Directiva 1023/20-iun-2019 privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie şi de modificare a Directivei (UE) 2017/1132 (Directiva privind restructurarea şi insolvenţa)

Acte UE

Jurnalul Oficial 172L

În vigoare

Versiune de la: 26 Iunie 2019

Dată act: 20-iun-2019

Emitent: Consiliul Uniunii Europene;Parlamentul European

(1)Obiectivul prezentei directive este de a contribui la buna funcţionare a pieţei interne şi de a îndepărta obstacolele din calea exercitării libertăţilor fundamentale, cum ar fi libera circulaţie a capitalurilor şi libertatea de stabilire, obstacole rezultate din diferenţele dintre dispoziţiile legale şi procedurile naţionale referitoare la restructurarea preventivă, la insolvenţă, la remiterea de datorie şi la decăderi. În scopul îndepărtării acestor obstacole şi fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale lucrătorilor, prin prezenta directivă se asigură faptul că: întreprinderile şi întreprinzătorii viabili aflaţi în dificultate financiară au acces la cadre naţionale eficace de restructurare preventivă care le permit să continue să funcţioneze; întreprinzătorii insolvenţi sau supraîndatoraţi care sunt oneşti pot beneficia de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită astfel o a doua şansă; şi procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie devin mai eficace, în special prin scurtarea duratei acestora.

(2)Restructurarea ar trebui să le permită debitorilor aflaţi în dificultăţi financiare să îşi continue activitatea comercială integral sau parţial, prin schimbarea componenţei, a condiţiilor sau a structurii activelor şi pasivelor acestora ori a oricărei părţi a structurii capitalului acestora, inclusiv prin vânzarea de active sau a unor părţi din întreprindere sau, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, a întreprinderii în ansamblu, precum şi prin efectuarea de modificări operaţionale. Cu excepţia cazului în care dreptul intern prevede în mod specific altfel, modificările operaţionale, cum ar fi rezilierea sau modificarea contractelor ori vânzarea sau un alt tip de cesiune a activelor, ar trebui să respecte cerinţele generale care sunt prevăzute în dreptul intern pentru astfel de măsuri, în special normele de drept civil şi de drept al muncii. Orice conversie a creanţelor în capital social ar trebui să respecte, de asemenea, garanţiile prevăzute de dreptul intern. Cadrele de restructurare preventivă ar trebui, mai ales, să le permită debitorilor să se restructureze într-un mod eficace într-un stadiu timpuriu în vederea evitării insolvenţei, limitând astfel lichidarea inutilă a societăţilor viabile. Respectivele cadre ar trebui să contribuie la preîntâmpinarea pierderii de locuri de muncă, de know-how şi de aptitudini, şi să asigure maximizarea valorii pentru creditori - în raport cu ce ar primi în cazul lichidării activelor întreprinderii sau în cazul scenariului următoarei alternative optime în absenţa unui plan - precum şi pentru proprietari şi pentru economie în ansamblu.

(3)Cadrele de restructurare preventivă ar trebui să prevină, de asemenea, acumularea de credite neperformante. Prin existenţa unor cadre eficace de restructurare preventivă s-ar asigura luarea de măsuri înainte ca întreprinderile să ajungă în situaţia de a nu mai putea să îşi achite creditele şi s-ar contribui astfel la reducerea riscului ca creditele să devină neperformante în perioadele de declin ciclic şi la reducerea impactului negativ asupra sectorului financiar. Numeroase întreprinderi şi locuri de muncă ar putea fi salvate dacă ar exista cadre preventive în toate statele membre în care întreprinderile respective au sedii, active sau creditori. În cadrele de restructurare ar trebui să fie protejate drepturile tuturor părţilor implicate, inclusiv ale lucrătorilor, într-un mod echilibrat. În acelaşi timp, întreprinderile neviabile care nu au perspective de supravieţuire ar trebui să fie lichidate cât mai repede posibil. În cazul în care un debitor aflat în dificultăţi financiare nu este viabil din punct de vedere economic sau viabilitatea sa economică nu poate fi restabilită rapid, eforturile de restructurare ar putea duce la accelerarea şi acumularea de pierderi în detrimentul creditorilor, al lucrătorilor şi al altor părţi interesate, precum şi al economiei în ansamblu.

(4)Între statele membre există diferenţe în ceea ce priveşte numărul de proceduri la care debitorii aflaţi în dificultăţi financiare pot recurge pentru a-şi restructura activitatea comercială. Unele state membre dispun de un număr limitat de proceduri care permit întreprinderilor să îşi restructureze activitatea numai într-o etapă relativ târzie, în contextul procedurilor de insolvenţă. În alte state membre, restructurarea este posibilă într-o etapă mai timpurie, dar procedurile existente fie nu sunt pe cât de eficace ar trebui, fie sunt foarte formale, în special deoarece limitează posibilitatea de a se recurge la acorduri extrajudiciare. Soluţiile preventive sunt o tendinţă în creştere în dreptul în materie de insolvenţă. Tendinţa este de a privilegia abordări care, spre deosebire de abordarea tradiţională constând în lichidarea unei întreprinderi aflate în dificultăţi financiare, au drept obiectiv readucerea acesteia la o stare bună sau, cel puţin, salvarea acelor unităţi care încă sunt viabile din punct de vedere economic. Deseori, această abordare contribuie, printre alte beneficii pentru economie, la păstrarea locurilor de muncă sau la reducerea pierderilor evitabile de locuri de muncă. În plus, gradul de implicare în cadrele de restructurare preventivă a autorităţilor judiciare sau administrative, ori a celor numiţi de aceste autorităţi variază de la lipsa implicării sau implicare minimă în unele state membre, până la implicare deplină în alte state membre. În mod similar, normele naţionale care le oferă întreprinzătorilor o a doua şansă, în special cele prin care aceştia obţin remiterea de datoriile acumulate în cursul activităţii lor comerciale, diferă de la un stat membru la altul în ceea ce priveşte durata perioadei premergătoare remiterii de datorie şi condiţiile pentru remiterea de datorie.

(5)În multe state membre durează mai mult de trei ani până când întreprinzătorii insolvenţi, dar oneşti pot să obţină remiterea de datorie şi să o ia de la capăt. Atunci când cadrele pentru remiterea de datorie şi decăderi sunt ineficiente, întreprinzătorii sunt nevoiţi să se mute în alte jurisdicţii pentru a o putea lua de la capăt într-o perioadă rezonabilă, ceea ce presupune costuri suplimentare considerabile atât pentru creditorii lor, cât şi pentru întreprinzătorii înşişi. Perioadele mari de valabilitate ale ordinelor de decădere care deseori însoţesc procedurile soldate cu remiterea de datorie creează obstacole în calea libertăţii de a iniţia şi a desfăşura o activitate de întreprinzător independentă.

(7)Diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie se traduc în costuri suplimentare pentru investitori atunci când aceştia evaluează riscul ca debitorii să se confrunte cu dificultăţi financiare în unul sau mai multe state membre sau riscul investirii în afaceri viabile cu dificultăţi financiare, precum şi al costurilor suplimentare de restructurare a unor societăţi care au sedii, creditori sau active în alte state membre. Aceasta se poate observa mai ales în cazul restructurării grupurilor internaţionale de societăţi. Investitorii identifică incertitudinea privind normele în materie de insolvenţă şi riscul ca procedurile de insolvenţă fie foarte lungi sau complicate în alte state membre drept unul din principalele motive pentru care nu investesc sau nu intră în relaţii de afaceri cu un partener din afara statului membru în care sunt stabiliţi. Această incertitudine are un efect descurajator, împiedicând libertatea de stabilire a întreprinderilor şi încurajarea spiritului de întreprinzător şi afectând buna funcţionare a pieţei interne. Cele mai multe dintre microîntreprinderile şi întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), în special, nu deţin resursele necesare pentru a evalua riscuri legate de activităţile transfrontaliere.

(8)Diferenţele dintre statele membre în ceea ce priveşte procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie duc la apariţia unor condiţii inegale de acces la creditare şi a unor rate inegale de recuperare în statele membre. Un grad mai mare de armonizare în domeniul restructurării, insolvenţei, remiterii de datorie şi decăderilor este, în consecinţă, indispensabil pentru buna funcţionare a pieţei interne, în general, şi pentru funcţionarea uniunii pieţelor de capital, în particular, precum şi pentru rezilienţa economiilor europene, inclusiv pentru menţinerea şi crearea de locuri de muncă.

(9)Ar trebui, de asemenea, să se reducă costurile suplimentare de evaluare a riscurilor şi a cererilor de executare silită transfrontalieră pentru creanţele creditorilor întreprinzătorilor supraîndatoraţi care se mută în alt stat membru pentru a beneficia de o remitere de datorie într-o perioadă mult mai scurtă. Ar trebui, de asemenea, să se reducă costurile suplimentare pe care le suportă întreprinzătorii care sunt nevoiţi să se mute în alt stat membru pentru a beneficia de o remitere de datorie. În plus, obstacolele ce decurg din perioadele lungi de valabilitate ale ordinelor de decădere legate de insolvenţa sau supraîndatorarea unui întreprinzător inhibă spiritul antreprenorial.

(10)Orice operaţiune de restructurare, în special dacă este de mare anvergură şi care generează un impact semnificativ, ar trebui să se bazeze pe un dialog cu părţile interesate. Respectivul dialog trebuie să includă alegerea măsurilor preconizate în raport cu obiectivele operaţiunii de restructurare, precum şi opţiunile alternative, şi ar trebui să existe o implicare adecvată a reprezentanţilor lucrătorilor, astfel cum este prevăzut în dreptul Uniunii şi în dreptul intern.

(11)Obstacolele din calea exercitării libertăţilor fundamentale nu se limitează la situaţiile pur transfrontaliere. Existenţa unei pieţe interne tot mai interconectate, în care mărfurile, serviciile, capitalul şi lucrătorii circulă liber, şi care are o dimensiune digitală tot mai pronunţată, înseamnă că foarte puţine întreprinderi sunt pur naţionale, dacă se iau în considerare toate elementele relevante, precum baza de clienţi, lanţul de aprovizionare, domeniul de activitate, baza de investitori şi baza de capital. Chiar şi cazurile de insolvenţă pur naţionale pot avea un impact asupra funcţionării pieţei interne, prin aşa-numitul efect de domino al insolvenţelor, prin care insolvenţa unui debitor poate declanşa alte insolvenţe în lanţul de aprovizionare.

(12)În Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁴) sunt abordate aspecte precum competenţa, recunoaşterea şi executarea, dreptul aplicabil şi cooperarea în cadrul procedurilor de insolvenţă transfrontaliere, precum şi interconectarea registrelor de insolvenţă. În domeniul de aplicare al acestui regulament intră procedurile de prevenire prin care se încurajează salvarea debitorilor viabili din punct de vedere economic şi procedurile de remitere de datorie pentru întreprinzători şi pentru alte persoane fizice. Respectivul regulament nu rezolvă însă neconcordanţele dintre legislaţiile naţionale ce reglementează respectivele proceduri. Mai mult, un instrument limitat strict la cazurile de insolvenţă transfrontalieră nici nu ar îndepărta toate obstacolele din calea liberei circulaţii, nici nu ar crea posibilitatea ca investitorii să determine dinainte natura transfrontalieră sau internă a dificultăţilor financiare pe care debitorul le-ar putea avea în viitor. Este nevoie, aşadar, de un instrument care să nu se limiteze la chestiuni de cooperare judiciară, ci să stabilească şi standarde minime de drept material pentru procedurile de restructurare preventivă, precum şi pentru procedurile care conduc la o remitere de datorie pentru întreprinzători.

(13)Prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere domeniului de aplicare al Regulamentului (UE) 2015/848. Acesta se doreşte a fi pe deplin compatibilă cu respectivul regulament şi complementară acestuia, prin impunerea obligaţiei ca statele membre să instituie proceduri de restructurare preventivă care să respecte anumite principii minime de eficacitate. Aceasta nu schimbă abordarea urmărită în respectivul regulament, şi anume de a permite statelor membre să menţină sau să introducă proceduri care nu îndeplinesc condiţia publicităţii pentru notificare în temeiul anexei A din respectivul regulament. Cu toate că prezenta directivă nu impune ca procedurile din sfera sa de aplicare să îndeplinească toate condiţiile de notificare în temeiul respectivei anexe, aceasta urmăreşte să faciliteze recunoaşterea transfrontalieră a respectivelor proceduri, precum şi recunoaşterea şi caracterul executoriu al hotărârilor.

(15)Este necesar să se reducă cheltuielile de restructurare, atât cele suportate de debitori, cât şi cele suportate de creditori. Prin urmare, ar trebui să se reducă diferenţele între statele membre care împiedică restructurarea timpurie a debitorilor viabili aflaţi în dificultăţi financiare şi care stânjenesc accesul întreprinzătorilor oneşti la o remitere de datorie. Reducerea unor astfel de diferenţe ar crea astfel un plus de transparenţă, de securitate juridică şi de previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii. Ar trebui ca în acest fel să se mărească la maximum randamentele obţinute de toate tipurile de creditori şi de investitori şi să se încurajeze investiţiile transfrontaliere. O mai mare coerenţă a procedurilor de restructurare şi insolvenţă ar trebui să faciliteze, de asemenea, restructurarea grupurilor de societăţi, indiferent de locul din Uniune în care îşi au sediul membrii grupului.

(16)Dacă se îndepărtează barierele din calea restructurării preventive eficace a debitorilor viabili aflaţi în dificultăţi financiare, se contribuie la reducerea la minimum a pierderilor de locuri de muncă şi a pierderilor de valoare suferite de creditorii din lanţul de aprovizionare şi se conservă know-how-ul şi competenţele, ceea ce este în avantajul economiei în general. Dacă întreprinzătorii pot beneficia mai uşor de o remitere de datorie, acest lucru ar ajuta să se evite excluderea lor de pe piaţa forţei de muncă şi li se permite să redemareze activităţi de întreprinzători, pe baza învăţămintelor desprinse din experienţele anterioare. În plus, dacă se reduce durata procedurilor de restructurare, se măresc ratele de recuperare ale creditorilor, dat fiind că trecerea timpului nu ar face, în mod normal, decât să genereze noi pierderi ale valorii debitorului sau ale valorii afacerii debitorului. În cele din urmă, existenţa unor proceduri eficiente de restructurare preventivă de insolvenţă şi de remitere de datorie ar permite o mai bună evaluare a riscurilor pe care le presupun deciziile de acordare şi de luare de credite şi o facilitare a adaptării debitorilor insolvenţi sau supraîndatoraţi, ceea ce ar reduce la minimum costurile economice şi sociale pe care le presupune procesul de reducere a gradului de îndatorare. Prezenta directivă trebuie să permită statelor membre flexibilitatea de a aplica principii comune, respectând totodată sistemele juridice naţionale. Statele membre ar trebui să poată menţine sau introduce în dreptul lor intern cadre de restructurare preventivă altele decât cele prevăzute în prezenta directivă.

(17)Întreprinderile, şi în special IMM-urile, care reprezintă 99 % din totalul întreprinderilor din Uniune, ar trebui să beneficieze de o abordare mai coerentă la nivelul Uniunii. IMM-urile au o probabilitate mai mare de a fi lichidate decât de a fi restructurate, pentru că trebuie să suporte costuri disproporţionat mai mari decât cele suportate de întreprinderile mai mari. Se întâmplă deseori ca IMM-urile să nu dispună, mai ales atunci când se confruntă cu dificultăţi financiare, de resursele necesare pentru a face faţă unor costuri de restructurare ridicate şi pentru a profita de procedurile de restructurare mai eficiente disponibile doar în unele state membre. Pentru a-i ajuta pe aceşti debitori să se restructureze la costuri scăzute, ar trebui să fie elaborate la nivel naţional şi puse la dispoziţie online liste de verificare cuprinzătoare pentru planurile de restructurare, adaptate la nevoile şi la particularităţile IMM-urilor. În plus, ar trebui să fie puse în practică instrumente de avertizare timpurie prin care debitorii să fie avertizaţi că trebuie să acţioneze rapid, ţinând seama de resursele limitate ale IMM-urilor pentru a angaja specialişti.

(18)În cadrul definirii IMM-urilor, statele membre ar trebui să ţină seama în mod corespunzător de Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁵) sau de Recomandarea Comisiei din 6 mai 2003 privind definirea microîntreprinderilor şi a întreprinderilor mici şi mijlocii (⁶).

(19)Este indicat să se excludă din domeniul de aplicare al prezentei directive debitorii care sunt întreprinderi de asigurare şi de reasigurare, astfel cum sunt definite la articolul 13 punctele 1 şi 4 din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁷), instituţii de credit, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁸), firme de investiţii şi organisme de plasament colectiv, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctele 2 şi 7 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, contrapărţi centrale, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 648/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁹), depozitari centrali de titluri de valoare, astfel cum sunt definiţi la articolul 2 alineatul (1) punctul 1 din Regulamentul (UE) nr. 909/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁰), şi alte instituţii financiare şi entităţi enumerate la articolul 1 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (¹¹). Astfel de debitori sunt supuşi unor regimuri speciale, iar autorităţile naţionale de supraveghere şi de rezoluţie au competenţe ample de intervenţie în legătură cu aceştia. Statele membre ar trebui să poată exclude alte entităţi financiare furnizoare de servicii financiare care fac obiectul unor regimuri comparabile şi unor competenţe de intervenţie comparabile.

(¹¹)Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii şi de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE şi 2013/36/UE şi a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 şi (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European şi ale Consiliului (JO L 173, 12.6.2014, p. 190).

(20)Pentru aceleaşi considerente, este de asemenea indicat ca organismele publice constituite în temeiul dreptului intern să fie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să rezerve accesul la cadrele de restructurare preventivă persoanelor juridice, întrucât dificultăţile financiare întâmpinate de întreprinzători pot fi eficient abordate nu numai prin intermediul unor proceduri de restructurare preventivă, ci şi prin intermediul unor proceduri care conduc la remiterea de datorie sau prin intermediul unor restructurări informale în baza unor acorduri contractuale. Statele membre cu sisteme juridice diferite, în cazul în care acelaşi tip de entitate are un statut juridic diferit în sistemele juridice respective, ar trebui să poată aplica un regim uniform pentru toate astfel de entităţi. Un cadru de restructurare preventivă stabilit în temeiul prezentei directive nu ar trebui să afecteze creanţele şi drepturile opozabile unui debitor care decurg din sistemele de pensii ocupaţionale în cazul în care creanţele şi drepturile respective au apărut într-o perioadă anterioară restructurării.

(21)Supraîndatorarea consumatorilor este un motiv de mare preocupare economică şi socială şi este strâns legată de reducerea excedentului de datorie. În plus, deseori este imposibil să se facă o distincţie clară între datoriile pe care întreprinzătorii le angajează în cursul comerţului, afacerii, meseriei sau profesiei lor şi cele pe care le angajează în calitate de consumator. Întreprinzătorii nu ar beneficia în mod eficient de o a doua şansă dacă ar trebui să treacă prin proceduri separate, cu condiţii de acces şi perioade premergătoare remiterii de datorie diferite, pentru a-şi obţine remiterea de datoriile angajate în calitate de întreprindere şi de celelalte datorii angajate în altă calitate decât cea de întreprindere. Din aceste motive, deşi în prezenta directivă nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea consumatorilor, ar fi recomandabil ca statele membre să aplice şi în cazul consumatorilor, în cel mai scurt timp posibil, dispoziţiile prezentei directive referitoare la remiterea de datorie.

(22)Cu cât un debitor poate să îşi detecteze dificultăţile financiare şi să ia măsurile corespunzătoare mai devreme, cu atât probabilitatea ca acesta să evite o insolvenţă iminentă este mai mare, iar în cazul unei întreprinderi a cărei viabilitate este compromisă definitiv, cu atât procedura de lichidare este mai bine organizată şi mai eficientă. Pentru ca debitorii care încep să se confrunte cu dificultăţi financiare să fie încurajaţi să ia din timp măsuri, ar trebui să existe, aşadar, informaţii clare, actualizate, concise şi uşor de utilizat despre procedurile de restructurare preventivă, precum şi unul sau mai multe instrumente de avertizare timpurie. Pot fi utilizate instrumente de avertizare timpurie care iau forma unor mecanisme de alertă care să indice atunci când debitorul nu a efectuat anumite tipuri de plăţi, de exemplu când nu a plătit impozitele sau contribuţiile la asigurările sociale. Astfel de instrumente ar putea fi dezvoltate fie de către statele membre însele, fie de către entităţi private, atâta timp cât obiectivul este realizat. Statele membre trebuie să pună la dispoziţie online informaţiile cu privire la instrumentele de avertizare timpurie, de exemplu pe un site internet sau o pagină web dedicată. Statele membre ar trebui să poată adapta instrumentele de avertizare timpurie în funcţie de mărimea întreprinderii şi ar trebui să poată stabili dispoziţii privind instrumentele de avertizare timpurie specifice pentru întreprinderile şi grupurile mari, care să ţină seama de particularităţile acestora. Prezenta directivă nu ar trebui să atragă nicio răspundere a statelor membre pentru eventuale daune suferite prin proceduri de restructurare care sunt declanşate de astfel de instrumente de avertizare timpurie.

(24)Debitorii, inclusiv entităţile juridice şi, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, persoanele fizice şi grupurile de societăţi, ar trebui să aibă la dispoziţie un cadru de restructurare care să le permită să se ocupe de dificultăţile lor financiare într-un stadiu timpuriu, când pare probabil că insolvenţa poate fi prevenită şi viabilitatea activităţii asigurată. Acest cadru de restructurare ar trebui să fie disponibil înainte ca debitorii să fie declaraţi insolvenţi în temeiul dreptului intern, adică înainte ca debitorii să îndeplinească condiţiile prevăzute de dreptul intern pentru a intra în proceduri de insolvenţă colectivă, care în mod normal presupun desistarea totală a debitorului şi numirea unui lichidator. Pentru a se evita utilizarea abuzivă a cadrelor juridice de insolvenţă, dificultăţile financiare ale debitorului ar trebui să indice o probabilitate de insolvenţă, iar planul de restructurare ar trebui să aibă capacitatea de a preveni insolvenţa debitorului şi de a asigura viabilitatea întreprinderii.

(25)Referitor la creanţele care devin scadente sau care apar după depunerea unei cereri de deschidere a procedurii de restructurare preventivă, ori după deschiderea procedurii, statele membre ar trebui să poată stabili dacă aceste creanţe sunt incluse în măsurile de restructurare preventivă sau în suspendarea executărilor silite individuale. Statele membre ar trebui să poată decide dacă suspendarea executărilor silite individuale are efect asupra intereselor datorate pentru creanţe.

(26)Statele membre ar trebui să poată introduce un test de viabilitate a debitorului ca o condiţie pentru accesul la procedura de restructurare preventivă prevăzută de prezenta directivă. Un astfel de test trebuie efectuat fără a aduce prejudicii activelor debitorului, ceea ce ar putea lua forma, printre altele, acordării unei suspendări provizorii sau efectuării testului fără întârzieri nejustificate. Cu toate acestea, absenţa unui prejudiciu nu ar trebui să împiedice statele membre să solicite debitorului să-şi dovedească viabilitatea pe propria cheltuială.

(27)Faptul că statele membre pot limita accesul la un cadru de restructurare în ceea ce priveşte debitorii care au fost condamnaţi pentru încălcări grave ale obligaţiilor contabile sau de ţinere a evidenţelor contabile nu ar trebui să împiedice statele membre de a limita şi accesul debitorilor la cadrele de restructurare preventivă şi în cazul în care registrele şi evidenţele lor sunt incomplete sau deficitare într-o măsură care nu permite să se stabilească cu certitudine starea financiară şi a activităţii comerciale a debitorului.

(28)Statele membre ar trebui să poată extinde domeniul de aplicare al cadrelor de restructurare preventivă prevăzute de prezenta directivă la situaţii în care debitorii se confruntă cu dificultăţi de altă natură decât financiară, cu condiţia ca aceste dificultăţi să dea naştere unei ameninţări reale şi grave la adresa capacităţii prezente sau viitoare a unui debitor de a-şi plăti datoriile la scadenţă. Perioada relevantă pentru stabilirea unei astfel de ameninţări se poate raporta la o perioadă de câteva luni, sau chiar mai mult, pentru a ţine cont de cazurile în care debitorul se confruntă cu dificultăţi de altă natură decât financiară care ameninţă situaţia activităţii sale ca întreprindere în activitate şi, pe termen mediu, lichiditatea sa. Un exemplu de acest fel ar putea fi cazul în care debitorul a pierdut un contract de importanţă crucială pentru el.

(29)În scopul promovării eficienţei şi al reducerii întârzierilor şi a costurilor, cadrele naţionale de restructurare preventivă ar trebui să conţină proceduri flexibile. În cazul în care prezenta directivă este pusă în aplicare prin intermediul a cel puţin două proceduri dintr-un cadru de restructurare, debitorul ar trebui să aibă acces la toate drepturile şi garanţiile prevăzute de prezenta directivă în scopul realizării unei restructurări eficace. Cu excepţia cazurilor de implicare obligatorie a autorităţilor judiciare sau administrative, prevăzută de prezenta directivă, statele membre ar trebui să poată limita implicarea unor astfel de autorităţi la ceea ce este necesar şi proporţional, luând în considerare în acelaşi timp, printre altele, obiectivul protejării drepturilor şi intereselor debitorilor şi ale părţilor afectate, precum şi obiectivul reducerii întârzierilor şi a costurilor procedurilor. Atunci când creditorilor sau reprezentanţilor lucrătorilor li se dă autorizaţia de a iniţia o procedură de restructurare în conformitate cu dreptul intern şi în cazul în care debitorul este un IMM, statele membre ar trebui, ca condiţie preliminară pentru iniţierea procedurii, să solicite acordul debitorului şi ar trebui să poată decide de asemenea să aplice respectiva cerinţă debitorilor care sunt întreprinderi mari.

(30)Pentru a se evita costuri inutile, pentru a se reflecta caracterul timpuriu al restructurării preventive şi pentru a se încuraja debitorii să solicite restructurarea preventivă într-un stadiu timpuriu al dificultăţilor lor financiare, aceştia ar trebui, în principiu, să păstreze controlul asupra activelor lor şi a activităţii lor comerciale curente. Numirea unui practician în domeniul restructurării, care să supravegheze activitatea unui debitor sau să preia parţial controlul operaţiunilor zilnice ale unui debitor, nu ar trebui să fie obligatorie în toate cazurile, ci ar trebui să se facă de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele cazului sau de nevoile specifice ale debitorului. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată stabili că numirea unui practician în domeniul restructurării este întotdeauna necesară în anumite circumstanţe, cum ar fi în cazul în care: debitorul beneficiază de o suspendare generală a executărilor silite individuale; planul de restructurare trebuie să fie confirmat prin impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase; planul de restructurare include măsuri care afectează drepturile lucrătorilor; ori debitorul sau personalul său de conducere a acţionat în mod infracţional, fraudulos sau într-o manieră prejudiciabilă în relaţiile de afaceri.

(31)Pentru a sprijini părţile la negocierea şi redactarea unui plan de restructurare, statele membre ar trebui să prevadă obligativitatea numirii unui practician în domeniul restructurării, în cazul în care: o autoritate judiciară sau administrativă acordă debitorului o suspendare generală a executărilor silite individuale, cu condiţia ca în acest caz practicianul să fie necesar pentru a proteja interesele părţilor; planul de restructurare trebuie să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă prin impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase; a fost solicitat de către debitor; sau este solicitat de o majoritate a creditorilor cu condiţia ca creditorii să acopere cheltuielile şi onorariile practicianului.

(32)Un debitor ar trebui să poată beneficia de o suspendare temporară a executărilor silite individuale, indiferent dacă aceasta este acordată de o autoritate judiciară sau administrativă ori prin efectul legii, cu scopul de a sprijini negocierile privind un plan de restructurare, pentru a putea continua să funcţioneze sau cel puţin să conserve valoarea masei bunurilor sale în timpul negocierilor. În cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, ar trebui să fie posibil ca suspendarea să se poată aplica şi în beneficiul terţilor furnizori de garanţii, inclusiv a garanţilor şi a furnizorilor de garanţii. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că autorităţile judiciare sau administrative pot refuza să acorde suspendarea executărilor silite individuale în cazul în care aceasta nu este necesară sau nu ar îndeplini obiectivul de sprijinire a negocierilor. Printre motivele de refuz s-ar putea număra lipsa susţinerii din partea majorităţilor necesare a creditorilor sau, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, incapacitatea efectivă a debitorului de a-şi plăti datoriile la scadenţă.

(33)Pentru a facilita şi a accelera derularea procedurilor, statele membre ar trebui să poată stabili, pe baza unor prezumţii juris tantum, prezenţa unor motive de refuz a suspendării, în cazul în care, de exemplu, debitorul are conduita tipică a unui debitor aflat în imposibilitatea de a-şi achita datoriile la scadenţă, cum ar fi o neîndeplinire substanţială a obligaţiilor faţă de lucrători sau de agenţii fiscale ori de securitate socială, sau în cazul în care debitorul sau personalul responsabil pentru gestionarea curentă a întreprinderii a săvârşit o infracţiune financiară care dă motive să se creadă că o majoritate a creditorilor nu va susţine începerea negocierilor.

(34)O suspendare a executărilor silite individuale ar putea fi generală, fiind aplicabilă tuturor creditorilor, sau ar putea fi aplicabilă doar anumitor creditori sau categorii de creditori. Statele membre ar trebui să poată exclude anumite creanţe sau categorii de creanţe din domeniul de aplicare al suspendării, în situaţii bine definite, cum ar fi creanţele care sunt garantate prin active a căror eliminare nu ar pune în pericol restructurarea activităţii sau cum ar fi creanţele creditorilor a căror suspendare ar crea un prejudiciu injust, de exemplu printr-o pierdere necompensată sau prin deprecierea garanţiei.

(35)Pentru a se asigura echilibrul corect între drepturile debitorului şi cele ale creditorilor, o suspendare a executărilor silite individuale ar trebui să se aplice pentru o perioadă maximă de până la patru luni. În cazurile complexe de restructurare însă ar putea fi necesară o perioadă mai mare. Statele membre ar trebui să poată stabili că, în astfel de cazuri, autoritatea judiciară sau administrativă poate dispune prelungiri ale perioadei iniţiale de suspendare. În cazul în care autoritatea judiciară sau administrativă nu ia o decizie cu privire la prelungirea unei suspendări înainte ca aceasta să expire, suspendarea ar trebui să înceteze să producă efecte de la expirarea respectivei suspendări. Din motive de securitate juridică, durata totală a suspendării ar trebui să fie limitată la douăsprezece luni. Statele membre ar trebui să poată prevedea o suspendare pe o perioadă nedeterminată atunci când debitorul devine insolvent în conformitate cu dreptul intern. Statele membre ar trebui să poată decide dacă o suspendare provizorie de scurtă durată, acordată în aşteptarea deciziei autorităţii judiciare sau administrative privind accesul la cadrul de restructurare preventivă, face sau nu obiectul termenelor prevăzute în prezenta directivă.

(36)Pentru a se asigura că creditorii nu sunt afectaţi fără a fi necesar, statele membre ar trebui să prevadă că autorităţile judiciare sau administrative pot ridica suspendarea executărilor silite individuale dacă aceasta nu mai îndeplineşte obiectivul de sprijinire a negocierilor, de exemplu în cazul în care devine evident că majoritatea necesară a creditorilor nu susţine continuarea negocierilor. În cazul în care statele membre prevăd o astfel de posibilitate, suspendarea ar trebui de asemenea să fie ridicată dacă creditorii sunt prejudiciaţi în mod injust prin această suspendare. Statelor membre ar trebui să li se permită să limiteze posibilitatea ridicării suspendării la situaţiile în care creditorii nu au avut posibilitatea de a fi audiaţi înainte de intrarea în vigoare a suspendării sau înainte de prelungirea acesteia. De asemenea, statelor membre ar trebui să li se permită să prevadă o perioadă minimă în care suspendarea nu poate fi ridicată. Pentru a stabili dacă creditorilor le-a fost cauzat un prejudiciu injust, autorităţile judiciare sau administrative ar trebui să poată verifica dacă prin suspendare se va conserva valoarea totală a masei bunurilor, precum şi dacă debitorul acţionează cu rea-credinţă sau cu intenţia de a cauza prejudicii sau dacă acesta acţionează în general împotriva aşteptărilor legitime ale masei credale.

(37)Prezenta directivă nu include dispoziţii privind despăgubirile sau garanţiile pentru creditori ale căror garanţii este posibil să scadă ca valoare în cursul suspendării. Se consideră că un creditor sau o clasă de creditori este prejudiciată în mod injust prin suspendare dacă, de exemplu, creanţele sale ar fi tratate ca urmare a suspendării într-un mod considerabil mai puţin favorabil decât dacă suspendarea nu ar fi aplicată sau dacă creditorul este pus într-o situaţie mai dezavantajoasă decât alţi creditori aflaţi într-o poziţie similară. Statele membre ar trebui să poată prevedea că, ori de câte ori se stabileşte că a fost cauzat un prejudiciu injust în ceea ce priveşte unul sau mai mulţi creditori sau una sau mai multe clase de creditori, suspendarea poate fi ridicată în ceea ce priveşte respectivii creditori sau respectivele clase de creditori ori în ceea ce priveşte toţi creditorii. Statele membre ar trebui să poată decide cine este abilitat să solicite ridicarea suspendării.

(38)Suspendarea executărilor silite individuale ar trebui, de asemenea, să însemne suspendarea unei obligaţii a debitorului de a solicita deschiderea sau de a proceda, la cererea unui creditor, la deschiderea unei proceduri de insolvenţă care ar putea duce la lichidarea debitorului. Astfel de proceduri de insolvenţă ar trebui să includă nu numai procedurile care, în temeiul legii, au ca unic rezultat posibil lichidarea debitorului, ci şi proceduri care ar putea duce la restructurarea debitorului. Suspendarea deschiderii unei proceduri de insolvenţă la cererea creditorilor ar trebui să se aplice nu numai în cazul în care statele membre prevăd o suspendare generală a executărilor silite individuale aplicabilă tuturor creditorilor, ci şi în cazul în care statele membre prevăd opţiunea unei suspendări a executărilor silite individuale care se aplică numai pentru un număr limitat de creditori. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că procedura de insolvenţă poate fi deschisă la cererea unor autorităţi publice care nu acţionează în calitate de creditor, ci în interesul general, cum ar fi un procuror.

(39)Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice debitorii să plătească, în cursul normal al activităţii, creanţe unor creditori neafectaţi şi creanţe aparţinând unor creditori afectaţi ale căror creanţe apar în timpul suspendării executărilor silite individuale. Pentru a se garanta faptul că creditorii cu creanţe care au apărut înainte de deschiderea unei proceduri de restructurare sau a unei suspendări a executărilor silite individuale nu pun presiune pe debitor să plătească creanţele respective, care altfel ar fi reduse prin punerea în aplicare a planului de restructurare, statele membre ar trebui să poată prevedea suspendarea obligaţiei de plată a debitorului cu privire la plata creanţelor respective.

(40)Când debitorul intră într-o procedură de insolvenţă, este posibil ca unii furnizori să aibă drepturi contractuale, prevăzute în aşa-numitele clauze de rezoluţiune, de a rezilia contractul de furnizare pe simplul motiv al insolvenţei, chiar dacă debitorul şi-a îndeplinit obligaţiile în mod corespunzător. Clauzele de rezoluţiune ar putea fi activate atunci când debitorul formulează o cerere de măsuri de restructurare preventivă. Atunci când clauzele de acest fel sunt invocate deşi debitorul se află doar în stadiul de negociere a unui plan de restructurare sau de solicitare a unei suspendări a executărilor silite individuale sau invocate atunci când privesc un eveniment legat de suspendare, încetarea anticipată ar putea avea un impact negativ asupra activităţii comerciale a debitorului şi a salvării cu succes a acesteia. Prin urmare, în astfel de cazuri, este necesar să se stabilească că creditorilor nu li se permite să invoce clauze de rezoluţiune care fac referire la negocieri privind un plan de restructurare, la o suspendare sau la un eveniment similar legat de suspendare.

(41)Rezilierea anticipată poate afecta capacitatea unei întreprinderi de a-şi continua activitatea în cursul negocierilor de restructurare, în special atunci când este vorba de contracte pentru furnizări esenţiale, cum ar fi gazele, energia electrică, apa, telecomunicaţiile şi serviciile de plăţi cu cardul. Statele membre ar trebui să prevadă că creditorilor cărora li se aplică suspendarea executărilor silite individuale, şi ale căror creanţe au apărut înaintea suspendării şi nu au fost plătite de către un debitor, nu li se permite să refuze executarea contractelor în derulare esenţiale, să rezilieze, să execute în mod anticipat sau să modifice în orice alt mod aceste contracte pe perioada suspendării, cu condiţia ca debitorul să respecte obligaţiile care îi revin în temeiul acestor contracte care ajung la scadenţă în cursul suspendării. Exemple de contracte în derulare sunt, de exemplu, acordurile de leasing şi de licenţă, contractele de furnizare pe termen lung şi acordurile de franciză.

(42)Prezenta directivă trebuie să stabilească standarde minime pentru conţinutul unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată totuşi să solicite explicaţii suplimentare în planul de restructurare, de exemplu în ceea ce priveşte criteriile conform cărora creditorii au fost grupaţi, care pot fi relevante în situaţiile în care o datorie este garantată doar parţial. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să solicite opinia unui expert în ceea ce priveşte valoarea activelor care trebuie să fie indicate în plan.

(43)Creditorii afectaţi de un plan de restructurare, inclusiv lucrătorii, şi, în cazul în care dreptul intern permite, deţinătorii de titluri de capital, ar trebui să aibă drept de vot asupra adoptării unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată prevedea un număr limitat de excepţii de la această normă. Părţile neafectate de planul de restructurare nu ar trebui să aibă drepturi de vot în legătură cu planul, iar aprobarea acestuia ar trebui să fie posibilă fără sprijinul părţilor respective. Conceptul de părţi afectate include lucrătorii doar în calitatea lor de creditori. Prin urmare, dacă statele membre decid să excludă de la cadrul preventiv de restructurare creanţele lucrătorilor, lucrătorii nu ar trebui să fie consideraţi părţi afectate. Votul privind adoptarea unui plan de restructurare ar putea lua forma unei proceduri de vot oficiale sau a unei proceduri de consultare şi ajungere la un acord cu majoritatea prevăzută a părţilor afectate. Atunci când votul ia forma unui acord cu majoritatea prevăzută, părţilor afectate care nu au fost implicate în acord ar putea totuşi să le fie oferită oportunitatea de a se alătura la planul de restructurare.

(44)Pentru a se asigura că drepturile care sunt similare în esenţă sunt tratate în mod echitabil şi că planurile de restructurare pot fi adoptate fără prejudicierea abuzivă a drepturilor părţilor afectate, părţile afectate ar trebui să fie tratate în clase separate care să corespundă criteriilor de împărţire în clase prevăzute în dreptul intern. Împărţirea în clase înseamnă gruparea părţilor afectate în scopul adoptării unui plan în aşa fel încât să li se reflecte drepturile aferente creanţelor şi intereselor afectate şi rangul de prioritate al acestora. O cerinţă minimă este aceea că creditorii garantaţi şi creditorii negarantaţi ar trebui să fie trataţi întotdeauna în clase separate. Statele membre ar trebui să poată totuşi solicita să fie formate mai mult de două clase de creditori, inclusiv clase diferite de creditori garantaţi şi negarantaţi şi clase de creditori cu creanţe subordonate. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să trateze tipuri de creditori care nu au o comunitate de interese suficientă, cum ar fi autorităţile fiscale sau de securitate socială, în clase separate. În dreptul intern ar putea să se prevadă că creanţele garantate se pot împărţi în părţi garantate şi părţi negarantate, în funcţie de valoarea estimată a garanţiilor. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să prevadă norme specifice în sprijinul împărţirii în clase, în temeiul cărora creditorii nediversificaţi sau creditorii deosebit de vulnerabili într-un alt mod, cum ar fi lucrătorii sau furnizorii mici, ar profita de respectiva împărţire în clase.

(45)Statele membre ar trebui să poată prevedea că debitorii care sunt IMM-uri, din cauza structurii relativ simple a capitalului lor, pot fi exceptaţi de la obligaţia de a trata părţile afectate în clase separate, în baza structurii lor de capital relativ simple. În cazurile în care IMM-urile au decis să creeze o singură clasă cu drept de vot şi respectiva clasă votează împotriva planului, debitorii ar trebui să aibă posibilitatea de a prezenta un alt plan, în conformitate cu principiile generale ale prezentei directive.

(46)Statele membre ar trebui să asigure, în orice caz, în dreptul intern, tratamentul adecvat al chestiunilor de importanţă deosebită pentru împărţirea în clase, cum ar fi creanţele părţilor cu legături între ele, precum şi că dreptul lor intern conţine norme referitoare la tratamentul creanţelor potenţiale şi al creanţelor contestate. Statele membre ar trebui să poată reglementa modul în care să fie tratate creanţele contestate în scopul alocării drepturilor de vot. Autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să examineze împărţirea în clase, inclusiv selectarea creditorilor afectaţi de plan, atunci când planul de restructurare este depus spre confirmare. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea ca autoritatea respectivă să aibă posibilitatea de a examina împărţirea în clase şi mai devreme, în cazul în care întreprinderea care propune planul solicită validarea sau îndrumări prealabile.

(47)În dreptul intern ar trebui să se stabilească majorităţile necesare, astfel încât minoritatea părţilor afectate din fiecare clasă să nu poată împiedica adoptarea unui plan de restructurare care nu le prejudiciază în mod abuziv drepturile şi interesele. Fără o regulă a majorităţii obligatorie pentru creditorii garantaţi disidenţi, restructurarea timpurie ar fi imposibilă în numeroase cazuri, de exemplu atunci când este nevoie de o restructurare financiară, dar întreprinderea este altfel viabilă. Pentru a se asigura că rolul pe care părţile îl au în adoptarea planurilor de restructurare este proporţional cu interesele pe care le deţin în întreprindere, majoritatea necesară ar trebui să se bazeze pe cuantumul creanţelor creditorilor sau al intereselor deţinătorilor de titluri de capital din fiecare clasă dată. Statele membre ar trebui să poată, în plus, să impună existenţa unei majorităţi numerice a părţilor afectate din fiecare clasă. Statele membre ar trebui să poată stabili norme în ceea ce priveşte părţile afectate cu drept de vot care nu îşi exercită respectivul dreptul în mod corect sau nu sunt reprezentate, cum ar fi norme care permit ca respectivele părţile afectate să fie luate în considerare pentru un prag de participare sau pentru calcularea majorităţii. De asemenea, statele membre ar trebui să poată prevedea un prag de participare pentru vot.

(48)Este necesar ca planul de restructurare să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă, în acest fel asigurându-se că reducerea drepturilor creditorilor sau a intereselor deţinătorilor de titluri de capital este proporţională cu beneficiile aduse de restructurare şi că respectivii creditori şi deţinători de titluri de capital au acces la o cale de atac eficientă. Confirmarea este necesară în special în cazul în care: există părţi afectate disidente; planul de restructurare conţine dispoziţii privind o finanţare nouă; sau implică o pierdere de peste 25 % din forţa de muncă. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată prevedea că şi în alte cazuri este necesară confirmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă. O confirmare a unui plan care implică pierderea a peste 25 % din forţa de muncă ar trebui să fie necesară doar în cazul în care dreptul intern permite cadrelor de restructurare preventivă să prevadă măsuri care să aibă un efect direct asupra contractelor de muncă.

(49)Statele membre ar trebui să se asigure că autoritatea judiciară sau administrativă este competentă să respingă un plan în cazul căruia s-a stabilit că ar reduce drepturile creditorilor sau deţinătorilor de titluri de capital disidenţi, la un nivel fie sub valoarea pe care aceştia s-ar aşteaptă în mod rezonabil să o primească în cazul lichidării întreprinderii debitorului, indiferent dacă aceasta din urmă se realizează prin vânzarea individuală a bunurilor sau prin vânzarea în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărui debitor, fie la un nivel sub valoarea pe care s-ar aştepta în mod rezonabil să o primească în cazul scenariului următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat. Cu toate acestea, atunci când planul este confirmat printr-o impunere a unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase, ar trebui să se facă referire la mecanismul de protecţie folosit într-un astfel de scenariu. În cazul în care statele membre aleg să efectueze o determinare a valorii debitorului ca întreprindere în activitate, valoarea întreprinderii în activitate trebuie să ţină seama de activitatea debitorului pe termen mai lung, spre deosebire de valoarea de lichidare. Valoarea întreprinderii în activitate este, de regulă, mai mare decât valoarea de lichidare, deoarece se bazează pe prezumţia că întreprinderea îşi continuă activitatea cu cea mai mică perturbare posibilă, beneficiază de încrederea creditorilor financiari, a acţionarilor şi a clienţilor, continuă să genereze venituri şi limitează impactul asupra lucrătorilor.

(50)În măsura în care îndeplinirea criteriului respectării intereselor creditorilor ar trebui examinată de către autoritatea judiciară sau administrativă numai în cazul unei contestări a planului de restructurare pe acest temei, pentru a se evita efectuarea unei determinări a valorii în fiecare caz, statele membre ar trebui să poată stabili examinarea din oficiu a altor condiţii pentru confirmare. Statele membre ar trebui să poată adăuga alte condiţii a căror respectare este necesară pentru confirmarea unui plan de restructurare, cum ar fi o protecţie adecvată a deţinătorilor de titluri de capital. Autorităţile judiciare sau administrative ar trebui să poată refuza să confirme planurile de restructurare care nu au perspective rezonabile de prevenire a insolvenţei debitorului sau de asigurare a viabilităţii întreprinderii. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să fie obligate să asigure efectuarea din oficiu a unei astfel de evaluări.

(51)Notificarea tuturor părţilor afectate ar trebui să fie una dintre condiţiile pentru confirmarea unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată defini forma notificării, să poată identifica momentul la care aceasta trebuie efectuată, precum şi să poată stabili prevederi pentru tratamentul creanţelor necunoscute referitoare la notificare. Statele membre ar trebui să poată dispune obligativitatea informării părţilor neafectate cu privire la planul de restructurare.

(52)Pentru a respecta criteriul "respectării intereselor creditorilor" ar trebui să se considere că niciun creditor disident nu se va găsi, prin planul de restructurare, într-o situaţie mai puţin favorabilă decât în caz de lichidare, indiferent dacă aceasta se realizează prin vânzarea individuală a bunurilor sau prin vânzarea în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional, ori decât în scenariul următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu ar fi confirmat. Statele membre ar trebui să poată alege unul dintre aceste două praguri atunci când pun în aplicare criteriul respectării intereselor creditorilor în dreptul intern. Criteriul respectiv ar trebui aplicat în toate cazurile în care un plan trebuie confirmat pentru a fi obligatoriu pentru creditorii disidenţi sau, eventual, pentru clasele disidente de creditori. O consecinţă a criteriului respectării intereselor creditorilor este că, în cazul în care creditorii instituţionali publici se bucură de un statut privilegiat în temeiul dreptului intern, statele membre ar putea prevedea că planul nu poate impune anularea integrală sau parţială a creanţelor creditorilor respectivi.

(53)Deşi ar trebui să se considere întotdeauna că un plan de restructurare este adoptat dacă este susţinut de majoritatea necesară din fiecare clasă afectată, ar trebui totuşi să fie posibil ca un plan de restructurare care nu este susţinut de majoritatea necesară din fiecare clasă afectată să fie confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă la propunerea unui debitor sau cu acordul debitorului. În cazul unei persoane juridice, statele membre ar trebui să poată decide dacă, în scopul adoptării sau confirmării unui plan de restructurare, debitorul trebuie să fie înţeles ca fiind consiliul de administraţie al persoanei juridice sau o anumită majoritate a acţionarilor ori a deţinătorilor de titluri de capital. Pentru ca, în cazul impunerii unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase, planul să fie confirmat, el trebuie să fie sprijinit de o majoritate a claselor de părţi afectate cu drept de vot. Cel puţin una dintre clasele respective trebuie să fie o clasă de creditori garantaţi sau să aibă rang prioritar faţă de clasa de creditori negarantaţi obişnuiţi.

(54)Ar trebui să fie posibil ca, în situaţia în care o majoritate a claselor cu drept de vot nu susţin planul de restructurare, planul să poată fi totuşi confirmat dacă este sprijinit de cel puţin o clasă de creditori afectaţi sau lezaţi care, în urma determinării valorii debitorului ca întreprindere în activitate, să primească o plată sau să îşi păstreze vreun interes, ori, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, despre care se poate considera în mod rezonabil că ar primi o plată sau şi-ar păstra vreun interes dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităţilor de lichidare în temeiul dreptului intern. Într-o astfel de situaţie, statele membre ar trebui să poată să mărească numărul de clase care sunt necesare pentru aprobarea planului, fără a fi neapărat obligatoriu ca, după determinarea valorii debitorului ca întreprindere în activitate, toate aceste clase să primească o plată sau să îşi păstreze vreun interes în conformitate cu dreptul intern. Cu toate acestea, statele membre nu ar trebui să solicite acordul tuturor claselor. În mod corespunzător, în cazul în care există doar două clase de creditori, acordul al cel puţin unei clase ar trebui considerat suficient, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii pentru aplicarea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase. Creditorii sunt consideraţi lezaţi dacă are loc o reducere a valorii creanţelor lor.

(55)În cazul impunerii unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase, statele membre ar trebui să asigure faptul că planul propus nu prejudiciază în mod injust clasele disidente de creditori afectaţi, iar statele membre ar trebui să ofere o protecţie suficientă pentru aceste clase disidente. Statele membre ar trebui să poată proteja o clasă disidentă de creditori afectaţi asigurând faptul că aceasta face obiectul unui tratament cel puţin la fel de favorabil ca orice altă clasă de acelaşi rang şi mai favorabil decât orice clasă de rang inferior. Ca alternativă, statele membre ar putea proteja o clasă disidentă de creditori afectaţi asigurându-se că această clasă disidentă este satisfăcută integral dacă o clasă de rang inferior beneficiază de o distribuire sau păstrează un interes în contextul planului de restructurare ("regula de prioritate absolută"). Statele membre ar trebui să dispună de marjă de apreciere în ceea ce priveşte punerea în aplicare a conceptului de "satisfacere integrală", inclusiv în ceea ce priveşte momentul efectuării plăţii, atât timp cât principalul creanţei şi, în cazul creditorilor garantaţi, valoarea garanţiei sunt protejate. Statele membre ar trebui să poată, de asemenea, să hotărască asupra alegerii mijloacelor echivalente prin care poate fi satisfăcută în întregime creanţa iniţială.

(56)Statele membre ar trebui să poată deroga de la regula de prioritate absolută, de exemplu acolo unde este considerat corect ca deţinătorii de titluri de capital să păstreze anumite interese în contextul planului, în pofida obligării unei clase de rang superior să accepte o reducere a creanţelor sale, sau ca furnizorii esenţiali care fac obiectul dispoziţiei privind suspendarea executărilor silite individuale să fie plătiţi înaintea claselor de creditori de rang superior. Statele membre ar trebui să poată alege pe care dintre mecanismele de protecţie dintre cele menţionate mai sus să le instituie.

(57)Deşi interesele legitime ale acţionarilor sau ale altor deţinători de titluri de capital ar trebui să fie protejate, statele membre ar trebui totuşi să se asigure şi că aceştia nu pot împiedica în mod nejustificat adoptarea unor planuri de restructurare care ar permite debitorului să devină din nou viabil. Statele membre ar trebui să poată recurge la diferite mijloace pentru îndeplinirea respectivului obiectiv, de exemplu refuzând deţinătorilor de titluri de capital dreptul de vot asupra unui plan de restructurare şi făcând ca adoptarea unui plan de restructurare să nu fie condiţionată de acordul deţinătorilor de titluri de capital care, în cazul unei determinări a valorii întreprinderii, nu ar primi nicio plată şi nicio altă formă de retribuţie dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităţilor de lichidare. Cu toate acestea, atunci când deţinătorii de titluri de capital au drept de vot asupra unui plan de restructurare, autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să poată confirma planul prin aplicarea normelor privind impunerea a unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase, în ciuda diferenţei de opinie a uneia sau mai multor clase de deţinători de titluri de capital. Statele membre care exclud de la vot deţinătorii de titluri de capital nu sunt obligate să aplice regula de prioritate absolută în raporturile dintre creditori şi deţinătorii de titluri de capital. Un alt mijloc posibil de asigurare a faptului că deţinătorii de titluri de capital nu împiedică în mod nejustificat adoptarea unui plan de restructurare ar fi ca să se asigure că măsurile de restructurare care afectează direct drepturile deţinătorilor de titluri de capital şi care trebuie aprobate de către adunarea generală a acţionarilor în temeiul dreptului societăţilor, nu fac obiectul unor cerinţe de majoritate nejustificat de ridicate şi că deţinătorii de titluri de capital nu au nicio competenţă în ceea ce priveşte măsurile de restructurare care nu aduc atingere directă drepturilor lor.

(58)Ar putea fi necesare mai multe clase de deţinători de titluri de capital în cazurile în care există diferite clase de titluri de participare cu diferite drepturi. Deţinătorii de titluri de capital în IMM-uri care nu sunt simpli investitori, ci sunt proprietarii întreprinderii şi care contribuie la întreprindere în alte moduri, cum ar fi prin cunoştinţele şi competenţele lor de management, s-ar putea să nu fie motivaţi să se restructureze în aceste condiţii. Din acest motiv, impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase ar trebui să rămână opţional pentru debitorii care sunt IMM-uri.

(60)Lucrătorii ar trebui să beneficieze de protecţia deplină asigurată de dreptul muncii în toate procedurile de restructurare preventivă. În mod concret, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere drepturilor lucrătorilor care sunt garantate prin Directivele 98/59/CE (¹²) şi 2001/23/CE (¹³) ale Consiliului, şi prin Directivele 2002/14/CE (¹⁴), 2008/94/CE (¹⁵) şi 2009/38/CE (¹⁶) ale Parlamentului European şi ale Consiliului. Obligaţiile referitoare la informarea şi consultarea lucrătorilor în temeiul dispoziţiilor naţionale de transpunere a respectivelor directivelor rămân neatinse. Acelaşi lucru este valabil şi pentru obligaţiile de informare şi consultare a reprezentanţilor lucrătorilor cu privire la decizia de a recurge la un cadru de restructurare preventivă, în conformitate cu Directiva 2002/14/CE.

(61)Lucrătorilor şi reprezentanţilor acestora ar trebui să li se furnizeze informaţii privind planul de restructurare propus, în măsura prevăzută în dreptul Uniunii, pentru a le da posibilitatea să efectueze o evaluare aprofundată a diferitelor scenarii. În plus, lucrătorii şi reprezentanţii acestora ar trebui să fie implicaţi în măsura în care este necesar în vederea îndeplinirii cerinţelor de consultare prevăzute de dreptul Uniunii. Dată fiind necesitatea de a asigura un nivel corespunzător de protecţie a lucrătorilor, statele membre ar trebui să fie obligate să nu permită ca executarea silită a creanţelor neachitate ale lucrătorilor să facă obiectul unei suspendări a executărilor silite individuale, indiferent dacă aceste creanţe s-au născut înainte sau după data dispunerii suspendării. O suspendare a executării silite a creanţelor neachitate ale lucrătorilor ar trebui să fie permisă numai pentru sumele şi pentru perioada în care plata creanţelor de acest fel este garantată efectiv la un nivel asemănător prin alte mijloace în temeiul dreptului intern. În cazul în care dreptul intern prevede restricţii de aplicare a răspunderii instituţiilor de garantare, în ceea ce priveşte durata garanţiei sau suma plătită lucrătorilor, lucrătorii ar trebui să aibă posibilitatea de a cere executarea silită a creanţelor lor faţă de angajator pentru orice deficit chiar şi în perioada de suspendare. Ca alternativă, statele membre ar trebui să poată să excludă creanţele lucrătorilor din domeniul de aplicare al cadrelor de restructurare preventivă şi să prevadă protecţia acestora în temeiul dreptului intern.

(62)Atunci când planul de restructurare presupune transferul unei părţi dintr-o întreprindere sau activitate, drepturile lucrătorilor care decurg dintr-un contract de muncă sau dintr-un raport de muncă, în special, dreptul la salariu, ar trebui să fie menţinute în conformitate cu articolele 3 şi 4 din Directiva 2001/23/CE, fără a se aduce atingere normelor specifice aplicabile în cazul unor proceduri de insolvenţă, prevăzute la articolul 5 din respectiva directivă, şi, în special, posibilităţilor prevăzute la articolul 5 alineatul (2) din respectiva directivă. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dreptului la informare şi la consultare care sunt garantate prin Directiva 2002/14/CE, inclusiv cu privire la deciziile care ar putea duce la modificări importante în organizarea muncii sau în relaţiile contractuale, în vederea obţinerii unui acord asupra deciziilor de această natură. În plus, lucrătorii ale căror creanţe sunt afectate de un plan de restructurare ar trebui să aibă, în temeiul prezentei directive, dreptul de vot asupra planului. În ceea ce priveşte votarea planului de restructurare, statele membre ar trebui să poată decide să încadreze lucrătorii într-o clasă separată de alte clase de creditori.

(63)Autorităţile judiciare sau administrative ar trebui să decidă doar cu privire la determinarea valorii unei întreprinderi fie în lichidare, fie în scenariul următoarei alternative optime dacă planul de restructurare nu a fost confirmat în cazul în care o parte afectată disidentă contestă planul de restructurare. Acest lucru nu trebuie să împiedice statele membre să efectueze determinări ale valorii în alte contexte prevăzute de dreptul intern. Cu toate acestea, ar trebui să se permită ca o astfel de decizie să poată consta şi în aprobarea unei determinări a valorii efectuate de către un expert sau a unei determinări a valorii prezentate de debitor sau de o altă parte într-o etapă anterioară a procesului. În cazul în care se ia decizia de a efectua o determinare a valorii, statele membre ar trebui să poată dispune norme speciale, separate de legea generală a dreptului procedural civil, pentru o determinare a valorii în cazuri de restructurare, în vederea asigurării faptului că aceasta are loc în cel mai scurt timp. Nicio dispoziţie din prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor privind sarcina probei prevăzute de dreptul intern în cazul unei determinări a valorii.

(64)Efectele obligatorii ale unui plan de restructurare ar trebui să se limiteze la părţile afectate care au fost implicate în adoptarea planului. Statele membre ar trebui să poată stabili ce înseamnă ca un creditor să fie implicat, inclusiv în cazul creditorilor necunoscuţi sau al creditorilor unor creanţe viitoare. De exemplu, statele membre ar trebui să poată hotărî ce tratament să li se aplice creditorilor care au fost notificaţi în mod corect, dar care nu au participat la proceduri.

(65)Părţile afectate interesate ar trebui să poată ataca decizia de confirmare a unui plan de restructurare emisă de o autoritate administrativă. Statele membre ar trebui să poată introduce, de asemenea, opţiunea de a ataca decizia de confirmare a unui plan de restructurare emisă de o autoritate judiciară. Pentru a se asigura eficacitatea planului, pentru a se reduce lipsa de securitate şi pentru a se evita întârzierile nejustificate, căile de atac ar trebui totuşi, ca regulă generală, să nu aibă efecte suspensive şi ca atare să nu împiedice punerea în aplicare a unui plan de restructurare. Statele membre ar trebui să poată stabili sau limita motivele de atac. Acolo unde este atacată decizia de confirmare a planului, statele membre ar trebui să poată permite autorităţii judiciare să emită o decizie preliminară sau un rezumat al deciziei care să facă execuţia şi punerea în aplicare a planului imună faţă de o eventuală admitere a căii de atac aflate pe rol. În cazul în care calea de atac este admisă, autorităţile judiciare sau administrative ar trebui, ca alternativă la respingerea planului, să poată lua în considerare o modificare a planului, dacă această posibilitate este prevăzută de statele membre, precum şi o confirmare a planului fără modificări. Părţile ar trebui să poată propune sau vota orice modificări ale planului, la iniţiativa lor sau la solicitarea autorităţii judiciare. Statele membre ar trebui să poată prevedea, de asemenea, o compensaţie pentru pierderile băneşti ale părţii a cărei cale de atac a fost admisă. Dreptul intern trebuie să prevadă calea de urmat pentru o eventuală nouă suspendare sau prelungire a suspendării în cazul în care autoritatea judiciară hotărăşte că atacul are efect suspensiv.

(66)Adesea, reuşita unui plan de restructurare depinde de acordarea sau neacordarea unei asistenţe financiare debitorului pentru sprijinirea în primul rând a funcţionării întreprinderii pe durata negocierilor de restructurare şi, în al doilea rând, pentru punerea în aplicare a planului de restructurare, după ce acesta a fost confirmat. Asistenţa financiară ar trebui înţeleasă în sens larg, incluzând furnizarea de fonduri sau garanţii din partea unor părţi terţe şi furnizarea de stocuri, bunuri de inventar, materii prime şi utilităţi, de exemplu prin a acorda debitorului o perioadă mai lungă de rambursare. Finanţarea intermediară şi finanţarea nouă ar trebui, prin urmare, să fie exceptate de la acţiunile în anulare prin care se urmăreşte ca aceste finanţări să fie declarate nule, anulabile sau exceptate de la executarea silită pe motivul că ar fi în detrimentul masei credale în contextul unor proceduri de insolvenţă ulterioare.

(67)Existenţa unor norme de drept intern în materie de insolvenţă care să prevadă că pot fi introduse acţiuni în anularea finanţării intermediare şi a celei noi sau care să prevadă că noii împrumutători sunt pasibili de sancţiuni civile, administrative sau penale pentru că acordă credite unor debitori aflaţi în dificultate financiară ar putea pune în pericol disponibilitatea finanţării necesare pentru negocierea şi punerea în aplicare cu succes a planului de restructurare. Prezenta directivă nu trebuie să aducă atingere altor motive de declarare a finanţării noi sau a celei intermediare ca fiind nule, anulabile sau exceptate de la executarea silită sau de declanşare a răspunderii civile, penale sau administrative a furnizorilor acestui tip de finanţare, astfel cum este prevăzut în dreptul intern. Printre aceste alte motive se pot număra, printre altele, frauda, reaua-credinţă, un anumit tip de relaţie între părţi care ar putea fi asociat cu un conflict de interese, precum în cazul tranzacţiilor dintre părţi afiliate sau dintre acţionari şi societate, şi al tranzacţiilor în care o parte a primit valori sau garanţii fără să aibă dreptul la acestea la momentul tranzacţiei sau în modul în care s-a efectuat transferul.

(68)Atunci când finanţarea intermediară este prelungită, părţile nu ştiu dacă planul de restructurare va fi confirmat sau nu în cele din urmă. Prin urmare, statele membre nu ar trebui să fie obligate să limiteze protecţia finanţării intermediare la cazurile în care planul este adoptat de creditori sau confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă. Pentru a se preveni eventualele abuzuri, ar trebui să fie protejate numai finanţările care sunt necesare în mod rezonabil şi imediat pentru ca întreprinderea debitorului să continue să funcţioneze sau să supravieţuiască ori pentru ca valoarea respectivei întreprinderi să fie menţinută sau îmbunătăţită în aşteptarea confirmării planului. În plus, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să introducă un mecanism de control ex ante pentru finanţarea intermediară. Statele membre ar trebui să poată limita protecţia pentru finanţarea nouă la cazurile în care planul este confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă, iar pentru finanţarea intermediară la cazurile în care aceasta face obiectul unui control ex ante. Un mecanism de control ex ante al finanţării intermediare sau al altor tranzacţii ar putea fi exercitat de un practician în domeniul restructurării, de un comitet al creditorilor sau de o autoritate judiciară sau administrativă. Garanţiile minime care ar trebui prevăzute pentru finanţarea intermediară şi finanţarea nouă sunt protecţia împotriva acţiunilor în anulare şi protecţia împotriva răspunderii personale. Cu toate acestea, pentru ca noii împrumutători să fie încurajaţi să îşi asume riscul mai mare de a investi într-un debitor viabil aflat în dificultăţi financiare, ar putea fi necesar să se prevadă alte stimulente, cum ar fi să se acorde prioritate finanţărilor respective, cel puţin faţă de creanţele negarantate din eventualele proceduri de insolvenţă ulterioare.

(69)Pentru a se promova o cultură care încurajează restructurarea preventivă timpurie, este de dorit ca tranzacţiile care sunt rezonabile şi imediat necesare pentru negocierea sau punerea în aplicare a unui plan de restructurare să beneficieze de protecţie împotriva acţiunilor în anulare în eventualele proceduri de insolvenţă ulterioare. Autorităţile judiciare sau administrative ar trebui să poată, de exemplu, să aibă în vedere, la stabilirea caracterului rezonabil şi a necesităţii imediate a unor cheltuieli şi comisioane, proiecţiile şi estimările prezentate părţilor afectate, unui comitet al creditorilor, unui practician în domeniul restructurării sau chiar autorităţii judiciare sau administrative. În acest scop, statele membre ar trebui să poată să le solicite, de asemenea, debitorilor să furnizeze şi să actualizeze estimările relevante. Prin această protecţie ar trebui să se mărească securitatea în privinţa tranzacţiilor efectuate cu întreprinderi despre care se ştie că se află în dificultate financiară şi să îndepărteze teama creditorilor şi a investitorilor că toate tranzacţiile de acest fel ar putea fi declarate nule în cazul în care restructurarea nu reuşeşte. Statele membre ar trebui să poată stabili un moment în timp anterior deschiderii unei proceduri de restructurare preventivă şi acordării suspendării executărilor silite individuale, de la care comisioanele şi costurile aferente negocierii, adoptării, confirmării sau solicitării de asistenţă profesională pentru planul de restructurare încep să beneficieze de protecţie împotriva acţiunilor în anulare. În cazul altor plăţi şi viramente şi al protecţiei plăţii salariilor lucrătorilor, un astfel de moment de începere ar putea fi reprezentat şi de acordarea suspendării sau de deschiderea procedurii de restructurare preventivă.

(70)Pentru a se încuraja şi mai mult restructurarea preventivă, este important să se asigure că directorii nu sunt descurajaţi să exercite o judecată de afaceri rezonabilă sau să asume riscuri comerciale rezonabile, în special atunci când prin acestea s-ar îmbunătăţi perspectivele unei restructurări a activităţilor potenţial viabile. Atunci când societatea cunoaşte dificultăţi financiare, directorii ar trebui să ia măsuri pentru a reduce la minimum pierderile şi a evita insolvenţa, cum ar fi: solicitarea de consultanţă profesională, inclusiv cu privire la restructurare şi insolvenţă, recurgând, de exemplu, la instrumentele de avertizare timpurie, când acestea există; protejarea activelor societăţii, pentru a mări la maximum valoarea şi a preveni pierderea de active esenţiale; luarea în considerare a structurii şi funcţiilor activităţii pentru a examina viabilitatea şi a reduce cheltuielile; abţinerea de la angajarea societăţii în tipurile de tranzacţie care ar putea face obiectul unor acţiuni în anulare, cu excepţia cazurilor în care există o justificare comercială corespunzătoare; continuarea desfăşurării de schimburi comerciale, atunci când este indicat să se procedeze în acest fel în vederea măririi la maximum a valorii întreprinderii ca întreprindere în activitate; purtarea de negocieri cu creditorii şi intrarea în proceduri de restructurare preventivă.

(71)Atunci când debitorul se apropie de insolvenţă, este important ca interesele legitime ale creditorilor să fie protejate împotriva deciziilor de management care ar putea avea un impact asupra constituirii masei bunurilor debitorului, în special în cazul în care deciziile respective ar putea avea ca efect diminuarea într-o şi mai mare măsură a valorii masei bunurilor care pot fi utilizate în eforturile de restructurare sau repartizate creditorilor. Este necesar, prin urmare, să se asigure că, în aceste circumstanţe, directorii să nu întreprindă, cu intenţie sau din gravă neglijenţă, nicio acţiune care ar genera un câştig personal în detrimentul părţilor interesate, să nu îşi dea acordul pentru încheierea de tranzacţii sub valoarea de piaţă şi să nu întreprindă nicio acţiune care ar duce la crearea unei preferinţe arbitrare pentru una sau mai multe părţi interesate. Statele membre ar trebui să poată pune în aplicare dispoziţiile corespunzătoare din prezenta directivă prin garantarea faptului că autorităţile judiciare sau administrative, atunci când evaluează dacă un director ar trebui tras la răspundere pentru încălcări ale obligaţiei de diligenţă, iau în considerare normele privind atribuţiile directorilor prevăzute în prezenta directivă. Prezenta directivă nu urmăreşte stabilirea niciunei ierarhii între diferitele părţi ale căror interese trebuie să fie luate în considerare în mod corespunzător. Cu toate acestea, statele membre ar trebui să poată decide cu privire la instituirea unei asemenea posibile ierarhii. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere normelor de drept intern ale statelor membre privind procesul de luare a deciziilor din cadrul unei societăţi.

(72)Întreprinzătorii care exercită o activitate comercială, economică sau meşteşugărească ori care activează independent ca liber-profesionişti se pot confrunta cu riscul de a deveni insolvenţi. Diferenţele de la un stat membru la altul, în ceea ce priveşte oportunităţile pentru un nou început ar putea motiva întreprinzători supraîndatoraţi sau insolvenţi să se mute în alt stat membru decât cel în care îşi au sediul pentru a beneficia de o perioadă mai scurtă premergătoare remiterii de datorie sau de condiţii mai atrăgătoare la remiterea de datorie, ceea ce creează insecuritate juridică şi costuri suplimentare pentru creditorii care doresc să îşi recupereze creanţele. În plus, efectele insolvenţei, în special stigmatul social, consecinţele juridice, cum ar fi decăderea întreprinzătorilor din dreptul de a demara şi de a desfăşura activităţi de întreprinzători, şi incapacitatea continuă de a-şi plăti datoriile constituie importanţi factori de descurajare pentru întreprinzătorii care doresc să înfiinţeze o întreprindere sau să beneficieze de o a doua şansă, deşi este dovedit faptul că întreprinzătorii care au devenit insolvenţi au mai multe şanse să aibă succes a doua oară.

(73)Prin urmare, ar trebui să fie luate măsuri de reducere a efectelor negative pe care supraîndatorarea sau insolvenţa le are asupra întreprinzătorilor, în special prin autorizarea unei remiteri complete de datorie după scurgerea unei anumite perioade şi prin limitarea perioadei de valabilitate a ordinelor de decădere emise ca urmare a supraîndatorării sau insolvenţei unui debitor. Conceptul de "insolvenţă" ar trebui definit în dreptul intern şi ar putea lua forma supraîndatorării. Noţiunea de "întreprinzător" în sensul prezentei directive nu trebuie să aducă atingere poziţiei administratorilor sau directorilor unei întreprinderi, care ar trebui să fie tratată în conformitate cu dreptul intern. Statele membre ar trebui să poată decide cum să se obţină accesul la remiterea de datorie, inclusiv posibilitatea de a impune debitorului solicitarea remiterii.

(74)Statele membre ar trebui să poată prevedea posibilitatea de a adapta obligaţiile de rambursare ale întreprinzătorilor insolvenţi atunci când există o modificare semnificativă a situaţiei lor financiare, indiferent dacă este o îmbunătăţire sau o deteriorare. Prezenta directivă nu ar trebui să instituie cerinţa ca un plan de rambursare să fie sprijinit de o majoritate a creditorilor. Statele membre ar trebui să poată prevedea ca întreprinzătorii să nu fie împiedicaţi să demareze o nouă activitate în acelaşi sector sau într-un sector diferit pe parcursul punerii în aplicare a planului de rambursare.

(75)În cadrul procedurilor care includ un plan de rambursare, o valorificare a activelor sau o combinaţie a acestor două opţiuni, ar trebui să fie disponibilă o remitere de datorie. În punerea în aplicare a respectivelor norme, statele membre ar trebui să poată alege liber între respectivele opţiuni. Dacă în temeiul dreptului intern sunt disponibile mai multe proceduri care conduc la remitere, statele membre ar trebui să se asigure că cel puţin una dintre aceste proceduri oferă întreprinzătorilor insolvenţi oportunitatea unei remiteri complete de datorie într-un termen care să nu depăşească trei ani. În cazul procedurilor care combină valorificarea activelor cu un plan de rambursare, perioada premergătoare remiterii de datorie ar trebui să înceapă, cel târziu, de la data la care planul de rambursare este confirmat de o instanţă sau începe să fie pus în aplicare, de exemplu începând cu prima tranşă din cadrul planului, dar ar putea, de asemenea, să înceapă mai devreme, de exemplu atunci când se ia o decizie de deschidere a procedurii.

(76)În procedurile care nu includ un plan de rambursare, perioada premergătoare remiterii de datorie ar trebui să înceapă cel târziu la data la care o autoritate judiciară sau administrativă ia o decizie privind deschiderea procedurii sau de la data stabilirii masei bunurilor care face obiectul insolvenţei. În scopul calculării duratei perioadei premergătoare remiterii de datorie în temeiul prezentei directive, statele membre ar trebui să poată prevedea că noţiunea de "deschidere a procedurii" nu include măsuri preliminare, cum ar fi măsuri de menţinere a activităţilor sau de numire a unui practician pentru măsuri preliminare de insolvenţă, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri permit valorificarea activelor, inclusiv cedarea şi distribuirea activelor către creditori. Stabilirea masei bunurilor care face obiectul insolvenţei nu ar trebui neapărat să presupună luarea unei decizii oficiale sau confirmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă, exceptând cazul în care o astfel de decizie este prevăzută de dreptul intern, şi ar putea consta în prezentarea inventarului activelor şi pasivelor.

(77)În cazul în care calea procedurală care conduce la o remitere de datorie implică valorificarea activelor unui întreprinzător, statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să prevadă ca cererea de remitere să fie tratată separat de valorificarea activelor, cu condiţia ca cererea să constituie o parte integrantă a căii procedurale care conduce la remitere în temeiul prezentei directive. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la normele privind sarcina probei pentru funcţionarea remiterii, ceea ce înseamnă că întreprinzătorilor ar trebui să li se poată impune prin lege să dovedească faptul că îşi respectă obligaţiile.

(78)O remitere completă de datorie sau încetarea decăderilor după o perioadă mai scurtă de trei ani nu este oportună în toate situaţiile, astfel că ar putea fi necesară instituirea unor derogări de la această normă care să fie justificate în mod corespunzător de motive prevăzute în dreptul intern. De exemplu, astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazuri în care debitorul nu este onest sau a acţionat cu rea-credinţă. În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumţie de onestitate şi de bună-credinţă în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce priveşte onestitatea şi buna-credinţă nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.

(79)Pentru a stabili dacă un întreprinzător a fost sau nu onest, autorităţile judiciare sau administrative ar putea lua în considerare circumstanţe precum: natura şi volumul datoriilor; data la care aceste datorii au fost angajate; eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile şi a îndeplini obligaţii legale, inclusiv cele privind cerinţele publice în materie de licenţe şi de obligaţia de a ţine o contabilitate corectă; acţiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acţiunile creditorilor; modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenţei, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt şi directori ai unei societăţi; precum şi respectarea dreptului Uniunii şi a dreptului intern în domeniul concurenţei şi al muncii. Ar trebui să poată fi instituite derogări şi în cazul în care întreprinzătorul nu a respectat anumite obligaţii legale, inclusiv obligaţia de a maximiza randamentele pentru creditori, care ar putea lua forma unei obligaţii generale de a genera venituri sau active. În plus, o derogare specifică ar trebui să poată fi instituită în cazul în care este necesar să se garanteze echilibrul dintre drepturile debitorului şi drepturile unuia sau mai multor creditori, de exemplu în cazul în care creditorul este o persoană fizică care are nevoie de mai multă protecţie decât debitorul.

(80)O derogare ar putea fi justificată şi în cazul în care costurile procedurii care conduce la o remitere de datorie, inclusiv taxele autorităţilor judiciare şi administrative şi ale practicienilor, nu sunt acoperite. Statele membre ar trebui să poată prevedea că beneficiile remiterii respective să poată fi revocate în cazul în care, de exemplu, situaţia financiară a debitorului se îmbunătăţeşte în mod semnificativ ca urmare a unor circumstanţe neprevăzute, cum ar fi câştigarea la loterie sau intrarea în posesia unei moşteniri sau a unei donaţii. Statele membre nu ar trebui să fie împiedicate să ofere derogări suplimentare în circumstanţe bine definite şi în cazul în care sunt justificate în mod corespunzător.

(81)În cazul în care există un motiv justificat în temeiul dreptului intern, ar putea fi oportun să se limiteze posibilitatea remiterii pentru anumite categorii de datorii. Ar trebui să fie posibil ca statele membre să excludă datoriile garantate de la eligibilitatea pentru remitere de datorie doar până la valoarea garanţiei, astfel cum este stabilită în dreptul intern, în timp ce restul datoriei ar trebui să fie tratat drept datorie negarantată. Statele membre ar trebui să poată exclude şi alte categorii de datorii în situaţii justificate corespunzător.

(83)În cazul în care autorizaţia sau licenţa unui întreprinzător pentru desfăşurarea unei anumite activităţi meşteşugăreşti, economice, comerciale sau profesionale a fost refuzată sau revocată ca urmare a unei decăderi, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să impună întreprinzătorului să depună o nouă cerere pentru o nouă autorizaţie sau o nouă licenţă după expirarea decăderii. În cazul în care adoptă o decizie cu privire la o activitate supravegheată în mod specific, o autoritate dintr-un stat membru ar trebui să poată lua în considerare totodată, chiar şi după expirarea termenului de decădere, faptul că întreprinzătorul insolvent a obţinut o remitere de datorie în conformitate cu prezenta directivă.

(84)Datoriile personale şi profesionale care nu pot fi separate în mod rezonabil, de exemplu atunci când un activ este folosit atât în cursul activităţii profesionale a întreprinzătorului, cât şi în afara acesteia, ar trebui să fie tratate în cadrul unei proceduri unice. În cazul în care statele membre prevăd că aceste datorii fac obiectul unor proceduri de insolvenţă diferite, este necesară coordonarea între respectivele proceduri. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere posibilităţii ca statele membre să trateze toate datoriile unui întreprinzător în cadrul unei proceduri unice. Statele membre în care întreprinzătorilor li se permite să îşi continue activitatea pe cont propriu în cursul procedurilor de insolvenţă nu ar trebui să fie împiedicate să prevadă că întreprinzătorii respectivi pot face obiectul unor noi proceduri de insolvenţă, în cazul în care activitatea continuată în acest fel devine insolventă.

(85)Este necesar să se menţină şi să se mărească transparenţa procedurilor şi previzibilitatea că acestea vor avea consecinţe care sunt favorabile pentru menţinerea activităţilor şi pentru a permite întreprinzătorilor să beneficieze de o a doua şansă sau care permit lichidarea eficientă a întreprinderilor neviabile. Este necesar, de asemenea, să se reducă durata excesivă a procedurilor de insolvenţă din numeroase state membre, prin care se creează insecuritate juridică pentru creditori şi investitori şi rate scăzute de recuperare. În sfârşit, având în vedere mecanismele de cooperare îmbunătăţită între instanţe şi practicieni în cazurile transfrontaliere, instituite în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848, este necesar ca profesionalismul tuturor actorilor implicaţi să fie adus la niveluri ridicate comparabile în toată Uniunea. Pentru îndeplinirea respectivelor obiective, statele membre ar trebui să se asigure că membrii autorităţilor judiciare şi administrative care se ocupă de proceduri referitoare la restructurarea preventivă, insolvenţă şi remiterea de datorie sunt formaţi corespunzător şi dispun de cunoştinţele de specialitate necesare pentru îndeplinirea responsabilităţilor ce le revin. Astfel de formări şi cunoştinţe de specialitate ar putea fi, de asemenea, dobândite în cursul exercitării funcţiei de membru al unei autorităţi judiciare sau administrative sau, înainte de numirea într-o astfel de funcţie, în cursul exercitării altor funcţii relevante.

(86)Formarea şi cunoştinţele de specialitate de acest tip ar trebui să facă posibilă luarea într-un mod eficient a unor decizii cu impact economic şi social potenţial semnificativ şi nu ar trebui să fie interpretate ca însemnând că membrii unei autorităţi judiciare se ocupe exclusiv cu cazuri de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie. Statele membre ar trebui să facă în aşa fel încât procedurile în materie de restructurare, insolvenţă şi remitere de datorie să se poată desfăşura eficient şi cu celeritate. Crearea unor instanţe sau camere specializate sau numirea unor judecători specializaţi în conformitate cu dreptul intern, precum şi concentrarea competenţei judiciare în mâinile unui număr limitat de autorităţi judiciare sau administrative ar fi modalităţi eficace de atingere a obiectivelor de asigurare a securităţii juridice şi a eficacităţii procedurilor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să impună acordarea de prioritate procedurilor de restructurare, insolvenţă şi remitere de datorie în raport cu alte proceduri.

(87)Statele membre ar trebui totodată să se asigure că practicienii din domeniul restructurării, al insolvenţei şi al remiterii de datorie, care sunt numiţi de autorităţile judiciare sau administrative, ("practicieni"): sunt formaţi corespunzător; sunt numiţi într-un mod transparent, cu respectarea deplină a necesităţii de a asigura proceduri eficiente; sunt supravegheaţi în îndeplinirea sarcinilor lor; şi îşi îndeplinesc sarcinile cu integritate. Este important să se asigure aderarea practicienilor la standardele pentru aceste îndatoriri, cum ar fi obţinerea unei asigurări de răspundere profesională. Practicienii ar putea dobândi formare, calificări şi cunoştinţe de specialitate corespunzătoare şi prin exercitarea profesiunii lor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să furnizeze ele însele formarea necesară, ci aceasta ar putea fi furnizată, de exemplu, de asociaţiile profesionale sau de alte organisme. Practicienii în domeniul insolvenţei, astfel cum sunt definiţi în Regulamentul (UE) 2015/848, ar trebui să fie incluşi în domeniul de aplicare al prezentei directive.

(88)Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să prevadă că practicienii sunt selectaţi de un debitor, de creditori sau de un comitet al creditorilor de pe o listă sau dintr-un grup care este aprobat în prealabil de o autoritate judiciară sau administrativă. Pentru selectarea unui practician, debitorul, creditorii sau comitetul creditorilor ar trebui să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte cunoştinţele de specialitate şi experienţa practicianului în general, precum şi cerinţele cazului respectiv. Debitorii care sunt persoane fizice ar trebui să fie scutiţi în totalitate de o astfel de atribuţie. În cazurile care comportă elemente transfrontaliere, numirea practicianului ar trebui să ţină seama, printre altele, de capacitatea practicianului de a respecta obligaţiile, în temeiul Regulamentului (UE) 2015/848, de a comunica şi de a coopera cu practicieni străini din domeniul insolvenţei şi cu autorităţi judiciare şi administrative din alte state membre, precum şi de capacitatea resurselor lor umane şi administrative de a face faţă unor cazuri complexe. Statele membre nu ar trebui împiedicate să prevadă selectarea unui practician prin alte metode, cum ar fi selecţia aleatorie cu ajutorul unui program de software, cu condiţia ca metodele respective să ţină seama în mod corespunzător de experienţa şi de cunoştinţele de specialitate ale practicianului. Statele membre ar trebui să poată decide cu privire la mijloacele de a obiecta faţă de selecţia sau numirea unui practician sau de a solicita înlocuirea practicianului, de exemplu prin intermediul unui comitet al creditorilor.

(89)Practicienii ar trebui să facă obiectul unor mecanisme de supraveghere şi de reglementare care ar trebui să includă măsuri eficace vizând răspunderea practicienilor care nu şi-au îndeplinit atribuţiile, cum ar fi: o reducere a onorariului practicianului; excluderea de pe lista sau din grupul de practicieni care pot fi numiţi în cazuri de insolvenţă; precum şi, dacă este cazul, sancţiuni disciplinare, administrative sau penale. Astfel de mecanisme de supraveghere şi de reglementare nu ar trebui să aducă atingere dispoziţiilor de drept intern privind răspunderea civilă pentru daune provocate de nerespectarea obligaţiilor contractuale sau necontractuale. Statele membre nu ar trebui să înfiinţeze autorităţi sau organisme specifice. Statele membre ar trebui să se asigure că informaţiile cu privire la autorităţile sau organismele care exercită supravegherea asupra practicienilor sunt publice. O simplă trimitere, de exemplu, la autoritatea judiciară sau administrativă ar trebui să fie suficientă pentru informare. Ar trebui să fie posibilă, în principiu, atingerea acestor standarde fără a fi nevoie să se creeze noi profesii şi calificări în temeiul dreptului intern. Statele membre ar trebui să poată extinde aplicarea prezentelor dispoziţii privind formarea şi supravegherea practicienilor pentru a se aplica şi altor practicieni cărora nu li se aplică prezenta directivă. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să dispună acordarea de prioritate disputelor privind remunerarea practicienilor în raport cu alte proceduri.

(90)Pentru a reduce şi mai mult durata procedurilor, pentru a facilita mai buna participare a creditorilor la procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie, precum şi pentru a asigura condiţii similare în rândul creditorilor, indiferent de locul în care sunt situaţi în Uniune, statele membre ar trebui să adopte dispoziţii care să permită debitorilor, creditorilor, practicienilor şi autorităţilor judiciare şi administrative să utilizeze mijloace electronice de comunicare. Prin urmare, ar trebui să fie posibil ca anumite etape procedurale, cum ar fi declararea creanţelor de către creditori, notificarea creditorilor sau depunerea de contestaţii şi formularea căilor de atac să poată fi efectuate prin mijloace electronice de comunicare. Statele membre ar trebui să poată prevedea că notificările către un creditor pot fi transmise pe cale electronică numai în cazul în care creditorul respectiv a consimţit în prealabil să se recurgă la comunicarea electronică.

(91)Părţile la proceduri privind restructurarea, insolvenţa şi remiterea de datorie nu ar trebui să fie obligate să utilizeze mijloace electronice de comunicare dacă utilizarea acestora nu este obligatorie în temeiul dreptului intern, fără a se aduce atingere posibilităţii ca statele membre să instituie un sistem obligatoriu de depunere şi de comunicare electronică a documentelor în procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie. Statele membre ar trebui să poată fi libere să aleagă tipul de mijloace electronice de comunicare. Exemple de astfel de mijloace ar putea include un sistem special conceput pentru transmiterea electronică a acestor documente sau utilizarea poştei electronice, fără a se exclude posibilitatea ca statele membre să introducă elemente care să asigure securitatea comunicărilor electronice, cum ar fi semnătura electronică, sau serviciile de încredere, cum ar fi serviciile de distribuţie electronică înregistrată, în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁷).

(92)Este important să se culeagă date fiabile şi comparabile cu privire la rezultatele procedurilor de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie, în vederea monitorizării modului în care prezenta directivă este transpusă şi aplicată. Prin urmare, statele membre ar trebui să adune şi să compileze date suficient de detaliate pentru a permite evaluarea cu acurateţe a modului în care directiva funcţionează în practică şi ar trebui să transmită respectivele date Comisiei. Formularul pentru transmiterea acestor date Comisiei ar trebui să fie stabilit de Comisie cu ajutorul unui comitet în sensul Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁸). Formularul ar trebui să furnizeze o listă restrânsă a principalelor rezultate ale procedurilor care sunt comune tuturor statelor membre. De exemplu, în cazul unei proceduri de restructurare, respectivele rezultate principale ar putea fi următoarele: planul este confirmat de către o instanţă; planul nu este confirmat de o instanţă; proceduri de restructurare care sunt transformate în proceduri de lichidare sau închise ca urmare a deschiderii procedurilor de lichidare înainte ca un plan să fi fost confirmat de către o instanţă. Statele membre nu ar trebui să aibă obligaţia de a furniza o defalcare pe tipuri de rezultat în ceea ce priveşte procedurile care se încheie înainte de luarea unor măsuri relevante, ci ar putea, în schimb, să furnizeze un număr comun pentru toate procedurile care sunt declarate inadmisibile, respinse sau retrase înainte de a fi deschise.

(93)Formularul de comunicare ar trebui să furnizeze o listă de opţiuni care ar putea fi luate în considerare de statele membre atunci când stabilesc dimensiunea unui debitor, prin referire la unul sau la mai multe dintre elementele care se regăsesc în definiţia IMM-urilor şi a întreprinderilor mari, elemente comune tuturor statelor membre. Lista ar trebui să includă opţiunea de stabilire a dimensiunii unui debitor exclusiv în funcţie de numărul de lucrători. Formularul ar trebui: să definească elementele costului mediu şi ale ratelor medii de recuperare pentru care statele membre ar trebui să poată culege date în mod voluntar; să ofere îndrumări cu privire la elementele care ar putea fi luate în considerare atunci când statele membre folosesc o tehnică de eşantionare, de exemplu privind dimensiunile eşantioanelor pentru a asigura reprezentativitatea în ceea ce priveşte distribuţia geografică, dimensiunea debitorilor şi sectorul; să includă posibilitatea ca statele membre să ofere orice fel de informaţii suplimentare avute la dispoziţie, de exemplu cu privire la cuantumul total al activelor şi al pasivelor debitorilor.

(94)Stabilitatea pieţelor financiare se bazează în mare măsură pe contractele de garanţie financiară, în special atunci când garanţia este constituită în legătură cu participarea la sisteme desemnate sau la operaţiuni de bancă centrală şi când sunt furnizate marje la contrapărţi centrale. Dat fiind că valoarea instrumentelor financiare oferite drept garanţie poate fi foarte volatilă, este extrem de important ca acestea să fie valorificate rapid, înainte ca valoarea lor să scadă. Prin urmare, dispoziţiile Directivelor 98/26/CE (¹⁹), 2002/47/CE (²⁰) ale Parlamentului European şi ale Consiliului, şi ale Regulamentului (UE) nr. 648/2012 ar trebui să se aplice fără a se aduce atingere dispoziţiilor prezentei directive. Statelor membre ar trebui să li se permită exceptarea acordurilor de compensare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată, de la efectele suspendării executărilor silite individuale chiar şi în circumstanţele în care acestea nu fac obiectul Directivelor 98/26/CE, 2002/47/CE şi al Regulamentului (UE) nr. 648/2012, în cazul în care astfel de acorduri sunt executorii în temeiul dreptului statului membru relevant, chiar dacă a fost deschisă procedura de insolvenţă.

Acest lucru s-ar putea aplica unui număr semnificativ de acorduri-cadru folosite pe scară largă pe pieţele financiare, de energie şi de mărfuri atât de către contrapărţile nefinanciare, cât şi de către cele financiare. Astfel de acorduri reduc riscurile sistemice, mai ales pe pieţele instrumentelor financiare derivate. Prin urmare, astfel de acorduri ar putea fi exceptate de la restricţiile impuse de dreptul privind insolvenţa asupra contractelor în derulare. În consecinţă, statelor membre ar trebui de asemenea să li se permită exceptarea, de la efectele suspendării executărilor silite individuale, a acordurilor de compensare statutare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată care funcţionează la momentul deschiderii procedurilor de insolvenţă. Cu toate acestea, suma obţinută din executarea acordurilor de compensare, inclusiv a acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată, ar trebui să facă obiectul executărilor silite individuale.

(95)Statele membre care sunt părţi la Convenţia privind garanţiile internaţionale în materie de echipamente mobile, semnată la Cape Town la 16 noiembrie 2001 şi la protocoalele la aceasta ar trebui să poată continua să îşi îndeplinească obligaţiile internaţionale existente. Dispoziţiile prezentei directive privind cadrele de restructurare preventivă ar trebui să se aplice cu derogările necesare pentru a asigura punerea în aplicare a respectivelor dispoziţii fără a aduce atingere respectivei Convenţii şi a protocoalelor acesteia.

(96)Eficacitatea procesului de adoptare şi de punere în aplicare a planului de restructurare nu ar trebui să fie compromisă de dreptul privind societăţile comerciale. Prin urmare, statele membre ar trebui să deroge de la cerinţele stabilite în Directiva (UE) 2017/1132 a Parlamentului European şi a Consiliului (²¹) referitor la obligaţiile de a convoca o adunare generală şi de a acorda acţionarilor existenţi dreptul de preemţiune asupra acţiunilor oferite în măsura şi pe durata în care acest lucru este necesar pentru ca acţionarii să nu contracareze eforturile de restructurare abuzând de drepturile de care beneficiază în temeiul respectivei directive. De exemplu, statele membre ar putea avea nevoie să deroge de la obligaţia de a convoca o adunare generală a acţionarilor sau de la termenele normale în situaţiile în care conducerea trebuie să întreprindă de urgenţă acţiuni pentru a proteja activele întreprinderii, de exemplu prin solicitarea unei suspendări a executărilor silite individuale şi în cazul unei pierderi semnificative şi bruşte de capital subscris şi al unei probabilităţi de insolvenţă. S-ar putea impune derogări de la dreptul privind societăţile comerciale şi în cazul în care planul de restructurare prevede emiterea unor noi acţiuni care ar putea fi oferite prioritar creditorilor sub formă de conversie a creanţelor în acţiuni sau reducerea cuantumului capitalului subscris în cazul unui transfer al unor părţi ale întreprinderii. Astfel de derogări ar trebui să fie limitate în timp în măsura în care statele membre consideră că acestea sunt necesare pentru instituirea unui cadru pentru restructurarea preventivă. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să deroge de la dreptul societăţilor comerciale, integral sau parţial, pentru o perioadă nedeterminată sau pentru o perioadă limitată, dacă se asigură că cerinţele din dreptul lor privind societăţile comerciale nu compromit eficacitatea procesului de restructurare sau dacă statele membre dispun de alte instrumente la dispoziţie, la fel de eficace, prin care se asigură că acţionarii nu împiedică în mod nejustificat adoptarea sau punerea în aplicare a unui plan de restructurare prin care s-ar restabili viabilitatea întreprinderii. În acest context, statele membre ar trebui să acorde o atenţie deosebită eficacităţii dispoziţiilor referitoare la suspendarea executărilor silite individuale şi la confirmarea planului de restructurare, care nu ar trebui să fie afectate în mod nejustificat de convocarea sau rezultatele adunărilor generale ale acţionarilor. Prin urmare, Directiva (UE) 2017/1132 ar trebui modificată în consecinţă. Statele membre ar trebui să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea derogărilor necesare în contextul dreptului intern al societăţilor comerciale pentru a pune în aplicare prezenta directivă în mod eficace şi ar trebui, de asemenea, să poată dispune exceptări similare de la Directiva (UE) 2017/1132 în cazul procedurilor de insolvenţă care nu fac obiectul prezentei directive, dar care permit luarea unor măsuri de restructurare.

(98)Comisia ar trebui să realizeze un studiu pentru a evalua necesitatea prezentării de propuneri legislative privind modul de abordare a insolvenţei persoanelor care nu exercită activităţi comerciale, economice, meşteşugăreşti sau profesionale şi care, în calitate de consumatori, sunt incapabili, de bună credinţă, temporar sau permanent, să îşi plătească datoriile la scadenţă. Acest studiu ar trebui să analizeze dacă accesul respectivelor persoane la bunuri şi servicii de bază trebuie menţinut pentru a asigura faptul că aceste persoane beneficiază de condiţii de trai decente.

(99)În conformitate cu Declaraţia politică comună a statelor membre şi a Comisiei din 28 septembrie 2011 privind documentele explicative (²²), statele membre s-au angajat ca, în cazuri justificate, la notificarea măsurilor de transpunere să transmită, de asemenea, unul sau mai multe documente care să explice relaţia dintre componentele unei directive şi părţile corespunzătoare din instrumentele naţionale de transpunere. În ceea ce priveşte prezenta directivă, legiuitorul consideră că este justificată transmiterea unor astfel de documente.

(100)Întrucât obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre deoarece diferenţele dintre cadrele naţionale de restructurare şi de insolvenţă ar continua să ridice obstacole în calea liberei circulaţii a capitalurilor şi a libertăţii de stabilire, dar acestea pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este enunţat la articolul respectiv, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. (101) La 7 iunie 2017, Banca Centrală Europeană a emis un aviz (²³),

TITLUL I:DISPOZIŢII GENERALE

Art. 1: Obiect şi domeniu de aplicare

(1)Prezenta directivă stabileşte norme cu privire la:

(2)Prezenta directivă nu se aplică în cazul procedurilor menţionate la alineatul (1) de la prezentul articol pentru debitorii care sunt:

(3)Statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive proceduri menţionate la alineatul (1) care privesc debitori care sunt entităţi financiare, altele decât cele menţionate la alineatul (2), care prestează servicii financiare care fac obiectul unor regimuri speciale în temeiul cărora autorităţile naţionale de supraveghere sau de rezoluţie dispun de competenţe ample de intervenţie comparabile cu cele prevăzute de dreptul Uniunii şi dreptul intern în legătură cu entităţile financiare menţionate la alineatul (2). Statele membre comunică Comisiei respectivele regimuri speciale.

Art. 2: Definiţii

(1)În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

1."restructurare" înseamnă măsuri prin care se urmăreşte restructurarea activităţii debitorului care includ schimbarea componenţei, a condiţiilor sau a structurii activelor şi pasivelor debitorului sau a oricărei alte părţi a structurii capitalului debitorului, cum ar fi vânzarea de active sau de părţi din activitate şi, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, vânzarea întreprinderii ca subansamblu funcţional, precum şi eventualele modificări operaţionale necesare, sau o combinaţie a acestor elemente;

4."suspendare a executărilor silite individuale" înseamnă suspendarea temporară, acordată de o autoritate judiciară sau administrativă sau aplicată prin efectul legii, a dreptului unui creditor de a executa silit o creanţă faţă de un debitor şi, în cazul în care este astfel prevăzut de dreptul intern, faţă de un terţ furnizor de garanţii, în contextul unei proceduri judiciare, administrative sau de altă natură, sau a dreptului de a sechestra sau a valorifica pe cale extrajudiciară activele sau întreprinderea debitorului;

6."criteriul respectării intereselor creditorilor" înseamnă un criteriu care este îndeplinit dacă niciun creditor disident nu s-ar găsi printr-un plan de restructurare într-o situaţie mai puţin favorabilă decât dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităţilor de lichidare în temeiul dreptului intern, fie în caz de lichidare, indiferent dacă aceasta din urmă se realizează prin vânzarea individuală a bunurilor ori prin vânzarea în bloc a bunurilor, ca subansamblu funcţional, fie în scenariul următoarei alternative optime, în cazul în care planul de restructurare nu ar fi confirmat;

12."practician în domeniul restructurării" înseamnă orice persoană sau organism desemnat de către o autoritate judiciară sau administrativă să îndeplinească, în special, una sau mai multe dintre următoarele sarcini:

Art. 3: Avertizarea timpurie şi accesul la informaţii

TITLUL II:CADRELE DE RESTRUCTURARE PREVENTIVĂ

CAPITOLUL 1:Disponibilitatea cadrelor de restructurare preventivă

Art. 4: Disponibilitatea cadrelor de restructurare preventivă

(2)Statele membre pot prevedea ca debitorilor care au fost condamnaţi pentru încălcări grave ale obligaţiilor contabile sau de ţinere a evidenţelor contabile în temeiul dreptului intern să li se permită accesul la un cadru de restructurare preventivă numai după ce respectivii debitori au luat măsuri adecvate pentru remedierea aspectelor care au dus la condamnare, astfel încât creditorilor să li se furnizeze informaţiile necesare pentru a le permite să ia o decizie în cursul negocierilor de restructurare.

CAPITOLUL 2:Facilitarea negocierilor privind planurile de restructurare preventivă

Art. 5: Debitorul în posesie

(3)Statele membre prevăd numirea unui practician în domeniul restructurării pentru a acorda debitorului şi creditorilor asistenţă în negocierea şi elaborarea planului cel puţin în următoarele cazuri:

Art. 6: Suspendarea executărilor silite individuale

(3)Statele membre pot prevedea că o suspendare a executărilor silite individuale poate fi generală, adică aplicabilă tuturor creditorilor, sau poate fi limitată, adică aplicabilă unuia sau mai multor creditori separaţi ori uneia sau mai multor categorii separate de creditori.

(7)În pofida alineatului (6), statele membre pot să permită autorităţilor judiciare sau administrative să prelungească durata unei suspendări a executărilor silite individuale sau să dispună o nouă suspendare a acestora, la cererea debitorului, a unui creditor sau, acolo unde este cazul, a unui practician în domeniul restructurării. Această prelungire sau această nouă suspendare a executărilor silite individuale este acordată numai dacă există circumstanţe bine definite care demonstrează că această prelungire sau această nouă suspendare este justificată în mod corespunzător, cum ar fi:

(8)Durata totală a suspendării executărilor silite individuale, cu tot cu prelungiri şi reînnoiri, nu depăşeşte douăsprezece luni.

În cazul în care statele membre au ales să pună în aplicare prezenta directivă prin intermediul uneia sau mai multor proceduri sau măsuri care nu îndeplinesc condiţiile notificării în temeiul anexei A la Regulamentul (UE) 2015/848, durata totală a suspendării în temeiul acestor proceduri este limitată la cel mult patru luni dacă centrul intereselor principale ale debitorului a fost transferat din alt stat membru în perioada de trei luni anterioară depunerii unei cereri de deschidere a procedurilor de restructurare preventivă.

(9)Statele membre se asigură că autorităţile judiciare sau administrative pot ridica o suspendare a executărilor silite individuale în următoarele cazuri:

d)în cazul în care dreptul intern prevede acest lucru, atunci când suspendarea are drept rezultat insolvenţa unui creditor.

Art. 7: Consecinţele suspendării executărilor silite individuale

(3)Statele membre pot să deroge de la alineatele (1) şi (2) în situaţiile în care un debitor nu are capacitatea de a-şi achita datoriile care ajung la scadenţă. În astfel de cazuri, statele membre se asigură că autoritatea judiciară sau administrativă poate să decidă menţinerea beneficiului suspendării executărilor silite individuale dacă, ţinând seama de circumstanţele cazului, deschiderea unor proceduri de insolvenţă care ar putea conduce la lichidarea debitorului nu ar fi în interesul general al creditorilor.

(4)Statele membre prevăd norme care împiedică creditorii cărora li se aplică suspendarea de a refuza executarea unor contracte în derulare esenţiale, de a rezilia, de a executa în mod anticipat sau de a modifica în alt fel aceste contracte în detrimentul debitorului, pentru datorii care au apărut înaintea suspendării, exclusiv în virtutea faptului că nu au fost achitate de debitor. Contractele în derulare esenţiale sunt considerate că înseamnă contracte în derulare care sunt necesare pentru continuarea activităţii curente a întreprinderii, inclusiv contractele care privesc orice furnizare, a cărei suspendare ar duce la oprirea activităţilor debitorului.

(5)Statele membre se asigură că creditorii nu au dreptul de a refuza executarea contractelor în derulare, nu reziliază, nu execută în mod anticipat şi nu modifică în alt fel aceste contracte în detrimentul debitorului, în virtutea unei clauze contractuale care conţine astfel de măsuri, numai pe motivul:

(6)Statele membre pot să prevadă că o suspendare a executărilor silite individuale nu se aplică acordurilor de compensare, inclusiv acordurilor de compensare cu exigibilitate imediată, de pe pieţele financiare, pieţele energiei şi pieţele de mărfuri, chiar şi în circumstanţe în care articolul 31 alineatul (1) nu se aplică, dacă aceste acorduri sunt executorii în temeiul dreptului intern în materie de insolvenţă. Cu toate acestea, suspendarea se aplică în cazul executării silite de către un creditor a unei creanţe faţă de un debitor care rezultă din aplicarea unui acord de compensare.

CAPITOLUL 3:Planurile de restructurare

Art. 8: Conţinutul planurilor de restructurare

(1)Statele membre prevăd ca planurile de restructurare prezentate spre adoptare în conformitate cu articolul 9, sau spre confirmare de către o autoritate judiciară sau administrativă în conformitate cu articolul 10, să conţină cel puţin următoarele informaţii:

g)clauzele planului de restructurare, care cuprind, în special:

(2)Statele membre pun la dispoziţie online o listă de verificare cuprinzătoare pentru planurile de restructurare, adaptată la nevoile IMM-urilor. Lista de verificare include orientări practice privind modul în care trebuie să fie elaborat planul de restructurare în temeiul dreptului intern.

Art. 9: Adoptarea planurilor de restructurare

(4)Statele membre se asigură că părţile afectate sunt tratate în clase separate care reflectă faptul că există o comunitate de interese suficientă, bazată pe criterii verificabile, în conformitate cu dreptul intern. Cerinţa minimă este ca creditorii creanţelor garantate şi ai celor negarantate să fie trataţi în clase separate atunci când se adoptă un plan de restructurare.

(6)Planul de restructurare este adoptat de părţile afectate dacă se obţine majoritatea, ca cuantum al creanţelor şi intereselor părţilor respective, în fiecare clasă. Statele membre pot în plus să solicite să se obţină majoritatea, ca număr al părţilor afectate, în fiecare clasă.

Art. 10: Confirmarea planurilor de restructurare

(1)Statele membre se asigură că cel puţin următoarele planuri de restructurare sunt obligatorii pentru părţi numai dacă sunt confirmate de o autoritate judiciară sau administrativă:

(2)Statele membre se asigură că condiţiile în care planul de restructurare poate fi confirmat de către autoritatea judiciară sau administrativă sunt precizate cu claritate şi cuprind cel puţin următoarele:

Art. 11: Impunerea unui plan de restructurare în pofida disidenţei creditorilor din mai multe clase

(1)Statele membre se asigură că un plan de restructurare care nu este aprobat de părţile afectate, astfel cum este prevăzut la articolul 9 alineatul (6), din toate clasele cu drept de vot poate fi confirmat de o autoritate judiciară sau administrativă la propunerea unui debitor sau cu acordul debitorului şi poate deveni obligatoriu pentru clasele disidente cu drept de vot dacă planul de restructurare îndeplineşte cel puţin următoarele condiţii: (a) respectă articolul 10 alineatele (2) şi (3); (b) a fost aprobat:

(ii)de cel puţin o clasă de vot de părţi afectate sau, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, de părţi lezate cu drept de vot, alta decât o clasă de deţinători de titluri de capital sau orice altă clasă care, în urma unei evaluări a debitorului ca întreprindere în activitate, nu ar primi nicio plată sau nu ar păstra niciun interes sau pentru care, în cazul în care este astfel prevăzut în dreptul intern, care se poate considera în mod rezonabil că nu beneficiază de nicio plată sau nu păstrează niciun interes dacă s-ar aplica ordinea normală a priorităţilor de lichidare în temeiul dreptului intern;

d)nicio clasă de părţi afectate nu poate primi sau păstra, în cadrul planului de restructurare, mai mult decât cuantumul total al creanţelor sau intereselor sale.

(2)Prin derogare de la alineatul (1) litera (c), statele membre pot prevedea că creanţele creditorilor afectaţi dintr-o clasă de vot disidentă sunt satisfăcute integral prin mijloace identice sau echivalente în cazul în care o clasă de rang inferior beneficiază de o plată sau păstrează un interes în cadrul planului de restructurare,

Art. 12: Deţinătorii de titluri de capital

(3)Statele membre pot adapta sensul expresiei "a împiedica în mod nejustificat sau a crea obstacole" menţionată în prezentul articol pentru a ţine seama, printre altele: de apartenenţa debitorului la categoria IMM-urilor sau la cea a întreprinderilor mari; de posibilitatea ca măsurile de restructurare propuse să aducă atingere drepturilor deţinătorilor de titluri de capital; de tipul de deţinător de titluri de capital; de calitatea de persoană juridică sau de persoană fizică a debitorului; sau de răspunderea limitată sau nelimitată a partenerilor dintr-o societate.

Art. 13: Lucrătorii

(1)Statele membre se asigură că drepturile individuale şi colective ale lucrătorilor, în temeiul dreptului Uniunii şi al dreptului intern în domeniul muncii, cum ar fi următoarele, nu sunt afectate de cadrul de restructurare preventivă:

b)dreptul la informare şi la consultare în conformitate cu Directiva 2002/14/CE şi cu Directiva 2009/38/CE, în special:

Art. 14: Determinarea valorii de către autoritatea judiciară sau administrativă

(1)Autoritatea judiciară sau administrativă ia o decizie cu privire la determinarea valorii întreprinderii debitorului numai în cazul în care planul de restructurare este contestat de o parte afectată disidentă din motive legate de:

Art. 16: Căile de atac

(4)Statele membre se asigură că, atunci când admite o cale de atac introdusă în temeiul alineatului (3), autoritatea judiciară poate:

CAPITOLUL 4:Protecţia finanţării noi, a finanţării intermediare şi a altor tranzacţii legate de restructurare

Art. 17: Protecţia finanţării noi şi a finanţării intermediare

(1)Statele membre se asigură că finanţarea nouă şi finanţarea intermediară sunt protejate în mod adecvat. Ca nivel minim de protecţie, în cazul insolvenţei ulterioare a debitorului:

Art. 18: Protecţia altor tranzacţii legate de restructurare

(4)Tranzacţiile la care se referă alineatul (1) includ cel puţin:

d)orice plăţi şi viramente efectuate în cursul normal al activităţii, în afara celor menţionate la literele (a)-(c).

5) Fără a aduce atingere articolului 17, statele membre se asigură că, în cazul insolvenţei ulterioare a debitorului, tranzacţii care sunt rezonabile şi imediat necesare pentru punerea în aplicare a unui plan de restructurare şi care sunt efectuate în conformitate cu planul de restructurare confirmat de către o autoritate judiciară sau administrativă nu sunt declarate nule, anulabile sau exceptate de la executarea silită pe motivul că astfel de tranzacţii sunt în detrimentul masei credale, cu excepţia cazului în care sunt prezente alte motive suplimentare prevăzute de dreptul intern.

CAPITOLUL 5:Atribuţiile directorilor

Art. 19: Atribuţiile directorilor în situaţiile în care există o probabilitate de insolvenţă

TITLUL III:REMITEREA DE DATORIE ŞI DECĂDERILE

Art. 20: Accesul la remiterea de datorie

Art. 21: Perioada premergătoare remiterii de datorie

(1)Statele membre se asigură că perioada după care datoria întreprinzătorilor insolvenţi poate fi remisă integral nu este mai mare de trei ani şi începe cel târziu la data:

(2)Statele membre se asigură că datoria întreprinzătorilor insolvenţi care şi-au respectat obligaţiile, în cazul în care există astfel de obligaţii în temeiul dreptului intern, este remisă la expirarea perioadei premergătoare remiterii fără a fi nevoie să se solicite unei autorităţi judiciare sau administrative deschiderea unei proceduri suplimentare faţă de cele menţionate la alineatul (1).

Art. 22: Termenul de decădere

Art. 23: Derogări

(1)Prin derogare de la articolele 20-22, statele membre menţin sau introduc dispoziţii prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricţionat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obţinerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi în cazul în care întreprinzătorul insolvent a acţionat în mod necinstit sau cu rea-credinţă, în temeiul dreptului intern, faţă de creditori sau alte părţi interesate în momentul îndatorării, în timpul procedurii de insolvenţă sau în timpul achitării datoriei, fără a se aduce atingere normelor naţionale privind sarcina probei.

(2)Prin derogare de la articolele 20-22, statele membre pot să menţină sau să introducă dispoziţii prin care accesul la remiterea de datorie este refuzat sau restricţionat, prin care este revocat beneficiul remiterii sau prin care sunt prevăzute termene mai lungi pentru obţinerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi dacă există anumite circumstanţe bine definite şi dacă astfel de derogări sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi în cazul în care:

(3)Prin derogare de la articolul 21, statele membre pot să prevadă ca perioadele premergătoare remiterii de datorie să fie mai lungi în cazurile în care:

(4)Statele membre pot exclude categorii specifice de datorii de la remiterea de datorie sau pot restricţiona accesul la remiterea de datorie sau pot stabili o perioadă mai lungă premergătoare remiterii de datorie în cazul în care astfel de excluderi, restricţii sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespunzător, cum ar fi pentru:

(5)Prin derogare de la articolul 22, statele membre pot să prevadă termene de decădere mai lungi sau nedeterminate în cazul în care întreprinzătorul insolvent este membru al unei profesii:

Art. 24: Consolidarea procedurilor referitoare la datoriile profesionale şi personale

TITLUL IV:MĂSURI DE SPORIRE A EFICIENŢEI PROCEDURILOR DE RESTRUCTURARE, DE INSOLVENŢĂ ŞI DE REMITERE DE DATORIE

Art. 25: Autorităţile judiciare şi administrative

Art. 26: Practicienii implicaţi în procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie

(1)Statele membre se asigură că:

Art. 27: Supravegherea şi remunerarea practicienilor

Art. 28: Utilizarea mijloacelor electronice de comunicare

TITLUL V:MONITORIZAREA PROCEDURILOR DE RESTRUCTURARE, DE INSOLVENŢĂ ŞI DE REMITERE DE DATORIE

Art. 29: Culegerea datelor

(1)Anual, statele membre culeg şi compilează, la nivel naţional, date despre procedurile de restructurare, de insolvenţă şi de remitere de datorie, defalcate pe fiecare tip de procedură, acoperind cel puţin următoarele elemente:

(3)Statele membre pot culege şi compila anual, la nivel naţional, date privind:

(4)Statele membre prezintă defalcat datele menţionate la alineatul (1) literele (a)-(c) şi, după caz şi atunci când sunt disponibile, datele menţionate la alineatul (3), pe următoarele categorii:

(6)Statele membre culeg şi compilează datele menţionate la alineatele (1), (2), (4) şi, după caz, (3), pentru ani calendaristici compleţi care se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an, începând cu primul an calendaristic complet care urmează după data aplicării actelor de punere în aplicare menţionate la alineatul (7). Datele respective se comunică anual Comisiei, cu ajutorul unui formular standard de comunicare a datelor, până la data de 31 decembrie a anului calendaristic care urmează anului pentru care se culeg datele.

TITLUL VI:DISPOZIŢII FINALE

Art. 31: Relaţia cu alte acte şi instrumente internaţionale

(2)Prezenta directivă nu aduce atingere cerinţelor în materie de protejare a fondurilor aplicabile instituţiilor de plată prevăzute în Directiva (UE) 2015/2366 a Parlamentului European şi a Consiliului (²⁴) şi nici celor aplicabile instituţiilor emitente de monedă electronică prevăzute în Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (²⁵).

Art. 32: Modificarea Directivei (UE) 2017/1132

Art. 33: Clauza de revizuire

Cel târziu până la 17 iulie 2026 şi, ulterior, o dată la cinci ani, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social European un raport privind aplicarea şi impactul prezentei directive, inclusiv privind aplicarea regulilor de împărţire în clase şi de votare în cazul creditorilor vulnerabili, cum ar fi lucrătorii. Pe baza acestei evaluări, Comisia prezintă, dacă este cazul, o propunere legislativă, având în vedere măsuri suplimentare pentru consolidarea şi armonizarea cadrului juridic în materie de restructurare, insolvenţă şi remitere de datorie.

Art. 34: Transpunerea

(1)Statele membre adoptă şi publică, până la 17 iulie 2021, actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive, cu excepţia dispoziţiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 literele (a), (b) şi (c), care se adoptă şi se publică până la 17 iulie 2024, şi a dispoziţiilor necesare pentru a se conforma articolului 28 litera (d), care se adoptă şi se publică până la 17 iulie 2026. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul dispoziţiilor respective.