Titlul v - PRINCIPIILE ŞI INSTRUMENTELE TEHNICE ALE SUPRAVEGHERII PRUDENŢIALE - Directiva 2000/12/CE/20-mar-2000 privind iniţierea şi exercitarea activităţii instituţiilor de credit

Acte UE

Editia Speciala a Jurnalului Oficial

Ieşit din vigoare
Versiune de la: 1 Ianuarie 2007
TITLUL V:PRINCIPIILE ŞI INSTRUMENTELE TEHNICE ALE SUPRAVEGHERII PRUDENŢIALE
Art. 26: Competenţa statului membru de origine de a efectua controale
(1)Supravegherea prudenţială a unei instituţii de credit, inclusiv a activităţilor desfăşurate de aceasta în conformitate cu articolele 18 şi 19, cade în sarcina autorităţilor competente din statul membru de origine, fără a aduce atingere dispoziţiilor din prezenta directivă care atribuie această responsabilitate autorităţilor statului membru gazdă.
(2)Aplicarea alineatului (1) nu împiedică supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu prezenta directivă.
Art. 27: Competenţele statului membru gazdă
Până la o coordonare ulterioară, statele membre gazdă răspund în continuare, în colaborare cu autorităţile competente din statele membre de origine, de supravegherea lichidităţii sucursalelor instituţiilor de credit. Fără a aduce atingere măsurilor necesare pentru consolidarea Sistemului Monetar European, statele membre gazdă deţin întreaga responsabilitate pentru măsurile care rezultă din punerea în aplicare a politicilor lor monetare. Aceste măsuri nu pot prevedea tratamente discriminatorii sau restrictive pe baza faptului că o instituţie de credit este autorizată în alt stat membru.
Art. 28: Colaborarea privind supravegherea
Autorităţile competente din statele membre în cauză colaborează îndeaproape în supravegherea activităţii instituţiilor de credit care funcţionează, în special prin înfiinţarea unei sucursale, în unul sau mai multe state membre, altele decât cele în care este situat sediul lor central. Autorităţile competente din statele membre îşi comunică toate informaţiile privind administrarea şi proprietatea asupra acestor instituţii de credit, informaţii menite să faciliteze supravegherea acestora şi examinarea condiţiilor de autorizare a lor, precum şi toate informaţiile care pot facilita supravegherea acestor instituţii, în special în ceea ce priveşte lichiditatea, solvabilitatea, garanţiile la depozite, limitarea expunerilor semnificative, procedurile administrative şi contabile şi mecanismele de control intern.
Art. 29: Verificări la faţa locului ale sucursalelor înfiinţate în alt stat membru
(1)Statele membre gazdă prevăd ca, în cazul în care o instituţie de credit autorizată în alt stat membru îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei sucursale, autorităţile competente din statul membru de origine să poată desfăşura ele însele sau prin intermediul unor persoane pe care le numesc în acest scop, după ce în prealabil au informat autorităţile competente din statul membru gazdă, verificări la faţa locului ale informaţiilor prevăzute la articolul 28.
(2)Autorităţile competente din statul membru de origine pot de asemenea, pentru verificarea sucursalelor, să recurgă la una dintre procedurile prevăzute la articolul 56 alineatul (7).
(3)Prezentul articol nu afectează dreptul autorităţilor competente din statul membru gazdă de a efectua, în scopul îndeplinirii responsabilităţilor care le revin prin prezenta directivă, verificări la faţa locului la sucursalele înfiinţate pe teritoriul lor.
Art. 30: Schimburile de informaţii şi secretul profesional
(1)Statele membre prevăd ca toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru autorităţile competente, precum şi auditorii sau experţii care au acţionat în numele autorităţilor competente, să fie obligate să respecte secretul profesional. Aceasta înseamnă că nici o informaţie confidenţială pe care aceştia o pot obţine în cursul îndeplinirii obligaţiilor lor profesionale nu poate fi divulgată unei alte persoane sau autorităţi decât în formă sumară sau colectivă, astfel încât instituţiile respective să nu poată fi identificate, fără a aduce atingere situaţiilor prevăzute în dreptul penal.
Cu toate acestea, în cazul în care o instituţie de credit a fost declarată falimentară sau se află în executare silită, informaţiile confidenţiale care nu se referă la terţe părţi implicate în eforturile de salvare a instituţiei de credit respective pot fi divulgate în cursul unor acţiuni în instanţă civile sau comerciale.
(2)Alineatul (1) nu împiedică autorităţile competente din diferite state membre să facă schimburi de informaţii în conformitate cu prezenta directivă, precum şi cu alte directive aplicabile instituţiilor de credit. Aceste informaţii fac obiectul secretului profesional menţionat la alineatul (1).
(3)Statele membre pot încheia contracte de colaborare care să prevadă schimburi de informaţii cu autorităţile competente din ţări terţe sau cu autorităţi sau organisme din ţări terţe, astfel cum se prevede la alineatele (5) şi (6), cu condiţia ca informaţiile furnizate să beneficieze de garanţii de respectare a secretului profesional care să fie cel puţin echivalente cu cele la care se face referire în prezentul articol. Acest schimb de informaţii are drept scop îndeplinirea responsabilităţilor de supraveghere ale autorităţilor sau organismelor menţionate.
În cazul în care informaţiile provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără consimţământul scris al autorităţilor competente care le-au prezentat şi, după caz, numai pentru scopurile avizate.
(4)Autorităţile competente care primesc informaţii confidenţiale, în conformitate cu alineatele (1) şi (2), le pot utiliza numai în următoarele scopuri:
- verificarea îndeplinirii condiţiilor care reglementează iniţierea activităţii instituţiilor financiare, precum şi pentru a facilita supravegherea, pe bază consolidată sau neconsolidată, a desfăşurării activităţii respective, în special în ceea ce priveşte supravegherea lichidităţii, solvabilităţii, expunerilor semnificative şi procedurilor contabile şi administrative, precum şi mecanismele interne de control;
- impunerea de sancţiuni;
- într-un apel în contencios administrativ împotriva unei autorităţi competente sau
- în acţiuni în instanţă în conformitate cu articolul 3 3 sau cu dispoziţiile speciale prevăzute în prezenta directivă sau în alte directive adoptate în domeniul instituţiilor de credit.
(5)Alineatele (1) şi (4) nu împiedică schimbul de informaţii în cadrul unui stat membru, în cazul în care există două sau mai multe autorităţi competente în acelaşi stat membru, sau între statele membre, între autorităţile competente şi:
- autorităţile care au datoria publică de a supraveghea alte organizaţii financiare şi întreprinderi de asigurare şi autorităţile responsabile cu supravegherea pieţelor financiare;
- organismele implicate în lichidarea şi procedurile de faliment ale instituţiilor de credit, precum şi în alte proceduri similare;
- persoanele responsabile cu verificarea legală a conturilor instituţiilor de credit şi a altor instituţii financiare,
în îndeplinirea responsabilităţilor lor de supraveghere şi în furnizarea către organismele responsabile cu gestionarea sistemelor de garantare a depozitelor a informaţiilor necesare pentru exercitarea funcţiilor lor. Informaţiile primite sunt reglementate prin dispoziţiile privind secretul profesional, în conformitate cu alineatul (1).
(6)Fără a aduce atingere alineatelor (1) şi (4), statele membre pot autoriza schimburile de informaţii între autorităţile competente şi:
- autorităţile responsabile cu supravegherea organismelor implicate în lichidarea şi procedurile de faliment ale instituţiilor de credit, precum şi în alte proceduri similare sau
- autorităţile responsabile cu supravegherea persoanelor care efectuează verificarea legală a conturilor întreprinderilor de asigurare, instituţiilor de credit, întreprinderilor de investiţii, precum şi a altor instituţii financiare.
Statele membre care fac apel la dispoziţiile primului paragraf solicită îndeplinirea cel puţin a următoarelor condiţii:
- informaţiile sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menţionate la primul paragraf;
- informaţiile primite în acest context sunt reglementate prin dispoziţiile privind secretul profesional, în conformitate cu alineatul (1);
- în cazul în care informaţiile provin din alt stat membru, acestea nu pot fi furnizate fără consimţământul expres al autorităţilor competente care le-au prezentat şi, dacă este necesar, exclusiv pentru scopurile pentru care autorităţile respective şi-au dat acordul.
Statele membre comunică Comisiei şi celorlalte state membre numele autorităţilor care pot primi informaţii în conformitate cu prezentul alineat.
(7)Fără a aduce atingere alineatelor (1)-(4), statele membre pot autoriza, cu scopul de a consolida stabilitatea, inclusiv integritatea, sistemului financiar, schimbul de informaţii între autorităţile competente şi autorităţile sau organismele responsabile potrivit legii cu depistarea şi investigarea încălcării legislaţiei în materie de dreptul societăţilor comerciale.
Statele membre care recurg la dispoziţia din primul paragraf solicită îndeplinirea cel puţin a următoarelor condiţii:
- informaţiile respective sunt destinate îndeplinirii sarcinilor de supraveghere menţionate la primul paragraf;
- informaţiile primite în acest context se supun condiţiilor care reglementează secretul profesional stipulate la alineatul (1);
- în cazul în care informaţiile respective provin dintr-un alt stat membru, acestea nu pot fi divulgate fără consimţământul expres al autorităţilor competente care le-au furnizat şi, după caz, exclusiv pentru scopul pentru care autorităţile respective şi-au dat consimţământul.
În cazul în care, într-un stat membru, autorităţile sau organismele la care se face referire în primul paragraf îndeplinesc responsabilităţi de detectare şi investigare cu ajutorul unor persoane, date fiind competenţele acestora, care sunt numite în acest scop şi care nu sunt angajate în sectorul public, posibilitatea de a efectua schimburile de informaţii prevăzute la primul paragraf poate fi extinsă şi asupra unor asemenea persoane, în condiţiile prevăzute la al doilea paragraf.
Pentru a pune în aplicare dispoziţiile paragrafului doi a treia liniuţă, autorităţile sau organismele menţionate în primul paragraf comunică autorităţilor competente care au prezentat informaţiile menţionate numele şi responsabilităţile exacte ale persoanelor cărora urmează să le fie trimise informaţiile respective.
Statele membre trebuie să comunice Comisiei şi celorlalte state membre numele autorităţilor sau organismelor care pot primi aceste informaţii, în conformitate cu dispoziţiile prezentului alineat.
Comisia trebuie să întocmească, înainte de 31 decembrie 2000, un raport cu privire la aplicarea dispoziţiilor prezentului alineat.
(8)Prezentul articol nu poate împiedica o autoritate competentă să transmită:
- băncilor centrale şi celorlalte organisme cu funcţii similare, în calitate de autorităţi monetare;
- după caz, celorlalte autorităţi publice responsabile cu supravegherea sistemelor de plată,
informaţiile de care au nevoie în îndeplinirea sarcinilor lor de serviciu şi nu poate împiedica aceste autorităţi sau organisme să comunice autorităţilor competente informaţiile necesare în scopurile alineatului (4). Informaţiile primite în acest context sunt reglementate prin dispoziţiile privind secretul profesional, în conformitate cu prezentul articol.
(9)În plus, fără a aduce atingere dispoziţiilor menţionate la alineatele (1) şi (4), statele membre, în sensul dispoziţiilor legale, pot autoriza comunicarea anumitor informaţii celorlalte departamente ale administraţiilor centrale de stat care răspund de elaborarea legislaţiei privind supravegherea instituţiilor financiare, instituţiilor de credit, întreprinderi de investiţii şi întreprinderi de asigurare, precum şi inspectorilor care acţionează în numele departamentelor respective.
Cu toate acestea, aceste informaţii pot fi comunicate numai dacă acest lucru este absolut necesar pentru controlul prudenţial.
Cu toate acestea, Statele membre pot dispune ca informaţiile primite în conformitate cu alineatele (2) şi (5), precum şi cele obţinute prin intermediul verificărilor la faţa locului menţionate la articolul 29 alineatele (1) şi (2), să nu poată fi comunicate în cazurile menţionate în prezentul alineat decât cu acordul expres al autorităţilor competente care au furnizat informaţiile respective sau al autorităţilor competente din statul membru în care s-a desfăşurat verificarea la faţa locului.
(10)Prezentul articol nu poate împiedica autorităţile competente să comunice informaţiile prevăzute la alineatele (1)-(4) unei case de compensaţie sau unui alt organism similar recunoscut de legea internă pentru asigurarea de servicii de compensaţie şi plăţi pe una dintre pieţele statelor membre, dacă autorităţile respective consideră necesară comunicarea informaţiilor pentru a asigura funcţionarea adecvată a organismelor respective, astfel încât să poată interveni în situaţii posibile sau concrete de neplată din partea unor operatori de pe piaţă. Informaţiile primite în aceste împrejurări sunt reglementate prin dispoziţiile privind secretul profesional prevăzute la alineatul (1). Statele membre veghează totuşi ca informaţiile primite în conformitate cu alineatul (2) să nu fie comunicate în situaţiile prevăzute la acest alineat fără consimţământul expres al autorităţilor competente care au furnizat informaţiile respective.
Art. 31: Obligaţiile persoanelor responsabile cu controlul legal al conturilor anuale şi consolidate
(1)Statele membre trebuie să prevadă cel puţin ca:
a)orice persoană autorizată în sensul Directivei 84/253/CEE a Consiliului (1), care îndeplineşte în cadrul unei instituţii de credit sarcinile prevăzute la articolul 51 din Directiva 78/660/CEE a Consiliului (2) sau articolul 37 din Directiva 83/349/CEE a Consiliului sau articolul 31 din Directiva 85/611/CEE (1) sau orice altă îndatorire obligatorie, are obligaţia de a informa cu promptitudine autorităţile competente în legătură cu orice fapt sau decizie referitoare la instituţia respectivă de care a luat cunoştinţă în exercitarea sarcinilor care îi revin şi care:
- constituie o încălcare serioasă a actelor cu putere de lege sau actelor administrative care reglementează condiţiile care stau la baza autorizaţiei sau care reglementează activitatea de supraveghere a instituţiilor de credit;
- aduce atingere funcţionării continue a instituţiilor de credit sau
- duce la refuzul de a certifica conturile sau la formularea anumitor rezerve;
(1)A opta Directivă (84/253/CEE) a Consiliului din 10 aprilie 1984, în sensul articolului 44 alineatul (2) litera (g) din Tratatul privind aprobarea persoanelor responsabile cu verificarea legală a documentelor contabile (JO L 126, 12.5.1984, p. 20).
(2)A patra Directivă (78/660/CEE) a Consiliului din 25 iulie 1978, în sensul articolului 44 alineatul (2) litera (g) din Tratatul privind conturile anuale ale anumitor tipuri de societăţi (JO L 222, 14.8.1978, p. 11), directivă modificată ultima dată de Directiva 1999/60/CE (JO L 62, 26.6.1999, p. 65).
(1)Directiva 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la anumite organisme de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 375, 31.12.1985, p. 3), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE (JO L 168, 18.7.1995, p. 7).
b)persoana respectivă are de asemenea îndatorirea de a raporta orice fapt şi decizii care ajung la cunoştinţa sa în îndeplinirea îndatoririlor care îi revin în conformitate cu descrierea de la litera (a) în cadrul unei întreprinderi care are legături strânse ce rezultă dintr-o relaţie de control existentă cu instituţia de credit în cadrul căreia persoana îndeplineşte sarcina respectivă.
(2)Prezentarea de bună credinţă către autorităţile competente, de către persoanele autorizate în sensul Directivei 84/253/CEE, a oricărui fapt sau decizie la care se face referire la alineatul (1) nu constituie o încălcare a nici unei restricţii referitoare la comunicarea informaţiilor, impuse prin contract sau în temeiul unor acte cu putere de lege sau acte administrative şi nu implică nici un fel de răspundere a unei persoane.
Art. 32: Atribuţiile autorităţilor competente de a aplica sancţiuni
Fără a aduce atingere procedurilor de retragere a autorizaţiei şi dispoziţiilor din dreptul penal, statele membre dispun ca autorităţile competente respective să poată adopta sau impune sancţiuni sau măsuri împotriva instituţiilor de credit sau împotriva celor care controlează efectiv activitatea instituţiilor de credit care încalcă actele cu putere de lege sau actele administrative referitoare la supravegherea şi desfăşurarea activităţilor, sancţiuni şi măsuri menite să pună capăt încălcărilor respective sau să elimine cauzele acestora.
Art. 33: Căi de atac în instanţă
Statele membre prevăd ca deciziile luate în privinţa unei instituţii de credit, ca urmare a aplicării actelor cu putere de lege şi actelor administrative adoptate în conformitate cu prezenta directivă, să poată fi atacate în instanţă. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în situaţia în care nu se ia nici o decizie în termen de şase luni de la prezentarea cererii de autorizare care conţine toate informaţiile necesare potrivit legilor în vigoare.
Art. 34: Principii generale
(1)Ori de câte ori un stat membru, aplicând legislaţia comunitară referitoare la supravegherea prudenţială a unei instituţii de credit aflată în activitate, adoptă printr-un act cu putere de lege sau act administrativ o dispoziţie care utilizează termenul sau face referire la conceptul de fonduri proprii, statul membru respectiv se asigură că termenul sau conceptul respectiv sunt în conformitate cu definiţia de la alineatele (2), (3) şi (4), precum şi de la articolele 35-38.
(2)Sub rezerva limitărilor impuse la articolul 38, fondurile proprii neconsolidate ale instituţiilor de credit includ următoarele elemente:
1.capitalul în sensul articolului 22 din Directiva 86/635/CEE, în măsura în care a fost vărsat, la care se adaugă primele de acţiune, fără a lua însă în considerare acţiunile preferenţiale cumulative;
2.rezervele în sensul articolului 23 din Directiva 86/635/CEE şi profiturile şi pierderile reportate ca urmare a aplicării profitului sau pierderii finale. Statele membre pot permite includerea de profituri interimare înainte de luarea unei decizii oficiale, numai dacă aceste profituri au fost verificate de persoanele responsabile cu verificarea conturilor şi dacă se dovedeşte, spre satisfacţia autorităţilor competente, că valoarea acestora a fost evaluată în conformitate cu principiile enunţate în Directiva 86/635/CEE şi nu conţine nici un impozit sau dividend anticipate;
3.fondurile pentru riscuri bancare generale, în sensul articolului 38 din Directiva 86/635/CEE;
4.rezervele de reevaluare, în sensul articolului 33 din Directiva 78/660/CEE;
5.ajustări de valoare în sensul articolului 37 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE;
6.alte elemente în sensul articolului 35;
7.angajamentele membrilor instituţiilor de credite constituite ca societăţi cooperative şi angajamentele în solidar ale debitorilor unor anumite instituţii organizate ca fonduri, menţionate la articolul 36 alineatul (1);
8.acţiuni preferenţiale cumulative cu termen fix şi împrumuturile subordonate menţionate la articolul 36 alineatul (3).
Următoarele elemente se scad în conformitate cu articolul 38:
9.acţiunile proprii la valoarea contabilă, deţinute de o instituţie de credit;
10.activele necorporale în sensul articolului 4 alineatul (9) ("Active") din Directiva 86/635/CEE;
11.pierderile materiale din exerciţiul financiar în curs;
12.participaţiile la alte instituţii de credit şi financiare, reprezentând peste 10 % din capitalul acestora, precum şi creanţele subordonate şi instrumentele menţionate la articolul 35 pe care o instituţie de credit le deţine la instituţii de credit şi financiare la care are participaţii de peste 10 % din capitalul acestora, în fiecare caz.
În situaţia în care se deţin temporar acţiuni la alte instituţii de credit sau financiare în scopul unei operaţiuni de asistenţă financiară menită să ducă la reorganizarea şi salvarea instituţiei respective, autoritatea competentă poate fi de acord cu o derogare de la această dispoziţie;
13.participaţiile deţinute la alte instituţii de credit şi financiare de până la 10 % din capitalul acestora, creanţele subordonate şi instrumentele menţionate la articolul 3 5 deţinute de o instituţie de credit la instituţii de credit şi financiare altele decât cele prevăzute la punctul (12) referitor la valoarea totală a participaţiilor respective, creanţelor subordonate şi instrumentelor care depăşesc 10 % din fondurile proprii ale instituţiei de credit respective, calculate înainte de deducerea elementelor menţionate la punctul (12) şi la acest punct.
Până la o coordonare ulterioară a dispoziţiilor referitoare la consolidare, statele membre pot prevedea ca, în scopul calculării fondurilor proprii neconsolidate, întreprinderile-mamă care fac obiectul supravegherii pe bază consolidată nu trebuie să îşi deducă participaţiile la alte instituţii de credit sau financiare care sunt incluse în consolidare. Prezenta dispoziţie se aplică tuturor normelor prudenţiale armonizate prin actele comunitare.
(3)Conceptul de fonduri proprii, astfel cum este definit la punctele (1)-(8) de la alineatul (2), include un număr maxim de elemente şi sume. Utilizarea acestor elemente şi stabilirea unor plafoane inferioare, precum şi deducerea altor elemente decât cele menţionate la punctele (9)-(13) de la alineatul (2), sunt lăsate la discreţia statelor membre. Cu toate acestea, statele membre sunt obligate să aibă în vedere o convergenţă sporită, pentru a elabora o definiţie comună a fondurilor proprii.
În acest scop, Comisia trebuie să înainteze, până la 1 ianuarie 1996, un raport Parlamentului European şi Consiliului referitor la punerea în aplicare a prezentului articol, precum şi a articolelor 35-39, însoţit, după caz, de propuneri de modificare, astfel cum se consideră necesar. Nu mai târziu de 1 ianuarie 1998, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, analizează definiţia "fondurilor proprii", în scopul aplicării uniforme a unei definiţii comune.
(4)Elementele menţionate la punctele (1)-(5) din alineatul (2) trebuie să fie la dispoziţia unei instituţii de credit spre a fi utilizate de îndată şi fără restricţii la acoperirea riscurilor sau pierderilor, de îndată ce acestea apar. Suma nu trebuie să includă nici un impozit previzibil la momentul calculării sale sau trebuie să fie ajustată corespunzător în măsura în care aceste impozite reduc valoarea până la care aceste elemente pot fi alocate pentru a acoperi riscurile sau pierderile.
Art. 35: Alte elemente
(1)Conceptul de fonduri proprii utilizat de către un stat membru poate include şi alte elemente, cu condiţia ca, indiferent de denumirea lor juridică sau contabilă, acestea să aibă următoarele caracteristici:
a)să poată fi folosite în mod liber de instituţia de credit pentru a acoperi riscurile legate în mod normal de activitatea bancară, în cazul în care nu au fost încă identificate venituri sau pierderi de capital;
b)existenţa lor este evidenţiată în înregistrările contabile interne;
c)valoarea lor este determinată de către conducerea instituţiei de credit, este verificată de auditori independenţi, este adusă la cunoştinţa autorităţilor competente şi este pusă sub supravegherea acestora.
(2)Titlurile de valoare cu o durată nedeterminată şi celelalte instrumente care îndeplinesc următoarele condiţii pot fi de asemenea acceptate ca alte elemente:
a)nu pot fi rambursate la iniţiativa deţinătorului sau fără consimţământul prealabil al autorităţii competente;
b)contractul de împrumut trebuie să dea posibilitatea instituţiei de credit să amâne plata dobânzii aferente împrumutului;
c)creanţele împrumutătorului la instituţia de credit trebuie să fie în totalitate subordonate creanţelor creditorilor nesubordonaţi;
d)documentele care reglementează emiterea titlurilor de valoare trebuie să prevadă posibilitatea ca datoriile şi dobânzile neachitate să fie astfel încât să compenseze pierderile, permiţând în acelaşi timp instituţiei de credit să îşi continue activitatea;
e)se iau în considerare numai sumele vărsate.
La acestea se pot adăuga acţiunile preferenţiale cumulative, altele decât cele la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctul (8).
Art. 36: Alte dispoziţii referitoare la fondurile proprii
(1)Angajamentele membrilor instituţiilor de credite constituite ca societăţi cooperative de tipul celor menţionate la punctul (7) din articolul 34 alineatul (2) includ şi capitalul nesolicitat al societăţilor respective; împreună cu angajamentele legale ale membrilor societăţilor cooperative respective de a efectua plăţi nerambursabile suplimentare, în cazul în care instituţia de credit suferă o pierdere, situaţie în care plăţile respective pot fi solicitate neîntârziat.
Angajamentele în solidar ale debitorilor, în cazul instituţiilor de credit organizate ca fonduri, se tratează în mod similar cu elementele menţionate anterior.
Toate elementele menţionate pot fi incluse în fondurile proprii în măsura în care sunt considerate ca fiind fondurile proprii ale instituţiilor din această categorie, în conformitate cu legislaţia internă.
(2)Statele membre nu includ în fondurile proprii ale instituţiilor publice de credit garanţiile pe care statele respective sau autorităţile lor locale le acordă unor astfel de instituţii.
(3)Statele membre sau autorităţile competente pot include în fondurile proprii acţiunile preferenţiale cumulative cu termen fix la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctul (8), precum şi împrumuturile subordonate menţionate în aceeaşi dispoziţie, în cazul în care există acorduri obligatorii care prevăd că, în caz de faliment sau lichidare a instituţiei de credit, aceste împrumuturi au un rang inferior în raport cu creanţele tuturor celorlalţi creditori şi nu pot fi rambursate decât după achitarea tuturor celorlalte datorii la momentul respectiv.
Împrumuturile subordonate trebuie de asemenea să îndeplinească următoarele criterii:
a)numai fondurile vărsate integral pot fi luate în considerare;
b)împrumuturile respective trebuie să aibă o scadenţă iniţială de cel puţin cinci ani, după care pot fi rambursate; dacă scadenţa datoriei nu este stabilită, împrumuturile se rambursează numai sub rezerva unui preaviz de cinci ani, cu excepţia cazului în care împrumuturile respective au încetat să mai fie considerate fonduri proprii sau cu excepţia cazului în care consimţământul prealabil al autorităţilor competente este în mod expres cerut pentru rambursarea anticipată. Autorităţile competente pot permite rambursarea anticipată a unor astfel de împrumuturi, cu condiţia ca solicitarea în acest sens să fie făcută la iniţiativa instituţiei care acordă împrumutul şi ca solvabilitatea instituţiei de credit respective să nu fie afectată;
c)valoarea până la care pot fi clasificate ca fonduri proprii trebuie să fie redusă treptat cel puţin în cursul ultimilor cinci ani înainte de data rambursării;
d)contractul de împrumut nu trebuie să includă nici o clauză care să prevadă că, în anumite situaţii, altele decât lichidarea instituţiei de credit, datoria trebuie rambursată înainte de scadenţa convenită.
Art. 37: Calcularea fondurilor proprii pe bază consolidată
(1)În cazul în care calculul trebuie să se facă pe bază consolidată, sumele consolidate aferente elementelor menţionate la articolul 34 alineatul (2) vor fi utilizate în conformitate cu normele prevăzute la articolele 52-56. În plus, pot fi asimilate la rezervele consolidate, în scopul calculării fondurilor proprii, următoarele elemente, atunci când sunt elemente ("negative") de credit:
- orice interese minoritare în sensul articolului 21 din Directiva 83/349/CEE, în cazul în care este utilizată metoda integrării globale;
- prima diferenţă de consolidare, în sensul articolelor 19, 30 şi 31 din Directiva 83/349/CEE;
- diferenţele de conversie incluse în rezervele consolidate, în conformitate cu articolul 39 alineatul (6) din Directiva 86/635/CEE;
- orice diferenţă care rezultă din includerea anumitor participa-ţii, în conformitate cu metoda indicată la articolul 33 din Directiva 83/349/CEE.
(2)În cazul în care elementele de mai sus sunt elemente ("pozitive") de debit, acestea trebuie deduse la calcularea fondurilor proprii consolidate.
Art. 38: Deduceri şi limite
(1)Elementele la care se face referire la articolul 34 alineatul (2) punctele (4)-(8) se supun următoarelor limite:
a)totalul elementelor de la punctele (4)-(8) nu poate depăşi un maximum de 100 % din elementele menţionate la punctele (1), (2) şi (3), mai puţin punctele (9), (10) şi (11);
b)totalul elementelor de la punctele (7) şi (8) nu poate depăşi un maximum de 50 % din elementele menţionate la punctele (1), (2) şi (3), mai puţin punctele (9), (10) şi (11);
c)totalul elementelor de la punctele (12) şi (13) se deduce din totalul elementelor.
(2)Autorităţile competente pot autoriza instituţiile de credit să depăşească limitele prevăzute la alineatul (1) numai în mod temporar şi în cazuri excepţionale.
Art. 39: Dovezi ce trebuie prezentate autorităţilor competente
Respectarea condiţiilor prevăzute la articolul 34 alineatele (2), (3) şi (4), precum şi la articolele 35-38 trebuie să fie dovedită, pentru a satisface astfel cerinţele autorităţilor competente.
Art. 40: Principii generale
(1)Rata de solvabilitate raportează fondurile proprii, astfel cum sunt acestea definite la articolul 41, la activele totale şi elementele extrabilanţiere, ajustate în funcţie de risc, în conformitate cu articolul 42.
(2)Ratele de solvabilitate ale instituţiilor de credit care nu sunt nici întreprinderi-mamă, în conformitate cu definiţia de la articolul 1 din Directiva 83/349/CEE, nici filiale ale acestor întreprinderi, se calculează pe bază individuală.
(3)Ratele de solvabilitate ale instituţiilor de credit care sunt întreprinderi-mamă se calculează pe bază consolidată, în conformitate cu metodele prevăzute de prezenta directivă, precum şi de Directiva 86/635/CEE.
(4)Autorităţile competente responsabile cu autorizarea şi supravegherea unei întreprinderi-mamă care este o instituţie de credit pot solicita, de asemenea, calcularea unei rate subconsolidate sau neconsolidate a acesteia şi a oricăreia dintre filialele sale care face obiectul autorizării şi supravegherii de către autorităţile respective. În cazul în care nu se face un control corespunzător al alocării capitalului în interiorul grupului bancar, se impune adoptarea altor măsuri în acest sens.
(5)Fără a aduce atingere respectării de către instituţiile de credit a cerinţelor de la alineatele (2), (3) şi (4), precum şi de la articolul 52 alineatele (8) şi (9), autorităţile competente veghează ca ratele să fie calculate de cel puţin două ori pe an fie de către instituţiile de credit respective, care comunică autorităţilor competente rezultatele şi orice elemente de calcul solicitate, fie de către autorităţile competente, pe baza datelor furnizate de către instituţiile de credit.
(6)Evaluarea activelor şi a elementelor extrabilanţiere se face în conformitate cu Directiva 86/635/CEE.
Art. 41: Numărătorul: fondurile proprii
Fondurile proprii, astfel cum sunt definite de prezenta directivă, constituie numărătorul ratei de solvabilitate.
Art. 42: Numitorul: activele ajustate în funcţie de risc şi elementele extrabilanţiere
(1)Gradele de risc al creditului, exprimate ca ponderări în procentaje, sunt atribuite diferitelor active, în conformitate cu articolele 43 şi 44 şi, în mod excepţional, cu articolele 45, 62 şi 63. Valoarea din bilanţ a fiecărui activ este apoi înmulţită cu ponderarea corespunzătoare, pentru a obţine o valoare ponderată în funcţie de risc.
(2)În cazul elementelor extrabilanţiere menţionate în Anexa II, se face un calcul în două etape, astfel cum este descris la articolul 43 alineatul (2).
(3)În cazul elementelor extrabilanţiere menţionate la articolul 43 alineatul (3), costurile potenţiale de înlocuire a contractelor în caz de neîndeplinire a contrapartidei se calculează prin una dintre cele două metode prevăzute în Anexa III. Aceste costuri se înmulţesc cu ponderarea corespunzătoare contrapartidei prevăzută la articolul 43 alineatul (1), cu excepţia ponderărilor de 100 % prevăzute în acelaşi articol, care se înlocuieşte cu o ponderare de 50 % pentru a obţine valorile ajustate în funcţie de risc.
(4)Totalul valorilor ajustate în funcţie de risc ale activelor şi elementelor extrabilanţiere menţionate la alineatele (2) şi (3) formează numitorul ratei de solvabilitate.
Art. 43: Ponderări ale riscurilor
(1)Se vor aplica următoarele ponderări la diferitele categorii de active, deşi autorităţile competente pot stabili ponderări mai mari, după cum consideră necesar:
a)Ponderare zero
1.casierie şi elemente echivalente;
2.active reprezentând creanţe la guvernele şi băncile centrale din Zona A;
3.active reprezentând creanţe la Comunităţile Europene;
4.active reprezentând creanţe garantate în mod expres de guvernele şi băncile centrale din Zona A sau din Comunităţile Europene;
5.active reprezentând creanţe la guvernele şi băncile centrale din Zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională a debitorilor;
6.active reprezentând creanţe garantate în mod expres de guvernele şi băncile centrale din Zona B, exprimate şi finanţate în moneda naţională comună a garantului şi debitorului;
7.active garantate, pentru a îndeplini cerinţele autorităţilor competente, prin garanţii colaterale sub formă de titluri de valoare ale guvernelor şi băncilor centrale din Zona A sau titluri de valoare emise de Comunităţile Europene sau depozite în numerar constituite la instituţia care acordă împrumutul sau certificate de depozit sau instrumente similare emise de către, şi depuse la această din urmă instituţie;
b)Ponderare de 20 %
1.active reprezentând creanţe la BEI;
2.active reprezentând creanţe la bănci multilaterale de dezvoltare;
3.active reprezentând creanţe garantate în mod expres de BEI;
4.active reprezentând creanţe garantate în mod expres de băncile multilaterale de dezvoltare;
5.active reprezentând creanţe la administraţiile regionale sau autorităţile locale din Zona A, sub rezerva articolului 44;
6.active reprezentând creanţe garantate în mod expres de administraţiile regionale sau autorităţile locale din Zona A, sub rezerva articolului 44;
7.active reprezentând creanţe la instituţiile de credit din Zona A, fără a constitui însă fondurile proprii ale acestor instituţii;
8.active reprezentând creanţe cu o scadenţă de cel mult un an la instituţiile de credit din Zona B, altele decât valorile mobiliare emise de către aceste instituţii şi care sunt recunoscute ca şi componente ale fondurilor lor proprii;
9.active garantate în mod expres de instituţiile de credit din Zona A;
10.active reprezentând creanţe cu o scadenţă de cel mult un an, garantate în mod expres de instituţii de credit din Zona B;
11.active garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, prin garanţii colaterale sub formă de valori mobiliare emise de către BEI sau de către bănci multilaterale de dezvoltare;
12.elemente de numerar în curs de încasare;
c)Ponderare de 50 %
1.împrumuturile garantate complet şi integral, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, prin ipotecarea unei locuinţe care este sau va fi ocupată sau închiriată de către debitor, precum şi împrumuturile garantate complet şi integral, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, cu acţiuni la societăţile imobiliare finlandeze, care funcţionează în conformitate cu Legea finlandeză a societăţilor imobiliare din 1991 sau cu legislaţia ulterioară echivalentă, referitoare la locuinţele care sunt sau vor fi ocupate sau închiriate de către debitor; "obligaţiuni ipotecare", putând fi tratate ca împrumuturi din categoria celor menţionate la primul paragraf sau la articolul 62 alineatul (1), în cazul în care autorităţile competente consideră că, având în vedere cadrul legal în vigoare în fiecare stat membru, acestea sunt echivalente în privinţa riscului de credit. Fără a aduce atingere categoriilor de valori mobiliare care pot fi incluse şi care pot îndeplini condiţiile de la punctul (1), "obligaţiunile ipotecare" pot include instrumente în sensul Secţiunii B alineatul (1) literele (a) şi (b) din Anexa la Directiva 93/22/CEE a Consiliului (1). Autorităţile competente trebuie să se asigure că:
(i)valorile mobiliare respective sunt garantate direct şi integral printr-un ansamblu de credite ipotecare de aceeaşi natură ca şi cele definite la primul paragraf sau la articolul 62 alineatul (1) şi care sunt valabile în momentul creării acestor obligaţiuni ipotecare;
(ii)un drept prioritar acceptabil asupra activelor ipotecate este deţinut fie direct de către investitorii în obligaţiuni ipotecare, fie în numele acestora, de către un împuternicit sau reprezentant, proporţional cu titlurile deţinute;
(1)Directiva 93/22/CEE a Consiliului din 10 mai 1993 privind investiţiile în valori mobiliare (JO L 141, 11.6.1993, p. 27), directivă modificată ultima dată de Directiva 97/9/CE (JO L 84, 26.3.1997, p. 22).
2.plăţi anticipate şi venituri acumulate: aceste active sunt supuse ponderării corespunzătoare contrapartidei, în cazul în care o instituţie de credit o poate determina în conformitate cu Directiva 86/635/CEE. În caz contrar, dacă nu se poate determina contrapartida, se va aplica o ponderare forfetară de 50 %;
d)Ponderare de 100%
1.active reprezentând creanţe la guvernele şi băncile centrale din Zona B, cu excepţia situaţiilor în care sunt exprimate şi finanţate în moneda naţională a debitorului;
2.active reprezentând creanţe la administraţiile regionale şi autorităţile locale din Zona B;
3.active reprezentând creanţe cu scadenţă de peste un an la instituţiile de credit din Zona B;
4.active reprezentând creanţe la sectoarele nebancare din Zonele A şi B;
5."Active" corporale în sensul articolului 4 alineatul (10) din Directiva 86/635/CEE;
6.deţinerea de acţiuni, participaţii şi alte componente ale fondurilor proprii ale altor instituţii de credit, care nu sunt deduse din fondurile proprii ale instituţiilor care acordă împrumuturi;
7.toate celelalte active, cu excepţia situaţiilor în care sunt deduse din fondurile proprii.
(2)Tratamentul descris mai jos se aplică elementelor extrabilanţiere, altele decât cele menţionate la alineatul (3). Ele sunt în primul rând grupate în funcţie de gradele de risc prevăzute în Anexa II. Pentru elementele cu un grad ridicat de risc se ia în considerare valoarea totală, pentru elementele cu un grad mediu de risc se ia în calcul 50 % din valoare, pentru elementele cu risc moderat/scăzut se ia în calcul 20 % din valoare, în timp ce valoarea elementelor cu risc scăzut va fi stabilită la zero. A doua etapă constă în înmulţirea valorilor elementelor extrabilanţiere, ajustate în maniera descrisă mai sus, cu ponderările aferente contrapartidei, în conformitate cu tratamentul activelor menţionat la alineatul (1) şi articolul 44. În cazul vânzărilor de active şi a contractelor de răscumpărare şi a vânzărilor prin contracte forward prin agent, ponderările se referă la active şi nu la contrapartida într-o tranzacţie. Tranşele de capital subscris dar nevărsat la Fondul European de Investiţii pot fi ponderate la 20 %.
(3)Metodele prevăzute în Anexa III se aplică elementelor extrabilanţiere menţionate în Anexa IV, cu excepţia următoarelor:
- contracte tranzacţionate la bursele recunoscute;
- contracte privind cursul de schimb valutar (cu excepţia contractelor privind aurul) cu o scadenţă iniţială de 14 zile calendaristice sau mai puţin.
Până la data de 31 decembrie 2006, autorităţile competente din statele membre pot dispune derogări de la aplicarea metodelor prevăzute în Anexa III pentru contractele încheiate pe piaţa extrabursieră compensate printr-o casă de compensaţii, în cazul în care această casă are rol de contrapartidă juridică şi în care toţi participanţii acoperă integral şi zilnic riscurile pe care le prezintă la respectiva casă de compensaţii, oferind astfel o protecţie atât împotriva riscurilor curente, cât şi împotriva potenţialelor riscuri viitoare. Autorităţile competente trebuie să se asigure că garanţiile constituite acordă acelaşi nivel de protecţie ca şi garanţiile ce îndeplinesc condiţiile menţionate la alineatul (1) litera (a) punctul (7) şi că se elimină posibilitatea ca riscurile la care este expusă casa de compensaţii să crească peste valoarea de piaţă a garanţiilor respective. Statele membre comunică Comisiei modalitatea în care utilizează această opţiune.
(4)În cazul în care elementele extrabilanţiere fac obiectul unei garanţii explicite, ele sunt ponderate ca şi cum ar fi fost contractate în contul garantului şi nu al contrapartidei. Când riscul ce rezultă dintr-o tranzacţie extrabilanţieră este garantat integral şi complet, respectându-se cerinţele autorităţilor competente, printr-un activ recunoscut ca garanţie la alineatul (1) litera (a) punctul (7) şi litera (b) punctul (11), se va aplica o ponderare de 0 % sau de 20 %, în funcţie de garanţia respectivă.
Statele membre pot aplica o ponderare de 50 % elementelor extrabilanţiere care constituie cauţiuni sau garanţii ce au caracter de substitut de credit şi care sunt garantate integral, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, prin ipoteci ce îndeplinesc condiţiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) punctul (1), cu condiţia ca garantul să beneficieze de un drept direct asupra garanţiei respective.
(5)În cazul în care activele sau elementele extrabilanţiere fac obiectul unei ponderări mai mici, datorită existenţei unor garanţii explicite sau a unei garanţii colaterale acceptabile pentru autorităţile competente, ponderarea mai redusă se aplică numai părţii care este garantată sau care este acoperită integral de garanţia colaterală.
Art. 44: Ponderarea creanţelor la administraţiile regionale sau autorităţile locale din statele membre
(1)Fără a aduce atingere articolului 43 alineatul (1) litera (b), statele membre pot fixa o ponderare de 0 % pentru propriile administraţii regionale sau autorităţi locale, în cazul în care, în planul riscurilor, nu există diferenţe între creanţele la acestea din urmă şi creanţele la guvernele centrale, datorită prerogativelor pe care le au administraţiile regionale şi autorităţile locale de a colecta venituri şi în conformitate cu unele acorduri instituţionale, al căror efect este acela de a reduce la zero posibilitatea de neîndeplinire a obligaţiilor de către acestea. O ponderare de 0 % stabilită în conformitate cu aceste criterii se aplică creanţelor la administraţiile regionale sau locale în cauză şi elementelor extrabilanţiere deţinute în contul unor terţi, garantate de aceste administraţii regionale sau locale sau garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, printr-o garanţie sub formă de titluri de valoare emise de aceste administraţii regionale sau locale.
(2)Statele membre înştiinţează Comisia în cazul în care consideră că o ponderare de 0 % este justificată, ţinând seama de criteriile menţionate la articolul 1. Comisia difuzează aceste informaţii. Alte state membre pot oferi instituţiilor de credit, sub supravegherea autorităţilor competente locale, posibilitatea de a aplica o ponderare de 0 %, în cazul în care aceste instituţii au în derulare contracte cu guvernele regionale sau cu autorităţile locale respective, sau dacă deţin creanţe garantate de către acestea din urmă, inclusiv garanţii colaterale sub formă de titluri de valoare.
Art. 45: Alte ponderări
(1)Fără a aduce atingere articolului 44, alineatul (1), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % asupra unor active care sunt garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente în cauză, cu titluri de valoare emise de către guvernele regionale sau autorităţile locale din Zona A, prin depozite la instituţiile de credit din Zona A, altele decât instituţia care a acordat împrumutul, sau prin certificate de depozit sau instrumente similare eliberate de instituţiile de credit respective.
(2)Statele membre pot aplica o ponderare de 10 % creanţelor la instituţiile specializate, pe pieţele interbancare şi pieţele datoriei publice din statele membre de origine şi sub supravegherea îndeaproape de către autorităţile competente, în situaţia în care activele respective sunt garantate integral, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente ale statelor membre de origine, printr-o combinaţie a activelor menţionate la articolul 43 alineatul (1) literele (a) şi (b), recunoscute de acestea din urmă ca reprezentând o garanţie adecvată.
(3)Statele membre aduc la cunoştinţa Comisiei toate dispoziţiile adoptate în conformitate cu alineatele (1) şi (2), precum şi motivele care au stat la baza acestora. Comisia transmite aceste informaţii statelor membre. Comisia trebuie să examineze periodic implicaţiile acestor dispoziţii, pentru a se asigura că nu sunt de natură să denatureze normele privind concurenţa.
Art. 46: Organele administrative şi întreprinderi cu scop necomercial
În scopurile articolului 43 alineatul (1) litera (b), autorităţile competente pot include în conceptul de administraţii regionale şi autorităţi locale şi organismele administrative cu scop necomercial care răspund în faţa administraţiilor regionale sau autorităţilor locale sau în faţa autorităţilor care, potrivit opiniei autorităţilor competente, au aceleaşi responsabilităţi ca şi autorităţile regionale şi locale.
Autorităţile competente pot de asemenea include în conceptul de administraţii regionale şi autorităţi locale bisericile şi comunităţile religioase constituite, potrivit dreptului public, ca persoană juridică, în măsura în care percep impozite în conformitate cu legislaţia care le conferă acest drept. Cu toate acestea, în acest caz nu se mai aplică opţiunea prevăzută la articolul 44.
Art. 47: Nivelul ratei de solvabilitate
(1)Instituţiile de credit trebuie să îşi menţină permanent rata definită la articolul 40 la un nivel de cel puţin 8 %.
(2)Fără a aduce atingere alineatului (1), autorităţile competente pot prevedea rate minime superioare, după cum consideră necesar.
(3)În cazul în care rata de solvabilitate scade sub 8 %, autorităţile competente veghează ca instituţia de credit respectivă să adopte măsurile adecvate pentru a restabili, cât mai curând posibil, rata la nivelul minim stabilit.
Art. 48: Notificarea expunerilor semnificative
(1)Expunerea unei instituţii de credit faţă de un client sau un grup de clienţi aflaţi în legătură este considerată a fi o expunere semnificativă dacă valoarea acesteia este echivalentă cu sau depăşeşte 10 % din fondurile proprii.
(2)O instituţie de credit trebuie să aducă la cunoştinţa autorităţilor competente orice expunere semnificativă în sensul alineatului (1). Statele membre dispun ca notificarea să se facă, la alegerea lor, în conformitate cu una dintre următoarele două metode:
- notificarea tuturor expunerilor semnificative cel puţin o dată pe an, împreună cu alte notificări pe parcursul anului referitoare la noi expuneri semnificative, precum şi la orice creştere a expunerilor semnificative de cel puţin 20 % în comparaţie cu valorile comunicate în rapoartele precedente;
- notificarea tuturor expunerilor semnificative de cel puţin patru ori pe an.
(3)Expunerile exceptate în sensul articolului 49 alineatul (7) literele (a), (b), (c), (d), (f), (g) şi (h) nu trebuie raportate, cu toate acestea, în conformitate cu alineatul (2). Frecvenţa rapoartelor stabilită la liniuţa a doua din alineatul (2) poate fi redusă la două rapoarte pe an pentru expunerile menţionate la articolul 49 alineatul (7) literele (e) şi (i), şi de asemenea la alineatele (8), (9) şi (10).
(4)Autorităţile competente solicită fiecărei instituţii de credit să aplice proceduri administrative şi contabile sănătoase, precum şi mecanisme de control intern adecvate, în scopul de identifica şi a înregistra toate expunerile semnificative şi modificările ulterioare ale acestora, astfel cum este definit şi solicitat prin prezenta directivă, precum şi pentru a supraveghea aceste expuneri în lumina politicilor fiecărei instituţii de credit în materie de risc.
În cazul în care o instituţie de credit invocă alineatul (3), aceasta trebuie să ţină o evidenţă a motivelor pentru care a invocat dispoziţiile respective timp de cel puţin 1 an după evenimentul care a dat naştere la o situaţie de derogare, astfel încât autorităţile competente să poată stabili dacă această solicitare este justificată.
Art. 49: Limitarea expunerilor semnificative
(1)O instituţie de credit nu îşi poate asuma, faţă de un client sau un grup de clienţi aflaţi în legătură, riscuri care să depăşească 25 % din fondurile proprii ale instituţiei respective.
(2)În cazul în care clientul sau grupul de clienţi aflaţi în legătură constituie întreprinderea-mamă sau filiala unei instituţii de credit şi ale uneia sau mai multor filiale ale întreprinderii-mamă respective, procentajul prevăzut la alineatul (1) se reduce la 20 %. Cu toate acestea, statele membre pot excepta expunerile faţă de asemenea clienţi de la aplicarea limitei de 20 %, în cazul în care se prevede supravegherea specifică a acestor riscuri prin alte măsuri sau proceduri. Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia şi Comitetul consultativ bancar în legătură cu conţinutul măsurilor sau procedurilor respective.
(3)O instituţie de credit nu îşi poate asuma expuneri semnificative care în total depăşesc 800 % din fondurile sale proprii.
(4)Statele membre pot impune limite mai stricte decât cele prevăzute la alineatele (1), (2) şi (3).
(5)Orice instituţie de credit trebuie să respecte permanent limitele prevăzute la alineatele (1), (2) şi (3) referitoare la expuneri. În cazul în care, într-un caz excepţional, expunerile depăşesc limitele respective, situaţia trebuie de îndată comunicată autorităţilor competente care, dacă acest lucru se justifică, vor acorda instituţiei de credit o perioadă de timp limitată pentru a respecta limitele respective.
(6)Statele membre pot acorda exceptări, totale sau parţiale, de la aplicarea alineatelor (1), (2) şi (3) referitoare la riscurile asumate de către o instituţie de credit faţă de întreprinderea-mamă, faţă de filiale ale întreprinderii-mamă respective sau faţă de propriile sale filiale, în măsura în care aceste întreprinderi sunt incluse în supravegherea pe bază consolidată la care este supusă şi instituţia de credit, în conformitate cu dispoziţiile prezentei directive sau cu alte standarde echivalente în vigoare într-o ţară terţă.
(7)Statele membre pot excepta de la aplicarea alineatelor (1), (2) şi (3), total sau parţial, următoarele riscuri:
a)active reprezentând creanţe la administraţiile centrale şi la băncile centrale din Zona A;
b)active reprezentând creanţe la Comunităţile Europene;
c)active reprezentând creanţe care sunt garantate în mod expres de administraţiile centrale sau de băncile centrale din Zona A sau de către Comunităţile Europene;
d)alte expuneri care pot fi atribuite administraţiilor centrale sau băncilor centrale din Zona A sau Comunităţilor Europene, sau garantate de acestea;
e)active reprezentând creanţe şi riscuri la administraţiile centrale sau băncile centrale din Zona B, care sunt exprimate şi, după caz, finanţate în moneda naţională a debitorilor;
f)active şi alte expuneri garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, cu valori mobiliare emise de administraţiile centrale sau de băncile centrale din Zona A sau valori mobiliare emise de către Comunităţile Europene sau de către autorităţile regionale sau locale ale statelor membre, la care se aplică o ponderare de 0 % în materie de solvabilitate, în conformitate cu articolul 44;
g)active şi expuneri garantate, în conformitate cu dispoziţiile autorităţilor competente, cu depozite în numerar constituite la împrumutător sau la instituţia de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a împrumutătorului;
h)active şi expuneri garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, cu certificate de depozit emise de către împrumutător sau de către o instituţie de credit care este întreprinderea-mamă sau o filială a instituţiei de credit şi depuse la una dintre acestea;
i)active reprezentând creanţe la instituţii de credit, precum şi alte expuneri la acestea, cu o scadenţă de cel mult un an şi care nu constituie fonduri proprii ale instituţiilor respective;
j)active reprezentând creanţe şi expuneri la alte instituţii decât instituţiile de credit, dar care îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolul 45 alineatul (2), cu o scadenţă de cel mult un an şi garantate în conformitate cu acelaşi alineat;
k)facturi comerciale şi alte facturi similare, cu o scadenţă de cel mult un an, cu semnătura altor instituţii de credit;
l)titluri de creanţă, în conformitate cu definiţia de la articolul 22 alineatul (4) din Directiva 85/611/CEE;
m)până la o coordonare ulterioară, participaţiile la întreprinderile de asigurare menţionate la articolul 51 alineatul (3), până la un nivel de 40 % din fondurile proprii ale instituţiei de credit care dobândeşte participaţia respectivă;
n)active reprezentând creanţe la instituţiile de credit regionale sau centrale cu care creditorul este asociat în cadrul unei reţele, în conformitate cu dispoziţiile legale şi obligatorii şi care sunt responsabile, în conformitate cu aceste dispoziţii, cu efectuarea operaţiunilor de compensare în numerar în cadrul reţelei respective;
o)expunerile garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, cu valori mobiliare, altele decât cele menţionate la litera (f), cu condiţia ca valorile mobiliare respective să nu fie emise de către însăşi instituţia de credit, întreprinderea-mamă a acesteia sau una dintre filialele acestora, sau de către clientul respectiv sau grupul de clienţi aflaţi în legătură. Valorile mobiliare constituite ca garanţii trebuie evaluate la preţul pieţei, ele trebuie să aibă valori care să depăşească expunerile garantate şi trebuie fie tranzacţionate la o bursă, fie negociabile efectiv şi cotate în mod regulat pe o piaţă care funcţionează prin intermediul unor agenţi profesionişti recunoscuţi şi care veghează, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente din statul membru de origine al instituţiei de credit, la stabilirea unui preţ obiectiv, astfel încât valoarea suplimentară a valorilor mobiliare să poată fi verificată oricând. Valoarea suplimentară necesară este de 100 %; cu toate acestea, ea se ridică la 150 % în cazul acţiunilor şi la 50 % în cazul titlurilor de creanţă emise de instituţiile de credit, de autorităţile regionale sau locale din statele membre altele decât cele prevăzute la articolul 44, şi în cazul titlurilor de creanţă emise de BEI şi de băncile multilaterale de dezvoltare. Valorile mobiliare constituite ca garanţii nu pot reprezenta fonduri proprii ale instituţiilor de credit;
p)împrumuturi garantate, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, prin ipoteci constituite asupra locuinţelor sau prin acţiuni la societăţile imobiliare finlandeze, care funcţionează în conformitate cu legea finlandeză a societăţilor imobiliare din 1991 sau în conformitate cu legislaţia ulterioară echivalentă, precum şi tranzacţiile de închiriere, în cadrul cărora locatorul deţine integral proprietatea asupra locuinţei date cu chirie atâta vreme cât locatarul nu îşi exercită opţiunea de cumpărare, în toate aceste situaţii reprezentând până la 50 % din valoarea proprietăţii imobiliare respective. Valoarea locuinţei se calculează, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente, pe baza normelor stricte de evaluare prevăzute de actele cu putere de lege sau actele administrative. Evaluarea se face cel puţin o dată pe an. În scopurile acestui punct, prin locuinţă se înţelege locuinţa care urmează să fie ocupată sau închiriată de persoana care ia cu împrumut;
q)50 % din elementele extrabilanţiere care prezintă un grad de risc mediu/scăzut menţionate în Anexa II;
r)sub rezerva avizului autorităţilor competente, garanţiile, altele decât garanţiile pentru credite, care sunt întemeiate pe un act cu putere de lege sau o normă administrativă şi care sunt acordate membrilor de către societăţile de garanţie mutuală care au statut de instituţii de credit, sub rezerva unei ponderări de 20 % din valoarea acestora.
Statele membre informează Comisia în situaţia în care utilizează această opţiune, pentru a demonstra că aceasta nu denaturează normele privind concurenţa;
s)elementele extrabilanţiere care prezintă un grad de risc scăzut menţionate în Anexa II, în măsura în care există un acord încheiat cu un client sau un grup de clienţi aflaţi în legătură, în sensul căruia riscul nu poate fi suportat decât dacă se constată că nu va determina depăşirea limitelor impuse la alineatele (1), (2) şi (3).
(8)În sensul alineatelor (1), (2) şi (3), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care reprezintă creanţe la autorităţile regionale şi locale din statele membre, precum şi altor expuneri legate de, sau garantate de autorităţile respective; sub rezerva articolului 44, statele membre pot totuşi reduce ponderarea respectivă la 0 %.
(9)În sensul alineatelor (1), (2) şi (3), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care reprezintă creanţe şi expuneri la instituţiile de credit care au scadenţe de cel puţin un an şi de cel mult trei ani, precum şi o ponderare de 50 % activelor care reprezintă creanţe la instituţiile de credit cu o scadenţă de cel puţin trei ani, cu condiţia ca aceste creanţe să fie reprezentate de instrumente de debit emise de o instituţie de credit şi ca instrumentele respective să fie, după părerea autorităţilor competente, efectiv negociabile pe o piaţă care să includă operatori profesionişti şi să fie cotate zilnic pe piaţa respectivă sau cu condiţia ca emiterea instrumentelor respective să fi fost autorizată de autorităţile competente din statul membru de origine ale instituţiei de credit care a emis instrumentele respective. În nici un caz, nici unul dintre aceste elemente nu trebuie să reprezinte fonduri proprii.
(10)Prin derogare de la alineatul (7) litera (i) şi alineatul (9), statele membre pot aplica o ponderare de 20 % activelor care constituie creanţe sau alte expuneri la instituţiile de credit, indiferent de scadenţă.
(11)În cazul în care expunerea la un client este garantată de către un terţ sau prin constituirea unei garanţii sub formă de valori mobiliare emise de un terţ în condiţiile prevăzute la alineatul (7) litera (o), statele membre pot:
- să trateze expunerile ca fiind asumate de către terţ şi nu de către client, dacă riscul respectiv este garantat direct şi necondiţionat de terţul respectiv, în conformitate cu cerinţele autorităţilor competente;
- să trateze expunerile ca fiind asumate de către terţ şi nu de către client, dacă riscul definit la alineatul (7) litera (o) este garantat prin constituirea unei garanţii, în condiţiile menţionate la alineatul respectiv.
(12)Cel târziu până la data de 1 ianuarie 1999, pe baza unui raport înaintat de Comisie, Consiliul trebuie să analizeze tratamentul riscurilor interbancare prevăzute la alineatul (7) litera (i), precum şi alineatele (9) şi (10). Consiliul decide, la propunerea Comisiei, asupra oricăror modificări care pot fi efectuate.
Art. 50: Supravegherea pe bază consolidată sau neconsolidată a expunerilor semnificative
(1)În cazul în care instituţia de credit nu este nici întreprindere-mamă, nici filială, respectarea obligaţiilor impuse la articolele 48 şi 49 sau în orice altă dispoziţie comunitară aplicabilă în acest domeniu, este supravegheată pe bază neconsolidată.
(2)În celelalte situaţii, respectarea obligaţiilor impuse la articolele 48 şi 49 sau în orice altă dispoziţie comunitară aplicabilă în acest domeniu este supravegheată pe bază consolidată, în conformitate cu articolele 52-56.
(3)Statele membre pot renunţa la supravegherea pe bază individuală sau sub-consolidată a respectării obligaţiilor impuse la articolele 48 şi 49 sau prin orice altă dispoziţie comunitară aplicabilă în acest domeniu de către o instituţie de credit care, în calitate de întreprindere-mamă, este supusă supravegherii pe bază consolidată, precum şi de către orice filială a unei asemenea instituţii de credit care este supusă autorizării şi supravegherii lor şi care este inclusă în supravegherea pe bază consolidată.
Statele membre pot renunţa, de asemenea, la supravegherea de acest gen, în cazul în care întreprinderea-mamă este un holding financiar constituit în acelaşi stat membru ca şi instituţia de credit, cu condiţia ca întreprinderea respectivă să fie supusă aceleiaşi supravegheri ca şi instituţiile de credit.
În situaţiile la care se face referire în primul şi al doilea paragraf, trebuie adoptate măsuri pentru a asigura repartiţia adecvată a riscului în cadrul grupului.
Art. 51: Limitarea participaţiilor calificate nefinanciare
(1)Nici o instituţie de credit nu poate deţine o participaţie calificată care să depăşească 15 % din fondurile sale proprii la o întreprindere care nu este nici instituţie de credit, nici instituţie
financiară şi nici o întreprindere care să desfăşoare una dintre activităţile menţionate la articolul 43 alineatul (2) litera (f) al doilea paragraf din Directiva 86/635/CEE.
(2)Suma totală a participaţiilor calificate ale unei instituţii de credit la întreprinderi, altele decât instituţiile de credit, instituţiile financiare sau întreprinderile care desfăşoară activităţile menţionate în al doilea paragraf de la articolul 43 alineatul (2) litera (f) din Directiva 86/635/CEE nu poate depăşi 60 % din fondurile sale proprii.
(3)Statele membre nu sunt obligate să aplice limitele prevăzute la alineatele (1) şi (2) la participaţiile la întreprinderi de asigurare definite de Directivele 73/239/CEE (1) şi 79/267/CEE (2).
(1)Prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurările de viaţă (JO L 228, 16.8.1973, p. 3), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE.
(2)Prima Directivă 79/267/CEE a Consiliului din 5 martie 1979 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative referitoare la accesul la iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare deviată directă (JO L 63, 13.3.1979, p. 1), directivă modificată ultima dată de Directiva 95/26/CE.
(4)Acţiunile deţinute temporar în cursul unei operaţiuni de asistenţă financiară pentru reorganizarea sau salvarea unei întreprinderi sau pe durata preluării unei emisiuni de titluri de către o instituţie în numele altor instituţii nu se consideră participaţii calificate la calcularea limitelor prevăzute la alineatele (1) şi (2). Acţiunile care nu constituie active fixe financiare în sensul articolului 35 alineatul (2) din Directiva 86/635/CEE nu se includ în această categorie.
(5)Limitele prevăzute la alineatele (1) şi (2) pot fi depăşite numai în situaţii excepţionale. În asemenea situaţii, autorităţile competente pot, cu toate acestea, solicita unei instituţii de credit fie să îşi majoreze fondurile proprii, fie să adopte alte măsuri echivalente.
(6)Statele membre pot dispune ca autorităţile competente să nu aplice limitele menţionate la alineatele (1) şi (2), în cazul în care prevăd ca excedentele de participări calificate ale unei instituţii de credit în raport cu limitele respective să fie acoperite 100 % de către fondurile proprii şi ca aceste fonduri proprii să nu fie luate în considerare la calcularea ratei de solvabilitate. În cazul în care sunt depăşite ambele limite stabilitate la alineatele (1) şi (2), valoarea care trebuie acoperită de fondurile proprii trebuie să fie excedentul cel mai mare.
Art. 52: Supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit
(1)Fiecare instituţie de credit care are ca filială o altă instituţie de credit sau o instituţie financiară de alt gen sau care deţine participaţii la astfel de instituţii face obiectul, în măsura şi în modalitatea indicată la articolul 54, supravegherii pe baza situaţiei financiare consolidate. Acest tip de supraveghere se exercită cel puţin în domeniile prevăzute la alineatele (5) şi (6).
(2)Fiecare instituţie de credit a cărei întreprindere-mamă este un holding financiar se supune, în măsura şi în conformitate cu normele indicate la articolul 54, supravegherii pe baza situaţiei financiare consolidate a holdingului financiar respectiv. Acest gen de supraveghere este exercitată cel puţin în domeniile indicate la alineatele (5) şi (6). Consolidarea situaţiei financiare a holdingului financiar nu implică în nici un fel faptul că autorităţile competente sunt obligate să supravegheze în mod individual holdingul respectiv.
(3)Statele membre sau autorităţile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată în conformitate cu articolul 5 3 pot decide, în cazurile menţionate mai jos, ca o instituţie de credit, instituţie financiară sau o întreprindere de servicii bancare auxiliare care este filială sau la care se deţine o participa-ţie, să nu fie luată în considerare în procesul de consolidare:
- în cazul în care întreprinderea care ar trebui luată în considerare în procesul de consolidare este situată într-o ţară terţă unde există obstacole de natură juridică în calea transferului de informaţii necesare;
- în cazul în care întreprinderea care ar trebui inclusă nu prezintă, după părerea autorităţilor competente, decât un interes neglijabil în ceea ce priveşte obiectivele supravegherii instituţiilor de credit şi, în orice caz, dacă totalul bilanţului societăţii care ar trebui inclusă este inferior celei mai mici dintre următoarele două valori: 10 milioane EUR sau 1 % din totalul bilanţului societăţii-mamă sau al societăţii care deţine participaţia respectivă. În cazul în care mai multe întreprinderi îndeplinesc criteriile de mai sus, acestea trebuie totuşi incluse în consolidare, în măsura în care ansamblul acestor întreprinderi prezintă un interes care nu este neglijabil în ceea ce priveşte obiectivele menţionate anterior sau
- în cazul în care, în opinia autorităţilor competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată,
consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii care ar trebui inclusă este inadecvată sau poate induce în eroare, în ceea ce priveşte realizarea obiectivului de supraveghere a instituţiilor de credit.
(4)În cazul în care autorităţile competente ale unui stat membru nu includ filiala unei instituţii de credit în supravegherea pe bază consolidată într-una dintre situaţiile prevăzute la cea de-a doua şi a treia liniuţă de la alineatul (3), autorităţile competente din statul membru unde este localizată filiala instituţiei de credit respective pot solicita întreprinderii-mamă informaţii care să poată facilita procesul de supraveghere a instituţiei de credit respective.
(5)Supravegherea solvabilităţii şi adecvarea fondurilor proprii pentru a acoperi riscurile de piaţă şi pentru a controla expunerile semnificative se exercită pe bază consolidată în conformitate cu prezentul articol şi cu articolele 53-56. Statele membre adoptă orice măsuri necesare, după caz, pentru a include şi holdingurile financiare în procesul de supraveghere pe bază consolidată, în conformitate cu alineatul (2).
Respectarea limitelor impuse la articolul 51 alineatele (1) şi (2) se supervizează şi se controlează pe baza situaţiei financiare consolidate sau sub-consolidate a instituţiei de credit.
(6)Autorităţile competente se asigură că toate întreprinderile ce intră în sfera supravegherii pe bază consolidată exercitată asupra unei instituţii de credit în aplicarea alineatelor (1) şi (2) dispun de mecanisme de control intern adecvate pentru furnizarea de date şi informaţii relevante pentru procesul de supraveghere pe bază consolidată.
(7)Fără a aduce atingere dispoziţiilor specifice din alte directive, statele membre pot renunţa la aplicarea, pe bază individuală şi neconsolidată, a normelor prevăzute la alineatul (5) unei instituţii de credit care, în calitate de întreprindere-mamă, face obiectul supravegherii pe bază consolidată, precum şi oricărei filiale a unei asemenea instituţii de credit care este supusă autorizării şi supravegherii şi care este inclusă în procesul de supraveghere pe bază consolidată a instituţiei de credit, care este întreprinderea-mamă. Aceeaşi opţiune de exceptare este valabilă şi în cazul în care întreprinderea-mamă este un holding financiar care are sediul central în acelaşi stat membru ca şi instituţia de credit respectivă, cu condiţia să fie supusă aceluiaşi proces de supraveghere ca cel exercitat asupra instituţiilor de credit şi, în special, să respecte normele prevăzute la alineatul (5).
În ambele cazuri prevăzute la primul paragraf, trebuie adoptate măsuri pentru a asigura distribuirea corespunzătoare a capitalului în cadrul grupului bancar respectiv.
În cazul în care autorităţile competente respective aplică aceste norme în mod individual instituţiilor de credit, acestea pot aplica, în scopul calculării fondurilor proprii, dispoziţia din ultimul paragraf de la articolul 3 alineatul (2).
(8)În cazul în care instituţia de credit a cărei întreprindere-mamă este o instituţie de credit a fost autorizată şi este situată într-un alt stat membru, autorităţile competente care au acordat autorizaţia trebuie să aplice instituţiei normele prevăzute la alineatul (5) pe bază individuală sau, după caz, sub-consolidată.
(9)Fără a aduce atingere cerinţelor de la alineatul (8), autorităţile competente responsabile cu autorizarea filialelor unei întreprinderi-mamă care sunt instituţii de credit au posibilitatea ca, prin acord bilateral, să îşi delege responsabilităţile de supraveghere autorităţilor competente care au autorizat şi care monitorizează întreprinderea-mamă, astfel încât acestea să îşi asume responsabilitatea supravegherii filialei respective, în conformitate cu dispoziţiile prezentei directive. Comisia trebuie informată în legătură cu existenţa şi conţinutul acestor acorduri. La rândul său, Comisia înaintează astfel de informaţii autorităţilor competente din celelalte state membre, precum şi Comitetului bancar consultativ.
(10)Statele membre prevăd posibilitatea ca autorităţile lor competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată să poată solicita filialelor unei instituţii de credit sau unei societăţi financiare de tip holding care nu sunt incluse în obiectivul supravegherii pe bază consolidată, informaţiile prevăzute la articolul 55. În această situaţie, se aplică procedurile de transmitere şi verificare a informaţiilor prevăzute în articolul menţionat.
Art. 53: Autorităţile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată
(1)În cazul în care întreprinderea-mamă este o instituţie de credit, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autorităţile competente care au autorizat-o în conformitate cu articolul 4.
(2)În cazul în care întreprinderea-mamă a unei instituţii de credit este un holding financiar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autorităţile competente care au autorizat instituţia de credit respectivă, în conformitate cu articolul 4.
Cu toate acestea, dacă instituţiile de credit autorizate în două sau mai multe state membre au ca întreprinderea-mamă acelaşi holding financiar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autorităţile competente ale instituţiei de credit autorizate în statul membru în care holdingul financiar respectiv a fost constituit.
În cazul în care în statul membru în care a fost constituit holdingul financiar nu a fost autorizată nici o filială a unei instituţii de credit, autorităţile competente din statele membre în cauză (inclusiv autorităţile din statul membru unde a fost constituit holdingul financiar) caută să convină căreia dintre ele îi revine sarcina de a exercita supravegherea pe bază consolidată. În absenţa unui acord de acest gen, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autorităţile competente care au autorizat instituţia de credit cu cel mai mare total bilanţier; dacă acest total este similar, supravegherea pe bază consolidată se exercită de către autoritatea competentă care a acordat prima autorizaţia menţionată la articolul 4.
(3)Autorităţile competente în cauză pot renunţa de comun acord la normele prevăzute în primul şi al doilea paragraf de la alineatul (2).
(4)Acordurile prevăzute în al treilea paragraf de la alineatul (2), precum şi la alineatul (3) trebuie să prevadă proceduri de cooperare şi de transmitere a informaţiilor, astfel încât să fie îndeplinite obiectivele procesului de supraveghere.
(5)În cazul în care în cadrul unui stat membru există mai multe autorităţi competente cu exercitarea supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi a instituţiilor financiare, statele membre trebuie să întreprindă măsurile necesare pentru a organiza coordonarea autorităţilor respective.
Art. 54: Forma şi dimensiunile consolidării
(1)Autorităţile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată trebuie să solicite, în scopurile supravegherii, consolidarea integrală a tuturor instituţiilor de credit şi a instituţiilor financiare care sunt filiale ale unei întreprinderi-mamă.
Cu toate acestea, se poate prevedea o consolidare proporţională în cazul în care, în opinia autorităţilor competente, răspunderea unei întreprinderi-mamă care deţine o parte din capital este limitată la acea parte de capital, dat fiind faptul că ceilalţi acţionari sau membri au o solvabilitate satisfăcătoare. Răspunderea celorlalţi acţionari şi membri trebuie stabilită clar, dacă este necesar, chiar prin angajamente semnate oficial.
(2)Autorităţile competente responsabile cu exercitarea supravegherii pe bază consolidată trebuie, în scopurile supravegherii, să solicite consolidarea proporţională a participaţiilor deţinute la instituţii de credit şi instituţii financiare gestionate de către o întreprindere inclusă în consolidare împreună cu una sau mai multe întreprinderi care nu sunt incluse în consolidare, în cazul în care răspunderea întreprinderilor respective este limitată la partea de capital pe care o deţin.
(3)În cazul existenţei unor participaţii sau a altor legături prin intermediul capitalului, altele decât cele menţionate la alineatele (1) şi (2), autorităţile competente trebuie să stabilească dacă şi în ce mod se face consolidarea. Autorităţile competente pot permite sau solicita în special utilizarea metodei echivalării. Cu toate acestea, această metodă nu reprezintă o includere a întreprinderilor în cauză în supravegherea pe bază consolidată.
(4)Fără a aduce atingere alineatelor (1), (2) şi (3), autorităţile competente stabilesc dacă şi cum se face consolidarea în următoarele cazuri:
- în cazul în care, în opinia autorităţilor competente, o instituţie de credit exercită o influenţă semnificativă asupra uneia sau mai multor instituţii de credit sau instituţii financiare, fără a deţine însă o participaţie sau alte legături prin intermediul capitalului la instituţiile respective;
- în cazul în care două sau mai multe instituţii de credit sau instituţii financiare se află sub o conducere unică, fără ca acest lucru să se facă în baza unui contract sau a unui contract de asociere;
- în cazul în care două sau mai multe instituţii de credit sau instituţii financiare au organisme administrative, de conducere sau de control formate în cea mai mare parte din aceleaşi persoane.
Autorităţile competente pot, în special, permite sau solicita utilizarea metodei prevăzute la articolul 12 din Directiva 83/349/CEE. Metoda respectivă nu înseamnă includerea întreprinderilor în cauză în supravegherea consolidată.
(5)În cazul în care se solicită supravegherea pe bază consolidată, în conformitate cu articolul 52 alineatele (1) şi (2), întreprinderile prestatoare de servicii bancare auxiliare sunt incluse şi ele în procesul de consolidare în cazurile şi potrivit metodelor prevăzute la alineatele (1)-(4) din prezentul articol.
Art. 55: Informaţiile care trebuie furnizate de holdingurile cu activitate mixtă şi de filialele acestora
(1)Până la o coordonare ulterioară a metodelor de consolidare, statele membre prevăd ca, în cazul în care întreprinderea-mamă a uneia sau mai multor instituţii de credit este un holding cu activitate mixtă, autorităţile competente responsabile cu autorizarea şi supravegherea instituţiilor de credit respective să solicite, luând legătura cu respectivul holding cu activitate mixtă şi cu filialele acestuia, fie direct, fie prin intermediul filialelor instituţiei de credit, furnizarea oricăror informaţii care ar putea fi relevante în scopul supravegherii filialelor instituţiei de credit.
(2)Statele membre prevăd ca autorităţile lor competente să poată efectua ele însele sau prin inspectori externi verificări la faţa locului pentru a verifica informaţiile primite de la holdingurile cu activitate mixtă şi de la filialele acestora. În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acestuia este o întreprindere de asigurare, poate fi utilizată şi procedura prevăzută la articolul 56 alineatul (4). În cazul în care un holding cu activitate mixtă sau una dintre filialele acesteia este situată într-un stat membru altul decât cel în care se află filiala instituţiei de credit, verificarea la faţa locului a informaţiilor se face în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 56 alineatul (7).
Art. 56: Măsuri de facilitare a supravegherii pe bază consolidată
(1)Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că nu există obstacole de natură juridică care să împiedice întreprinderile incluse în sfera supravegherii pe bază consolidată, holdingurile cu activitate mixtă şi filialele acestora, sau filialele din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10), să facă schimb de informaţii care pot fi importante pentru procesul de supraveghere, în conformitate cu articolele 52-55 şi cu prezentul articol.
(2)În cazul în care o întreprindere-mamă şi oricare dintre filialele acesteia, care sunt instituţii de credit, sunt situate în state membre diferite, autorităţile competente din fiecare stat membru fac schimb de informaţii ce pot permite sau facilita exercitarea supravegherii pe bază consolidată.
În cazul în care autorităţile competente din statul membru unde se află întreprinderea-mamă nu exercită ele însele activităţi de supraveghere pe bază consolidată în conformitate cu articolul 53, acestea pot fi invitate de către autorităţile competente responsabile cu exercitarea procesului de supraveghere să solicite întreprinderii-mamă orice informaţie care ar putea fi importantă pentru supravegherea pe bază consolidată şi să transmită aceste informaţii autorităţilor respective.
(3)Statele membre autorizează, între autorităţile lor competente, schimbul de informaţii prevăzute la alineatul (2), plecând de la premisa că, în cazul holdingurilor financiare, instituţiilor financiare sau întreprinderilor prestatoare de servicii bancare auxiliare, colectarea sau deţinerea de informaţii nu implică în nici un fel obligaţia autorităţilor competente de a exercita o funcţie de supraveghere individuală a instituţiilor sau întreprinderilor respective.
În mod similar, statele membre îşi autorizează autorităţile competente să iniţieze schimbul de informaţii prevăzut la articolul 55 plecând de la premisa că respectiva colectare sau deţinere de informaţii nu implică în nici un fel obligaţia autorităţilor competente de a juca un rol de supraveghere a holdingurilor cu activitate mixtă sau a filialelor acestora care nu sunt instituţii de credit, sau a filialelor din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10).
(4)În cazul în care o instituţie de credit, un holding financiar sau un holding cu activitate mixtă controlează una sau mai multe filiale care sunt întreprinderi de asigurare sau alte întreprinderi care oferă servicii de investiţii care sunt supuse autorizării, autorităţile competente şi autorităţile cărora li s-a încredinţat responsabilitatea publică de supraveghere a întreprinderilor de asigurare sau a întreprinderilor care oferă servicii de investiţii trebuie să colaboreze îndeaproape. Fără a aduce atingere responsabilităţilor pe care le au fiecare, aceste autorităţi trebuie să îşi ofere reciproc orice informaţie care poate simplifica îndeplinirea sarcinilor şi, de asemenea, pentru a permite supravegherea activităţii şi a situaţiei financiare generale a întreprinderilor pe care le supraveghează.
(5)Informaţiile primite în cadrul procesului de supraveghere pe bază consolidată şi, în special, orice schimb de informaţii între autorităţile competente prevăzut în prezenta directivă sunt reglementate prin condiţiile respectării secretului profesional definit la articolul 30.
(6)Autorităţile competente responsabile cu supravegherea pe bază consolidată trebuie să întocmească liste ale holdingurilor financiare la care se face referire la articolul 52 alineatul (2). Aceste liste trebuie comunicate autorităţilor competente din celelalte state membre, precum şi Comisiei.
(7)În cazul în care, în aplicarea prezentei directive, autorităţile competente dintr-un stat membru doresc, în anumite cazuri, să verifice informaţiile referitoare la o instituţie de credit, un holding financiar, o instituţie financiară, o întreprindere prestatoare de servicii bancare auxiliare, un holding cu activitate mixtă, o filială din categoria celor prevăzute la articolul 55 sau o filială din categoria celor prevăzute la articolul 52 alineatul (10), situate într-un alt stat membru, aceste autorităţi trebuie să solicite autorităţilor competente din celălalt stat membru să facă verificarea respectivă. Autorităţile care primesc o astfel de solicitare trebuie, în cadrul competenţelor lor, să dea curs acestei cereri, procedând la efectuarea verificărilor respective ele însele sau permiţând autorităţilor care au făcut solicitarea să facă verificarea sau permiţând unui auditor sau expert să o facă.
(8)Fără a aduce atingere dispoziţiilor din dreptul penal, statele membre trebuie să vegheze ca penalităţi sau măsuri menite să pună capăt încălcărilor constatate sau cauzelor acestora să poată fi impuse holdingurilor financiare şi holdingurilor cu activitate mixtă sau directorilor acestora care încalcă actele cu putere de lege şi actele administrative adoptate pentru a pune în aplicare articolele 52-55, precum şi prezentul articol. În unele cazuri, astfel de măsuri pot necesita intervenţia instanţei. Autorităţile competente colaborează îndeaproape pentru a se asigura că sancţiunile menţionate anterior sau măsurile respective produc efectele dorite, în special atunci când administraţia centrală sau clădirea principală a unui holding financiar sau a unui holding cu activitate mixtă se află în altă parte decât sediul central.
Noi folosim fisiere de tip cookie. Daca apasati "Închide" sau continuati utilizarea site-ului, sunteti de acord cu Wolters Kluwer Politica de confidentialitate si cookie. Obțineți mai multe informații sau modificați-vă setările .