Directiva 2008/115/CE/16-dec-2008 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală
Acte UE
Jurnalul Oficial 348
În vigoare Versiune de la: 12 Octombrie 2018
Directiva 2008/115/CE/16-dec-2008 privind standardele şi procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală
Dată act: 16-dec-2008
Emitent: Parlamentul European;Consiliul Uniunii Europene
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 63 alineatul (3) litera (b),
având în vedere propunerea Comisiei,
hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (1),
(1)Avizul Parlamentului European din 18 iunie 2008 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 9 decembrie 2008.
întrucât:
(1)Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999 a stabilit o abordare coerentă în domeniul imigraţiei şi al azilului care priveşte, în egală măsură, crearea unui sistem comun în domeniul azilului, o politică de imigraţie legală şi combaterea imigraţiei ilegale.
(2)Consiliul European de la Bruxelles din 4 şi 5 noiembrie 2004 a recomandat instituirea unei politici eficiente de îndepărtare şi returnare, bazată pe standarde comune, pentru ca persoanele în cauză să fie returnate într-o manieră umană şi cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale şi a demnităţii lor.
(3)Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat la 4 mai 2005 "Douăzeci de orientări privind returnarea forţată".
(4)Este necesară stabilirea unor norme clare, transparente şi echitabile care să asigure o politică de returnare eficientă, ca element necesar al unei politici bine gestionate în domeniul migraţiei.
(5)Această directivă ar trebui să stabilească un set de norme orizontale, aplicabile tuturor resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare, şedere sau reşedinţă într-un stat membru.
(6)Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a asigura că încetarea situaţiei de şedere ilegală a resortisanţilor ţărilor terţe se efectuează printr-o procedură transparentă şi echitabilă. În conformitate cu principiile generale ale dreptului UE, deciziile luate în temeiul prezentei directive ar trebui adoptate de la caz la caz şi pe bază de criterii obiective, aceasta însemnând că ar trebui acordată atenţie nu doar simplului fapt al şederii ilegale. Atunci când se utilizează formulare standard pentru deciziile referitoare la returnare, respectiv decizii de returnare, şi, dacă au fost emise, decizii privind interdicţia de intrare şi decizii de îndepărtare, statele membre ar trebui să respecte principiul respectiv şi să se conformeze pe deplin dispoziţiilor aplicabile din prezenta directivă.
(7)Se subliniază nevoia unor acorduri comunitare şi bilaterale de readmisie cu ţările terţe pentru a facilita procesul de returnare. Cooperarea internaţională cu ţările de origine în toate etapele procesului de returnare este o condiţie preliminară pentru realizarea unei returnări durabile.
(8)Se recunoaşte că este legitimă returnarea de către statele membre a resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, cu condiţia existenţei unor sisteme de azil echitabile şi eficiente, care să respecte pe deplin principiul nereturnării.
(9)În conformitate cu Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare şi retragere a statutului de refugiat (2), un resortisant al unei ţări terţe care a făcut o cerere de azil într-un stat membru nu ar trebui considerat ca aflându-se în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul statului membru respectiv până la intrarea în vigoare a unei decizii negative cu privire la cerere sau a unei decizii de încetare a dreptului de şedere în calitate de solicitant de azil.
(2)JO L 326, 13.12.2005, p. 13.
(10)În cazul în care nu există motive să se creadă că returnarea voluntară ar submina scopul unei proceduri de returnare, aceasta ar trebui să fie preferată returnării forţate şi ar trebui acordată o perioadă de timp pentru plecarea voluntară. Ar trebui prevăzută o extindere a perioadei acordate pentru plecarea voluntară atunci când se apreciază că acest lucru este necesar din motive specifice ale unui caz individual. În scopul promovării returnării voluntare, statele membre ar trebui să asigure o mai bună asistenţă şi consiliere pentru returnare şi să utilizeze cât mai bine posibilităţile de finanţare corespunzătoare oferite de Fondul european pentru returnare.
(11)Ar trebui stabilit un set comun minim de garanţii juridice cu privire la deciziile referitoare la returnare, care să garanteze protecţia efectivă a intereselor persoanelor în cauză. Ar trebui să se pună la dispoziţia celor care nu dispun de suficiente resurse asistenţa judiciară necesară. Statele membre ar trebui să stabilească, în cadrul legislaţiilor lor naţionale, care sunt cazurile în care asistenţa judiciară urmează să fie considerată ca fiind necesară.
(12)Ar trebui abordată situaţia resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală dar care nu pot face încă obiectul unei îndepărtări. Condiţiile de bază de subzistenţă ale acestora ar trebui definite în conformitate cu legislaţia naţională. Pentru a putea demonstra situaţia specială în care se află în cazul unor verificări sau controale administrative, acestor persoane ar trebui să li se furnizeze o confirmare scrisă a situaţiei lor. Statele membre ar trebui să dispună de o mare libertate în ceea ce priveşte forma şi formatul confirmării scrise şi ar trebui să o poată include în deciziile lor referitoare la returnare adoptate în conformitate cu prezenta directivă.
(13)Folosirea măsurilor coercitive ar trebui să facă în mod expres obiectul principiilor proporţionalităţii şi eficienţei în privinţa mijloacelor adoptate şi a obiectivelor urmărite. Ar trebui stabilite garanţii minime pentru desfăşurarea returnării forţate, având în vedere Decizia 2004/573/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind organizarea de zboruri comune pentru expulzarea de pe teritoriul a două sau mai multe state membre a resortisanţilor ţărilor terţe care fac obiectul măsurilor individuale de expulzare (1). Statele membre ar trebui să poată recurge la diverse posibilităţi de supraveghere a returnării forţate.
(1)JO L 261, 6.8.2004, p. 28.
(14)Efectelor măsurilor naţionale de returnare ar trebui să li se confere o dimensiune europeană prin stabilirea unei interdicţii de intrare care să nu permită intrarea şi şederea pe teritoriul tuturor statelor membre. Durata interdicţiei de intrare ar trebui stabilită ţinând seama, în mod adecvat, de toate circumstanţele specifice fiecărui caz şi în mod normal nu ar trebui să depăşească cinci ani. În acest context, ar trebui să se ţină seama în special de faptul că resortisantul în cauză al ţării terţe a făcut deja obiectul mai multor decizii de returnare sau ordine de îndepărtare sau a intrat pe teritoriul unui stat membru pe durata interdicţiei de intrare.
(15)Statele membre ar trebui să fie cele care să decidă dacă revizuirea deciziilor referitoare la returnare presupun sau nu şi competenţa autorităţii sau organului de revizuire de a adopta o decizie proprie referitoare la returnare, care să se substituie deciziei anterioare.
(16)Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui limitată şi ar trebui să facă obiectul aplicării principiului proporţionalităţii în privinţa mijloacelor utilizate şi a obiectivelor urmărite. Luarea în custodie publică este justificată numai pentru pregătirea returnării sau în efectuarea procesului de îndepărtare, şi dacă aplicarea unor măsuri mai puţin coercitive nu ar fi suficientă.
(17)Resortisanţii ţărilor terţe luaţi în custodie publică ar trebui trataţi în mod uman şi demn, cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale şi în conformitate cu dreptul intern şi internaţional. Fără a se aduce atingere reţinerii iniţiale de către autorităţile de aplicare a legii, reglementată prin legislaţia naţională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre specializate de cazare.
(18)Statele membre ar trebui să aibă acces rapid la informaţiile privind interdicţiile de intrare emise de alte state membre. Schimbul de informaţii ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 decembrie 2006 privind instituirea, funcţionarea şi utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II) (2).
(2)JO L 381, 28.12.2006, p. 4.
(19)Cooperarea dintre instituţiile implicate la toate nivelurile în procesul de returnare, precum şi schimbul şi promovarea bunelor practici, ar trebui să însoţească punerea în aplicare a prezentei directive şi să asigure valoare adăugată europeană.
(20)Deoarece obiectivul prezentei directive, şi anume stabilirea de norme comune privind returnarea, îndepărtarea şi utilizarea măsurilor coercitive, luarea în custodie publică şi interdicţiile de intrare, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre şi, prin urmare, având în vedere dimensiunea şi efectele sale, poate fi realizat mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este prevăzut la articolul menţionat, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivului respectiv.
(21)Statele membre ar trebui să pună în aplicare dispoziţiile prezentei directive fără discriminare în funcţie de sex, rasă, culoare, etnie sau origine socială, trăsături genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietate, naştere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
(22)În conformitate cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, "interesul superior al copilului" ar trebui să constituie o prioritate a statelor membre în punerea în aplicare a prezentei directive. În conformitate cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectul pentru viaţa de familie ar trebui să constituie o prioritate a statelor membre în punerea în aplicare a prezentei directive.
(23)Aplicarea prezentei directive nu aduce atingere obligaţiilor rezultând din Convenţia de la Geneva din 28 iulie 1951 privind statutul refugiaţilor, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de la New York din 31 ianuarie 1967.
(24)Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale, precum şi principiile recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
(25)În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive care, prin urmare, nu este obligatorie pentru aceasta şi nu i se aplică. Având în vedere că prezenta directivă completează - în măsura în care aceasta se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen (1) - acquis-ul Schengen, în temeiul dispoziţiilor prevăzute în partea a treia titlul IV din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca decide, în conformitate cu articolul 5 din protocolul menţionat, în termen de şase luni de la data adoptării prezentei directive, dacă o va pune în aplicare sau nu în legislaţia sa naţională.
(1)Regulamentul (CE) nr. 562/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 15 martie 2006 de instituire a unui Cod comunitar privind regimul de trecere a frontierelor de către persoane (Codul Frontierelor Schengen) (JO L 105, 13.4.2006, p. 1).
(26)În măsura în care se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen, prezenta directivă reprezintă o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen la care Regatul Unit nu participă, în conformitate cu Decizia 2000/365/CE a Consiliului din 29 mai 2000 privind solicitarea Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord de a participa la unele dintre dispoziţiile acquis-ului Schengen (2); în plus, în conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi fără a se aduce atingere articolului 4 din protocolul menţionat, Regatul Unit nu participă la adoptarea prezentei directive care, prin urmare, nu este obligatorie pentru acesta şi nu i se aplică.
(2)JO L 131, 1.6.2000, p. 43.
(27)În măsura în care se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen, prezenta directivă reprezintă o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen la care Irlanda nu participă, în conformitate cu Decizia 2002/192/CE a Consiliului din 28 februarie 2002 privind solicitarea Irlandei de a participa la unele dintre dispoziţiile acquis-ului Schengen (3); în plus, în conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, şi fără a se aduce atingere articolului 4 din protocolul menţionat, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei directive care, prin urmare, nu este obligatorie pentru acesta şi nu i se aplică.
(3)JO L 64, 7.3.2002, p. 20.
(28)În ceea ce priveşte Islanda şi Norvegia, prezenta directivă reprezintă - în măsura în care aceasta se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen - o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene şi Republica Islanda şi Regatul Norvegiei în ceea ce priveşte asocierea celor două state la punerea în aplicare, asigurarea respectării şi dezvoltarea acquis-ului Schengen, care intră în domeniul de aplicare menţionat la articolul 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE a Consiliului (4) privind anumite modalităţi de aplicare a respectivului acord.
(4)JO L 176, 10.7.1999, p. 31.
(29)În ceea ce priveşte Elveţia, prezenta directivă reprezintă - în măsura în care aceasta se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen - o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen în sensul Acordului încheiat între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană şi Confederaţia Elveţiană în ceea ce priveşte asocierea Confederaţiei Elveţiene la punerea în aplicare, asigurarea respectării şi dezvoltarea acquis-ului Schengen, care intră în domeniul de aplicare menţionat la articolul 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2008/146/CE a Consiliului din 28 ianuarie 2008 (5) privind încheierea, în numele Comunităţii Europene, a respectivului acord.
(5)JO L 53, 27.2.2008, p. 1.
(30)În ceea ce priveşte Liechtenstein, prezenta directivă reprezintă - în măsura în care aceasta se aplică resortisanţilor ţărilor terţe care nu îndeplinesc, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de intrare în conformitate cu Codul Frontierelor Schengen - o dezvoltare a dispoziţiilor acquis-ului Schengen în sensul Protocolului semnat între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană, Confederaţia Elveţiană şi Principatul Liechtenstein în ceea ce priveşte aderarea Principatului Liechtenstein la Acordul încheiat între Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană şi Confederaţia Elveţiană cu privire la asocierea Confederaţiei Elveţiene la punerea în aplicare, asigurarea respectării şi dezvoltarea acquis-ului Schengen, care intră în domeniul de aplicare menţionat la articolul 1 punctul C din Decizia 1999/437/CE, coroborat cu articolul 3 din Decizia 2008/261/CE a Consiliului (6) privind semnarea în numele Comunităţilor Europene, precum şi aplicarea provizorie a anumitor dispoziţii din protocolul respectiv,
(6)JO L 83, 26.3.2008, p. 3.
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
-****-
Art. 1: Obiectul
Prezenta directivă stabileşte standarde şi proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar precum şi cu dreptul internaţional, inclusiv obligaţiile în materie de protecţie a refugiaţilor şi de drepturi ale omului.
Art. 2: Domeniul de aplicare
(1)Prezenta directivă se aplică resortisanţilor ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul unui stat membru.
(2)Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanţilor ţărilor terţe care:
a)fac obiectul unui refuz de intrare, în conformitate cu articolul 13 din Codul Frontierelor Schengen, sau care sunt reţinuţi sau prinşi de către autorităţile competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru şi care nu au obţinut ulterior o autorizaţie sau un drept de şedere în statul membru respectiv;
b)fac obiectul returnării ca sancţiune de drept penal sau ca urmare a unei sancţiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare.
(3)Prezenta directivă nu se aplică persoanelor care beneficiază de dreptul comunitar la libera circulaţie astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (5) din Codul Frontierelor Schengen.
Art. 3: Definiţii
În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:
1."resortisant al unei ţări terţe" înseamnă orice persoană care nu este cetăţean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din tratat şi nu beneficiază de dreptul comunitar la liberă circulaţie astfel cum este definit la articolul 2 alineatul (5) din Codul Frontierelor Schengen;
2."şedere ilegală" înseamnă prezenţa pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei ţări terţe, care nu îndeplineşte sau nu mai îndeplineşte condiţiile de intrare, astfel cum sunt stabilite la articolul 5 din Codul Frontierelor Schengen, sau alte condiţii de intrare, şedere sau reşedinţă în acel stat membru;
3."returnare" înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei ţări terţe - fie prin respectarea voluntară a unei obligaţii de returnare, fie prin aplicarea forţată a acesteia - în:
- ţara de origine, sau
- o ţară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri, sau
- o altă ţară terţă, în care resortisantul în cauză al unei ţări terţe decide în mod voluntar să se întoarcă şi în care acesta va fi acceptat;
4."decizie de returnare" înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care şederea unui resortisant al unei ţări terţe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală şi prin care se impune sau se stabileşte obligaţia de returnare;
5."îndepărtare" înseamnă executarea obligaţiei de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru;
6."interdicţia de intrare" înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară care interzice intrarea şi şederea pe teritoriul statelor membre pentru o anumită perioadă şi care însoţeşte o decizie de returnare;
7."riscul sustragerii" înseamnă existenţa unor motive într-un caz particular care se bazează pe criterii obiective, definite prin legislaţie, care justifică presupunerea că un resortisant al unei ţări terţe care face obiectul unei proceduri de returnare se poate sustrage acesteia;
8.«plecarea voluntară» înseamnă îndeplinirea obligaţiei de returnare în termenul prevăzut în acest scop în decizia de returnare;
9."persoane vulnerabile" înseamnă minori, minori neînsoţiţi, persoane cu handicap, persoane în vârstă, femei gravide, părinţi singuri cu copii minori şi persoane care au fost supuse torturii, violului şi altor forme grave de violenţă psihică, fizică sau sexuală.
Art. 4: Dispoziţii mai favorabile
(1)Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în:
a)acorduri bilaterale sau multilaterale încheiate între Comunitate sau Comunitate şi statele sale membre şi una sau mai multe ţări terţe;
b)acorduri bilaterale sau multilaterale între unul sau mai multe state membre şi una sau mai multe ţări terţe.
(2)Prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor mai favorabile pentru resortisantul unei ţări terţe prevăzute de acquis-ul comunitar în domeniul imigraţiei şi azilului.
(3)Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului statelor membre de a adopta sau de a menţine dispoziţii mai favorabile pentru persoanele cărora li se aplică prezenta directivă, cu condiţia ca acestea să fie în conformitate cu prezenta directivă.
(4)În ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe care nu intră în domeniul de aplicare al prezentei directive în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a), statele membre:
a)se asigură că tratamentul şi nivelul de protecţie al acestora nu este mai puţin favorabil decât este prevăzut la articolul 8 alineatele (4) şi (5) (limitările privind utilizarea măsurilor coercitive), la articolul 9 alineatul (2) litera (a) (amânarea îndepărtării), articolul 14 alineatul (1) literele (b) şi (d) (îngrijirea medicală de urgenţă şi luarea în considerare a necesităţilor persoanelor vulnerabile) şi articolele 16 şi 17 (condiţii de luare în custodie), şi
b)respectă principiul nereturnării.
Art. 5: Principiul nereturnării, interesul superior al copilului, viaţa de familie şi starea de sănătate
La punerea în aplicare a prezentei directive, statele membre acordă atenţia cuvenită:
a)intereselor superioare ale copilului;
b)vieţii de familie;
c)stării de sănătate a resortisantului în cauză al unei ţări terţe; şi respectă principiul nereturnării.
Art. 6: Decizia de returnare
(1)Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul lor, fără a aduce atingere excepţiilor menţionate la alineatele (2)-(5).
(2)Resortisanţii ţărilor terţe aflaţi în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul unui stat membru şi care posedă un permis de şedere valid sau o altă autorizaţie care conferă un drept de şedere, eliberate de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În cazul nerespectării acestei cerinţe de către resortisantul unei ţări terţe, sau în cazul în care plecarea imediată a resortisantului unei ţări terţe este necesară din motive de ordine publică sau de securitate naţională, se aplică alineatul (1).
(3)Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei ţări terţe este preluat de un alt stat membru în conformitate cu acordurile bilaterale sau normele existente la data intrării în vigoare a prezentei directive. În acest caz, statul membru care a preluat resortisantul respectiv al unei ţări terţe pune în aplicare alineatul (1).
(4)Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de şedere autonom sau orice altă autorizaţie care conferă un drept de şedere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de şedere sau a unei alte autorizaţii care conferă un drept de şedere.
(5)În cazul în care un resortisant al unei ţări terţe aflat în situaţie de şedere ilegală pe teritoriul unui stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de şedere sau a unei alte autorizaţii care îi conferă un drept de şedere, statul membru respectiv ia în considerare posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs, fără a se aduce atingere alineatului (6).
(6)Prezenta directivă nu interzice statelor membre să adopte o decizie privind încetarea şederii legale, împreună cu o decizie de returnare şi/sau o decizie de îndepărtare şi/sau o interdicţie de intrare în cadrul unei singure decizii sau act administrativ sau judiciar, conform prevederilor legislaţiilor lor naţionale, fără a aduce atingere garanţiilor procedurale disponibile în temeiul capitolului III şi în temeiul altor dispoziţii pertinente din dreptul comunitar şi naţional.
Art. 7: Plecarea voluntară
(1)Decizia de returnare prevede un termen adecvat între şapte şi treizeci de zile, pentru plecarea voluntară, fără a aduce atingere excepţiilor menţionate la alineatele (2) şi (4). Statele membre pot să prevadă în legislaţia naţională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din partea resortisantului unei ţări terţe. În acest caz, statele membre informează resortisanţii în cauză ai ţărilor terţe asupra posibilităţii prezentării unei astfel de cereri.
Perioada de timp prevăzută mai sus nu exclude posibilitatea ca resortisanţii ţărilor terţe respectivi să plece mai devreme.
(2)Statele membre prelungesc, atunci când este cazul, în mod adecvat termenul plecării voluntare, ţinând seama de circumstanţele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi durata şederii, existenţa copiilor care frecventează şcoala şi existenţa altor legături familiale şi sociale.
(3)În cursul termenului pentru plecare voluntară pot fi impuse o serie de obligaţii în scopul de a evita riscul de sustragere, cum ar fi aceea de a se prezenta, la intervale de timp periodice, autorităţilor, de a depune o garanţie financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligaţia de a rămâne într-un anumit loc.
(4)În cazul existenţei unui risc de sustragere, sau în cazul în care o cerere de permis de şedere a fost respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranţa publică sau securitatea naţională, statele membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai scurtă de şapte zile.
Art. 8: Îndepărtarea
(1)Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4), sau dacă obligaţia de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.
(2)În cazul în care statul membru acordă un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7, decizia de returnare poate fi executată doar după expirarea termenului, cu excepţia cazului în care în perioada respectivă apare un risc, astfel cum este definit la articolul 7 alineatul (4).
(3)Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea.
(4)În cazul în care statele membre aplică - în ultimă instanţă - măsuri coercitive pentru a proceda la îndepărtarea unui resortisant al unei ţări terţe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt proporţionale şi recurgerea la forţă nu trebuie să depăşească limitele rezonabile. Aceste măsuri se aplică astfel cum este prevăzut în legislaţia naţională în conformitate cu drepturile fundamentale şi cu respectarea demnităţii şi integrităţii fizice a resortisantului în cauză al unei ţări terţe.
(5)În executarea îndepărtărilor pe calea aerului, statele membre ţin cont de orientările comune privind măsurile de securitate care se impun în cazul operaţiunilor comune de îndepărtare pe calea aerului, anexate la Decizia 2004/573/CE.
(6)Statele membre asigură un sistem eficient de supraveghere a returnării forţate.
Art. 9: Amânarea îndepărtării
(1)Statele membre amână îndepărtarea:
a)în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării sau
b)pe durata acordării unui efect suspensiv în conformitate cu articolul 13 alineatul (2).
(2)Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcţie de circumstanţele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special:
a)starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului ţării terţe;
b)motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de îndepărtare datorită lipsei identificării.
(3)În cazul în care îndepărtarea se amână în conformitate cu alineatele (1) şi (2), resortisantului în cauză al unei ţări terţe îi pot fi impuse obligaţiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3).
Art. 10: Returnarea şi îndepărtarea minorilor neînsoţiţi
(1)Înainte de a decide emiterea unei decizii de returnare pentru un minor neînsoţit, organismele corespunzătoare, altele decât autorităţile care efectuează returnarea, trebuie să furnizeze asistenţă adecvată, acordând importanţa cuvenită interesului superior al copilului.
(2)Înaintea îndepărtării unui minor neînsoţit de pe teritoriul unui stat membru, autorităţile statului membru respectiv se asigură că acesta este trimis unui membru al familiei sale, unui tutore desemnat sau unor centre de primire corespunzătoare în statul de returnare.
Art. 11: Interdicţia de intrare
(1)Decizia de returnare este însoţită de interdicţia de intrare:
a)dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau,
b)dacă obligaţia de returnare nu a fost îndeplinită.
În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoţită de o interdicţie de intrare.
(2)Durata interdicţiei de intrare se stabileşte ţinând seama, în mod adecvat, de toate circumstanţele specifice fiecărui caz şi nu ar trebui să depăşească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăşi totuşi cinci ani dacă resortisantul unei ţări terţe reprezintă o ameninţare gravă pentru ordinea publică, siguranţa publică sau securitatea naţională.
(3)Statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicţii de intrare în cazul în care un resortisant al unei ţări terţe împotriva căruia s-a dispus interdicţia de intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare.
Victimele traficului de fiinţe umane cărora li s-a acordat un permis de şedere în temeiul Directivei 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de şedere eliberat resortisanţilor ţărilor terţe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigraţiei ilegale şi care cooperează cu autorităţile competente (1) nu fac obiectul interdicţiei de intrare, fără a aduce atingere alineatului (1) primul paragraf litera (b) şi cu condiţia ca resortisantul în cauză al unei ţări terţe să nu reprezinte o ameninţare pentru ordinea publică, siguranţa publică sau siguranţa naţională.
(1)JO L 261, 6.8.2004, p. 19.
Statele membre pot să nu elibereze, pot retrage sau suspenda o interdicţie de intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.
Statele membre pot retrage sau suspenda interdicţia de intrare în cazuri individuale sau în anumite categorii de cazuri din alte motive.
(4)În cazul în care un stat membru are în vedere eliberarea unui permis de şedere sau a altei autorizaţii care conferă un drept de şedere unui resortisant al unei ţări terţe împotriva căruia a fost dispusă interdicţia de intrare de către un alt stat membru, acesta consultă mai întâi statul membru care a dispus interdicţia de intrare şi ţine seama de interesele acestuia în conformitate cu articolul 25 al Convenţiei de punere în aplicare a Acordului Schengen (2).
(2)JO L 239, 22.9.2000, p. 19.
(5)Alineatele (1)-(4) se aplică fără a aduce atingere dreptului de a solicita protecţie internaţională, astfel cum este definită la articolul 2 alineatul (a) din Directiva 2004/83/CE privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate (3), în statele membre.
(3)JO L 304, 30.9.2004, p. 12.
Art. 12: Forma
(1)Deciziile de returnare şi, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicţia de intrare şi deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă şi conţin motivele de fapt şi de drept, precum şi informaţii privind căile de atac posibile.
Informaţiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în cazurile în care legislaţia naţională permite limitarea dreptului la informare, în special pentru protejarea securităţii naţionale, apărării, siguranţei publice şi pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor.
(2)Statele membre asigură, la cerere, traducerea în scris sau oral a principalelor elemente ale deciziilor referitoare la returnare, astfel cum sunt menţionate la alineatul (1), inclusiv informaţii despre căile de atac posibile într-o limbă pe care resortisantul unei ţări terţe o înţelege sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înţelege.
(3)Statele membre pot decide să nu aplice alineatul (2) resortisanţilor ţărilor terţe care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru şi nu au obţinut ulterior un permis sau un drept de şedere în statul membru respectiv.
În acest caz, deciziile referitoare la returnare, astfel cum sunt prevăzute la alineatul (1), sunt emise prin intermediul unui formular standard, astfel cum este definit în legislaţia naţională.
Statele membre furnizează fişe conţinând informaţii generalizate care să explice principalele elemente ale formularului standard în cel puţin cinci dintre limbile cel mai des utilizate sau înţelese de către migranţii ilegali care intră pe teritoriul statului membru în cauză.
Art. 13: Căi de atac
(1)Resortisantului în cauză al unei ţări terţe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menţionează la articolul 12 alineatul (1), în faţa unei autorităţi judiciare sau administrative competente sau în faţa unui organ competent alcătuit din membri imparţiali şi care beneficiază de garanţii de independenţă.
(2)Autoritatea sau organul menţionate la alineatul (1) deţin competenţe în ceea ce priveşte revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menţionează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepţia cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislaţiei naţionale.
(3)Resortisantul în cauză al unei ţări terţe are posibilitatea de a obţine consiliere juridică, reprezentare şi, dacă este necesar, asistenţă lingvistică.
(4)Statele membre garantează acordarea gratuită, la cerere, de asistenţă juridică şi/sau reprezentare în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă sau cu normele în materie de asistenţă judiciară şi pot dispune ca o astfel de asistenţă juridică şi/sau reprezentare gratuită să se supună condiţiilor prevăzute la articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE.
Art. 14: Garanţii în aşteptarea returnării
(1)Cu excepţia cazurilor care intră sub incidenţa articolelor 16 şi 17, statele membre garantează că următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce priveşte resortisanţii ţărilor terţe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate cu articolul 7 şi pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9:
a)menţinerea unităţii familiale cu membrii familiei prezenţi pe teritoriul lor;
b)asigurarea îngrijirii medicale de urgenţă şi a tratamentului de bază al bolii;
c)acordarea accesului minorilor la sistemul de învăţământ de bază în funcţie de durata şederii acestora;
d)luarea în considerare a nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile.
(2)Statele membre furnizează persoanelor menţionate la alineatul (1) o confirmare în scris în conformitate cu legislaţia naţională a faptului că termenul pentru plecarea voluntară se prelungeşte în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) sau că decizia de returnare nu va fi, temporar, executată.
Art. 15: Luarea în custodie publică
(1)Cu excepţia cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente dar mai puţin coercitive într-un caz concret, statele membre pot ţine în custodie publică un resortisant al unei ţări terţe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare şi/sau în vederea desfăşurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:
a)există riscul de sustragere sau
b)resortisantul în cauză al unei ţări terţe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare.
Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putinţă şi se menţine numai pe durata desfăşurării şi executării, în mod adecvat, a dispoziţiilor de îndepărtare.
(2)Autorităţile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică.
Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menţionându-se motivele de fapt şi de drept.
Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autorităţile administrative, statele membre:
a)fie asigură un control judiciar rapid al legalităţii luării în custodie publică, asupra căreia se pronunţă într-un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie publică,
b)fie acordă resortisantului în cauză al unei ţări terţe dreptul de a intenta o acţiune în justiţie în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid iniţiat cât mai rapid posibil de la iniţierea procedurilor pertinente. În acest caz, statele membre informează imediat resortisanţii în cauză ai ţărilor terţe asupra posibilităţii intentării unei astfel de acţiuni.
Resortisantul în cauză al unei ţări terţe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală.
(3)În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei ţări terţe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar.
(4)În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condiţiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată şi persoana în cauză este eliberată imediat.
(5)Luarea în custodie publică se menţine pe toată durata în care se îndeplinesc condiţiile stabilite la alineatul (1) şi în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabileşte o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăşi şase luni.
(6)Statele membre nu pot extinde perioada menţionată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depăşească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislaţia sa naţională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operaţiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:
a)lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei ţări terţe sau
b)întârzierilor în obţinerea documentaţiei necesare din partea ţărilor terţe.
Art. 16: Condiţiile de luare în custodie publică
(1)Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în centre specializate de cazare. Dacă un stat membru nu poate oferi cazare într-un centru specializat de cazare şi trebuie să recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanţii ţărilor terţe luaţi în custodie publică sunt separaţi de deţinuţii obişnuiţi.
(2)Resortisanţilor ţărilor terţe luaţi în custodie publică li se va permite, la cerere, să ia în timp util legătura cu reprezentanţii lor legali, membrii de familie şi autorităţile consulare competente.
(3)O atenţie deosebită se acordă situaţiei persoanelor vulnerabile. Se asigură îngrijirea medicală de urgenţă şi tratamentul de bază al bolii.
(4)Organizaţiilor şi organismelor naţionale, internaţionale şi neguvernamentale relevante şi competente li se asigură posibilitatea de a vizita centrele de cazare, astfel cum se menţionează la alineatul (1), în măsura în care acestea sunt folosite pentru luarea în custodie publică a resortisanţilor ţărilor terţe în conformitate cu prezentul capitol. Aceste vizite pot fi supuse unei autorizări.
(5)Resortisanţilor ţărilor terţe luaţi în custodie publică li se oferă în mod sistematic informaţii care le explică normele aplicate în centru şi care prezintă drepturile şi obligaţiile lor. Acestea cuprind informaţii privind dreptul lor în conformitate cu legislaţia naţională aplicabilă de a lua legătura cu organizaţiile şi organismele menţionate la alineatul (4).
Art. 17: Luarea în custodie publică a minorilor şi a familiilor
(1)Minorii neînsoţiţi şi familiile cu minori sunt luate în custodie publică numai în ultimă instanţă şi pentru perioada de timp pertinentă cea mai scurtă cu putinţă.
(2)Familiile luate în custodie publică în aşteptarea îndepărtării beneficiază de cazare separată, care să le asigure un nivel corespunzător de intimitate.
(3)Minorii luaţi în custodie publică au posibilitatea de a exercita activităţi de agrement, inclusiv joaca, precum şi activităţi recreative adaptate vârstei lor şi au, în funcţie de durata şederii lor, acces la educaţie.
(4)Minorii neînsoţiţi beneficiază, în măsura posibilului, de cazare în centre în care există personal şi condiţii care ţin seama de necesităţile unor persoane de vârsta lor.
(5)Interesul superior al copilului reprezintă un considerent primordial în contextul luării în custodie publică a minorilor în aşteptarea îndepărtării.
Art. 18: Situaţii de urgenţă
(1)În situaţiile în care trebuie returnaţi un număr excepţional de mare de resortisanţi ai ţărilor terţe, caz care reprezintă o sarcină neprevăzută şi dificilă pentru capacitatea de primire a centrelor de cazare a unui stat membru sau pentru personalul său administrativ sau judiciar, respectivul stat membru poate, atâta timp cât situaţia excepţională durează, să decidă să permită termene mai lungi de control judiciar decât cele prevăzute în temeiul articolului 15 alineatul (2) al treilea paragraf şi să adopte măsuri de urgenţă cu privire la condiţiile de luare în custodie publică care derogă de la cele prevăzute la articolele 16 alineatul (1) şi 17 alineatul (2).
(2)În situaţia în care se recurge la astfel de măsuri excepţionale, statul membru în cauză informează Comisia. De asemenea, statul respectiv informează Comisia de îndată ce motivele care au dus la punerea în aplicare a măsurilor excepţionale încetează să existe.
(3)Nicio dispoziţie a prezentului articol nu poate fi interpretată în sensul că permite statelor membre să deroge de la obligaţia generală de a lua toate măsurile adecvate, la nivel general sau particular, pentru a garanta îndeplinirea obligaţiilor care le revin în temeiul prezentei directive.
Art. 19: Raportarea
Comisia prezintă la fiecare trei ani Parlamentului European şi Consiliului rapoarte privind aplicarea prezentei directive în statele membre şi, dacă este cazul, propune modificări.
Până la 24 decembrie 2013, Comisia prezintă primul său raport şi pune accentul la acel moment în special pe aplicarea articolului 11, a articolului 13 alineatul (4) şi a articolului 15 în statele membre. În ceea ce priveşte articolul 13 alineatul (4), Comisia evaluează în special impactul financiar şi administrativ suplimentar în statele membre.
Art. 20: Transpunere
(1)Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a respecta dispoziţiile prezentei directive până la 24 decembrie 2010. În ceea ce priveşte articolul 13 alineatul (4), statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a respecta dispoziţiile prezentei directive până la 24 decembrie 2011. Statele membre comunică de îndată Comisiei textele acestor măsuri.
Atunci când statele membre adoptă respectivele măsuri, acestea cuprind o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o astfel de trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(2)Statele membre comunică Comisiei textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
Art. 21: Relaţia cu Convenţia Schengen
Prezenta directivă înlocuieşte dispoziţiile articolelor 23 şi 24 din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen.
Art. 22: Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Art. 23: Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
-****-
Adoptată la Strasbourg, 16 decembrie 2008.
Pentru Parlamentul European Preşedintele H.-G. POTTERING Pentru Consiliu Preşedintele B. LE MAIRE |
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 348 din data de 24 decembrie 2008