Art. 286. - Art. 286: Gestionarea riscului de credit al contrapărţii - politici, procese şi sisteme - Regulamentul 575/26-iun-2013 privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012
Acte UE
Jurnalul Oficial 176L
În vigoare Versiune de la: 3 Noiembrie 2025 până la: 31 Decembrie 2025
Art. 286: Gestionarea riscului de credit al contrapărţii - politici, procese şi sisteme
(1)O instituţie stabileşte şi menţine un cadru de gestionare a riscului de credit al contrapărţii, care constă în:
a)politici, procese şi sisteme care asigură identificarea, măsurarea, gestionarea, aprobarea şi raportarea internă a riscului de credit al contrapărţii;
b)proceduri care asigură respectarea acestor politici, procese şi sisteme.
Aceste politici, procese şi sisteme trebuie să fie solide din punct de vedere conceptual, implementate corect şi formalizate. Documentaţia respectivă include explicaţii cu privire la tehnicile empirice utilizate pentru a măsura riscul de credit al contra-părţii.
(2)Cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărţii solicitat la alineatul (1) ţine seama de riscurile de piaţă, de lichiditate, juridic şi operaţional care sunt asociate riscului de credit al contrapărţii. În special, cadrul asigură faptul că instituţia respectă următoarele principii:
a)nu derulează tranzacţii cu o contraparte fără a evalua bonitatea acesteia;
b)ţine seama în mod corespunzător de riscul de credit în momentul decontării şi înaintea acestuia;
c)administrează aceste riscuri într-un mod cât mai cuprinzător posibil la nivelul contrapărţii, prin agregarea expunerilor la riscul de credit al contrapărţii cu alte expuneri din credite, precum şi la nivelul întregii instituţii.
(3)O instituţie care utilizează MMI se asigură că propriul cadru de gestionare a riscului de credit al contrapărţii ţine seama, într-un mod pe care autoritatea competentă îl consideră satisfăcător, de riscurile de lichiditate ale tuturor elementelor următoare:
a)potenţialele apeluri în marjă primite în contextul schimburilor de marje de variaţie sau de alte tipuri de marje, precum marja iniţială sau independentă, în condiţii de şoc negativ pe piaţă;
b)potenţiale apeluri primite pentru restituirea garanţiilor reale excedentare furnizate de contraparte;
c)apeluri rezultând dintr-o potenţială retrogradare a propriei evaluări externe a calităţii creditului.
Instituţia se asigură că natura şi durata reutilizării garanţiilor reale corespund nevoilor sale de lichiditate şi nu pun în pericol capacitatea sa de a furniza sau de a restitui rapid garanţii reale.
(4)Organul de conducere şi conducerea superioară a unei instituţii trebuie să fie implicate activ în gestionarea riscului de credit al contrapărţii, pentru care trebuie să se asigure că sunt alocate resurse adecvate. Conducerea superioară trebuie să cunoască, prin intermediul unui proces formal, limitele modelului utilizat şi ipotezele pe care se bazează acesta, precum şi impactul acestor limitări şi ipoteze asupra credibilităţii rezultatelor. Conducerea superioară trebuie să aibă, de asemenea, cunoştinţă de incertitudinile pieţei şi ale aspectelor operaţionale, precum şi de modul în care acestea sunt luate în considerare de model.
(5)Rapoartele zilnice cu privire la expunerile instituţiei la riscul de credit al contrapărţii, elaborate în conformitate cu articolul 287 alineatul (2) litera (b), trebuie să fie analizate de un nivel al conducerii cu o poziţie ierarhică şi o autoritate suficiente pentru a impune atât reduceri ale poziţiilor luate în mod individual de administratorii de credite sau de personalul care tranzacţionează, cât şi reduceri ale expunerii globale a instituţiei la riscul de credit al contrapărţii.
(6)Cadrul de gestionare a riscului de credit al contrapărţii stabilit de instituţie în conformitate cu alineatul (1) trebuie să fie utilizat în strânsă legătură cu limitele interne de creditare şi de tranzacţionare. Limitele de creditare şi de tranzacţionare trebuie să fie corelate cu modelul de măsurare a riscului al instituţiei într-un mod care este consecvent în timp şi corect înţeles de administratorii de credite, de personalul care tranzacţionează şi de conducerea superioară. O instituţie trebuie să dispună de un proces formal de raportare a încălcărilor limitelor de risc către nivelul de conducere corespunzător.
(7)Măsurarea de către instituţie a riscului de credit al contra-părţii trebuie să includă măsurarea zilnică şi în cadrul unei zile a utilizării liniilor de credit. Instituţia trebuie să măsoare expunerea curentă brută şi netă de garanţii reale. La nivel de portofoliu şi de contraparte, instituţia trebuie să calculeze şi să monitorizeze expunerea maximă sau expunerea viitoare potenţială la un interval de încredere pe care îl alege. Instituţia trebuie să ţină seama de poziţiile importante sau concentrate, inclusiv pe grupuri de contrapărţi aflate în legătură, pe sector industrial şi pe piaţă.
(8)O instituţie trebuie să stabilească şi să menţină un program de simulare de criză sistematic şi riguros. Rezultatele acestor simulări de criză trebuie analizate cu regularitate, cel puţin trimestrial, de către conducerea superioară şi trebuie să se regăsească în politicile şi în limitele privind riscul de credit al contrapărţii, stabilite de organul de conducere sau de conducerea superioară. Dacă simulările de criză evidenţiază o anumită vulnerabilitate faţă de un ansamblu de circumstanţe dat, instituţia trebuie să ia măsuri prompte de administrare a acestor riscuri.