerilor, în cazul în care drepturile acestora nu sunt respectate de autoritatea competentă;
i)datele de contact pentru comunicările cu privire la cauza lor;
j)serviciile de justiţie reparatorie disponibile;
k)modul şi condiţiile în care victimelor li se pot rambursa cheltuielile suportate ca urmare a participării în procedurile penale.
(2)Amploarea sau gradul de detaliu al informaţiilor menţionate la alineatul (1) poate varia în funcţie de nevoile specifice şi de situaţia personală a victimei şi de tipul sau natura infracţiunii. Detalii suplimentare pot fi, de asemenea, transmise în etape ulterioare în funcţie de nevoile victimei şi de relevanţa, în fiecare etapă a procedurilor, a unor astfel de detalii.
Art. 5: Drepturile victimelor în momentul formulării unei plângeri
(1)Statele membre se asigură că victimele primesc o confirmare scrisă de înregistrare a plângerii lor formale depuse de acestea la autoritatea competentă a unui statul membru, care conţine elementele de bază ale infracţiunii respective.
(2)Statele membre se asigură că victimele care doresc să formuleze o plângere referitoare la o infracţiune şi care nu înţeleg sau nu vorbesc limba autorităţii competente au posibilitatea de a formula plângerea într-o limbă pe care o înţeleg sau primesc asistenţa lingvistică necesară.
(3)Statele membre se asigură că victimele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba autorităţii competente primesc, în mod gratuit, o traducere a confirmării scrise de înregistrare a plângerii lor prevăzute la alineatul (1), dacă solicită acest lucru, într-o limbă pe care o înţeleg.
Art. 6: Dreptul de a primi informaţii cu privire la propria cauză
(1)Statele membre se asigură că victimele sunt informate, fără întârzieri inutile, cu privire la dreptul lor de a primi următoarele informaţii privind procedurile penale iniţiate ca urmare a plângerii privind infracţiunea care afectează victima şi că, la cerere, primesc astfel de informaţii:
a)orice decizie de a nu continua sau de a înceta ancheta sau de a nu începe urmărirea penală împotriva autorului infracţiunii;
b)data şi locul procesului şi natura acuzaţiilor împotriva autorului infracţiunii.
(2)Statele membre se asigură că, în funcţie de rolul lor în sistemul judiciar penal relevant, victimele sunt informate, fără întârzieri inutile, cu privire la dreptul lor de a primi următoarele informaţii privind procedurile penale iniţiate ca urmare a plângerii privind infracţiunea care afectează victima şi că, la cerere, primesc astfel de informaţii:
a)orice hotărâre finală pronunţată într-un proces;
b)informaţii care să îi permită victimei să ia la cunoştinţă stadiul procedurilor penale, cu excepţia situaţiei excepţionale în care desfăşurarea corespunzătoare a cauzei ar putea fi afectată printr-o astfel de informare.
(3)Informaţiile prevăzute la alineatul (1) litera (a) şi la alineatul (2) litera (a) includ motivarea sau un rezumat succint al motivării respectivei hotărâri, cu excepţia cazului unei hotărâri aparţinând unui juriu sau al unei hotărâri în care motivarea este confidenţială, caz în care motivarea nu este furnizată în temeiul dreptului intern.
(4)Dorinţa victimelor de a primi sau nu informaţii are forţă obligatorie pentru autorităţile competente, cu excepţia cazului în care informaţiile respective trebuie transmise în virtutea dreptului victimei de a avea o participare activă în procedurile penale. Statele membre permit victimelor să îşi modifice în orice moment opţiunea şi o iau ulterior în considerare.
(5)Statele membre se asigură că victimelor li se oferă posibilitatea de a fi informate fără întârzieri inutile, atunci când persoana aflată în arest, urmărită penal sau condamnată pentru infracţiunile care le privesc este eliberată sau a evadat din detenţie. În plus, statele membre se asigură că victimele sunt informate cu privire la orice măsuri relevante adoptate pentru protecţia lor în caz de eliberare sau evadare a autorului infracţiunii.
(6)Victimele primesc, la cerere, informaţiile menţionate la alineatul (5) cel puţin în cazurile în care există un pericol sau în cazul unui risc identificat de prejudiciu la adresa acestora, cu excepţia cazului în care există un risc identificat de prejudiciu la adresa autorului infracţiunii care ar rezulta din notificare.
Art. 7: Dreptul la servicii de interpretariat şi traducere
(1)Statele membre se asigură că victimele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba utilizată în procedurile penale la care participă pot beneficia, la cerere şi în mod gratuit, de servicii de interpretariat, în funcţie de rolul care le revine în cadrul procedurilor penale din sistemul judiciar penal relevant, cel puţin la audierile şi interogatoriile victimei în cadrul procedurilor penale în faţa organelor de cercetare şi a autorităţilor judiciare, inclusiv în cursul interogatoriilor de către organele de poliţie, precum şi de servicii de interpretariat în momentul participării active la audierile în faţa instanţei şi a oricăror audieri intermediare care sunt necesare.
(2)Fără a se aduce atingere dreptului la apărare şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţei, pot fi utilizate mijloace tehnice de comunicare, cum ar fi videoconferinţa, telefonul sau internetul, cu excepţia cazului în care este necesară prezenţa fizică a interpretului pentru ca victimele să-şi poată exercita în mod corespunzător drepturile sau să poată înţelege procedura.
(3)Statele membre se asigură că victimele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba utilizată în procedurile penale în care participă beneficiază, la cerere şi în mod gratuit, în funcţie de rolul care le revine în cadrul procedurilor penale din sistemul judiciar penal relevant, de traducerea informaţiilor esenţiale exercitării drepturilor lor în cadrul procedurilor penale într-o limbă pe care o înţeleg, în măsura în care aceste informaţii sunt puse la dispoziţia victimelor. Traducerile unor astfel de informaţii includ, cel puţin, orice hotărâre privind încetarea procedurilor penale referitoare la infracţiunea suferită de victimă şi, la cererea victimei, motivarea sau un rezumat succint al motivării respectivei hotărâri, cu excepţia cazului unei hotărâri aparţinând unui juriu sau al unei hotărâri în care motivarea este confidenţială, caz în care motivarea nu este furnizată în temeiul dreptului intern.
(4)Statele membre se asigură că victimele care au dreptul să primească informaţii privind data şi locul procesului, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) litera (b), şi care nu înţeleg limba autorităţii competente primesc, la cerere, o traducere a informaţiilor la care au dreptul.
(5)Victimele pot prezenta o cerere motivată pentru ca un document să fie considerat esenţial. Nu se impune obligaţia de a traduce acele părţi din documentele esenţiale care nu sunt relevante pentru obiectivul de a permite victimelor să participe în mod activ în procedurile penale.
(6)Prin derogare de la alineatele (1) şi (3), o traducere orală sau un rezumat oral al documentelor esenţiale poate fi furnizat în locul unei traduceri scrise, cu condiţia ca o astfel de traducere orală sau rezumat oral să nu prejudicieze caracterul echitabil al procedurilor.
(7)Statele membre se asigură că autoritatea competentă evaluează dacă victimele au nevoie de interpretare sau de traducere, astfel cum se prevede la alineatele (1) şi (3). Victimele pot contesta o decizie de a nu furniza interpretare sau traducere. Normele procedurale privind o astfel de contestaţie se stabilesc în cadrul dreptului intern.
(8)Interpretarea şi traducerea, precum şi examinarea unei contestaţii la o hotărâre de a nu asigura interpretare sau traducere în temeiul prezentului articol nu trebuie să prelungească în mod nerezonabil procedurile penale.
Art. 8: Dreptul de acces la serviciile de sprijinire a victimelor
(1)Statele membre se asigură că victimele au acces, în concordanţă cu necesităţile lor, la servicii confidenţiale de sprijinire a victimelor, în mod gratuit, care acţionează în interesul victimelor înainte, în timpul şi pentru o durată adecvată după încetarea procedurilor penale. Membrii familiei au acces la serviciile de sprijinire a victimelor în conformitate cu necesităţile lor şi cu gravitatea prejudiciului suferit ca urmare a infracţiunii săvârşite împotriva victimei.
(2)Statele membre facilitează direcţionarea victimelor, de către autoritatea competentă la care a fost depusă plângerea şi de către alte entităţi relevante, către serviciile de sprijinire a victimelor.
(3)Statele membre adoptă măsuri pentru a institui servicii specializate, gratuite şi confidenţiale de sprijinire a victimelor în plus faţă de sau ca parte integrantă a serviciilor generale de sprijinire a victimelor sau pentru a permite organizaţiilor de sprijinire a victimelor să facă apel la entităţi specializate existente care oferă astfel de sprijin specializat. Victimele au acces la astfel de servicii în conformitate cu nevoile lor specifice, iar membrii familiei au acces la respectivele servicii în conformitate cu nevoile lor specifice şi cu gradul de vătămare suferit ca urmare a infracţiunii săvârşite împotriva victimei.
(4)Serviciile de sprijinire a victimelor şi orice servicii specializate de sprijinire pot fi instituite ca organizaţii publice sau neguvernamentale şi pot fi organizate pe bază profesională sau voluntară.
(5)Statele membre se asigură că accesul la serviciile de sprijinire a victimelor nu depinde de formularea de către victimă a unei plângeri formale în faţa unei autorităţi competente cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
Art. 9: Sprijinul din partea serviciilor de sprijinire a victimelor
(1)Serviciile de sprijinire a victimelor, astfel cum sunt menţionate la articolul 8 alineatul (1), furnizează cel puţin:
a)informaţiile, consilierea şi sprijinul relevante pentru exercitarea drepturilor care revin victimelor, inclusiv în ceea ce priveşte accesul la sistemele publice naţionale de despăgubire în cazul daunelor penale, precum şi cu privire la rolul victimelor în cadrul procedurilor penale, inclusiv pregătirea pentru participarea la proces;
b)informaţii privind sau trimitere directă la orice servicii specializate de sprijinire relevante existente;
c)sprijinul emoţional şi, dacă este disponibil, cel psihologic;
d)consiliere privind aspectele financiare şi practice subsecvente infracţiunii;
e)cu excepţia cazului în care este furnizată de alte servicii publice sau private, consiliere cu privire la riscurile de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare, precum şi la prevenirea acestora.
(2)Statele membre încurajează serviciile de sprijinire a victimelor să acorde o atenţie deosebită nevoilor specifice ale victimelor care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii.
(3)Cu excepţia cazului în care acestea sunt furnizate de alte servicii publice sau private, serviciile specializate de sprijinire menţionate la articolul 8 alineatul (3), instituie şi pun la dispoziţie cel puţin:
a)adăposturi sau orice altă cazare provizorie adecvată pentru victimele care au nevoie de un loc sigur din cauza unui risc iminent de victimizare secundară şi repetată sau de intimidare şi răzbunare;
b)sprijin orientat şi integrat pentru victimele cu nevoi specifice, precum victimele violenţei sexuale, victimele violenţei bazate pe gen şi victimele violenţelor în cadrul unor relaţii apropiate, inclusiv sprijin în cazul traumelor şi consiliere.
Art. 10: Dreptul de a fi audiat
(1)Statele membre se asigură că victimele pot fi audiate în cursul procedurii penale şi pot prezenta probe. În cazul audierii unei victime-copil, se iau în considerare în mod adecvat vârsta şi maturitatea acesteia.
(2)Normele procedurale în temeiul cărora victimele pot fi audiate în cursul procedurilor penale şi pot prezenta probe se stabilesc în cadrul dreptului intern.
Art. 11: Drepturi în cazul unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale
(1)Statele membre se asigură că victimele, în funcţie de rolul care le revine în sistemul judiciar penal relevant, au dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale. Normele procedurale pentru o astfel de revizuire se stabilesc în dreptul intern.
(2)În cazul în care, în conformitate cu dreptul intern, rolul victimei în sistemul judiciar penal relevant se stabileşte numai după adoptarea hotărârii de urmărire penală, statele membre se asigură că cel puţin victimele unor încălcări grave au dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale. Normele procedurale pentru o astfel de revizuire se stabilesc în cadrul dreptului intern.
(3)Statele membre se asigură că victimele sunt informate fără întârzieri inutile cu privire la dreptul lor de a primi şi că primesc, la cerere, informaţii suficiente pentru a decide dacă doresc sau nu să solicite revizuirea oricărei hotărâri de neîncepere a urmăririi penale.
(4)În cazul în care hotărârea de neîncepere a urmăririi penale este adoptată de cea mai înaltă autoritate de urmărire penală, a cărei hotărâre nu poate face obiectul unei căi de atac în temeiul dreptului intern, calea de atac poate fi soluţionată de aceeaşi autoritate.
(5)Alineatele (1), (3) şi (4) nu se aplică deciziei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, în cazul în care o astfel de decizie conduce la o soluţionare extrajudiciară, în măsura în care dreptul intern prevede aceasta.
Art. 12: Dreptul la garanţii în contextul serviciilor de justiţie reparatorie
(1)Statele membre iau măsuri care garantează protecţia victimei împotriva victimizării secundare şi repetate, precum şi a intimidării şi răzbunării, care să se aplice atunci când se recurge la orice serviciu de justiţie reparatorie. Astfel de măsuri garantează victimelor care optează să participe în procesul de justiţie reparatorie că beneficiază, la cerere, de acces la servicii de justiţie reparatorie sigure şi competente, cu respectarea cel puţin a următoarelor condiţii:
a)se recurge la servicii de justiţie reparatorie dacă acestea sunt în interesul victimei, în funcţie de consideraţiile privind siguranţa şi cu acordul liber şi în cunoştinţă de cauză al acesteia, care poate fi retras în orice moment;
b)înainte de a accepta să participe în procesul de justiţie reparatorie, victima primeşte informaţii complete şi obiective cu privire la proceduri şi la eventualele rezultatele ale acestora, precum şi informaţii cu privire la procedurile de supraveghere a punerii în aplicare a oricărui acord;
c)autorul infracţiunii a recunoscut faptele de bază ale cauzei;
d)orice acord este încheiat în mod voluntar şi poate fi luat în considerare în cadrul oricăror proceduri penale ulterioare;
e)discuţiile din cadrul procedurilor de justiţie reparatorie care nu au loc în public sunt confidenţiale şi nu sunt divulgate ulterior, cu excepţia cazului în care părţile îşi dau acordul în acest sens sau dacă acest lucru se prevede în dreptul intern, având în vedere interesul public prevalent.
(2)Statele membre facilitează trimiterea cauzelor, dacă este cazul către serviciile de justiţie reparatorie, inclusiv prin stabilirea de proceduri sau orientări cu privire la condiţiile unei astfel de trimiteri.
Art. 13: Dreptul la asistenţă juridică
Statele membre se asigură că victimele au acces la asistenţă juridică, atunci când au calitatea de parte în procedurile penale. Condiţiile sau normele procedurale în conformitate cu care victimele pot avea acces la asistenţă juridică se stabilesc în dreptul intern.
Art. 14: Dreptul la rambursarea cheltuielilor
Statele membre oferă victimelor care participă în procedurile penale posibilitatea de a li se rambursa cheltuielile suportate ca urmare a participării lor active la aceste proceduri, în funcţie de rolul care le revine în sistemul judiciar penal relevant. Condiţiile sau normele procedurale în conformitate cu care victimelor li se pot rambursa cheltuielile se stabilesc în dreptul intern.
Art. 15: Dreptul la restituirea bunurilor
Statele membre se asigură că, în urma unei decizii a unei autorităţi competente, bunurile recuperabile care sunt sechestrate pe durata procedurilor penale li se restituie victimelor fără întârziere, cu excepţia cazului în care ele sunt necesare în cadrul procedurilor penale. Condiţiile sau normele procedurale în conformitate cu care astfel de bunuri sunt restituite se stabilesc în dreptul intern.
Art. 16: Dreptul de a obţine în cadrul procedurilor penale o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii
(1)Statele membre se asigură că, în cursul procedurilor penale, victimele au dreptul de a obţine o decizie privind despăgubirile din partea autorului infracţiunii, într-un termen rezonabil, cu excepţia cazului în care în dreptul intern se prevede că o astfel de decizie se adoptă în cadrul altor proceduri judiciare.
(2)Statele membre promovează măsurile necesare pentru a-i încuraja pe autorii infracţiunilor să despăgubească în mod corespunzător victimele.
Art. 17: Drepturile victimelor care au reşedinţa în alt stat membru
(1)Statele membre se asigură că autorităţile lor competente sunt în măsură să adopte măsurile adecvate pentru a reduce la minimum dificultăţile care apar atunci când victima îşi are reşedinţa într-un alt stat membru decât cel în care a fost săvârşită infracţiunea, în special în ceea ce priveşte desfăşurarea procedurilor. În acest scop, autorităţilor statului membru în care a fost săvârşită infracţiunea le revine, în special, sarcina:
a)de a lua o declaraţie victimei imediat după formularea plângerii cu privire la săvârşirea infracţiunii în faţa autorităţii competente;
b)de a recurge cât mai mult posibil la dispoziţiile privind videoconferinţele şi teleconferinţele prevăzute în Convenţia privind asistenţa reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene din 29 mai 2000 (1) în scopul audierii victimelor care au reşedinţa în străinătate.
(1)JO C 197, 12.7.2000, p. 3.
(2)Statele membre se asigură că victimele infracţiunilor săvârşite într-un alt stat membru decât cel în care acestea îşi au reşedinţa pot formula o plângere în faţa autorităţilor competente din statul membru de reşedinţă, dacă nu au posibilitatea de a face acest lucru în statul membru în care a fost săvârşită infracţiunea sau, în cazul săvârşirii unei infracţiuni grave, potrivit dreptului intern al respectivului stat membru, dacă nu doresc să facă acest lucru.
(3)Statele membre se asigură că autoritatea competentă care a înregistrat plângerea victimei o transmite fără întârziere autorităţii competente a statului membru în care a fost săvârşită infracţiunea, în cazul în care competenţa de a iniţia procedurile nu a fost încă exercitată de statul membru în care a fost înregistrată plângerea.
Art. 18: Dreptul la protecţie
Fără a aduce atingere dreptului la apărare, statele membre garantează adoptarea unor măsuri de protecţie a siguranţei victimelor şi a membrilor familiilor acestora împotriva victimizării secundare şi repetate şi a intimidării şi răzbunării, inclusiv împotriva riscului unor vătămări emoţionale sau psihologice, şi de protecţie a demnităţii victimelor pe durata audierilor şi în momentul depunerii mărturiei. După caz, astfel de măsuri includ şi proceduri instituite în temeiul dreptului intern pentru protecţia fizică a victimelor şi a membrilor familiilor acestora.
Art. 19: Dreptul la evitarea contactului dintre victimă şi autorul infracţiunii
(1)Statele membre stabilesc condiţiile necesare pentru a se permite evitarea contactului dintre victime şi, după caz, membrii familiei acestora şi autorul infracţiunii în incinta în care se desfăşoară procedurile penale, în afară de cazul în care acest lucru este impus de procedurile penale.
(2)Statele membre se asigură că noile clădiri ale instanţelor judecătoreşti beneficiază de săli de aşteptare separate pentru victime.
Art. 20: Dreptul la protecţie al victimelor în cursul cercetării
Fără a se aduce atingere dreptului la apărare şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţelor, statele membre se asigură că pe durata cercetărilor penale:
(a)audierile victimelor se desfăşoară fără întârzieri nejustificate, de îndată ce autoritatea competentă a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
(b)numărul audierilor victimelor este cât mai redus cu putinţă, iar audierile au loc numai atunci când sunt strict necesare pentru desfăşurarea cercetării penale;
(c)victimele pot fi însoţite de reprezentantul lor legal şi de o persoană aleasă de acestea, cu excepţia cazului în care s-a luat o decizie contrară motivată în legătură cu una dintre persoanele respective sau cu amândouă;
(d)examinările medicale sunt reduse la minimum şi se desfăşoară numai atunci când sunt strict necesare în scopul procedurilor penale.
Art. 21: Dreptul la protecţia vieţii private
(1)Statele membre se asigură că autorităţile competente pot adopta, în cursul procedurilor penale, măsurile adecvate pentru a proteja viaţa privată, inclusiv caracteristicile personale ale victimei luate în considerare în evaluarea individuală prevăzută la articolul 22, şi imaginile victimelor şi ale membrilor familiilor acestora. În plus, statele membre se asigură că autorităţile competente pot adopta toate măsurile legale pentru a împiedica difuzarea publică a oricăror informaţii care ar putea duce la identificarea unei victime-copil.
(2)În vederea protejării vieţii private, a integrităţii personale şi a datelor cu caracter personal ale victimei, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare şi de informare şi libertatea şi pluralismul mass-media, statele membre încurajează mass-media să adopte măsuri de autoreglementare.
Art. 22: Evaluarea individuală a victimelor pentru identificarea nevoilor de protecţie specifice
(1)Statele membre se asigură că victimele beneficiază de o evaluare promptă şi individuală, în conformitate cu procedurile naţionale, pentru a se identifica nevoile de protecţie specifice şi pentru a se determina dacă şi în ce măsură ar putea beneficia de măsuri speciale în cursul procedurilor penale, astfel cum se prevede la articolele 23 şi 24, datorită vulnerabilităţi deosebite la victimizare secundară şi repetată sau la intimidare şi răzbunare.
(2)Evaluarea individuală ia în considerare în special:
a)caracteristicile personale ale victimei;
b)tipul sau natura infracţiunii; şi
c)circumstanţele infracţiunii.
(3)În contextul evaluării individuale, se acordă o atenţie deosebită victimelor care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii, victimelor afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale şi victimelor care sunt deosebit de vulnerabile din cauza relaţiei cu autorul infracţiunii şi a dependenţei de acesta, în special victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei bazate pe gen, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, ale infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele cu dizabilităţi.
(4)În sensul prezentei directive, se prezumă că victimele-copii au nevoi de protecţie specifice datorită vulnerabilităţii la victimizarea secundară şi repetată sau la intimidare şi răzbunare. Pentru a se determina dacă şi în ce măsură ar beneficia de măsurile speciale prevăzute la articolele 23 şi 24, victimele-copii fac obiectul unei evaluări individuale astfel cum se prevede la alineatul (1) din prezentul articol.
(5)Amploarea evaluării individuale poate fi adaptată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de nivelul prejudiciului aparent suferit de victimă.
(6)Evaluarea individuală se desfăşoară cu strânsa implicare a victimelor şi ia în considerare dorinţele acestora, inclusiv refuzul de a beneficia de măsurile speciale prevăzute la articolele 23 şi 24.
(7)În cazul în care elementele de bază ale evaluării individuale s-au modificat în mod semnificativ, statele membre se asigură că aceasta este actualizată pe toată durata procedurilor penale.
Art. 23: Dreptul la protecţie în cursul procedurilor penale de care beneficiază victimele cu nevoi specifice de protecţie
(1)Fără a se aduce atingere dreptului la apărare şi în conformitate cu normele privind marja de apreciere a instanţei, statele membre se asigură că victimele cu nevoi specifice de protecţie care beneficiază de măsurile speciale identificate ca urmare a unei evaluări individuale prevăzute la articolul 22 alineatul (1) pot beneficia de măsurile prevăzute la alineatele (2) şi (3) de la prezentul articol. O măsură specială preconizată ca urmare a evaluării individuale nu se pune la dispoziţie în cazul în care constrângeri de natură operaţională sau practică fac acest lucru imposibil sau în cazul în care există o nevoie urgentă de a audia victima şi neîndeplinirea acestui lucru ar putea aduce un prejudiciu victimei sau unei alte persoane ori ar putea afecta desfăşurarea procedurilor.
(2)Următoarele măsuri speciale se pun la dispoziţie în cursul cercetărilor penale pentru victimele cu nevoi specifice de protecţie identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):
a)audierea victimei se desfăşoară în incinte concepute sau adaptate în acest scop;
b)audierea victimei se desfăşoară de către sau prin intermediul unor profesionişti pregătiţi în acest scop;
c)toate audierile victimei sunt realizate de aceleaşi persoane, cu excepţia cazului în care acest lucru este contrar bunei administrări a justiţiei;
d)toate audierile victimelor violenţei sexuale, ale violenţei bazate pe gen sau ale violenţei în cadrul unor relaţii apropiate, cu excepţia cazului în care sunt efectuate de un procuror sau un judecător, sunt efectuate de către o persoană de acelaşi sex cu victima, dacă victima doreşte acest lucru, cu condiţia ca derularea procedurilor penale să nu fie afectată.
(3)Următoarele măsuri sunt disponibile în cursul procedurilor judiciare pentru victimele cu nevoi specifice de protecţie identificate în conformitate cu articolul 22 alineatul (1):
a)măsuri de evitare a contactului vizual între victime şi autorii infracţiunilor, inclusiv pe parcursul depunerii mărturiei, prin mijloace adecvate, inclusiv prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare;
b)măsuri de garantare a posibilităţii ca victima să fie audiată în instanţă fără a fi prezentă, în special prin folosirea mijloacelor tehnice de comunicare adecvate;
c)măsuri de evitare a adresării de întrebări inutile victimei privind viaţa privată, care nu sunt legate de infracţiunea respectivă; şi
d)măsuri prin care să se permită derularea audierii în absenţa publicului.
Art. 24: Dreptul la protecţie al victimelor-copii în cursul procedurilor penale
(1)Pe lângă măsurile prevăzute la articolul 23, statele membre se asigură că atunci când victima este copil:
a)în cercetările penale, toate audierile victimei-copil pot fi înregistrate pe suport audiovizual şi că aceste înregistrări pot fi utilizate ca probe în procedurile penale;
b)în cercetările şi procedurile penale, în funcţie de rolul victimelor în sistemul judiciar penal relevant, autorităţile competente numesc un reprezentant special pentru victimele-copii în cazul în care, conform dreptului intern, titularii răspunderii părinteşti nu pot reprezenta victima-copil ca urmare a unui conflict de interese între aceştia şi victima-copil sau atunci când victima-copil este neînsoţită sau separată de familie;
c)în cazul în care victima-copil are dreptul la consiliere juridică, aceasta are dreptul la propriul consilier juridic şi la reprezentare în nume propriu în procedurile unde există sau ar putea exista un conflict de interese între victima-copil şi titularii răspunderi părinteşti sau alte părţi.
Normele procedurale pentru înregistrările audiovizuale menţionate la primul paragraf litera (a) şi pentru utilizarea acestora se stabilesc în cadrul dreptului intern.
(2)În cazul în care vârsta victimei nu este cunoscută şi există motive pentru a se considera că aceasta este copil, în sensul prezentei directive se prezumă că victima este copil.
Art. 25: Formarea practicienilor
(1)Statele membre se asigură că funcţionarii susceptibili să intre în contact cu victimele, precum personalul poliţienesc şi personalul instanţelor, beneficiază de cursuri de formare atât generale, cât şi de specialitate, până la un nivel adecvat din punctul de vedere al contactului cu victimele, pentru a spori nivelul de conştientizare de către aceştia a nevoilor victimelor şi pentru a le permite să poată trata victimele într-un mod respectuos, imparţial şi profesionist.
(2)Fără a aduce atingere independenţei judiciare şi diferenţelor de organizare ale sistemelor judiciare din Uniune, statele membre solicită celor care răspund de formarea judecătorilor şi a procurorilor implicaţi în proceduri penale să pună la dispoziţie cursuri de formare atât generale, cât şi de specialitate, pentru a spori nivelul de conştientizare de către judecători şi procurori a nevoilor victimelor.
(3)Cu respectarea adecvată a independenţei profesiei juridice, statele membre recomandă celor care răspund de formarea avocaţilor să pună la dispoziţie cursuri de formare atât generale, cât şi de specialitate, pentru a spori nivelul de conştientizare de către avocaţi a nevoilor victimelor.
(4)Prin serviciile publice sau prin finanţarea organizaţiilor de sprijinire a victimelor, statele membre încurajează iniţiative prin care cei care furnizează servicii de sprijinire a victimelor şi de justiţie reparatorie beneficiază de formare corespunzătoare la un nivel adecvat în ceea ce priveşte contactul cu victimele şi îndeplinesc standardele profesionale necesare pentru a garanta că aceste servicii sunt furnizate într-un mod respectuos, imparţial şi profesionist.
(5)În conformitate cu funcţiile practicianului, cu natura şi nivelul contactului acestuia cu victimele, cursurile de formare urmăresc să permită practicianului să recunoască victimele şi să le trateze în mod respectuos, profesionist şi nediscriminatoriu.
Art. 26: Cooperarea şi coordonarea serviciilor
(1)Statele membre adoptă măsurile adecvate pentru a facilita cooperarea dintre statele membre în vederea îmbunătăţirii exercitării de către victime a drepturilor lor, astfel cum sunt prevăzute de prezenta directivă şi în cadrul dreptului intern. Cooperarea în cauză urmăreşte cel puţin:
a)schimbul de bune practici;
b)consultarea în cazuri individuale; şi
c)asistenţa acordată reţelelor europene care lucrează în domenii direct relevante pentru drepturile victimelor.
(2)Statele membre adoptă măsurile corespunzătoare, inclusiv prin intermediul internetului, menite să sensibilizeze publicul larg cu privire la drepturile prevăzute în prezenta directivă, să reducă riscul victimizării şi să reducă la minimum impactul negativ al criminalităţii şi riscurile de victimizare secundară şi repetată, de intimidare şi răzbunare, în special prin orientarea către grupuri vulnerabile precum copiii, victimele violenţei bazate pe gen şi ale violenţei în cadrul unor relaţii apropiate. Astfel de măsuri pot include campanii de informare şi sensibilizare, programe de cercetare şi educare, dacă este cazul în cooperare cu organizaţiile relevante ale societăţii civile şi cu alte părţi interesate.
Art. 27: Transpunere
(1)Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 16 noiembrie 2015.
(2)Atunci când statele membre adoptă aceste dispoziţii, acestea conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
Art. 28: Furnizarea de date şi statistici
Până la 16 noiembrie 2017 şi, ulterior, la fiecare trei ani, statele membre comunică Comisiei datele disponibile care arată modul şi măsura în care victimele şi-au exercitat drepturile prevăzute de prezenta directivă.
Art. 29: Raport
Până la 16 noiembrie 2017, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport de evaluare a gradului în care statele membre au luat măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive, inclusiv o descriere a măsurilor adoptate în temeiul articolelor 8, 9 şi 23, raport însoţit, dacă este necesar, de propuneri legislative.
Art. 30: Înlocuirea Deciziei-cadru 2001/220/JAI
Decizia-cadru 2001/220/JAI se înlocuieşte pentru statele membre care participă la adoptarea prezentei directive, fără a se aduce atingere obligaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte termenele de transpunere în dreptul intern.
Pentru statele membre care participă la adoptarea prezentei directive, trimiterile la decizia-cadru sus-menţionată se interpretează drept trimiteri la prezenta directivă.
Art. 31: Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Art. 32: Destinatarii
Prezenta directivă se adresează statelor membre, în conformitate cu tratatele.
-****-
Adoptată la Strasbourg, 25 octombrie 2012.
Pentru Parlamentul European Preşedintele M. SCHULZ Pentru Consiliu Preşedintele A. D. MAVROYIANNIS |
Publicat în Jurnalul Oficial cu numărul 315L din data de 14 noiembrie 2012