Secţiunea 6 - Metoda modelului intern - Regulamentul 575/26-iun-2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012
Acte UE
Jurnalul Oficial 176L
În vigoare Versiune de la: 3 Noiembrie 2025 până la: 31 Decembrie 2025
SECŢIUNEA 6:Metoda modelului intern
Art. 283: Permisiunea de utilizare a metodei modelului intern
(1)Dacă autorităţile competente consideră că cerinţa prevăzută la alineatul (2) a fost îndeplinită de o instituţie, acestea permit instituţiei respective să utilizeze metoda modelului intern (MMI) pentru a calcula valoarea expunerii pentru oricare din următoarele tranzacţii:
a)tranzacţiile menţionate la articolul 273 alineatul (2) litera (a);
b)tranzacţiile menţionate la articolul 273 alineatul (2) literele (b), (c) şi (d);
c)tranzacţiile menţionate la articolul 273 alineatul (2) literele (a) - (d).
Dacă o instituţie a primit aprobarea de a utiliza MMI pentru a calcula valoarea expunerii pentru oricare din tranzacţiile menţionate la primul paragraf literele (a)-(c), aceasta poate, de asemenea, să utilizeze MMI pentru tranzacţiile menţionate la articolul 273 alineatul (2) litera (e).
În pofida articolului 273 alineatul (1) al treilea paragraf, o instituţie poate decide să nu aplice această metodă pentru expunerile care sunt nesemnificative în ceea ce priveşte dimensiunea şi riscul. Într-un astfel de caz, instituţia aplică acestor expuneri una dintre metodele prevăzute în secţiunile 3-5, dacă sunt îndeplinite cerinţele relevante pentru fiecare abordare.
(2)Autorităţile competente permit unei instituţii să utilizeze MMI pentru calculele menţionate la alineatul (1) numai dacă instituţia a demonstrat că îndeplineşte cerinţele stabilite în prezenta secţiune şi dacă au verificat că sistemele de administrare a CCR utilizate de instituţie sunt solide şi sunt implementate în mod adecvat.
(3)Autorităţile competente pot permite instituţiilor, pentru o perioadă limitată, să aplice MMI în mod secvenţial pentru diferite tipuri de tranzacţii. În cursul acestei perioade de aplicare secvenţială, instituţiile pot utiliza metodele prevăzute în secţiunea 3 sau în secţiunea 5 pentru tipul de tranzacţie pentru care nu utilizează MMI.
(4)Pentru toate tranzacţiile cu instrumente financiare derivate extrabursiere şi pentru tranzacţiile cu termen lung de decontare pentru care nu a primit, în temeiul alineatului (1), aprobarea de a utiliza MMI, instituţia utilizează metodele prevăzute în secţiunea 3. În cadrul unui grup, aceste metode pot fi utilizate în combinaţie în mod permanent.
(5)O instituţie care a primit, în temeiul alineatului (1), aprobarea de a utiliza MMI nu poate reveni la utilizarea metodelor prevăzute în secţiunea 3 sau în secţiunea 5, cu excepţia cazului în care are aprobarea autorităţii competente de a proceda astfel. Autorităţile competente acordă această permisiune dacă instituţia face dovadă că are motive întemeiate.
(6)Dacă o instituţie încetează să se conformeze cerinţelor stabilite în prezenta secţiune, aceasta notifică autoritatea competentă şi îndeplineşte una din următoarele acţiuni:
a)prezintă autorităţii competente un plan de redresare rapidă în vederea respectării cerinţelor;
b)demonstrează, într-un mod pe care autoritatea competentă îl consideră satisfăcător, că efectul neconformităţii este nesemnificativ.
Art. 284: Valoarea expunerii
(1)Dacă o instituţie a primit, în conformitate cu articolul 283 alineatul (1), aprobarea de a utiliza MMI pentru a calcula valoarea expunerii pentru toate sau numai pentru unele din tranzacţiile menţionate la alineatul respectiv, aceasta trebuie să măsoare valoarea expunerii tranzacţiilor respective la nivelul setului de compensare.
Modelul utilizat de instituţie în acest scop trebuie:
a)să specifice distribuţia previzionată a modificărilor valorii de piaţă a setului de compensare, care pot fi atribuite modificărilor concomitente ale variabilelor relevante ale pieţei, precum ratele dobânzii şi cursurile de schimb;
b)să calculeze valoarea expunerii pentru setul de compensare la fiecare dintre datele viitoare, pe baza modificărilor concomitente ale variabilelor pieţei.
(2)Pentru ca modelul să reflecte efectele constituirii marjei, modelul valorii garanţiei reale trebuie să îndeplinească cerinţele cantitative, calitative şi privind datele referitoare la MMI, în conformitate cu prezenta secţiune, iar instituţia poate să includă în distribuţiile previzionate ale modificărilor valorii de piaţă a setului de compensare numai garanţiile financiare eligibile definite la articolul 197, la articolul 198 şi la articolul 299 alineatul (2) literele (c) şi (d).
(3)Cerinţa de fonduri proprii pentru CCR pentru expunerile la riscul de credit al contrapărţii în cazul cărora o instituţie aplică MMI trebuie să fie cea mai mare dintre următoarele cerinţe:
a)cerinţa de fonduri proprii pentru aceste expuneri, calculată pe baza expunerii pozitive aşteptate efective, utilizând datele de piaţă curente;
b)cerinţa de fonduri proprii pentru aceste expuneri, calculată pe baza expunerii pozitive aşteptate efective, utilizând în mod consecvent o singură calibrare la condiţii de criză (stress calibration) pentru toate expunerile la riscul de credit al contrapărţii în cazul cărora instituţia aplică MMI.
(4)Cu excepţia contrapărţilor identificate ca având un risc de corelare defavorabilă (Wrong-Way Risk) specific, care se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 291 alineatele (4) şi (5), instituţiile trebuie să calculeze valoarea expunerii ca produs dintre alfa ([POZĂ - a se vedea actul modificator-]) şi expunerea pozitivă aşteptată efectivă, după cum urmează:
Valoarea expunerii = [POZĂ - a se vedea actul modificator-] x expunerea pozitivă aşteptată efectivă
unde:
[POZĂ - a se vedea actul modificator-] = 1,4, cu excepţia cazului în care autorităţile competente solicită o valoare a mai mare sau permit instituţiilor să utilizeze estimările proprii în conformitate cu alineatul (9);
Expunerea pozitivă aşteptată efectivă se calculează prin estimarea expunerii aşteptate (EEt) ca expunere medie la o dată viitoare t, media fiind determinată pe baza valorilor viitoare posibile ale factorilor de risc de piaţă relevanţi.
Modelul estimează expunerea aşteptată la o serie de date viitoare t1, t2, t3 etc.
(5)Expunerea aşteptată (EE) efectivă se calculează prin recurenţă după cum urmează:
Expunerea aşteptată efectivă EEtk
= max {Expunerea aşteptată efectivă EEtk-1, EEtk}
unde:
data curentă este t0;
EEt0 efectivă este egală cu expunerea curentă.
(6)Expunerea pozitivă aşteptată efectivă este expunerea aşteptată efectivă medie pe durata primului an al expunerii viitoare. Dacă toate contractele din setul de compensare ajung la scadenţă în mai puţin de un an, expunerea pozitivă aşteptată este expunerea aşteptată medie până la data la care toate contractele din setul de compensare ajung la scadenţă. Expunerea pozitivă aşteptată efectivă se calculează ca medie ponderată a expunerilor aşteptate efective:
Expunerea pozitivă aşteptată efectivă = [POZĂ - a se vedea actul modificator-]
unde ponderile [POZĂ - a se vedea actul modificator-] = tk - tk-1 permit calculul expunerii viitoare la date care nu sunt egal repartizate în timp.
(7)Instituţiile calculează cuantificările expunerii aşteptate sau ale expunerii maxime pe baza unei distribuţii a expunerilor care ţine seama de posibilitatea ca expunerile să nu fie normal distribuite.
(8)O instituţie poate utiliza o cuantificare a distribuţiei calculată prin MMI, care este mai prudentă decât produsul dintre a şi expunerea pozitivă aşteptată efectivă, calculat în conformitate cu ecuaţia de la alineatul (4) pentru fiecare contraparte.
(9)În pofida alineatului (4), autorităţile competente pot permite instituţiilor să utilizeze propriile estimări ale alfa, dacă:
a)alfa este egal cu raportul dintre capitalul intern rezultat în urma unei simulări complete, pentru toate contrapărţile, a expunerii la riscul de credit al contrapărţii (la numărător) şi capitalul intern bazat pe expunerea pozitivă aşteptată (la numitor);
b)la numitor, expunerea pozitivă aşteptată este utilizată ca şi când ar fi o sumă fixă rămasă de rambursat.
Atunci când se estimează în conformitate cu prezentul alineat, alfa nu trebuie să fie mai mic de 1,2.
(10)În scopul estimării alfa în conformitate cu alineatul (9), o instituţie trebuie să se asigure că numărătorul şi numitorul sunt calculaţi în mod coerent cu metodologia de modelare, specificaţiile parametrilor şi compoziţia portofoliului. Abordarea utilizată pentru a estima a trebuie să se bazeze pe abordarea instituţiei în ceea ce priveşte capitalul intern, să fie bine formalizată şi să fie supusă unei validări independente. În plus, o instituţie trebuie să-şi revizuiască estimările cu privire la alfa cel puţin trimestrial şi chiar mai frecvent în cazul în care compoziţia portofoliului variază în timp. Instituţia trebuie, de asemenea, să evalueze riscul aferent modelului.
(11)O instituţie trebuie să demonstreze, într-un mod pe care autorităţile competente îl consideră satisfăcător, că estimările sale interne cu privire la alfa reflectă, la numărător, sursele semnificative ale dependenţei distribuţiei valorilor de piaţă ale tranzacţiilor sau ale portofoliilor de tranzacţii pentru toate contrapărţile. Estimările interne cu privire la a trebuie să ţină seama de granularitatea portofoliilor.
(12)La supravegherea utilizării estimărilor în conformitate cu alineatul (9), autorităţile competente trebuie să ţină seama de variaţia considerabilă a estimărilor lui alfa care rezultă din potenţialele specificaţii eronate din modelele utilizate pentru numărător, în special dacă există convexitate.
(13)După caz, volatilităţile şi corelările factorilor de risc de piaţă, utilizate în modelarea comună a riscului de piaţă şi a riscului de credit, trebuie să fie condiţionate de factorul de risc de credit, pentru a reflecta creşterile potenţiale ale volatilităţii sau ale corelării în cazul unui declin economic.
Art. 285: Valoarea expunerii pentru seturile de compensare care fac obiectul unui contract în marjă
(1)Dacă setul de compensare face obiectul unui contract în marjă şi al evaluării zilnice la preţul pieţei, instituţia calculează expunerea pozitivă aşteptată efectivă în conformitate cu prezentul alineat. Dacă, la estimarea expunerii aşteptate, modelul reflectă efectele constituirii marjei, instituţia poate, cu aprobarea autorităţii competente, să utilizeze măsurarea prin intermediul modelului a expunerii aşteptate direct în ecuaţia de la articolul 284 alineatul (5). Autorităţile competente acordă o astfel de aprobare numai dacă verifică faptul că, la estimarea expunerii aşteptate, modelul reflectă în mod corect efectele constituirii marjei. O instituţie care nu a primit o astfel de aprobare utilizează una din următoarele măsurări ale expunerii pozitive aşteptate efective:
a)expunerea pozitivă aşteptată efectivă, calculată fără a lua în considerare vreo garanţie reală deţinută sau furnizată prin constituirea marjei, plus orice garanţie reală furnizată contrapărţii independent de procesul de evaluare zilnică şi de constituire a marjei sau de expunerea curentă;
b)expunerea pozitivă aşteptată efectivă, calculată ca creşterea potenţială a expunerii pe parcursul perioadei de risc de marjă, plus valoarea mai mare dintre:
(i)expunerea curentă, inclusiv orice garanţii reale deţinute sau furnizate la momentul respectiv, altele decât garanţiile reale care fac obiectul unui apel în marjă sau unui litigiu;
(ii)cea mai mare expunere netă, inclusiv garanţiile reale din cadrul contractului în marjă, care nu declanşează un apel în marjă. Această sumă trebuie să ia în considerare toate pragurile aplicabile, sumele minime ale transferurilor, sumele independente şi marjele iniţiale, aplicabile în temeiul contractului în marjă.
În sensul literei (b), instituţiile calculează procentul ca modificare pozitivă aşteptată a valorii de marcare la piaţă a tranzacţiilor pe parcursul perioadei de risc de marjă. Modificările valorii garanţiei reale trebuie luate în considerare prin utilizarea ajustărilor de volatilitate reglementate în conformitate cu secţiunea 4 din capitolul 4, sau a estimărilor proprii pentru ajustările de volatilitate ale metodei extinse a garanţiilor financiare, dar fără să se presupună plata vreunei garanţii reale în perioada de risc de marjă. Perioada de risc de marjă nu poate fi mai mică decât perioadele minime prevăzute la alineatele (2)-(5).
(2)În cazul tranzacţiilor supuse ajustării zilnice a marjei şi evaluării zilnice la preţul pieţei, perioada de risc de marjă utilizată pentru modelarea valorii expunerii cu contracte în marjă nu trebuie să fie mai mică de:
a)5 zile lucrătoare pentru seturile de compensare care constau numai în tranzacţii de răscumpărare, în operaţiuni de dare sau luare de titluri sau mărfuri cu împrumut şi în tranzacţii de creditare în marjă;
b)10 zile lucrătoare pentru toate celelalte seturi de compensare.
(3)Alineatul (2) literele (a) şi (b) fac obiectul următoarelor excepţii:
a)pentru toate seturile de compensare în care numărul tranzacţiilor depăşeşte 5 000 în orice moment din cursul unui trimestru, perioada de risc de marjă pentru trimestrul următor nu trebuie să fie mai mică de 20 de zile lucrătoare. Această excepţie nu se aplică expunerilor din tranzacţii ale instituţiilor;
b)pentru seturile de compensare care conţin una sau mai multe tranzacţii implicând fie garanţii reale nelichide, fie un instrument financiar derivat extrabursier care nu poate fi uşor înlocuit, perioada de risc de marjă nu trebuie să fie mai mică de 20 de zile lucrătoare.
O instituţie stabileşte faptul că garanţia reală este nelichidă sau că instrumentele financiare derivate extrabursiere nu pot fi uşor înlocuite, în contextul unor condiţii de criză a pieţei, caracterizate prin lipsa pieţelor active în mod continuu, în care o contra-parte ar obţine, într-un termen de două zile sau mai scurt, mai multe cotaţii de preţ care nu ar provoca mişcări pe piaţă sau nu ar reprezenta un preţ reflectând un discount pe piaţă (în cazul garanţiei reale) sau o primă pe piaţă (în cazul unui instrument financiar derivat extrabursier).
O instituţie trebuie să stabilească dacă tranzacţiile sau titlurile pe care le deţine drept garanţii reale sunt concentrate pe o anumită contraparte şi dacă este în măsură, în cazul în care contrapartea respectivă iese de pe piaţă în mod precipitat, să înlocuiască aceste tranzacţii sau titluri.
(4)Dacă o instituţie a fost implicată în mai mult de două litigii privind apeluri în marjă pentru un anumit set de compensare în ultimele două trimestre, care au durat mai mult decât perioada de risc de marjă aplicabilă în temeiul alineatele (2) şi (3), aceasta trebuie să utilizeze, pentru următoarele două trimestre, o perioadă de risc de marjă cel puţin dublă faţă de perioada specificată la alineatele (2) şi (3) pentru setul de compensare respectiv.
(5)Pentru reconstituirea marjei cu o periodicitate de N de zile, perioada de risc de marjă trebuie să fie cel puţin egală cu perioada specificată la alineatele (2) şi (3), F, plus N zile minus o zi. Respectiv:
Perioada de risc de marjă = F + N - 1
(6)Dacă modelul intern include efectul constituirii marjei asupra modificărilor valorii de piaţă a setului de compensare, în calculele valorii expunerii pentru instrumentele financiare derivate extrabursiere şi pentru tranzacţiile de finanţare prin titluri, instituţia modelează garanţiile reale, altele decât numerarul în aceeaşi monedă ca şi expunerea în sine, împreună cu expunerea.
(7)Dacă nu poate modela garanţiile reale împreună cu expunerea, instituţia nu recunoaşte, în calculele valorii expunerii pentru instrumentele financiare derivate extrabursiere, efectul garanţiilor reale, altele decât numerarul în aceeaşi monedă ca şi expunerea în sine, cu excepţia cazului în care instituţia utilizează ajustările de volatilitate în temeiul abordării bazate pe ajustări de volatilitate reglementate în conformitate cu capitolul 4.
(71)Dacă nu poate modela garanţiile reale împreună cu expunerea, instituţia nu recunoaşte, în calculele valorii expunerii pentru operaţiuni de finanţare prin instrumente financiare, efectul garanţiilor reale, altele decât numerarul în aceeaşi monedă ca şi expunerea în sine.
(8)O instituţie care utilizează MMI ignoră în modelele sale efectul reducerii valorii expunerii ca urmare a oricărei clauze a unui acord de garanţie reală, care solicită primirea garanţiei reale în cazul în care calitatea creditului contrapărţii se deteriorează.
Art. 286: Gestionarea riscului de credit al contrapărţii - politici, procese şi sisteme
(1)O instituţie stabileşte şi menţine un cadru de gestionare a riscului de credit al contrapărţii, care constă în:
a)politici, procese şi sisteme care asigură identificarea, măsurarea, gestionarea, aprobarea şi raportarea internă a riscului de credit al contrapărţii;
b)proceduri care asigură respectarea acestor politici, procese şi sisteme.
Aceste politici, procese şi sisteme trebuie să fie solide din punct de vedere conceptual, implementate corect şi formalizate. Documentaţia respectivă include explicaţii cu privire la tehnicile empirice utilizate pentru a măsura riscul de credit al contra-părţii.
(2)Cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărţii solicitat la alineatul (1) ţine seama de riscurile de piaţă, de lichiditate, juridic şi operaţional care sunt asociate riscului de credit al contrapărţii. În special, cadrul asigură faptul că instituţia respectă următoarele principii:
a)nu derulează tranzacţii cu o contraparte fără a evalua bonitatea acesteia;
b)ţine seama în mod corespunzător de riscul de credit în momentul decontării şi înaintea acestuia;
c)administrează aceste riscuri într-un mod cât mai cuprinzător posibil la nivelul contrapărţii, prin agregarea expunerilor la riscul de credit al contrapărţii cu alte expuneri din credite, precum şi la nivelul întregii instituţii.
(3)O instituţie care utilizează MMI se asigură că propriul cadru de gestionare a riscului de credit al contrapărţii ţine seama, într-un mod pe care autoritatea competentă îl consideră satisfăcător, de riscurile de lichiditate ale tuturor elementelor următoare:
a)potenţialele apeluri în marjă primite în contextul schimburilor de marje de variaţie sau de alte tipuri de marje, precum marja iniţială sau independentă, în condiţii de şoc negativ pe piaţă;
b)potenţiale apeluri primite pentru restituirea garanţiilor reale excedentare furnizate de contraparte;
c)apeluri rezultând dintr-o potenţială retrogradare a propriei evaluări externe a calităţii creditului.
Instituţia se asigură că natura şi durata reutilizării garanţiilor reale corespund nevoilor sale de lichiditate şi nu pun în pericol capacitatea sa de a furniza sau de a restitui rapid garanţii reale.
(4)Organul de conducere şi conducerea superioară a unei instituţii trebuie să fie implicate activ în gestionarea riscului de credit al contrapărţii, pentru care trebuie să se asigure că sunt alocate resurse adecvate. Conducerea superioară trebuie să cunoască, prin intermediul unui proces formal, limitele modelului utilizat şi ipotezele pe care se bazează acesta, precum şi impactul acestor limitări şi ipoteze asupra credibilităţii rezultatelor. Conducerea superioară trebuie să aibă, de asemenea, cunoştinţă de incertitudinile pieţei şi ale aspectelor operaţionale, precum şi de modul în care acestea sunt luate în considerare de model.
(5)Rapoartele zilnice cu privire la expunerile instituţiei la riscul de credit al contrapărţii, elaborate în conformitate cu articolul 287 alineatul (2) litera (b), trebuie să fie analizate de un nivel al conducerii cu o poziţie ierarhică şi o autoritate suficiente pentru a impune atât reduceri ale poziţiilor luate în mod individual de administratorii de credite sau de personalul care tranzacţionează, cât şi reduceri ale expunerii globale a instituţiei la riscul de credit al contrapărţii.
(6)Cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărţii stabilit de instituţie în conformitate cu alineatul (1) trebuie să fie utilizat în strânsă legătură cu limitele interne de creditare şi de tranzacţionare. Limitele de creditare şi de tranzacţionare trebuie să fie corelate cu modelul de măsurare a riscului al instituţiei într-un mod care este consecvent în timp şi corect înţeles de administratorii de credite, de personalul care tranzacţionează şi de conducerea superioară. O instituţie trebuie să dispună de un proces formal de raportare a încălcărilor limitelor de risc către nivelul de conducere corespunzător.
(7)Măsurarea de către instituţie a riscului de credit al contra-părţii trebuie să includă măsurarea zilnică şi în cadrul unei zile a utilizării liniilor de credit. Instituţia trebuie să măsoare expunerea curentă brută şi netă de garanţii reale. La nivel de portofoliu şi de contraparte, instituţia trebuie să calculeze şi să monitorizeze expunerea maximă sau expunerea viitoare potenţială la un interval de încredere pe care îl alege. Instituţia trebuie să ţină seama de poziţiile importante sau concentrate, inclusiv pe grupuri de contrapărţi aflate în legătură, pe sector industrial şi pe piaţă.
(8)O instituţie trebuie să stabilească şi să menţină un program de simulare de criză sistematic şi riguros. Rezultatele acestor simulări de criză trebuie analizate cu regularitate, cel puţin trimestrial, de către conducerea superioară şi trebuie să se regăsească în politicile şi în limitele privind riscul de credit al contrapărţii, stabilite de organul de conducere sau de conducerea superioară. Dacă simulările de criză evidenţiază o anumită vulnerabilitate faţă de un ansamblu de circumstanţe dat, instituţia trebuie să ia măsuri prompte de administrare a acestor riscuri.
Art. 287: Structuri organizatorice de gestionare a riscului de credit al contrapărţii
(1)O instituţie care utilizează MMI înfiinţează şi menţine:
a)o unitate de control al riscului care se conformează alineatului (2);
b)o unitate de administrare a garanţiilor reale care se conformează alineatului (3).
(2)Unitatea de control al riscului este responsabilă pentru conceperea şi implementarea sistemului său de gestionare a riscului de credit al contrapărţii, inclusiv pentru validarea iniţială şi apoi permanentă a modelului, şi îndeplineşte următoarele funcţii şi cerinţe:
a)este responsabilă pentru conceperea şi implementarea sistemului instituţiei de gestionare a riscului de credit al contra-părţii;
b)elaborează rapoarte zilnice cu privire la rezultatele modelului de măsurare a riscului al instituţiei şi analizează aceste rezultate. Această analiză include o evaluare a legăturii dintre măsurările valorilor expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi limitele de tranzacţionare;
c)verifică integritatea datelor de intrare şi elaborează şi analizează rapoarte cu privire la rezultatele modelului de măsurare a riscurilor al instituţiei, inclusiv o evaluare a legăturii dintre măsurările expunerii la risc şi limitele de creditare şi de tranzacţionare;
d)este independentă de unităţile responsabile cu iniţierea, reînnoirea sau tranzacţionarea expunerilor şi nu este supusă niciunei influenţe necuvenite;
e)dispune de personal adecvat;
f)raportează direct conducerii superioare a instituţiei;
g)activitatea sa este integrată în procesul zilnic de gestionare a riscului de credit al instituţiei;
h)rezultatele sale fac parte integrantă din procesul de planificare, monitorizare şi control al profilului de risc de credit şi al profilului general de risc al instituţiei.
(3)Unitatea de administrare a garanţiilor reale îndeplineşte următoarele sarcini şi funcţii:
a)calculează şi efectuează apeluri în marjă, administrează litigiile privind apelurile în marjă şi raportează zilnic, cu exactitate, nivelurile sumelor independente, ale marjele iniţiale şi ale marjelor de variaţie;
b)verifică integritatea datelor utilizate pentru a efectua apeluri în marjă şi asigură faptul că acestea sunt coerente şi reconciliate cu regularitate cu toate sursele relevante de date din cadrul instituţiei;
c)urmăreşte gradul de reutilizare a garanţiilor reale şi orice modificare a drepturilor instituţiei asupra garanţiilor reale pe care le furnizează, sau legate de acestea;
d)raportează nivelului de conducere corespunzător tipurile de active date în garanţie care sunt reutilizate şi condiţiile acestei reutilizări, inclusiv instrumentul, calitatea creditului şi scadenţa;
e)urmăreşte concentrarea tipurilor de active acceptate în garanţie de instituţie;
f)raportează conducerii superioare informaţii privind gestionarea garanţiilor reale cu regularitate, cel puţin trimestrial, inclusiv informaţii cu privire la tipul de garanţii reale primite sau furnizate şi la amploarea, vechimea şi cauza litigiilor privind apelurile în marjă. Această raportare internă reflectă, de asemenea, tendinţele indicatorilor numerici respectivi.
(4)Conducerea superioară trebuie să aloce suficiente resurse unităţii de gestionare a garanţiilor reale, prevăzută la alineatul (1) litera (b), pentru a se asigura că sistemele acesteia ating un nivel adecvat de performanţă operaţională, măsurat prin promptitudinea şi acurateţea apelurilor în marjă ale instituţiei şi prin promptitudinea răspunsului instituţiei la apelurile în marjă ale contrapărţilor sale. Conducerea superioară trebuie să se asigure că unitatea dispune de personal adecvat pentru a procesa rapid apelurile şi litigiile, chiar în condiţii de criză gravă a pieţei, şi pentru a permite instituţiei să îşi limiteze numărul de litigii importante, cauzate de volumul de tranzacţii.
Art. 288: Reexaminarea sistemului de gestionare a riscului de credit al contrapărţii
O instituţie trebuie să efectueze cu regularitate o reexaminare independentă a sistemului său de gestionare a riscului de credit al contrapărţii, prin intermediul procesului său de audit intern. Această reexaminare trebuie să includă atât activităţile unităţii de control al riscului, cât şi pe cele ale unităţii de gestionare a garanţiilor reale, solicitate la articolul 287, şi trebuie să vizeze, în special, cel puţin:
a)caracterul adecvat al formalizării sistemului şi procesului de gestionare a riscului de credit al contrapărţii solicitat la articolul 286;
b)organizarea unităţii de control al riscului de credit al contrapărţii solicitată la articolul 287 alineatul (1) litera (a);
c)organizarea unităţii de gestionare a garanţiilor reale solicitată la articolul 287 alineatul (1) litera (b);
d)integrarea măsurărilor riscului de credit al contrapărţii în gestionarea zilnică a riscurilor;
e)procesul de aprobare a modelelor de evaluare a riscului (risk pricing models) şi a sistemelor de evaluare utilizate de personalul din unităţile responsabile cu iniţierea tranzacţiilor (front-office) şi din unităţile responsabile cu înregistrarea şi monitorizarea tranzacţiilor iniţiate (back-office);
f)validarea oricărei modificări semnificative a procesului de măsurare a riscului de credit al contrapărţii;
g)sfera de cuprindere a riscului de credit al contrapărţii, reflectată de modelul de măsurare a riscului;
h)integritatea sistemului de informare al conducerii;
i)acurateţea şi exhaustivitatea datelor privind riscul de credit al contrapărţii;
j)reflectarea exactă a condiţiilor juridice ale acordurilor de garanţie reală şi ale acordurilor de compensare în măsurările valorii expunerii;
k)verificarea coerenţei, caracterului actual i şi credibilităţii surselor de date utilizate în derularea modelelor, inclusiv a independenţei acestor surse de date;
l)acurateţea şi caracterul adecvat al ipotezelor privind volatilitatea şi corelarea;
m)acurateţea calculelor privind evaluarea şi transformarea riscului;
n)verificarea acurateţei modelului prin teste ex-post (back-testing) frecvente, prevăzute la articolul 293 alineatul (1) literele (b)-(e);
o)respectarea de către unitatea de control al riscului de credit al contrapărţii şi de către unitatea de gestionare a garanţiilor reale a cerinţelor reglementare relevante.
Art. 289: Testul de utilizare
(1)Instituţiile trebuie să se asigure că distribuţia expunerilor generată de modelul utilizat pentru a calcula expunerea pozitivă aşteptată efectivă este integrată în procesul zilnic de gestionare a riscului de credit al contrapărţii şi că rezultatele modelului sunt luate în considerare în procesul de aprobare a creditelor, de gestionare a riscului de credit al contrapărţii, de alocare a capitalului intern şi în cadrul de administrare.
(2)Instituţia trebuie să demonstreze în mod satisfăcător autorităţilor competente că a utilizat, timp de cel puţin un an înainte de a primi, în conformitate cu articolul 283, aprobarea autorităţilor competente de a utiliza MMI, un model pentru a calcula distribuţia expunerilor pe care se bazează calculul expunerii pozitive aşteptate, care îndeplineşte, în linii mari, cerinţele prevăzute în această secţiune.
(3)Modelul utilizat pentru a genera o distribuţie a expunerilor la riscul de credit al contrapărţii trebuie să facă parte integrantă din cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărţii solicitat la articolul 286. Acest cadru trebuie să includă măsurarea utilizării liniilor de credit, prin agregarea expunerilor la riscul de credit al contrapărţii cu alte expuneri din credite şi alocarea capitalului intern.
(4)Pe lângă expunerea pozitivă aşteptată, o instituţie trebuie să măsoare şi să administreze expunerile curente. După caz, instituţia trebuie să măsoare expunerea curentă brută şi netă de garanţii reale. Se consideră că testul de utilizare a fost efectuat dacă o instituţie utilizează alte măsurări ale riscului de credit al contrapărţii, precum expunerea maximă, bazate pe distribuţia expunerilor generată de modelul cu care se calculează expunerea pozitivă aşteptată.
(5)O instituţie trebuie să dispună de sisteme care pot estima zilnic expunerea aşteptată, dacă este necesar, cu excepţia cazului în care demonstrează în mod satisfăcător autorităţilor competente că expunerile sale la riscul de credit al contrapărţii justifică o frecvenţă a calculului mai mică. Instituţia trebuie să estimeze expunerea aşteptată pentru un profil temporal de orizonturi de previzionare, care reflectă în mod adecvat structura temporală a fluxurilor de numerar viitoare şi scadenţa contractelor, în mod corespunzător importanţei şi compoziţiei expunerilor.
(6)Expunerea se măsoară, se monitorizează şi se verifică pe durata tuturor contractelor din setul de compensare şi nu doar pe un orizont de un an. Instituţia trebuie să dispună de proceduri pentru identificarea şi controlul riscurilor asociate contra-părţilor, dacă expunerea depăşeşte orizontul de un an. Creşterea previzionată a expunerii trebuie să fie o dată de intrare pentru modelul privind capitalul intern al instituţiei.
Art. 290: Simularea de criză
(1)O instituţie trebuie să dispună de un amplu program de simulări de criză pentru riscul de credit al contrapărţii, care să fie utilizat şi la evaluarea cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de credit al contrapărţii şi să respecte cerinţele stabilite la alineatele (2)-(10).
(2)Simularea de criză identifică evenimentele posibile sau modificările viitoare ale condiţiilor economice, care ar putea avea efecte nefavorabile asupra expunerilor din credite ale unei instituţii, şi evaluează capacitatea acesteia de a face faţă modificărilor respective.
(3)Rezultatele obţinute în urma simulărilor de criză din cadrul programului trebuie comparate cu limitele de risc şi trebuie considerate de instituţie ca făcând parte din procesul prevăzut la articolul 81 din Directiva 2013/36/UE.
(4)Programul trebuie să cuprindă integral tranzacţiile şi expunerile agregate pentru toate formele de risc de credit al contrapărţii la nivelul unor contrapărţi specifice, într-o perioadă suficientă pentru a efectua simulări de criză periodice.
(5)Programul trebuie să prevadă pentru expuneri simulări de criză cel puţin lunare, referitoare la factorii de risc de piaţă principali, cum ar fi ratele dobânzii, cursurile de schimb, titlurile de capital, marjele de credit şi preţurile mărfurilor, pentru toate contrapărţile instituţiei, pentru a identifica concentrările prea mari de riscuri direcţionale specifice şi a permite reducerea acestora de către instituţie, dacă este necesar. Simularea de criză pentru expuneri, incluzând riscurile unifactoriale, multifactoriale şi riscurile nedirecţionale semnificative, precum şi simularea de criză concomitentă pentru expuneri şi bonitate trebuie efectuată, în ceea ce priveşte riscul de credit al contrapărţii, la nivelul unei contrapărţi, al unui grup de contrapărţi şi, în mod agregat, la nivelul instituţiei.
(6)Programul trebuie să aplice cel puţin trimestrial scenarii de simulare de criză multifactorială şi să evalueze riscurile nedirecţionale semnificative, inclusiv expunerea la curba de randament şi riscul de bază. Simulările de criză multifactoriale trebuie să abordeze cel puţin următoarele scenarii în care:
a)au avut loc evenimente economice sau de piaţă severe;
b)lichiditatea globală pe piaţă a scăzut în mod semnificativ;
c)un mare intermediar financiar lichidează poziţii.
(7)Severitatea şocurilor asupra factorilor de risc-suport trebuie să corespundă scopului simulării de criză. La evaluarea solvabilităţii în condiţii de criză, şocurile asupra factorilor de risc-suport trebuie să fie suficient de severe pentru a surprinde contexte de piaţă extreme, înregistrate în trecut, şi condiţii de piaţă extreme, dar plauzibile. Simulările de criză trebuie să evalueze impactul acestor şocuri asupra fondurilor proprii, asupra cerinţelor de fonduri proprii şi asupra câştigurilor. În scopul monitorizării zilnice a portofoliului, al acoperirii zilnice a riscurilor şi al administrării zilnice a concentrărilor, programul de simulare de criză trebuie să cuprindă şi scenarii mai puţin severe, dar cu probabilitate mai mare.
(8)Programul trebuie să includă, după caz, simulări de criză în sens invers (reverse stress tests) pentru a identifica scenarii extreme dar plauzibile, care ar putea avea efecte adverse semnificative. Simulările de criză în sens invers trebuie să ţină seama de impactul neliniarităţii semnificative din portofoliu.
(9)Rezultatele simulărilor de criză efectuate în cadrul programului trebuie raportate conducerii superioare cu regularitate, cel puţin trimestrial. Rapoartele şi analiza rezultatelor trebuie să acopere cel mai mare impact din portofoliu la nivel de contra-parte, concentrările semnificative din segmentele portofoliului (în cadrul aceluiaşi sector industrial sau al aceleiaşi regiuni) şi tendinţele specifice relevante la nivel de portofoliu şi de contra-parte.
(10)Conducerea superioară trebuie să-şi asume rolul principal în integrarea simulărilor de criză în cadrul de gestionare a riscurilor şi în cultura riscului a instituţiei şi să se asigure că rezultatele sunt semnificative şi sunt utilizate pentru a administra riscul de credit al contrapărţii. Rezultatele simulărilor de criză pentru expunerile semnificative trebuie evaluate în raport cu orientările care indică apetitul pentru risc al instituţiei şi trebuie prezentate conducerii superioare pentru dezbatere şi luare de măsuri atunci când sunt identificate riscuri excesive sau concentrate.
Art. 291: Riscul de corelare defavorabilă (Wrong-Way Risk)
(1)În sensul prezentului articol:
a)«riscul general de corelare defavorabilă» apare atunci când probabilitatea intrării în stare de nerambursare a contrapărţii este corelată pozitiv cu factorii de risc de piaţă generali;
b)«riscul specific de corelare defavorabilă» apare atunci când expunerea viitoare faţă de o anumită contraparte este corelată pozitiv cu PD a contrapărţii, ca urmare a tipului de tranzacţii efectuate cu contrapartea. Se consideră că o instituţie este expusă unui risc specific de corelare defavorabilă în cazul în care este de aşteptat ca expunerea viitoare faţă de o anumită contraparte să fie semnificativă atunci când probabilitatea de nerambursare de către contraparte este, de asemenea, ridicată.
(2)O instituţie trebuie să acorde atenţia cuvenită expunerilor care conduc la un nivel semnificativ al riscului specific şi al celui general de corelare defavorabilă.
(3)Pentru a identifica riscul general de corelare defavorabilă, o instituţie trebuie să conceapă simulări de criză şi să analizeze scenarii pentru factorii de risc care sunt corelaţi în mod defavorabil cu bonitatea contrapărţii. Aceste simulări vizează posibilitatea producerii unor şocuri severe atunci când legăturile dintre factorii de risc se schimbă. O instituţie trebuie să monitorizeze riscul general de corelare defavorabilă pe produs, pe regiune, pe sector industrial sau pe alte categorii relevante pentru activitatea sa.
(4)O instituţie trebuie să dispună de proceduri de identificare, monitorizare şi control al cazurilor de risc specific de corelare defavorabilă pentru fiecare entitate juridică, începând de la iniţierea tranzacţiei şi continuând pe toată durata acesteia.
(5)Instituţiile calculează cerinţele de fonduri proprii pentru riscul de credit al contrapărţii legate de tranzacţiile în cazul cărora a fost identificat un risc specific de corelare defavorabilă şi atunci când există o legătură juridică între contraparte şi emitentul instrumentului suport al instrumentului financiar derivat extrabursier sau al tranzacţiilor menţionate la articolul 273 alineatul (2) literele (b)-(d), în conformitate cu următoarele principii:
a)instrumentele care prezintă un risc specific de corelare defavorabilă nu se includ în acelaşi set de compensare cu alte tranzacţii cu contrapartea şi se tratează ca fiind, fiecare, un set de compensare separat;
b)în orice astfel de set de compensare separat, valoarea expunerii pentru instrumentele de tip credit default swap având la bază o singură semnătură este egală cu întreaga pierdere aşteptată pentru restul valorii juste a instrumentelor-suport, în ipoteza că emitentul acestora este în lichidare;
c)pierderea în caz de nerambursare pentru o instituţie care utilizează abordarea prevăzută la capitolul 3 este de 100 % pentru astfel de tranzacţii swap;
d)pentru o instituţie care utilizează abordarea prevăzută la capitolul 2, ponderea de risc aplicabilă este cea a unei tranzacţii negarantate;
e)pentru toate celelalte tranzacţii având la bază o singură semnătură din orice astfel de set de compensare separat, calculul valorii expunerii este efectuat ţinând seama de ipoteza unei intrări subite în stare de nerambursare (jump-to-default) a obligaţiilor-suport respective în cazul în care există o legătură de natură juridică între emitent şi contraparte. Pentru tranzacţiile care au la bază un grup de semnături sau un indice, se aplică intrarea subită în stare de nerambursare (jump-to-default) a obligaţiilor-suport respective, dacă sunt semnificative, în cazul în care există o legătură de natură juridică între emitent şi contraparte;
f)în măsura în care se utilizează calcule ale riscului de piaţă efectuate pentru determinarea cerinţelor de fonduri proprii pentru riscul de nerambursare, astfel cum se prevede în titlul IV capitolul 1a secţiunea 4 sau 5, sau pentru riscul de nerambursare utilizând un model intern pentru riscul de nerambursare, astfel cum se prevede în titlul IV capitolul 1b secţiunea 3, care conţin deja o ipoteză privind LGD, LGD din formula utilizată este de 100 %.
(6)Instituţiile trebuie să prezinte conducerii superioare şi comitetului competent al organului de conducere rapoarte periodice privind atât riscul specific, cât şi riscul general de corelare defavorabilă şi măsurile luate pentru administrarea acestor riscuri.
Art. 292: Integritatea procesului de modelare
(1)O instituţie asigură integritatea procesului de modelare prevăzut la articolul 284, adoptând cel puţin următoarele măsuri:
a)modelul reflectă condiţiile şi specificaţiile tranzacţiilor în mod prompt, complet şi prudent;
b)aceste condiţii includ cel puţin cuantumurile noţionale, scadenţa şi activele de referinţă ale contractelor, contractele în marjă şi acordurile de compensare;
c)aceste condiţii şi specificaţii se păstrează într-o bază de date care face obiectul unui audit formal şi periodic;
d)procesul de recunoaştere a acordurilor de compensare prevede că personalul juridic trebuie să verifice caracterul executoriu din punct de vedere juridic al compensării în cadrul acordurilor respective;
e)verificarea solicitată la litera (d) este introdusă de către o unitate independentă în baza de date menţionată la litera (c);
f)transmiterea datelor privind condiţiile şi specificaţiile tranzacţiilor în vederea integrării în modelul de calcul al expunerii pozitive aşteptate face obiectul auditului intern;
g)există procese de reconciliere formală între model şi sistemele de date-sursă pentru a verifica permanent dacă, la calculul expunerii pozitive aşteptate, condiţiile şi specificaţiile tranzacţiilor sunt luate în considerare în mod corect sau, cel puţin, prudent.
(2)Pentru a determina expunerile curente se utilizează date de piaţă curente. O instituţie poate calibra modelul său de calcul al expunerii pozitive aşteptate, utilizând fie date de piaţă istorice, fie date de piaţă implicite pentru a stabili parametrii proceselor stocastice-suport, cum ar fi deriva (drift), volatilitatea şi corelarea. Dacă o instituţie utilizează date istorice, acestea trebuie să acopere cel puţin trei ani. Datele trebuie actualizate cel puţin trimestrial sau mai frecvent dacă acest lucru este necesar pentru a reflecta condiţiile pieţei.
Pentru a calcula expunerea pozitivă aşteptată efectivă utilizând o calibrare la condiţii de criză, o instituţie trebuie să calibreze expunerea pozitivă aşteptată efectivă, utilizând fie date pe trei ani, care includ o perioadă de criză a marjelor de credit ale contrapărţilor sale, fie date de piaţă implicite dintr-o astfel de perioadă de criză.
În acest scop, instituţia trebuie să aplice cerinţele de la alineatele (3), (4) şi (5).
(3)O instituţie trebuie să demonstreze cel puţin o dată pe trimestru, într-un mod pe care autoritatea competentă îl consideră satisfăcător, că perioada de criză utilizată pentru calculul prevăzut de prezentul alineat coincide, pentru un eşantion reprezentativ al contrapărţilor sale ale căror marje de credit sunt tranzacţionate, cu o perioadă de creştere a marjelor pentru instrumentele de tip credit default swap sau pentru alte credite (precum împrumuturi sau obligaţiuni corporative). În situaţiile în care nu dispune de date adecvate privind marjele de credit ale unei contrapărţi, instituţia asociază contrapărţii respective date specifice privind marjele de credit, bazate pe regiune, pe rating intern şi pe tipuri de activitate.
(4)Modelul de calcul al expunerii pozitive aşteptate pentru toate contrapărţile trebuie să utilizeze date, fie istorice, fie implicite, care să includă date din perioada de criză a creditelor, într-un mod care corespunde metodei utilizate pentru calibrarea modelului respectiv cu date curente.
(5)Pentru a evalua eficacitatea calibrării expunerii pozitive aşteptate efective la condiţii de criză, o instituţie trebuie să creeze mai multe portofolii de referinţă, vulnerabile la principalii factori de risc la care este expusă. Expunerea faţă de aceste portofolii de referinţă se calculează utilizând: (a) o metodologie corespunzătoare crizei, bazată pe valorile de piaţă curente şi pe parametrii modelului calibraţi la condiţii de criză a pieţei, şi (b) expunerea generată în cursul perioadei de criză, dar aplicând metoda prevăzută în prezenta secţiune (valoarea de piaţă de la sfârşitul perioadei de criză, volatilităţi şi corelări pe o perioadă de criză de 3 ani).
Autorităţile competente trebuie să solicite unei instituţii să-şi ajusteze calibrarea la condiţii de criză, dacă expunerile acestor portofolii de referinţă se abat substanţial unele faţă de altele.
(6)O instituţie trebuie să supună modelul unui proces de validare, care este clar articulat în politicile şi procedurile sale. Această validare trebuie:
a)să specifice tipul de testare necesar pentru a asigura integritatea modelului şi pentru a identifica condiţiile în care ipotezele care stau la baza modelului sunt inadecvate şi pot conduce, prin urmare, la o subestimare a expunerii pozitive aşteptate;
b)să includă o reexaminare a exhaustivităţii modelului.
(7)O instituţie trebuie să monitorizeze riscurile relevante şi să dispună de procese de ajustare a propriilor estimări ale expunerii pozitive aşteptate efective, atunci când aceste riscuri devin semnificative. Pentru a se conforma prezentului alineat, instituţia trebuie:
a)să-şi identifice şi să-şi administreze expunerile la riscul specific de corelare defavorabilă specificat la articolul 291 alineatul (1) litera (b) şi expunerile la riscul general de corelare defavorabilă specificat la articolul 291 alineatul (1) litera (a);
b)pentru expunerile care prezintă un profil de risc în creştere după un an, să compare cu regularitate estimarea unei măsurări relevante a expunerii pe durata unui an, cu aceeaşi măsurare a expunerii pe întreaga durată a expunerii;
c)pentru expunerile cu o scadenţă reziduală mai mică de un an, să compare cu regularitate costul de înlocuire (expunerea curentă) cu profilul expunerii realizate şi să stocheze datele care permit o astfel de comparaţie.
(8)O instituţie trebuie să dispună de proceduri interne pentru a verifica dacă, înainte de includerea unei tranzacţii într-un set de compensare, aceasta este acoperită de un contract de compensare executoriu din punct de vedere juridic care îndeplineşte cerinţele stabilite în secţiunea 7.
(9)O instituţie care utilizează garanţii reale pentru a diminua riscul de credit al contrapărţii trebuie să dispună de proceduri interne pentru a verifica dacă, înainte de recunoaşterea efectului garanţiilor reale în calculele sale, garanţiile reale respectă cerinţele de securitate juridică stabilite în capitolul 4.
(10)ABE monitorizează diversele practici din acest domeniu şi emite, în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, ghiduri cu privire la aplicarea prezentului articol.
Art. 293: Cerinţe privind sistemul de gestionare a riscului
(1)O instituţie respectă următoarele cerinţe:
a)îndeplineşte cerinţele calitative stabilite în partea a treia titlul IV capitolul 5;
b)desfăşoară un program periodic de testare ex-post, comparând măsurările riscului generate de model cu măsurările riscului realizate şi modificările ipotetice bazate pe poziţiile statice cu măsurările realizate;
c)efectuează o validare iniţială şi o reexaminare periodică a modelului său de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii, precum şi a măsurărilor riscului generate de aceasta. Validarea şi reexaminarea sunt independente de dezvoltarea modelului;
d)organul de conducere şi conducerea superioară trebuie să fie implicate în procesul de control al riscului şi să se asigure că sunt alocate resurse adecvate pentru controlul riscului de credit şi al riscului de credit al contrapărţii. În acest sens, rapoartele zilnice elaborate de unitatea independentă de control al riscului, înfiinţată în conformitate cu articolul 287 alineatul (1) litera (a), trebuie să fie analizate de un nivel al conducerii cu o poziţie ierarhică şi o autoritate suficiente pentru a impune atât reduceri ale poziţiilor luate în mod individual de personalul care tranzacţionează, cât şi reduceri ale expunerii globale la risc a instituţiei;
e)modelul intern de măsurare a riscului trebuie să fie integrat în procesul zilnic de gestionare a riscurilor al instituţiei;
f)sistemul de măsurare a riscului trebuie să fie utilizat în strânsă legătură cu limitele interne de tranzacţionare şi ale expunerii. În acest sens, limitele expunerii trebuie să fie corelate cu modelul de măsurare a riscului al instituţiei într-un mod care este consecvent în timp şi corect înţeles de personalul care tranzacţionează, de administratorii de credite şi de conducerea superioară;
g)instituţia trebuie să se asigure că sistemul său de gestionare a riscurilor este bine formalizat. În special, aceasta trebuie să dispună de un set formalizat de politici, controale şi proceduri interne privind funcţionarea sistemului de măsurare a riscului, precum şi de măsuri de asigurare a respectării acestor politici;
h)în cadrul procesului de audit intern al instituţiei trebuie efectuată cu regularitate o reexaminare independentă a sistemului de măsurare a riscului. Această reexaminare include atât activitatea unităţilor care derulează tranzacţii, cât şi pe cea a unităţii independente de control al riscului. La intervale regulate (cel puţin o dată pe an), trebuie să aibă loc o reexaminare a procesului global de gestionare a riscurilor, care să vizeze, în mod specific, cel puţin toate elementele menţionate la articolul 288;
i)validarea permanentă a modelelor de calcul al riscului de credit al contrapărţii, inclusiv testarea ex-post, trebuie reexaminată periodic de un nivel al conducerii care are suficientă autoritate pentru a decide măsurile care urmează să fie luate pentru a remedia deficienţele modelelor.
(2)Autorităţile competente ţin seama de măsura în care o instituţie îndeplineşte cerinţele de la alineatul (1), atunci când stabilesc nivelul lui alfa, prevăzut la articolul 284 alineatul (4). Numai instituţiile care respectă pe deplin aceste cerinţe sunt eligibile pentru aplicarea factorului de multiplicare minim.
(3)O instituţie trebuie să formalizeze procesul de validare iniţială şi apoi permanentă a modelului său de calcul a expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi calculul măsurărilor riscului generate de modele la un nivel de detaliere care permite unei părţi terţe să recreeze analiza şi, respectiv, măsurările riscului. Documentaţia respectivă stabileşte frecvenţa cu care se efectuează analiza testării ex-post şi orice validări permanente, modul în care se efectuează validarea în ceea ce priveşte fluxurile de date şi portofoliile, precum şi analizele care sunt utilizate.
(4)O instituţie trebuie să definească criteriile conform cărora evaluează modelele sale de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi modelele care generează date de intrare pentru calculul expunerii şi să dispună de o politică scrisă care descrie procesul prin care funcţionarea inacceptabilă a modelului urmează să fie identificată şi remediată.
(5)O instituţie trebuie să definească modul în care sunt construite portofoliile reprezentative ale contrapărţilor în scopul validării unui model de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi a măsurărilor riscului efectuate de acesta.
(6)Pentru validarea modelelor de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi a măsurărilor riscului efectuate de acestea care produc distribuţiile previzionate se iau în considerare mai multe statistici ale distribuţiei previzionate.
Art. 294: Cerinţe de validare
(1)Ca parte a validării iniţiale şi apoi permanente a modelului său de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi a măsurărilor riscului efectuate de acesta, o instituţie se asigură că sunt îndeplinite următoarele cerinţe:
a)înainte de primirea aprobării din partea autorităţilor competente în conformitate cu articolul 283 alineatul (1), instituţia efectuează o testare ex-post utilizând date istorice privind variaţiile factorilor de risc de piaţă. Testarea ex-post ia în considerare, pentru o gamă de diverse date de iniţializare, o serie de orizonturi de previzionare distincte care se întind pe cel puţin un an şi acoperă o gamă largă de condiţii de piaţă;
b)instituţia care utilizează abordarea prevăzută la articolul 285 alineatul (1) litera (b) îşi validează periodic modelul pentru a verifica dacă expunerile curente realizate corespund previziunilor pentru toate perioadele de marjă din cadrul unui an. Dacă unele tranzacţii din setul de compensare au o scadenţă mai mică de un an şi dacă setul de compensare fără aceste tranzacţii are o sensibilitate mai mare la factorii de risc, validarea ţine seama de acest aspect;
c)instituţia testează ex-post performanţa modelului său de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi măsurările relevante ale riscului efectuate de acesta, precum şi previziunile factorilor de risc de piaţă. Pentru tranzacţiile acoperite cu garanţii reale, orizonturile de previzionare luate în considerare le includ pe cele care reflectă perioadele de risc de marjă tipice aplicate tranzacţiilor acoperite cu garanţii reale sau cu contracte în marjă;
d)dacă validarea modelului indică faptul că expunerea pozitivă aşteptată efectivă este subestimată, instituţia ia măsurile necesare pentru a remedia lipsa de acurateţe a modelului;
e)instituţia testează modelele de evaluare (pricing models) utilizate pentru a calcula expunerea la riscul de credit al contra-părţii pentru un anumit scenariu al şocurilor viitoare asupra factorilor de risc de piaţă, ca parte a procesului de validare iniţială şi apoi permanentă a modelului. Modelele de evaluare a opţiunilor ţin seama de neliniaritatea valorii opţiunii în ceea ce priveşte factorii de risc de piaţă;
f)modelul de calcul al expunerii la riscul de credit al contra-părţii cuprinde informaţiile specifice cu privire la tranzacţii, care sunt necesare pentru a putea agrega expunerile la nivelul setului de compensare. Instituţia verifică dacă în cadrul modelului tranzacţiile sunt atribuite setului de compensare adecvat;
g)modelul de calcul al expunerii la riscul de credit al contra-părţii cuprinde informaţii specifice cu privire la tranzacţii, pentru a reflecta efectele contractelor în marjă. Modelul ţine seama atât de cuantumul curent al marjei, cât şi de marja care ar putea fi transferată în viitor între contrapărţi. Un astfel de model ţine seama de natura contractelor în marjă, care pot fi unilaterale sau bilaterale, de frecvenţa apelurilor în marjă, de perioada de risc de marjă, de pragul minim al expunerii din afara marjei pe care instituţia este dispusă să îl accepte şi de suma minimă de transfer. Modelul respectiv fie estimează variaţia marcată la piaţă a valorii garanţiilor reale furnizate, fie aplică normele prevăzute în capitolul 4;
h)procesul de validare a modelului include testarea ex-post statică, bazată pe date istorice, a portofoliilor reprezentative ale contrapărţilor. O instituţie efectuează o astfel de testare ex-post pe un număr de portofolii reprezentative ale contrapărţilor, reale sau ipotetice, la intervale de timp regulate. Aceste portofolii reprezentative se aleg în funcţie de sensibilitatea la factori de risc semnificativi şi la combinaţii de factori de risc la care este expusă instituţia;
i)instituţia desfăşoară testări ex-post care sunt concepute pentru a testa ipotezele-cheie ale modelului de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi măsurările relevante ale riscului, inclusiv relaţia surprinsă prin intermediul modelului între tendinţele aceluiaşi factor de risc şi relaţiile surprinse prin intermediul modelului între factorii de risc;
j)performanţa modelelor de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi a măsurărilor riscului efectuate de acestea fac obiectul unei practici de testare ex-post adecvate. Programul de testare ex-post poate identifica performanţele slabe ale măsurărilor riscului efectuate de un modelul de calcul al expunerii pozitive aşteptate;
k)instituţia validează modelele de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi toate măsurările riscului pentru orizonturi de timp proporţionale cu scadenţa tranzacţiilor pentru care expunerea este calculată utilizând MMI în conformitate cu articolul 283;
l)instituţia testează cu regularitate modelele de evaluare (pricing models) utilizate pentru a calcula expunerea faţă de contraparte, în raport cu valori de referinţă independente adecvate, ca parte a procesului permanent de validare a modelului;
m)validarea permanentă a modelului instituţiei de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii şi a măsurărilor relevante ale riscului include o evaluare a caracterului adecvat al performanţelor recente;
n)frecvenţa cu care sunt actualizaţi parametrii unui model de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii este evaluată de instituţie ca parte a procesului de validare iniţială şi apoi permanentă;
o)validarea iniţială şi apoi permanentă a modelelor de calcul al expunerii la riscul de credit al contrapărţii verifică dacă sunt sau nu adecvate calculele expunerii la nivel de contra-parte şi de set de compensare.
(2)Cu aprobarea prealabilă a autorităţilor competente, o măsură mai prudentă decât indicatorul cantitativ folosit pentru a calcula valoarea expunerii reglementate pentru fiecare contra-parte poate fi utilizată în locul produsului dintre alfa şi expunerea pozitivă aşteptată efectivă. Gradul de prudenţă relativă va fi evaluat la acordarea aprobării iniţiale de către autorităţile competente şi cu ocazia evaluării periodice efectuate de autoritatea competentă a modelelor de calcul al expunerii pozitive aşteptate. Instituţia validează cu regularitate gradul de prudenţă. Evaluarea permanentă a performanţei modelului trebuie să acopere toate contrapărţile pentru care acesta este utilizat.
(3)Dacă testarea ex-post indică faptul că un model nu este suficient de exact, autorităţile competente revocă aprobarea de utilizare a acestuia sau impun măsuri adecvate pentru a se asigura că modelul este îmbunătăţit cu promptitudine.