Capitolul ii - COMPETENŢA - Regulamentul 1215/12-dec-2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială
Acte UE
Jurnalul Oficial 351L
În vigoare Versiune de la: 26 Februarie 2015
CAPITOLUL II:COMPETENŢA
Art. 4
(1)Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor respectivului stat membru.
(2)Persoanele care nu au naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de competenţă aplicabile cetăţenilor statului membru respectiv.
Art. 5
(1)Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol.
(2)În special, normele de competenţă naţională pe care statele membre le comunică Comisiei în temeiul articolului 76 alineatul (1) litera (a) nu pot fi invocate împotriva persoanelor menţionate la alineatul (1).
Art. 6
(1)Dacă pârâtul nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competenţa instanţelor este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării articolului 18 alineatul (1), articolului 21 alineatul (2) şi articolelor 24 şi 25.
(2)Împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, care îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, poate să invoce în acel stat membru normele de competenţă în vigoare acolo şi, în special, normele pe care statele membre le comunică Comisei în temeiul articolului 76 alineatul (1) litera (a), în aceeaşi manieră ca şi cetăţenii statului membru respectiv.
Art. 7
O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru:
1._
(a)în materie contractuală, în faţa instanţelor de la locul de executare a obligaţiei în cauză;
(b)în sensul aplicării prezentei dispoziţii şi în absenţa vreunei convenţii contrare, locul de executare a obligaţiei în cauză este:
- în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;
- în cazul prestării de servicii, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;
(c)în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);
2.în materie delictuală şi cvasidelictuală, în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă;
3.în cazul unei acţiuni civile în despăgubiri sau în restituire născută în temeiul săvârşirii unei infracţiuni, în faţa instanţei sesizate cu privire la acţiunea respectivă, în măsura în care, conform legislaţiei interne, instanţa în cauză este competentă să se pronunţe cu privire la o acţiune civilă;
4.în cazul unei acţiuni civile, bazate pe dreptul de proprietate, în recuperarea unui bun cultural, astfel cum este definit la articolul 1 punctul 1 din Directiva 93/7/CEE, iniţiată de către persoana care îşi revendică dreptul de a recupera acest bun, în faţa instanţelor de la locul în care se află bunul cultural la momentul sesizării instanţei;
5.în privinţa unei contestaţii rezultate din activitatea unei sucursale, a agenţii sau a unei alte unităţi, în faţa instanţelor de la locul unde se află sucursala, agenţia sau unitatea în cauză;
6.în cazul unui litigiu îndreptat împotriva unui fondator, administrator de active sau beneficiar al unui trust constituit fie în temeiul statutului, fie în scris sau printr-o convenţie verbală, confirmată în scris, în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia trustul în cauză îşi are sediul;
7.în privinţa unui litigiu referitor la plata unei remuneraţii pretinse pentru salvarea sau asistenţa de care a beneficiat o încărcătură sau o marfă, în faţa instanţei pe a cărei rază teritorială se află respectiva încărcătură sau marfă, care:
(a)a fost sechestrată în vederea obţinerii unei astfel de plăţi; sau
(b)ar fi putut fi sechestrată, însă o cauţiune sau o altă garanţie a fost depusă,
cu condiţia ca această dispoziţie să se aplice numai în cazul în care se pretinde că pârâtul are sau a avut un drept asupra încărcăturii sau mărfii în momentul operaţiunii de salvare sau de asistenţă.
Art. 8
O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru mai poate fi acţionată în justiţie:
1.atunci când este unul dintre mai mulţi pârâţi, în faţa instanţei de la domiciliul oricăruia dintre aceştia, cu condiţia ca între cereri să existe o legătură atât de strânsă încât să fie oportună examinarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;
2.ca parte terţă într-o cerere de chemare în garanţie sau de intervenţie sau în orice cerere care implică părţi terţe, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală, dacă aceasta nu a fost introdusă decât în scopul de a nu mai fi de competenţa instanţei în cauză;
3.în cazul unei cereri reconvenţionale rezultate în urma aceluiaşi contract sau element de fapt pe care s-a bazat cererea principală, în faţa instanţei sesizate cu cererea principală;
4.în materie contractuală, dacă acţiunea poate fi conexată unei acţiuni în materie de drepturi reale imobiliare îndreptate împotriva aceluiaşi pârât, în faţa instanţei din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Art. 9
În cazul în care, în temeiul prezentului regulament, o instanţă dintr-un stat membru este competentă în soluţionarea unor acţiuni în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unei nave, instanţa în cauză sau orice altă instanţă care îi este substituită în acest scop prin legislaţia internă a statului membru în cauză are, de asemenea, competenţă cu privire la cererile referitoare la limitarea acestei răspunderi.
Art. 10
În materie de asigurări, competenţa este determinată de prezenta secţiune, fără a aduce atingere articolului 6 şi articolului 7 punctul 5.
Art. 11
(1)Un asigurător care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:
a)în faţa instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia are domiciliul;
b)în alt stat membru, în cazul acţiunilor introduse de către deţinătorul poliţei de asigurare, de către asigurat sau de către un beneficiar, în faţa instanţelor de la locul unde este domiciliat reclamantul; sau
c)dacă este coasigurător, în faţa instanţelor dintr-un stat membru sesizate în legătură cu acţiunea introdusă împotriva asigurătorului principal.
(2)Atunci când un asigurător nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenţiei sau unităţii, acesta este considerat ca având domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.
Art. 12
În cazul asigurării de răspundere civilă sau al asigurării de bunuri imobiliare, asigurătorul mai poate fi acţionat în justiţie şi în faţa instanţelor de la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă. Acelaşi lucru este aplicabil şi în cazul în care bunurile mobile şi imobile sunt acoperite de aceeaşi poliţă de asigurare, ambele categorii fiind afectate în mod negativ de acelaşi eveniment neprevăzut.
Art. 13
(1)În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul poate, de asemenea, dacă legea instanţei permite acest lucru, să fie introdus în cauză în faţa instanţei la care partea vătămată a introdus acţiunea împotriva asiguratului.
(2)Articolele 10, 11 şi 12 se aplică în cazul acţiunii directe introduse de partea vătămată împotriva asigurătorului, în situaţia în care sunt permise asemenea acţiuni directe.
(3)Dacă legea privind astfel de acţiuni directe prevede posibilitatea introducerii în cauză a deţinătorului poliţei de asigurare sau a asiguratului, aceeaşi instanţă este competentă asupra acestora.
Art. 14
(1)Fără a aduce atingere articolului 13 alineatul (3), un asigurător poate intenta o acţiune numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat pârâtul, indiferent dacă acesta este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul sau beneficiarul.
(2)Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 15
De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:
1.ulterioare naşterii litigiului;
2.care permit deţinătorului poliţei, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni;
3.încheiate între un deţinător de poliţă şi un asigurător, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, şi care au ca efect atribuirea competenţei instanţelor din statul membru în cauză, chiar dacă fapta prejudiciabilă s-a produs peste hotare, cu condiţia ca legislaţia statului membru în cauză să nu interzică astfel de convenţii;
4.încheiate de deţinătorul poliţei care nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cu excepţia cazului în care asigurarea este obligatorie sau priveşte un imobil situat pe teritoriul unui stat membru; sau
5.care privesc un contract de asigurări, în măsura în care acesta acoperă unul sau mai multe dintre riscurile enumerate la articolul 16.
Art. 16
Riscurile prevăzute la articolul 15 punctul 5 sunt următoarele:
1.orice prejudicii produse:
(a)navelor maritime, instalaţiilor din zona de coastă sau din largul mării sau aeronavelor, rezultate în urma evenimentelor asociate utilizării lor în scopuri comerciale;
(b)mărfurilor aflate în tranzit, altele decât bagajele pasagerilor, atunci când tranzitul este efectuat sau include transportul cu astfel de nave sau aeronave;
2.orice răspundere, alta decât cea pentru vătămările corporale produse călătorilor sau pentru prejudiciile aduse bagajelor acestora:
(a)decurgând din utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în măsura în care, în privinţa celor din urmă, legislaţia statului membru în care aeronavele sunt înregistrate nu interzice clauzele atributive de competenţă în materia asigurării acestor riscuri;
(b)pentru prejudiciile cauzate de bunuri aflate în tranzit, conform descrierii de la punctul 1 litera (b);
3.orice pierdere financiară legată de utilizarea sau exploatarea navelor, instalaţiilor sau aeronavelor menţionate la punctul 1 litera (a), în special pierderile înregistrate în legătură cu mărfurile sau navlosirea;
4.orice risc sau interes legat de oricare dintre cele menţionate la punctele 1-3;
5.fără a aduce atingere punctelor 1-4, toate "riscurile majore" definite în Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) (1).
(1)JO L 335, 17.12.2009, p. 1.
Art. 17
(1)În ceea ce priveşte un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într-un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 6 şi articolului 7 punctul 5, în cazul în care:
a)contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe şi eşalonate;
b)contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe şi eşalonate sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanţării vânzării de bunuri mobile corporale; sau
c)în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfăşoară activităţi comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, îşi direcţionează activităţile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acţiune a acestor activităţi.
(2)Atunci când un consumator încheie un contract cu o parte care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă deţine o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că partea în cauză are domiciliul pe teritoriul statului membru respectiv.
(3)Prezenta secţiune nu se aplică în cazul contractelor de transport altele decât cele care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare.
Art. 18
(1)Un consumator poate introduce o acţiune împotriva celeilalte părţi la contract fie înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia partea în cauză îşi are domiciliul, fie, indiferent de domiciliul celeilalte părţi, înaintea instanţelor din locul unde consumatorul îşi are domiciliul.
(2)Acţiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul îşi are domiciliul.
(3)Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 19
De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:
1.ulterioare naşterii litigiului;
2.care permit consumatorului să sesizeze alte instanţe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secţiuni; sau
3.încheiate între consumator şi cealaltă parte la contract, ambii având la data încheierii contractului domiciliul sau reşedinţa obişnuită în acelaşi stat membru, convenţii care atribuie competenţă instanţelor din statul membru respectiv, cu condiţia ca aceste convenţii să nu fie interzise de legislaţia statului membru în cauză.
Art. 20
(1)În materia contractelor individuale de muncă, competenţa se determină în conformitate cu dispoziţiile din prezenta secţiune, fără a se aduce atingere articolului 6, articolului 7 punctul 5 şi, în cazul unei acţiuni introduse împotriva unui angajator, articolului 8 punctul 1.
(2)Dacă un angajat încheie un contract individual de muncă cu un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, însă are o sucursală, agenţie sau altă unitate pe teritoriul unuia dintre statele membre, se consideră, în cazul litigiilor rezultând din activitatea sucursalei, agenţiei sau unităţii, că angajatorul are domiciliul pe teritoriul statului respectiv.
Art. 21
(1)Un angajator domiciliat pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie:
a)înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat; sau
b)în alt stat membru:
(i)înaintea instanţelor de la locul în care sau din care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau înaintea instanţelor din ultimul loc în care acesta şi-a desfăşurat activitatea; sau
(ii)dacă angajatul nu îşi desfăşoară sau nu şi-a desfăşurat în mod obişnuit activitatea pe teritoriul aceleiaşi ţări, înaintea instanţelor de la locul unde este sau a fost situată întreprinderea care l-a angajat pe acesta.
(2)Un angajator care nu are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (b).
Art. 22
(1)Acţiunea angajatorului nu poate fi introdusă decât înaintea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia angajatul îşi are domiciliul.
(2)Dispoziţiile prezentei secţiuni nu aduc atingere dreptului de a introduce o cerere reconvenţională la instanţa sesizată cu cererea iniţială, în conformitate cu prezenta secţiune.
Art. 23
De la dispoziţiile prezentei secţiuni nu se poate deroga decât prin convenţii:
1.ulterioare naşterii litigiului; sau
2.care permit angajatului să sesizeze alte instanţe decât cele indicate în cadrul prezentei secţiuni.
Art. 24
Următoarele instanţe dintr-un stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliul părţilor:
1.în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia este situat imobilul.
Cu toate acestea, în materia închirierii unor imobile în vederea utilizării personale temporare pe o perioadă de cel mult şase luni consecutive, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia pârâtul este domiciliat au, de asemenea, competenţă, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi ca proprietarul şi locatarul să aibă domiciliul pe teritoriul aceluiaşi stat membru;
2.în ceea ce priveşte valabilitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăţilor sau a persoanelor juridice ori a asociaţiilor de persoane fizice sau juridice care au sediul pe teritoriul unui stat membru ori valabilitatea deciziilor organelor acestora, instanţele din statul respectiv. Pentru determinarea sediului, instanţa aplică normele sale de drept internaţional privat;
3.în ceea ce priveşte valabilitatea înregistrărilor în registrele publice, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia se păstrează registrul;
4.în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunere sau înregistrare, indiferent dacă aspectul respectiv este invocat pe cale de acţiune sau de excepţie, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument al Uniunii ori al unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc.
Fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European de Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind eliberarea brevetelor europene, semnată la Munchen la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă în acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat pentru respectivul stat membru;
5.în ceea ce priveşte executarea hotărârilor, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia a fost sau urmează să fie executată hotărârea.
Art. 25
(1)Dacă prin convenţia părţilor, indiferent de domiciliul acestora, competenţa de soluţionare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr-un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective, cu excepţia cazului în care convenţia este nulă şi neavenită în privinţa condiţiilor de fond în temeiul legislaţiei statului membru respectiv. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. Convenţia atributivă de competenţă se încheie:
a)în scris sau verbal cu confirmare scrisă;
b)într-o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părţi; sau
c)în comerţul internaţional, într-o formă conformă cu uzanţa cu care părţile sunt sau ar trebui să fie la curent şi care, în cadrul acestui tip de comerţ, este cunoscută pe larg şi respectată cu regularitate de către părţile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.
(2)Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a convenţiei este considerată ca fiind "în scris".
(3)Instanţa sau instanţele dintr-un stat membru cărora printr-un act constitutiv al unui trust li s-a atribuit competenţă au competenţă exclusivă în orice acţiune introdusă împotriva unui fondator, trustee sau beneficiar al unui trust dacă în cauză sunt relaţiile dintre acele persoane sau drepturile ori obligaţiile acestora în cadrul trustului.
(4)Convenţiile atributive de competenţă, precum şi prevederile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor articolelor 15, 19 sau 23 ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă exclusivă în temeiul articolului 24.
(5)O convenţie atributivă de competenţă care face parte dintr-un contract este considerată o convenţie independentă de celelalte clauze ale contractului.
Valabilitatea unei convenţii atributive de competenţă nu poate fi contestată doar pe motivul că respectivul contract nu este valabil.
Art. 26
(1)Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 24.
(2)În ceea ce priveşte aspectele menţionate în secţiunile 3, 4 sau 5, în cazul în care pârâtul este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul, instanţa, înainte de declararea competenţei în temeiul alineatului (1), se asigură că pârâtul este informat cu privire la dreptul său de a contesta competenţa instanţei şi cu privire la consecinţele înfăţişării sau ale neînfăţişării sale.
Art. 27
Dacă o instanţă dintr-un stat membru este sesizată pe cale principală cu un litigiu în cazul căruia instanţele dintr-un alt stat membru au competenţă exclusivă în temeiul articolului 24, instanţa sesizată se declară, din oficiu, necompetentă.
Art. 28
(1)Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acţionat în justiţie înaintea unei instanţe dintr-un alt stat membru şi nu se înfăţişează în faţa acesteia, instanţa se declară din oficiu necompetentă, cu excepţia cazului în care competenţa sa rezultă din dispoziţiile prezentului regulament.
(2)Instanţa este obligată să suspende acţiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
(3)Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială ("notificarea sau comunicarea actelor") (1) se aplică în locul alineatului (2) de la prezentul articol, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis dintr-un stat membru către un altul, în conformitate cu dispoziţiile respectivului regulament.
(1)JO L 324, 10.12.2007, p. 79.
(4)În cazul în care nu se aplică Regulamentul (CE) nr. 1393/2007, se aplică articolul 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea sau comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială, dacă actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a trebuit să fie transmis în străinătate în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii.
Art. 29
(1)Fără a se aduce atingere dispoziţiilor de la articolul 31 alineatul (2), în cazul în care cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
(2)În cazurile menţionate la alineatul (1), la cererea unei instanţe sesizate cu litigiul, orice altă instanţă sesizată informează fără întârziere prima instanţă referitor la data la care a fost sesizată în conformitate cu articolul 32.
(3)Dacă se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată ulterior îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
Art. 30
(1)În cazul în care acţiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior poate suspenda judecata.
(2)Dacă acţiunea înaintea primei instanţe sesizate este pendinte în primă instanţă, orice altă instanţă sesizată ulterior poate, de asemenea, la cererea uneia dintre părţi, să îşi decline competenţa, dacă prima instanţă sesizată are competenţă în acţiunile în cauză şi dacă legislaţia sa permite conexarea acestor acţiuni.
(3)În înţelesul prezentului articol, sunt considerate conexe acele acţiuni care sunt atât de strâns legate între ele încât este oportună instrumentarea şi judecarea lor în acelaşi timp pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor.
Art. 31
(1)Dacă acţiunile intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă.
(2)Fără a se aduce atingere articolului 26, atunci când este sesizată o instanţă dintr-un stat membru căreia o convenţie menţionată la articolul 25 îi conferă competenţă exclusivă, orice instanţă dintr-un alt stat membru suspendă acţiunea până când instanţa sesizată pe baza convenţiei stabileşte că nu este competentă în temeiul convenţiei.
(3)În cazul în care instanţa desemnată în convenţie şi-a stabilit competenţa în conformitate cu convenţia, orice instanţă dintr-un alt stat membru îşi declină competenţa în favoarea acesteia.
(4)Alineatele (2) şi (3) nu se aplică materiilor menţionate în secţiunile 3, 4 sau 5 în cazul în care reclamantul este deţinătorul poliţei de asigurare, asiguratul, beneficiarul unui contract de asigurare sau partea vătămată, consumatorul sau angajatul, iar convenţia nu este valabilă în temeiul unei dispoziţii din respectivele secţiuni.
Art. 32
(1)În înţelesul prezentei secţiuni, se consideră că o instanţă este sesizată:
a)la data la care actul de sesizare a instanţei sau un alt act echivalent a fost depus în instanţă, cu condiţia ca reclamantul să fi întreprins măsurile necesare pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului; sau
b)în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de fi depus la instanţă, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanţă.
Autoritatea responsabilă de notificarea sau comunicarea menţionată la litera (b) este prima autoritate care primeşte documentele în acest sens.
(2)Instanţa sau autoritatea responsabilă cu notificarea sau comunicarea menţionate la alineatul (1) notează data depunerii actului de sesizare a instanţei sau a actului echivalent sau, respectiv, data primirii actelor care trebuie notificate sau comunicate.
Art. 33
(1)În cazul în care competenţa se întemeiază pe articolul 4 sau pe articolele 7, 8 sau 9 şi în cazul în care o acţiune este pendinte în faţa unei instanţe dintr-un stat terţ în momentul în care o instanţă dintr-un stat membru este sesizată cu o acţiune cu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi ca acţiunea din instanţa din statul terţ, instanţa din statul membru poate suspenda acţiunea dacă:
a)se preconizează că instanţa din statul terţ va pronunţa o hotărâre care va putea fi recunoscută şi, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv; şi
b)instanţa din statul membru constată că o suspendare este necesară pentru buna administrare a justiţiei.
(2)Instanţa din statul membru poate continua acţiunea în orice moment dacă:
a)acţiunea în faţa instanţei statului terţ este suspendată sau întreruptă;
b)instanţa din statul membru consideră că este puţin probabil ca acţiunea în faţa instanţei statului terţ să se încheie într-un interval rezonabil; sau
c)continuarea acţiunii este necesară pentru buna administrare a justiţiei.
(3)Instanţa din statul membru încheie procedurile dacă acţiunea în faţa instanţei statului terţ s-a încheiat şi a dus la pronunţarea unei hotărâri care poate fi recunoscută şi, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv.
(4)Instanţa din statul membru aplică prezentul articol la cererea uneia dintre părţi sau, dacă acest lucru este posibil în temeiul dreptului naţional, din oficiu.
Art. 34
(1)În cazul în care competenţa se întemeiază pe articolul 4 sau pe articolele 7, 8 sau 9 şi o acţiune este pendinte înaintea unei instanţe dintr-un stat terţ la momentul sesizării unei instanţe dintr-un stat membru cu privire la o acţiune conexă acţiunii din instanţa din statul terţ, instanţa din statul membru poate suspenda acţiunea dacă:
a)este oportună instrumentarea şi judecarea acţiunilor conexe împreună, pentru a se evita riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a acţiunilor;
b)se preconizează că instanţa din statul terţ va pronunţa o hotărâre care poate fi recunoscută şi, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv; şi
c)instanţa din statul membru consideră că suspendarea este necesară pentru buna administrare a justiţiei.
(2)Instanţa din statul membru poate continua judecarea acţiunii în orice moment dacă:
a)instanţa din statul membru consideră că nu mai există riscul pronunţării unor hotărâri ireconciliabile;
b)acţiunea în faţa instanţei din statul terţ a fost suspendată sau întreruptă;
c)instanţa din statul membru consideră că este puţin probabil ca acţiunea în faţa instanţei din statul terţ să se încheie într-un interval rezonabil; sau
d)continuarea acţiunii este necesară pentru buna administrare a justiţiei.
(3)Instanţa din statul membru poate încheia procedurile dacă acţiunea în faţa instanţei din statul terţ s-a încheiat şi are drept rezultat pronunţarea unei hotărâri care poate fi recunoscută şi, dacă este cazul, executată în statul membru respectiv.
(4)Instanţa din statul membru aplică prezentul articol la cererea uneia dintre părţi sau, dacă acest lucru este posibil în temeiul dreptului naţional, din oficiu.
Art. 35
Măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de legislaţia unui stat membru pot fi solicitate instanţelor statului membru în cauză chiar dacă o instanţă dintr-un alt stat membru are competenţa să judece cauza pe fond.