Directiva 1760/13-iun-2024 privind diligenţa necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor şi de modificare a Directivei (UE) 2019/1937 şi a Regulamentului (UE) 2023/2859

Acte UE

Jurnalul Oficial seria L

În vigoare

Versiune de la: 10 Noiembrie 2025

Dată act: 13-iun-2024

Emitent: Consiliul Uniunii Europene;Parlamentul European

(1)Astfel cum este enunţat la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt consacrate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare "Carta"). Acele valori fundamentale, care au inspirat crearea Uniunii, precum şi universalitatea şi indivizibilitatea drepturilor omului, şi respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi a dreptului internaţional ar trebui să ghideze acţiunea Uniunii pe scena internaţională. Astfel de acţiuni includ promovarea dezvoltării economice, sociale şi de mediu durabile a ţărilor în curs de dezvoltare.

(2)În concordanţă cu articolul 191 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), un nivel ridicat de protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului, precum şi promovarea valorilor europene fundamentale se numără printre priorităţile Uniunii, astfel cum se prevede în comunicarea Comisiei din 11 decembrie 2019 privind Pactul verde european. Aceste obiective presupun implicarea nu numai a autorităţilor publice, dar şi a actorilor privaţi, în special a întreprinderilor.

(3)În comunicarea sa din 14 ianuarie 2020 intitulată "O Europă socială puternică pentru tranziţii juste", Comisia s-a angajat să modernizeze economia socială de piaţă a Europei pentru a realiza o tranziţie justă către sustenabilitate, făcând astfel ca nimeni să nu fie lăsat în voia sorţii. Prezenta directivă va contribui şi la Pilonul european al drepturilor sociale, care promovează drepturile ce asigură condiţii de muncă echitabile. Aceasta face parte din politicile şi strategiile Uniunii privind promovarea muncii decente la nivel mondial, inclusiv în lanţurile valorice globale, astfel cum se menţionează în comunicarea Comisiei din 23 februarie 2022 privind munca decentă la nivel mondial.

(4)Comportamentul întreprinderilor din toate sectoarele economiei este esenţial pentru succesul obiectivelor de sustenabilitate ale Uniunii, deoarece întreprinderile din Uniune, în special cele mari, se bazează pe lanţuri valorice globale. De asemenea, este în interesul întreprinderilor să protejeze drepturile omului şi mediul, în special având în vedere îngrijorarea crescândă a consumatorilor şi a investitorilor cu privire la aceste subiecte. O serie de iniţiative de promovare a întreprinderilor care sprijină transformarea orientată către valoare există deja atât la nivelul Uniunii, cât şi la nivel naţional.

(5)Standardele internaţionale existente privind conduita responsabilă în afaceri specifică faptul că întreprinderile ar trebui să protejeze drepturile omului şi stabilesc modul în care ar trebui să abordeze protecţia mediului în cadrul operaţiunilor şi al lanţurilor lor valorice. Principiile directoare ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind afacerile şi drepturile omului (Principiile directoare ale ONU) recunosc responsabilitatea întreprinderilor de a-şi exercita obligaţia de diligenţă în materie de drepturi ale omului prin identificarea, prevenirea şi atenuarea impacturilor negative ale operaţiunilor lor asupra drepturilor omului şi prin contabilizarea modului în care abordează respectivele impacturi. Principiile directoare ale ONU prevăd că întreprinderile ar trebui să evite încălcarea drepturilor omului şi să abordeze impacturile negative asupra drepturilor omului pe care le-au cauzat, la care au contribuit sau cu care au legătură în cadrul propriilor operaţiuni, în cadrul operaţiunilor filialelor lor şi prin intermediul relaţiilor lor de afaceri directe şi indirecte.

(6)Conceptul de diligenţă necesară în materie de drepturi ale omului a fost specificat şi dezvoltat în continuare în Orientările pentru întreprinderile multinaţionale (Orientările privind întreprinderile multinaţionale) ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care au extins aplicarea de diligenţă necesară la subiecte legate de mediu şi guvernare. Orientările OCDE privind obligaţia de diligenţă pentru o conduită responsabilă în afaceri (Orientările pentru o conduită responsabilă în afaceri) şi orientările sectoriale sunt cadre recunoscute la nivel internaţional care stabilesc măsuri practice de diligenţă pentru a ajuta companiile să identifice, să prevină, să atenueze şi să justifice modul în care abordează impactul real şi potenţial în cadrul operaţiunilor lor, al lanţurilor de aprovizionare şi al altor relaţii de afaceri. Conceptul de diligenţă necesară este, de asemenea, integrat în recomandările Declaraţiei tripartite de principii privind întreprinderile multinaţionale şi politica socială a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM).

(9)Lanţurile valorice globale şi în special lanţurile valorice ale materiilor prime critice sunt afectate de efectele dăunătoare ale pericolelor naturale sau provocate de om. Este probabil ca frecvenţa şi impactul şocurilor care implică riscuri pentru lanţurile valorice critice să crească în viitor. Sectorul privat ar putea juca un rol important în promovarea unei creşteri economice susţinute, favorabile includerii şi sustenabile, evitând în acelaşi timp crearea de dezechilibre pe piaţa internă. Acest lucru subliniază importanţa întăririi rezilienţei întreprinderilor în ceea ce priveşte scenariile nefavorabile legate de lanţurile lor valorice, ţinând seama de externalităţi, precum şi de riscurile sociale, de mediu şi de guvernare.

(10)Acordurile internaţionale în temeiul Convenţiei-cadru a ONU asupra schimbărilor climatice, la care Uniunea şi statele sale membre sunt părţi, cum ar fi Acordul de la Paris în temeiul Convenţiei-cadru a ONU asupra schimbărilor climatice, adoptat la 12 decembrie 2015 (denumit în continuare "Acordul de la Paris") (³), şi recentul Pact climatic de la Glasgow, stabilesc căi precise de abordare a schimbărilor climatice şi de menţinere a încălzirii globale în limita a 1,5 ^oC. Pe lângă acţiunile specifice preconizate din partea tuturor părţilor semnatare, rolul sectorului privat, în special strategiile sale de investiţii, este, de asemenea, considerat esenţial pentru atingerea acestor obiective.

(11)În cadrul Regulamentului (UE) 2021/1119 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁴), Uniunea s-a angajat, de asemenea, din punct de vedere juridic, să devină neutră din punct de vedere climatic până în 2050 şi să reducă emisiile cu cel puţin 55 % până în 2030. Ambele angajamente necesită modificarea modului în care întreprinderile derulează procesele de producţie şi efectuează achiziţii. Documentul de lucru al serviciilor Comisiei care însoţeşte comunicarea Comisiei din 17 septembrie 2020 intitulată "Stabilirea unui obiectiv mai ambiţios în materie de climă pentru Europa în perspectiva anului 2030 Investirea într-un viitor neutru din punct de vedere climatic, în interesul oamenilor" (Planul privind obiectivul climatic pentru 2030) modelează diferite grade de reducere a emisiilor necesare din diferite sectoare economice, deşi toate trebuie să vadă reduceri considerabile în toate scenariile pentru ca Uniunea să îşi îndeplinească obiectivele climatice. Acest plan subliniază, de asemenea, că "datorită modificării normelor şi practicilor în materie de guvernanţă corporativă, inclusiv în ceea ce priveşte finanţarea durabilă, proprietarii şi administratorii de întreprinderi vor acorda prioritate obiectivelor de durabilitate în acţiunile şi strategiile lor". Comunicarea Comisiei privind Pactul verde european prevede că toate acţiunile şi politicile UE ar trebui să îşi unească eforturile pentru ca Uniunea să realizeze o tranziţie de succes şi echitabilă către un viitor sustenabil. De asemenea, prevede că preocuparea pentru durabilitate ar trebui să fie integrată şi mai mult în cadrul guvernanţei corporative. Cadrul de acţiune al Uniunii în domeniul mediului şi al climei stabilit prin Decizia (UE) 2022/591 a Parlamentului European şi al Consiliului (⁵), urmăreşte să accelereze tranziţia verde către o economie circulară neutră din punct de vedere climatic, sustenabilă, netoxică şi eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, bazată pe energie din surse regenerabile, rezilientă şi competitivă într-un mod just, echitabil şi care promovează includerea, precum şi să protejeze, să refacă şi să îmbunătăţească starea mediului, printre altele prin stoparea şi inversarea pierderii biodiversităţii.

(12)În conformitate cu comunicarea Comisiei din 24 februarie 2021 privind "Construirea unei Europe reziliente la schimbările climatice", care prezintă strategia Uniunii privind adaptarea la schimbările climatice, noile investiţii şi decizii politice ar trebui să ia în considerare aspectele legate de climă şi de perspectivele de viitor, inclusiv în cazul întreprinderilor mai mari care gestionează lanţuri valorice. Prezenta directivă ar trebui să fie în concordanţă cu strategia respectivă. În mod similar, ar trebui să existe o coerenţă cu Directiva (UE) 2024/1619 a Parlamentului European şi a Consiliului (⁶), care stabileşte cerinţe clare pentru normele de guvernare ale băncilor, inclusiv cunoştinţe despre riscurile de mediu, sociale şi de guvernanţă la nivelul consiliului de administraţie.

(13)Comunicarea Comisiei din 11 martie 2020 privind "Un nou Plan de acţiune privind economia circulară Pentru o Europă mai curată şi mai competitivă" (Planul de acţiune privind economia circulară), comunicarea Comisiei din 20 martie 2020 referitoare la Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2030: Readucerea naturii în vieţile noastre (Strategia privind biodiversitatea), comunicarea Comisiei din 20 martie 2020 privind,O strategie "De la fermă la consumator" pentru un sistem alimentar echitabil, sănătos şi ecologic (Strategia "De la fermă la consumator") şi comunicarea Comisiei din 14 octombrie 2020 privind "Strategia pentru promovarea sustenabilităţii în domeniul substanţelor chimice - Către un mediu fără substanţe toxice" (Strategia privind substanţele chimice), comunicarea Comisiei din 12 mai 2021 privind Planul de acţiune al UE privind reducerea la zero a poluării aerului, apei şi solului, comunicarea Comisiei din 5 mai 2021 privind "Actualizarea noii Strategii industriale 2020: Construirea unei pieţe unice mai puternice pentru a sprijini redresarea Europei, abordarea Comisiei denumită Industria 5.0, comunicarea Comisiei din 4 martie 2021 privind Planul de acţiune privind Pilonul european al drepturilor sociale şi comunicarea Comisiei din 18 februarie 2021 privind "Revizuirea politicii comerciale: o politică comercială deschisă, durabilă şi fermă enumeră printre elementele sale o iniţiativă privind guvernanţa corporativă durabilă". Cerinţele privind diligenţa necesară în temeiul prezentei directive ar trebui să contribuie şi la obiectivele Planului de acţiune al UE "Către reducerea la zero a poluării aerului, apei şi solului" de a crea un mediu netoxic şi a proteja sănătatea şi buna calitate a vieţii oamenilor, a animalelor şi a ecosistemelor împotriva impacturilor negative şi a riscurilor legate de mediu.

(14)Prezenta directivă este în concordanţă cu comunicarea comună a Comisiei privind Planul de acţiune al UE privind drepturile omului şi democraţia 2020-2024. Planul de acţiune respectiv defineşte ca prioritate întărirea angajamentului Uniunii de a promova în mod activ punerea în aplicare la nivel mondial a principiilor directoare ale ONU şi a altor orientări internaţionale pertinente, cum ar fi Orientările OCDE pentru întreprinderile multinaţionale, inclusiv prin promovarea standardelor pertinente de diligenţă necesară.

(15)În rezoluţia sa din 10 martie 2021, conţinând recomandări adresate Comisiei cu privire la obligaţia de diligenţă corporativă şi la răspunderea întreprinderilor, Parlamentul European invită Comisia să propună norme la nivelul Uniunii pentru obligaţii cuprinzătoare de diligenţă corporativă, cu consecinţe care să includă răspunderea civilă pentru acele întreprinderi care cauzează sau cauzează împreună prejudicii prin neîndeplinirea obligaţiilor de diligenţă corporativă. În cadrul concluziilor Consiliului din 1 decembrie 2020 privind drepturile omului şi munca decentă în lanţurile de aprovizionare globale, a fost lansată Comisiei invitaţia de a prezenta o propunere de cadru juridic al Uniunii privind guvernarea corporativă sustenabilă, care să includă obligaţiile transsectoriale de diligenţă a întreprinderilor de-a lungul lanţurilor de aprovizionare globale. De asemenea, Parlamentul European solicită să se clarifice obligaţiile administratorilor, în raportul său din proprie iniţiativă din 2 decembrie 2020 referitor la administrarea corporativă sustenabilă. În Declaraţia lor comună din 21 decembrie 2021 privind priorităţile legislative ale UE pentru 2022, Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi Comisia Europeană şi-au luat angajamentul de a asigura o economie în serviciul cetăţenilor şi de a îmbunătăţi cadrul de reglementare privind guvernarea corporativă sustenabilă.

(16)Prezenta directivă urmăreşte să asigure faptul că întreprinderile active pe piaţa internă contribuie la dezvoltarea sustenabilă şi la tranziţia către sustenabilitate a economiilor şi a societăţilor prin identificarea şi, dacă este necesar, ierarhizarea în funcţie de gradul de prioritate, prevenirea şi atenuarea, oprirea, reducerea la minimum şi remedierea impacturilor negative reale sau potenţiale asupra drepturilor omului şi asupra mediului în legătură cu propriile operaţiuni ale întreprinderilor, operaţiunile filialelor lor şi ale partenerilor lor de afaceri de-a lungul lanţurilor de activităţi ale întreprinderilor, asigurând totodată faptul că cei afectaţi de o nerespectare a acestei obligaţii au acces la justiţie şi la căi de atac. Prezenta directivă nu aduce atingere responsabilităţii statelor membre de a respecta şi a proteja drepturile omului şi mediul în temeiul dreptului internaţional.

(17)Prezenta directivă nu aduce atingere obligaţiilor în domeniul drepturilor omului, al drepturilor sociale şi în materie de muncă, al protecţiei mediului şi al schimbărilor climatice în temeiul altor acte legislative ale Uniunii. În cazul în care dispoziţiile prezentei directive contravin unei dispoziţii dintr-un alt act legislativ al Uniunii care urmăreşte aceleaşi obiective şi care prevede obligaţii mai extinse sau mai specifice, dispoziţiile celuilalt act legislativ al Uniunii ar trebui să prevaleze în măsura contradicţiei şi ar trebui să se aplice respectivelor obligaţii specifice. Printre astfel obligaţii din actele legislative ale Uniunii se numără cele din Regulamentul (UE) 2017/821 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁷), din Regulamentul (UE) 2023/1542 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁸) şi din Regulamentul (UE) 2023/1115 al Parlamentului European şi al Consiliului (⁹).

(18)Prezenta directivă nu se aplică instituţiilor de pensii care gestionează sisteme de securitate socială în temeiul dreptului Uniunii. În cazul în care un stat membru a ales să nu aplice Directiva (UE) 2016/2341 a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁰), integral sau parţial, unei instituţii pentru furnizarea de pensii ocupaţionale în conformitate cu articolul 5 din directiva respectivă, prezenta directivă nu se aplică acestor instituţii pentru furnizarea de pensii ocupaţionale.

(19)Întreprinderile ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a institui şi a aplica măsuri privind diligenţa necesară în ceea ce priveşte propriile lor operaţiuni, cele ale filialelor lor, precum şi cele ale partenerilor lor de afaceri direcţi şi indirecţi de-a lungul lanţurilor lor de activităţi, în conformitate cu prezenta directivă. Prezenta directivă nu ar trebui să impună întreprinderilor obligaţia de a garanta, în orice situaţie, că nu se vor produce niciodată impacturi negative sau că acestea vor fi oprite. De exemplu, în ceea ce priveşte partenerii de afaceri, în cazul cărora impactul negativ este o consecinţă a intervenţiei statului, este posibil ca întreprinderea să nu fie în măsură să obţină astfel de rezultate. Prin urmare, principalele obligaţii prevăzute în prezenta directivă ar trebui să fie obligaţii de mijloace. Întreprinderea ar trebui să ia măsuri adecvate care au capacitatea de a atinge obiectivele de diligenţă necesară prin abordarea eficace a impacturilor negative, într-o manieră proporţională cu gravitatea şi probabilitatea impactului negativ. Ar trebui să se ţină seama de circumstanţele cazului respectiv, de natura şi anvergura impactului negativ şi a factorilor de risc pertinenţi, inclusiv, în ceea ce priveşte prevenirea şi reducerea la minimum a impacturilor negative, de particularităţile operaţiunilor comerciale ale întreprinderii şi ale lanţului său de activităţi, de sectorul sau de zona geografică în care îşi desfăşoară activitatea partenerii săi de afaceri, de puterea întreprinderii de a-şi influenţa partenerii de afaceri direcţi şi indirecţi şi de posibilitatea ca întreprinderea să îşi sporească puterea de influenţă.

(20)Procesul de diligenţă necesară prevăzut în prezenta directivă ar trebui să vizeze cele şase etape definite în Orientările privind conduita responsabilă în afaceri, care includ măsuri privind diligenţa necesară pentru ca întreprinderile să identifice şi să abordeze impactul negativ asupra drepturilor omului şi asupra mediului. Procesul respectiv cuprinde următoarele etape: 1. integrarea diligenţei necesare în politicile şi în sistemele de gestionare a riscurilor; 2. identificarea şi evaluarea impactului negativ asupra drepturilor omului şi asupra mediului; 3. prevenirea, încetarea sau reducerea la minimum a impactului negativ real şi potenţial asupra drepturilor omului şi asupra mediului; 4. monitorizarea şi evaluarea eficacităţii măsurilor; 5. comunicarea şi 6. asigurarea remedierii.

(21)Pentru a spori eficacitatea obligaţiei de diligenţă şi pentru a reduce sarcina întreprinderilor, acestea ar trebui să aibă dreptul de a face schimb de resurse şi de informaţii în cadrul grupurilor lor de întreprinderi şi cu alte entităţi juridice. Întreprinderile-mamă care intră sub incidenţa prezentei directive ar trebui să i se permită să îndeplinească unele dintre obligaţiile de diligenţă şi în numele filialelor lor care intră sub incidenţa prezentei directive, în cazul în care acest lucru asigură respectarea cu eficacitate a obligaţiilor. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere faptului că filialele fac obiectul exercitării competenţelor autorităţii de supraveghere şi nici faptului că ele fac obiectul răspunderii civile în temeiul prezentei directive. Atunci când o întreprindere-mamă îndeplineşte obligaţiile privind combaterea schimbărilor climatice în numele filialei, filiala ar trebui să respecte obligaţiile respective în conformitate cu planul de atenuare a schimbărilor climatice al întreprinderii-mamă, adaptat în consecinţă la modelul său de afaceri şi la strategia sa. Dacă filiala nu intră sub incidenţa prezentei directive, dat fiind că filiala nu este obligată să efectueze diligenţa necesară, întreprinderea-mamă ar trebui să acopere operaţiunile filialei ca parte a propriilor obligaţii de diligenţă necesară. În cazul în care filialele, şi nu întreprinderea-mamă, intră sub incidenţa prezentei directive, filialelor ar trebui să li se permită în continuare să facă schimb de resurse şi de informaţii în cadrul grupului de întreprinderi. Cu toate acestea, filialele ar trebui să fie responsabile pentru îndeplinirea obligaţiilor de diligenţă prevăzute în prezenta directivă.

(22)Îndeplinirea unei părţi a obligaţiilor de diligenţă la nivelul grupului nu ar trebui să aducă atingere răspunderii civile a filialelor în temeiul prezentei directive în raport cu victimele cărora le-au fost cauzate prejudicii. În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile, filiala ar putea să fie considerată răspunzătoare pentru prejudiciul produs, indiferent dacă obligaţiile de diligenţă au fost îndeplinite de filială sau de întreprinderea-mamă în numele filialei.

(23)Partenerii de afaceri nu ar trebui să fie obligaţi să divulge unei întreprinderi care respectă obligaţiile ce decurg din prezenta directivă informaţii care constituie secrete comerciale, astfel cum sunt definite în Directiva (UE) 2016/943 a Parlamentului European şi a Consiliului (¹¹), fără a aduce atingere divulgării identităţii partenerilor de afaceri direcţi şi indirecţi, sau informaţii esenţiale necesare pentru identificarea impacturilor negative reale sau potenţiale, în cazul în care acest lucru este necesar şi justificat în mod corespunzător pentru respectarea de către întreprindere a obligaţiilor de diligenţă. Acest lucru nu ar trebui să aducă atingere posibilităţii partenerilor de afaceri de a-şi proteja secretele comerciale prin intermediul mecanismelor stabilite în Directiva (UE) 2016/943. Partenerii de afaceri nu ar trebui să fie niciodată obligaţi să divulge informaţii clasificate sau alte informaţii a căror divulgare ar cauza un risc pentru interesele esenţiale ale securităţii unui stat.

(24)S-ar putea produce impacturi negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului în cazul propriilor operaţiuni ale întreprinderilor, al operaţiunilor filialelor lor şi ale partenerilor lor de afaceri în cadrul lanţurilor de activităţi ale întreprinderilor, în special la nivelul aprovizionării cu materii prime sau al fabricării. Pentru ca diligenţa necesară să aibă un impact semnificativ, aceasta ar trebui să vizeze impacturile negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului generate pe parcursul celei mai mari părţi a ciclului de viaţă al producţiei, distribuţiei, transportului şi depozitării unui produs sau furnizării de servicii, la nivelul propriilor operaţiuni ale întreprinderilor, al operaţiunilor filialelor lor şi ale partenerilor lor de afaceri în cadrul lanţurilor lor de activităţi.

(25)Lanţul de activităţi ar trebui să cuprindă activităţile partenerilor de afaceri din amonte ai unei întreprinderi legate de producţia de bunuri sau de furnizarea de servicii de către întreprindere, inclusiv proiectarea, extracţia, aprovizionarea, fabricarea, transportul, depozitarea şi furnizarea de materii prime, produse sau părţi ale produselor şi dezvoltarea produsului sau a serviciului, precum şi activităţile partenerilor de afaceri din aval ai unei întreprinderi legate de distribuţia, transportul şi depozitarea produsului, în cazul în care partenerii de afaceri desfăşoară activităţile respective direct sau indirect pentru întreprindere sau în numele întreprinderii. Prezenta directivă nu ar trebui să reglementeze eliminarea produsului. De asemenea, în temeiul prezentei directive, lanţul de activităţi nu ar trebui să includă distribuţia, transportul, depozitarea şi eliminarea unui produs care face obiectul controlului la export de către un stat membru, ceea ce înseamnă fie controlul exporturilor în temeiul Regulamentului (UE) 2021/821 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹²), fie controlul exporturilor de arme, muniţii sau materiale de război care fac obiectul controalelor naţionale la export, după ce exportul produsului a fost autorizat. Prezenta directivă este completată de alte acte legislative care abordează, de asemenea, impacturi negative în domeniul drepturilor omului sau al protecţiei mediului. În special, Regulamentul (UE) 2021/821 instituie un regim pentru controlul exporturilor, serviciilor de intermediere, asistenţei tehnice, tranzitului şi transferului de produse cu dublă utilizare, care acoperă, printre altele, programele informatice şi tehnologiile care pot fi utilizate în scopuri de supraveghere cibernetică. În baza acestui regim, statele membre ar trebui să ia în considerare în special riscul ca astfel de bunuri să fie utilizate în legătură cu represiunea internă sau cu comiterea unor încălcări grave ale drepturilor omului şi ale dreptului internaţional umanitar. De asemenea, Regulamentul (UE) 2019/125 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹³) interzice sau reglementează, după caz, exportul de bunuri, cum ar fi substanţele chimice care sunt sau care ar putea fi utilizate în scopuri legate de pedeapsa capitală sau de tortură sau de alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În plus, o serie de alte iniţiative legislative vizează atenuarea impactului produselor asupra mediului pe parcursul întregului lor ciclu de viaţă, inclusiv prin stabilirea unor cerinţe în materie de proiectare ecologică bazate pe aspectele legate de sustenabilitate şi circularitate ale produselor. Respectarea prezentei directive ar trebui să faciliteze respectarea dispoziţiilor şi a obiectivelor acestor alte acte legislative, precum şi a clauzelor şi condiţiilor autorizaţiilor aplicabile instituite în temeiul acestora. Exportatorii ar trebui să ţină seama de rezultatele constatărilor lor în materie de diligenţă necesară în temeiul prezentei directive în asigurarea conformităţii lor cu aceste alte acte legislative. Termenul "lanţ de activităţi", astfel cum este definit în prezenta directivă, nu aduce atingere termenilor "lanţ valoric" sau "lanţ de aprovizionare", astfel cum sunt definiţi în alte acte legislative ale Uniunii sau în sensul acestora.

(26)Definiţia termenului "lanţ de activităţi" nu ar trebui să includă activităţile partenerilor de afaceri din aval ai unei întreprinderi legate de serviciile întreprinderii. Pentru întreprinderile financiare reglementate, definiţia termenului "lanţ de activităţi" nu ar trebui să îi includă pe partenerii de afaceri din aval care primesc serviciile şi produsele lor. Prin urmare, în ceea ce priveşte întreprinderile financiare reglementate, prezenta directivă ar trebui să reglementeze numai partea din amonte, nu şi pe cea din aval a lanţurilor lor de activităţi.

(27)În temeiul prezentei directive, întreprinderile constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru ar trebui să facă obiectul cerinţelor privind diligenţa necesară atunci când îndeplinesc anumite condiţii, inclusiv cifra de afaceri şi, în anumite cazuri, praguri referitoare la numărul de angajaţi. Deşi aceste condiţii sunt exprimate cu privire la un singur exerciţiu financiar, prezenta directivă ar trebui să se aplice numai dacă întreprinderea le-a îndeplinit în ultimele două exerciţii financiare consecutive şi nu ar trebui să se mai aplice în cazul în care acestea încetează să mai fie îndeplinite în ultimele două exerciţii financiare pertinente. Acest lucru este valabil şi pentru întreprinderile constituite în conformitate cu legislaţia unei ţări terţe, care ar trebui să îndeplinească criteriul relevant privind cifra de afaceri la nivelul Uniunii pentru fiecare dintre ultimele două exerciţii financiare. Din motive de claritate şi ţinând seama de aplicarea eşalonată a prezentei directive, criteriile aferente domeniului de aplicare trebuie să fie îndeplinite timp de două exerciţii financiare consecutive de către întreprinderile din Uniune şi din ţările terţe înainte de datele de aplicare pertinente stabilite în concordanţă cu normele privind transpunerea prezentei directive. În ceea ce priveşte pragurile referitoare la numărul de angajaţi, lucrătorii temporari şi lucrătorii detaşaţi în temeiul articolului 1 alineatul (3) litera (c) din Directiva 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁴), ar trebui să fie incluşi în calculul numărului de angajaţi din întreprinderea utilizatoare. Lucrătorii detaşaţi în temeiul articolului 1 alineatul (3) literele (a) şi (b) din Directiva 96/71/CE, ar trebui să fie incluşi numai în calculul numărului de angajaţi ai întreprinderii care transferă lucrătorii. Alţi lucrători cu forme atipice de ocupare a forţei de muncă ar trebui, de asemenea, să fie incluşi în calculul numărului de angajaţi, în măsura în care îndeplinesc criteriile de stabilire a statutului unui lucrător formulate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE). Lucrătorii sezonieri ar trebui să fie incluşi în calculul numărului de angajaţi în mod proporţional cu numărul de luni pentru care sunt angajaţi. Calculul pragurilor prevăzute în prezenta directivă ar trebui să includă numărul de angajaţi şi cifra de afaceri a filialelor unei întreprinderi, care sunt locuri de desfăşurare a activităţii diferite de sediul central, însă dependente din punct de vedere juridic de acesta din urmă şi, prin urmare, sunt considerate ca făcând parte din întreprindere, în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu dreptul intern. Acest lucru ar trebui să fie, de asemenea, valabil şi pentru grupul de întreprinderi în cazul în care pragurile sunt calculate pe bază consolidată. În cazul în care nu se specifică altfel, pragurile ce trebuie atinse pentru ca o întreprindere să intre sub incidenţa prezentei directive ar trebui înţelese ca praguri calculate pe bază individuală.

(28)Întreprinderilor stabilite în Uniune având peste 1 000 de angajaţi în medie şi o cifră de afaceri netă la nivel mondial care depăşeşte 450 000 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situaţii financiare anuale ar trebui să li se impună să respecte obligaţiile de diligenţă prevăzute în prezenta directivă. Întreprinderile care au încheiat acorduri de franciză sau de licenţă în Uniune în schimbul unor redevenţe cu întreprinderi terţe independente, în cazul în care aceste acorduri asigură o identitate comună, un concept comercial comun şi aplicarea unor metode comerciale uniforme şi în cazul în care aceste redevenţe se ridică la peste 22 500 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situaţii financiare anuale şi cu condiţia ca întreprinderea să fi avut o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 80 000 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situaţii financiare anuale, ar trebui, de asemenea, să fie obligate să îndeplinească obligaţiile de diligenţă prevăzute în prezenta directivă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderile-mamă de cel mai înalt rang ale grupurilor de întreprinderi care, luate împreună, îndeplinesc aceste condiţii. În ceea ce priveşte astfel de întreprinderi-mamă de cel mai înalt rang, obligaţiile prevăzute în prezenta directivă ar trebui îndeplinite de întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang sau, în cazul în care aceasta din urmă are ca activitate principală deţinerea de acţiuni în filiale operaţionale şi nu se angajează în luarea de decizii de gestionare, operaţionale sau financiare care afectează grupul sau una sau mai multe dintre filialele sale, de către o filială operaţională stabilită în Uniune, în locul întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang, în concordanţă cu condiţiile prevăzute în prezenta directivă.

(29)Pentru a realiza pe deplin obiectivele prezentei directive care abordează impacturile negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului în ceea ce priveşte operaţiunile întreprinderilor, operaţiunile filialelor lor şi ale partenerilor lor de afaceri din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor, ar trebui să fie vizate şi întreprinderile din ţări terţe care desfăşoară operaţiuni semnificative în UE. Mai precis, prezenta directiva ar trebui să se aplice întreprinderilor din ţări terţe care au generat în Uniune o cifră de afaceri netă de cel puţin 450 000 000 EUR în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar. Întreprinderile care au încheiat acorduri de franciză sau de licenţă în Uniune în schimbul unor redevenţe cu întreprinderi terţe independente, în cazul în care aceste acorduri asigură o identitate comună, un concept comercial comun şi aplicarea unor metode comerciale uniforme şi în cazul în care aceste redevenţe se ridică la peste 22 500 000 EUR în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimul exerciţiu financiar şi cu condiţia ca întreprinderea să fi avut o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 80 000 000 EUR în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar ar trebui, de asemenea, să îndeplinească obligaţiile de diligenţă necesară prevăzute în prezenta directivă. Acelaşi lucru este valabil şi pentru întreprinderile-mamă de cel mai înalt rang ale grupurilor de întreprinderi care, luate împreună, îndeplinesc aceste condiţii. În ceea ce priveşte astfel de întreprinderi-mamă de cel mai înalt rang, obligaţiile prevăzute în prezenta directivă ar trebui îndeplinite de întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang sau, în cazul în care aceasta din urmă are ca activitate principală deţinerea de acţiuni în filiale operaţionale şi nu se angajează în luarea de decizii de gestionare, operaţionale sau financiare care afectează grupul sau una sau mai multe dintre filialele sale, de către o filială operaţională stabilită în Uniune, în locul întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang, în condiţiile prevăzute în prezenta directivă.

(30)În scopul definirii domeniului de aplicare al prezentei directive în ceea ce priveşte întreprinderile din ţări terţe, ar trebui ales criteriul cifrei de afaceri descris, deoarece creează o legătură teritorială între întreprinderile din ţări terţe şi teritoriul Uniunii. Cifra de afaceri este un indicator al efectelor pe care activităţile acestor întreprinderi le-ar putea avea asupra pieţei interne. În conformitate cu dreptul internaţional, astfel de efecte justifică aplicarea dreptului Uniunii în cazul întreprinderilor din ţări terţe. Pentru a se asigura identificarea cifrei de afaceri relevante a întreprinderilor în cauză, ar trebui utilizate metodele prevăzute în Directiva 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁵) pentru calcularea cifrei de afaceri nete pentru întreprinderile din ţări terţe. Pentru a asigura aplicarea eficace a prezentei directive, nu ar trebui însă să se aplice un prag referitor la numărul de angajaţi pentru a stabili ce întreprinderi din ţări terţe intră sub incidenţa prezentei directive, întrucât noţiunea de angajaţi reţinută în sensul prezentei directive se întemeiază pe dreptul Uniunii şi nu ar putea fi transpusă cu uşurinţă în afara Uniunii. În absenţa unei metodologii clare şi coerente, inclusiv în cadrele contabile, pentru a stabili numărul angajaţilor din întreprinderile din ţări terţe, un astfel de prag referitor la numărul de angajaţi ar crea, prin urmare, insecuritate juridică şi ar fi dificil de aplicat pentru autorităţile de supraveghere. Definiţia termenului "cifră de afaceri" ar trebui să se întemeieze pe Directiva 2013/34/UE, care a stabilit deja metodele de calculare a cifrei de afaceri nete pentru întreprinderile din ţări terţe, deoarece definiţiile cifrei de afaceri şi ale veniturilor sunt similare în cadrele contabile internaţionale. Pentru a asigura faptul că autoritatea de supraveghere cunoaşte ce întreprinderi din ţări terţe generează cifra de afaceri care se impune în Uniune pentru a intra sub incidenţa prezentei directive, prezenta directivă ar trebui să impună ca reprezentantul autorizat al întreprinderii din ţara terţă sau întreprinderea însăşi să informeze o autoritate de supraveghere din statul membru în care este domiciliat sau stabilit reprezentantul autorizat al întreprinderii din ţara terţă şi, în cazul în care aceasta este diferită, o autoritate de supraveghere din statul membru în care întreprinderea a generat cea mai mare parte din cifra sa de afaceri netă în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar în care respectiva întreprindere este o întreprindere care intră sub incidenţa prezentei directive. Dacă este necesar în vederea stabilirii statului membru în care întreprinderea dintr-o ţară terţă a generat cea mai mare parte a cifrei sale de afaceri nete în Uniune, statul membru ar trebui să poată solicita Comisiei să îl informeze cu privire la cifra de afaceri netă generată în Uniune de întreprinderea din ţara terţă. Comisia ar trebui să instituie un sistem prin care să asigure acest schimb de informaţii.

(31)Este esenţial să se instituie un cadru al Uniunii pentru o abordare responsabilă şi sustenabilă a lanţurilor valorice globale, având în vedere importanţa întreprinderilor în calitate de pilon în construcţia unei societăţi şi economii sustenabile. Apariţia unor dispoziţii legislative cu caracter obligatoriu în mai multe state membre a condus la necesitatea stabilirii unor condiţii de concurenţă echitabile pentru întreprinderi, pentru a evita fragmentarea şi a oferi securitate juridică întreprinderilor care îşi desfăşoară activitatea pe piaţa internă. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să introducă dispoziţii mai stricte în dreptul intern care deviază de la cele prevăzute la alte articole decât articolul 8 alineatele (1) şi (2), articolul 10 alineatul (1) şi articolul 11 alineatul (1), inclusiv în cazul în care astfel de dispoziţii pot ridica indirect nivelul de protecţie prevăzut la articolul 8 alineatele (1) şi (2), articolul 10 alineatul (1) şi articolul 11 alineatul (1), cum ar fi dispoziţiile privind domeniul de aplicare, definiţiile, măsurile adecvate pentru remedierea impacturilor negative reale, desfăşurarea unei colaborări substanţiale cu părţile interesate şi răspunderea civilă; sau să introducă dispoziţii în dreptul intern mai specifice ca obiectiv sau din punctul de vedere al domeniului reglementat, cum ar fi dispoziţiile din dreptul intern care reglementează impacturi negative specifice sau sectoare specifice de activitate, pentru a atinge un nivel diferit de protecţie a drepturilor omului, a drepturilor sociale şi a celor în materie de muncă, a mediului sau a climei.

(32)Prezenta directivă urmăreşte să cuprindă în mod cuprinzător drepturile omului, inclusiv toate cele cinci principii şi drepturi fundamentale la locul de muncă, astfel cum sunt definite în Declaraţia OIM din 1998 cu privire la principiile şi drepturile fundamentale la locul de muncă. Pentru a obţine o contribuţie semnificativă la tranziţia către durabilitate, diligenţa necesară în temeiul prezentei directive ar trebui să se efectueze în ceea ce priveşte impacturile negative asupra persoanelor cauzate de abuzul împotriva unuia dintre drepturi, astfel cum sunt consacrate în instrumentele internaţionale enumerate în partea I secţiunea 1 din anexa la prezenta directivă. Termenul "abuz" ar trebui interpretat în conformitate cu dreptul internaţional al drepturilor omului. Pentru a asigura o acoperire cuprinzătoare a drepturilor omului, un abuz împotriva unui drept al omului care nu este menţionat în mod specific în partea I secţiunea 1 din anexa la prezenta directivă, abuz care poate fi săvârşit de o întreprindere sau entitate legală şi care aduce atingere în mod direct unui interes juridic protejat prin instrumentele privind drepturile omului enumerate în partea I secţiunea 2 din anexa la prezenta directivă, ar trebui, de asemenea, să facă parte din impacturile negative asupra drepturilor omului reglementate de prezenta directivă, cu condiţia ca întreprinderea în cauză să fi putut prevedea în mod rezonabil riscul privind un astfel de abuz asupra drepturilor omului, ţinând seama de toate circumstanţele pertinente ale respectivului caz, inclusiv natura şi amploarea operaţiunilor comerciale ale întreprinderii, precum şi lanţul ei de activităţi, sectorul economic şi contextul geografic şi operaţional ale acesteia. Diligenţa necesară ar trebui să includă şi impacturile negative asupra mediului care rezultă din încălcarea uneia dintre interdicţiile şi obligaţiile enumerate în partea II din anexa la prezenta directivă, precum şi impacturile negative care rezultă din încălcarea uneia dintre interdicţiile enumerate în partea I punctele 15 şi 16 din anexa la prezenta directivă, ţinând seama de legislaţia naţională legată de dispoziţiile instrumentelor enumerate în anexă. Aceste interdicţii şi obligaţii ar trebui interpretate şi aplicate în conformitate cu dreptul internaţional şi principiile generale ale dreptului Uniunii în domeniul mediului, astfel cum sunt prevăzute la articolul 191 din TFUE. Printre aceste interdicţii se numără interdicţia de a provoca orice degradare măsurabilă a mediului, cum ar fi schimbările dăunătoare ale solului, poluarea apei sau a aerului, emisiile nocive, consumul excesiv de apă, degradarea terenurilor sau alte efecte asupra resurselor naturale, cum ar fi defrişările, care afectează în mod substanţial bazele naturale pentru conservarea şi producţia de alimente sau care împiedică accesul unei persoane la apă potabilă sigură şi curată sau care îngreunează accesul unei persoane la instalaţii sanitare sau le distruge ori care dăunează sănătăţii, siguranţei, utilizării normale a terenurilor sau bunurilor dobândite în mod legal ale unei persoane sau care afectează în mod substanţial serviciile ecosistemice prin care un ecosistem contribuie direct sau indirect la calitatea vieţii umane. Pentru a evalua dacă daunele aduse serviciilor ecosistemice sunt substanţiale, ar trebui luate în considerare, după caz, următoarele elemente: starea iniţială a mediului afectat, dacă daunele sunt de durată, pe termen mediu sau scurt, gradul de răspândire al daunelor şi reversibilitatea acestora. Prin urmare, cerinţele privind diligenţa necesară în temeiul prezentei directive ar trebui să contribuie la conservarea şi refacerea biodiversităţii şi la îmbunătăţirea stării mediului, în special a aerului, a apei şi a solului, inclusiv pentru o mai bună protecţie a drepturilor omului. Comisia ar trebui să fie împuternicită să adopte acte delegate pentru a modifica anexa la prezenta directivă în scopurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2), inclusiv prin adăugarea trimiterii, după ratificarea de către toate statele membre, la Convenţia OIM pentru securitate şi sănătate în muncă din 1981 (nr. 155) şi la Cadrul promoţional al OIM pentru sănătate şi siguranţă în muncă, 2006 (nr. 187), care fac parte din instrumentele fundamentale ale OIM.

(33)În funcţie de circumstanţe, este posibil ca întreprinderile să trebuiască să aibă în vedere standarde suplimentare. De exemplu, luând în considerare contextele specifice sau factorii care se intersectează, inclusiv, printre altele, genul, vârsta, rasa, etnia, clasa, casta, educaţia, statutul în materie de migraţie, dizabilitatea, precum şi statutul social şi economic, ca parte a unei abordări a diligenţei necesare sensibile la dimensiunea culturală şi de gen, întreprinderile ar trebui să acorde o atenţie deosebită oricărui impact negativ deosebit asupra persoanelor care ar putea fi expuse unui risc sporit din cauza marginalizării, a vulnerabilităţii sau a altor circumstanţe, individual sau ca membri ai anumitor grupări sau comunităţi, inclusiv asupra populaţiilor indigene, astfel cum sunt protejate în temeiul Declaraţiei ONU privind drepturile popoarelor indigene, inclusiv în ceea ce priveşte consimţământul liber, prealabil şi în cunoştinţă de cauză (FPIC). În acest sens, întreprinderile ar putea fi nevoite să ia în considerare, după caz, instrumente internaţionale precum Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei, Convenţia privind drepturile persoanelor cu handicap.

(35)Prezenta directivă ţine seama de abordarea de tip "O singură sănătate", astfel cum este recunoscută de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ca abordare integrată şi unificatoare ce urmăreşte să echilibreze în mod sustenabil şi să optimizeze sănătatea oamenilor, a animalelor şi a ecosistemelor. Abordarea "O singură sănătate" recunoaşte faptul că sănătatea oamenilor, a animalelor domestice şi sălbatice, a plantelor şi a mediului în general, inclusiv a ecosistemelor, sunt strâns interconectate şi interdependente. Prin urmare, este oportun să se precizeze faptul că diligenţa necesară în materie de mediu ar trebui să includă evitarea degradării mediului care are ca rezultat efecte negative asupra sănătăţii, cum ar fi epidemiile, şi respectarea dreptului la un mediu curat, sănătos şi sustenabil.

(37)Atunci când evaluează impacturile negative asupra drepturilor omului, întreprinderile au la dispoziţie orientări care ilustrează modul în care activităţile lor pot avea un impact asupra drepturilor omului şi ce comportament corporativ este interzis în conformitate cu drepturile omului recunoscute la nivel internaţional. Astfel de orientări sunt incluse, de exemplu, în Cadrul de raportare privind principiile directoare ale ONU şi în Ghidul interpretativ "Responsabilitatea întreprinderilor de a respecta drepturile omului".

(38)Pentru a aplica în mod adecvat obligaţia de diligenţă în materie de drepturi ale omului şi de mediu în raport cu operaţiunile lor, operaţiunile filialelor lor şi operaţiunile partenerilor lor de afaceri din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor, întreprinderile care intră sub incidenţa prezentei directive ar trebui să integreze diligenţa necesară în politicile şi în sistemele lor de gestionare a riscurilor ale întreprinderii, să identifice şi să evalueze, să stabilească priorităţi acolo unde este necesar, să prevină şi să atenueze, precum şi să oprească şi să reducă la minimum amploarea impacturilor negative reale şi potenţiale asupra drepturilor omului şi a mediului, să furnizeze remediere pentru impacturile negative reale, să desfăşoare o colaborare substanţială cu părţile interesate, să instituie şi să menţină un mecanism de notificare şi o procedură de tratare a plângerilor, să monitorizeze eficacitatea măsurilor luate în conformitate cu cerinţele stabilite în prezenta directivă şi să comunice public cu privire la diligenţa necesară. Pentru a asigura claritatea pentru întreprinderi, ar trebui să se distingă în prezenta directivă în special măsurile de prevenire şi atenuare a impacturilor negative potenţiale şi de oprire a acestora sau, atunci când acest lucru nu este posibil, reducerea la minimum a amplorii impacturilor negative reale.

(39)Pentru a se asigura că diligenţa necesară face parte din politicile şi din sistemele de gestionare a riscurilor ale întreprinderilor, precum şi în concordanţă cu cadrul internaţional relevant, întreprinderile ar trebui să integreze diligenţa necesară în politicile şi sistemele lor pertinente de gestionare a riscurilor şi la toate nivelurile de funcţionare pertinente şi să implementeze o politică privind diligenţa necesară. Politica privind diligenţa necesară ar trebui să fie elaborată pe baza consultării prealabile cu angajaţii întreprinderii şi reprezentanţii acestora şi să includă o descriere a abordării întreprinderii, inclusiv pe termen lung, în materie de diligenţă necesară, un cod de conduită care să descrie normele şi principiile care trebuie urmate în cadrul întreprinderii şi al filialelor acesteia şi, după caz, de partenerii săi de afaceri direcţi sau indirecţi, precum şi o descriere a proceselor instituite pentru integrarea diligenţei necesare în politicile relevante şi pentru punerea în aplicare a obligaţiei de diligenţă, inclusiv măsurile luate pentru a verifica respectarea codului de conduită şi pentru a extinde aplicarea acestuia la partenerii de afaceri. Politica privind diligenţa necesară ar trebui să asigure o diligenţă necesară bazată pe riscuri. Codul de conduită ar trebui să se aplice tuturor funcţiilor şi operaţiunilor corporative relevante, inclusiv deciziilor de aprovizionare, de angajare şi de achiziţii. În sensul prezentei directive, conceptul "angajaţi" ar trebui să fie înţeles ca incluzând lucrătorii temporari şi alţi lucrători cu forme atipice de ocupare a forţei de muncă, cu condiţia ca aceştia să îndeplinească criteriile de determinare a statutului unui lucrător stabilite de CJUE.

(40)Pentru a respecta obligaţiile de diligenţă, întreprinderile trebuie să ia măsuri adecvate în ceea ce priveşte identificarea, prevenirea, oprirea, reducerea la minimum şi remedierea impacturilor negative, precum şi desfăşurarea unei colaborări substanţiale cu părţile interesate pe parcursul procesului de diligenţă necesară. Termenul "măsuri adecvate" ar trebui să fie înţeles ca însemnând măsuri care pot atinge obiectivele de diligenţă necesară prin abordarea eficace a impacturilor negative într-un mod care să fie proporţional cu gradul de gravitate şi probabilitatea impactului negativ şi să se afle în mod rezonabil la dispoziţia întreprinderii, luând în considerare circumstanţele cazului respectiv, inclusiv natura şi amploarea impactului negativ şi factorii de risc pertinenţi. În cazul în care informaţiile necesare, inclusiv informaţiile considerate secrete comerciale, nu pot fi obţinute în mod rezonabil din cauza unor obstacole de fapt sau de drept, de exemplu deoarece un partener de afaceri refuză să furnizeze informaţii şi nu există niciun temei juridic pentru a-i impune acest lucru, astfel de circumstanţe nu-i pot fi imputate întreprinderii, dar aceasta ar trebui să fie în măsură să explice de ce aceste informaţii nu au putut fi obţinute şi ar trebui să ia măsurile necesare şi rezonabile pentru a le obţine cât mai curând posibil.

(41)În conformitate cu obligaţiile de diligenţă prevăzute în prezenta directivă, o întreprindere ar trebui să identifice şi să evalueze impacturile negative reale sau potenţiale asupra drepturilor omului şi asupra mediului. Pentru a permite o identificare şi o evaluare cuprinzătoare a impacturilor negative, o astfel de identificare şi evaluare ar trebui să se bazeze pe informaţii cantitative şi calitative, inclusiv pe date dezagregate pertinente care pot fi obţinute în mod rezonabil de o întreprindere. Întreprinderile ar trebui să utilizeze metode şi resurse adecvate, inclusiv rapoarte publice. De exemplu, în ceea ce priveşte impacturile negative asupra mediului, întreprinderea ar trebui să obţină informaţii cu privire la condiţiile de referinţă în siturile sau instalaţiile cu risc mai ridicat din lanţurile sale de activităţi. Ca parte a obligaţiei de a identifica impacturile negative, întreprinderile ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a-şi cartografia propriile operaţiuni, pe cele ale filialelor lor şi, în cazul în care sunt legate de lanţurile lor de activităţi, pe cele ale partenerilor lor de afaceri, pentru a identifica domeniile generale în care este cel mai probabil să se producă impacturi negative şi în care acestea au probabilitatea de a fi cele mai grave. Pe baza rezultatelor acestei cartografieri, întreprinderile ar trebui să efectueze o evaluare aprofundată a propriilor operaţiuni, a celor ale filialelor lor şi, în cazul în care sunt legate de lanţurile lor de activităţi, ale partenerilor lor de afaceri, în domeniile în care au fost identificate cele mai probabile şi cel mai grave impacturi negative. Atunci când identifică şi evaluează impacturile negative, întreprinderea ar trebui să ia în considerare, pe baza unei evaluări globale, eventualii factori de risc pertinenţi, inclusiv factori de risc la nivel de întreprindere, cum ar fi în cazul în care partenerul de afaceri nu este o întreprindere care intră sub incidenţa prezentei directive; factori de risc la nivel de operaţiuni comerciale; factori de risc geografici şi contextuali, cum ar fi nivelul de asigurare a respectării legii în ceea ce priveşte tipul de impacturi negative; factori de risc privind produsele şi serviciile; şi factori de risc sectoriali. Atunci când identifică şi evaluează impacturile negative, întreprinderile ar trebui, de asemenea, să identifice şi să evalueze impactul modelului de afaceri şi al strategiilor unui partener de afaceri, inclusiv practicile comerciale, de achiziţii şi de stabilire a preţurilor. În vederea limitării sarcinii create de cererile de informaţii asupra întreprinderilor mai mici, în cazul în care informaţiile necesare pentru identificarea impactului negativ pot fi obţinute de la parteneri de afaceri de la diferite niveluri ale lanţului de activităţi, întreprinderile ar trebui să dea dovadă de reţinere în ceea ce priveşte partenerii de afaceri care nu prezintă ei înşişi riscuri de impact negativ şi să opteze în mod prioritar, dacă este rezonabil, pentru solicitarea directă de informaţii mai detaliate partenerilor de afaceri la nivelurile din lanţurile lor de activităţi unde, pe baza cartografierii, este cel mai probabil să se producă impacturi negative reale sau potenţiale. Identificarea impacturilor negative ar trebui să includă evaluarea situaţiei drepturilor omului şi a mediului într-un mod dinamic şi la intervale regulate: fără întârzieri nejustificate după producerea unei modificări semnificative, dar cel puţin o dată la 12 luni, în cursul întregului ciclu de viaţă al unei activităţi sau al unei relaţii, precum şi ori de câte ori există motive întemeiate de a presupune că pot apărea riscuri noi. O modificare semnificativă ar trebui înţeleasă ca o modificare a statu-quo-ului propriilor operaţiuni ale întreprinderii, al operaţiunilor filialelor sale sau ale partenerilor săi de afaceri, al mediului juridic sau de afaceri sau orice altă schimbare substanţială a situaţiei întreprinderii sau a contextului în care funcţionează aceasta. Exemple de modificări semnificative ar putea fi cazuri în care întreprinderea îşi începe activitatea într-un nou sector economic sau într-o nouă zonă geografică, începe să fabrice produse noi sau modifică modul de fabricare a produselor existente utilizând tehnologii cu impacturi negative potenţiale mai mari sau îşi modifică structura corporativă prin restructurare sau prin fuziuni sau achiziţii. Motive întemeiate pentru a considera că există noi riscuri pot apărea în diferite moduri, inclusiv aflând despre impactul negativ din informaţii disponibile în mod public, prin dialog cu părţile interesate sau prin notificări. În cazul în care, deşi au luat măsuri adecvate pentru identificarea impacturilor negative, întreprinderile nu dispun de toate informaţiile necesare cu privire la lanţurile lor de activităţi, acestea ar trebui să fie în măsură să explice de ce aceste informaţii nu au putut fi obţinute şi ar trebui să ia măsurile necesare şi rezonabile pentru a le obţine cât mai curând posibil.

(42)În zonele de conflict şi în zonele cu risc ridicat, astfel cum sunt definite în conformitate cu Regulamentul (UE) 2017/821, este mai probabil să se producă încălcări ale drepturilor omului şi ca ele să fie grave. Întreprinderile ar trebui să ţină seama de acest lucru atunci când integrează diligenţa necesară în politicile lor şi în sistemele lor de gestionare a riscurilor, pentru a se asigura că codurile de conduită şi procesele instituite pentru a pune în aplicare obligaţia de diligenţă sunt adaptate la zonele de conflict şi la zonele cu risc ridicat, într-un mod care este în conformitate cu dreptul internaţional umanitar, astfel cum se prevede în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în protocoalele lor adiţionale. Întreprinderile ar trebui să ţină seama de faptul că aceste situaţii constituie factori de risc geografici şi contextuali specifici atunci când efectuează evaluări aprofundate în cadrul procesului de identificare şi evaluare, atunci când iau măsuri adecvate pentru a preveni, a atenua, a opri şi a reduce la minimum impacturile negative identificate, precum şi atunci când interacţionează cu părţile interesate. În acest scop, întreprinderile se pot baza pe orientările Comisiei privind evaluarea factorilor de risc asociaţi cu zonele de conflict şi zonele cu risc ridicat, care ar trebui să ţină seama de orientările elaborate de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind "O diligenţă necesară sporită în materie de drepturi ale omului pentru întreprinderi în contexte afectate de conflicte. Un ghid".

(44)În cazul în care nu poate preveni, atenua, opri sau reduce la minimum, în acelaşi timp şi în întregime, toate impacturile negative reale şi potenţiale identificate, întreprinderea ar trebui să stabilească ordinea priorităţii impacturilor negative în funcţie de probabilitatea şi de gravitatea lor. Gravitatea unui impact negativ ar trebui evaluată pe baza amplorii, sferei de aplicare sau caracterului iremediabil al impactului negativ, luându-se în considerare gravitatea impactului, inclusiv numărul de persoane care sunt sau vor fi afectate, măsura în care mediul este sau ar putea fi prejudiciat ori afectat în alt mod, caracterul său ireversibil şi limitările în privinţa capacităţii de a readuce persoanele afectate sau mediul la o stare echivalentă cu cea de dinaintea impactului într-un interval de timp rezonabil. După ce impacturile negative cele mai grave şi mai probabile sunt abordate într-un interval rezonabil, întreprinderea abordează impacturile negative mai puţin grave şi mai puţin probabile. Pe de altă parte, influenţa reală sau potenţială a întreprinderii asupra partenerilor săi de afaceri, nivelul de implicare a întreprinderii în impactul negativ, proximitatea faţă de filială sau de partenerul de afaceri sau răspunderea potenţială a întreprinderii nu ar trebui să fie consideraţi factori pertinenţi pentru stabilirea ordinii de prioritate a impacturilor negative.

(45)În temeiul obligaţiilor de diligenţă necesară prevăzute în prezenta directivă, în cazul în care o întreprindere identifică impacturi negative potenţiale asupra drepturilor omului sau asupra mediului, aceasta ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a le preveni sau a le atenua în mod adecvat. Pentru a asigura claritate şi securitate juridică pentru întreprinderi, prezenta directivă ar trebui să stabilească acţiunile pe care acestea ar trebui să le întreprindă pentru prevenirea şi atenuarea potenţialelor impacturi negative, după caz, în funcţie de circumstanţe. Atunci când se evaluează măsurile adecvate pentru prevenirea sau atenuarea adecvată a impacturilor negative, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de aşa-numitul "nivel de implicare a întreprinderii într-un impact negativ", în concordanţă cu cadrele internaţionale, şi de capacitatea întreprinderii de a influenţa partenerul de afaceri care cauzează sau cauzează în comun impactul negativ. Întreprinderile ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a preveni sau a atenua impacturile negative pe care le cauzează ele însele (aşa-numita "cauzare" a impactului negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional) sau împreună cu filialele lor sau cu partenerii lor de afaceri (aşa-numita "contribuţie" la impactul negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional). Acest lucru se aplică indiferent dacă terţe părţi din afara lanţului de activităţi al întreprinderii cauzează, de asemenea, impactul negativ. Cauzarea în comun a impactului negativ nu se limitează la implicarea egală a întreprinderii şi a filialei sale sau a partenerului său de afaceri în impactul negativ, ci ar trebui să acopere toate cazurile de acţiuni sau omisiuni ale întreprinderii care cauzează impactul negativ în combinaţie cu acţiunile sau omisiunile filialelor sau ale partenerilor de afaceri, inclusiv cazurile în care întreprinderea facilitează sau stimulează în mod substanţial cauzarea unui impact negativ de către un partener de afaceri, excluzând contribuţiile minore sau nesemnificative. În cazul în care întreprinderile nu sunt ele însele sau împreună cu alte persoane juridice responsabile de efectele negative care apar în lanţurile lor de activităţi, dar impactul negativ este cauzat doar de partenerul lor de afaceri din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor (aşa-numita "legătură directă" impactul negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional), acestea ar trebui totuşi să încerce să îşi folosească influenţa pentru a preveni sau a atenua impactul negativ cauzat de partenerii lor de afaceri sau să îşi sporească influenţa în acest sens. Folosirea doar a noţiunii de "cauzare" a impactului negativ în locul termenilor menţionaţi mai sus, utilizaţi în cadrele internaţionale, evită confuzia cu termenii juridici existenţi în sistemele juridice naţionale, cuprinzând în acelaşi timp aceleaşi relaţii de cauzalitate descrise în cadrele respective. În acest context, în concordanţă cu cadrele internaţionale, influenţa întreprinderii asupra unui partener de afaceri ar trebui să includă, pe de o parte, capacitatea acesteia de a convinge partenerul de afaceri să prevină impacturile negative (de exemplu, pe bază de putere pe piaţă, cerinţe de precalificare sau corelarea stimulentelor pentru întreprinderi cu drepturile omului şi performanţa de mediu) şi, pe de altă parte, gradul de influenţă sau efectul de pârghie pe care întreprinderea le-ar putea exercita în mod rezonabil, de exemplu prin cooperarea cu partenerul de afaceri în cauză sau prin colaborarea cu o altă întreprindere care este partenerul de afaceri direct al partenerului de afaceri asociat cu impactul negativ.

(46)Pentru a respecta obligaţia de prevenire şi atenuare în temeiul prezentei directive, întreprinderile ar trebui să aibă obligaţia de a lua următoarele măsuri adecvate, după caz. În cazul în care complexitatea măsurilor de prevenire o impune, întreprinderile ar trebui să elaboreze şi să pună în aplicare un plan de acţiuni de prevenire. Întreprinderile ar trebui să încerce să obţină garanţii contractuale de la un partener de afaceri direct, potrivit cărora acesta va asigura respectarea codului de conduită şi, dacă este necesar, a planului de acţiuni de prevenire, inclusiv prin solicitarea de garanţii contractuale corespunzătoare de la partenerii săi, în măsura în care activităţile acestora fac parte din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor. Garanţiile contractuale ar trebui concepute astfel încât să asigure repartizarea adecvată a responsabilităţilor între întreprindere şi partenerii de afaceri. Garanţiile contractuale ar trebui să fie însoţite de măsuri adecvate de verificare a conformităţii. Cu toate acestea, întreprinderea ar trebui să aibă numai obligaţia de a solicita garanţiile contractuale, întrucât obţinerea acestora poate depinde de circumstanţe. Pentru a asigura o prevenire amplă a impacturilor negative potenţiale, întreprinderile ar trebui, de asemenea, să facă investiţii financiare sau nefinanciare, ajustări sau modernizări, vizând prevenirea impacturilor negative, şi să colaboreze cu alte întreprinderi, în concordanţă cu dreptul Uniunii. După caz, întreprinderile ar trebui să adapteze planurile de afaceri, strategiile şi operaţiunile generale, inclusiv practicile de achiziţii, şi să elaboreze şi să utilizeze politici de achiziţii care să contribuie la salarii şi venituri de subzistenţă pentru furnizorii lor şi care să nu încurajeze eventualele impacturi negative asupra drepturilor omului sau a mediului. Pentru a-şi exercita diligenţa necesară în mod eficace şi eficient, întreprinderile ar trebui, de asemenea, să efectueze modificările sau îmbunătăţirile necesare ale practicilor lor de proiectare şi distribuţie, pentru a aborda impacturile negative care apar atât în partea din amonte, cât şi în partea din aval a lanţurilor lor de activităţi, înainte şi după realizarea produsului. Adoptarea şi adaptarea unor astfel de practici, după caz, ar putea fi deosebit de relevante pentru întreprindere, pentru a evita un impact negativ de la bun început. Astfel de măsuri ar putea fi, de asemenea, relevante pentru a aborda impacturile negative care sunt cauzate în comun de întreprindere şi de partenerii săi de afaceri, de exemplu din cauza termenelor sau a specificaţiilor care le-au fost impuse de întreprindere. În plus, printr-o mai bună distribuire a valorii de-a lungul lanţului de activităţi, practicile responsabile de achiziţii sau de distribuţie contribuie la combaterea muncii copiilor, care survine adesea în ţări sau teritorii cu niveluri ridicate de sărăcie. Întreprinderile ar trebui, de asemenea, să ofere sprijin direcţionat şi proporţional unei întreprinderi mici şi mijlocii (IMM) care este partener de afaceri al întreprinderii, după caz, având în vedere resursele, cunoştinţele şi constrângerile IMM-ului, inclusiv prin furnizarea sau facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, formare sau modernizarea sistemelor de gestionare şi, în cazul în care respectarea codului de conduită sau a planului de acţiuni de prevenire ar pune în pericol viabilitatea IMM-ului, furnizarea de sprijin financiar direcţionat şi proporţional, cum ar fi finanţare directă, împrumuturi cu dobândă redusă, garanţii de aprovizionare continuă sau asistenţă pentru asigurarea finanţării. Noţiunea de "punere în pericol a viabilităţii unui IMM" ar trebui interpretată ca o posibilă cauzare a falimentului IMM-ului sau ca punerea IMM-ului într-o situaţie în care falimentul este iminent.

(47)Combaterea practicilor de achiziţie dăunătoare şi a presiunilor asupra producătorilor în ceea ce priveşte preţurile, în special asupra operatorilor mai mici, este deosebit de importantă în ceea ce priveşte vânzările de produse agricole şi alimentare. Pentru a aborda dezechilibrele de putere din sectorul agricol şi pentru a asigura preţuri echitabile în toate etapele lanţului de aprovizionare cu alimente şi a consolida poziţia fermierilor, întreprinderile mari de prelucrare a alimentelor şi marii comercianţi cu amănuntul ar trebui să îşi adapteze practicile de achiziţie şi să elaboreze şi să utilizeze politici de achiziţie care să contribuie la asigurarea unor salarii şi venituri de subzistenţă pentru furnizorii lor. Prin faptul că se aplică numai conduitei comerciale a celor mai mari operatori, şi anume a celor cu o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 450 000 000 EUR, prezenta directivă ar trebui să aducă beneficii producătorilor agricoli cu o putere de negociere mai mică. În plus, având în vedere că întreprinderile constituite în conformitate cu legislaţia unei ţări terţe fac, de asemenea, obiectul prezentei directive, acest lucru ar proteja producătorii agricoli din Uniune împotriva concurenţei neloiale şi împotriva practicilor dăunătoare ale operatorilor stabiliţi nu numai în interiorul, ci şi în afara Uniunii.

(48)Pentru a reflecta întreaga gamă de opţiuni pentru întreprindere în cazurile în care impacturile negative potenţiale nu au putut fi abordate prin măsurile de prevenire sau de atenuare descrise, prezenta directivă ar trebui să facă trimitere, de asemenea, la posibilitatea ca întreprinderea să încerce să obţină garanţii contractuale de la partenerul de afaceri indirect, în vederea asigurării conformităţii cu codul de conduită al întreprinderii sau cu un plan de acţiuni de prevenire, şi să ia măsurile adecvate pentru a verifica respectarea garanţiilor contractuale de către partenerul de afaceri indirect.

(49)Este posibil ca prevenirea potenţialelor impacturi negative să necesite colaborarea cu o altă întreprindere, de exemplu, la nivelul unui partener de afaceri indirect, cu o întreprindere care are o relaţie contractuală directă cu respectivul partener de afaceri indirect. În unele cazuri, colaborarea cu alte entităţi ar putea fi singura modalitate realistă de prevenire a potenţialelor impacturi negative cauzate chiar şi de partenerii de afaceri direcţi dacă influenţa întreprinderii nu este suficientă. Întreprinderea ar trebui să colaboreze cu entitatea care poate preveni sau atenua în modul cel mai eficace potenţialele impacturi negative acţionând individual sau împreună cu întreprinderea sau cu alte entităţi juridice, respectând totodată dreptul aplicabil, în special dreptul concurenţei.

(50)Pentru a asigura eficacitatea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea şi atenuarea impacturilor negative potenţiale, întreprinderile ar trebui să acorde prioritate colaborării cu parteneri de afaceri din lanţurile lor de activităţi, în loc să pună capăt relaţiei de afaceri, în ultimă instanţă după încercări nereuşite de a preveni şi atenua impacturile negative potenţiale. Cu toate acestea, pentru cazurile în care impacturile negative potenţiale nu au putut fi abordate prin astfel de măsuri adecvate, prezenta directivă ar trebui, de asemenea, să facă trimitere la obligaţia întreprinderilor, în ultimă instanţă, de a nu încheia relaţii noi sau de a nu prelungi relaţiile existente cu partenerul în cauză şi, în cazul în care există o perspectivă rezonabilă de schimbare, prin utilizarea sau intensificarea efectului de pârghie al întreprinderii prin suspendarea temporară a relaţiei de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză, de a adopta şi a pune în aplicare, fără întârzieri nejustificate, un plan consolidat de acţiuni de prevenire a impactului negativ specific, inclusiv un calendar specific şi adecvat pentru adoptarea şi punerea în aplicare a tuturor acţiunilor aferente, în cursul căruia întreprinderea poate, de asemenea, să caute parteneri de afaceri alternativi. Printre factorii care determină caracterul adecvat al calendarului pentru adoptarea şi punerea în aplicare a astfel de acţiuni s-ar putea număra gravitatea impactului negativ, necesitatea de a identifica orice impact negativ suplimentar şi de a lua măsuri pentru a-l preveni sau a-l atenua, inclusiv impacturile asupra IMM-urilor sau a micilor fermieri. Întreprinderile ar trebui să îşi suspende relaţiile de afaceri cu partenerul de afaceri, intensificând astfel efectul de pârghie şi crescând şansele ca impactul să fie abordat. Dacă nu există aşteptări rezonabile ca aceste eforturi să aibă succes, de exemplu, în situaţii de muncă forţată impusă de stat, sau dacă punerea în aplicare a planului consolidat de acţiuni de prevenire nu a reuşit să prevină sau să atenueze impactul negativ, întreprinderea ar trebui să aibă obligaţia de a înceta relaţia de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză dacă potenţialul impact negativ este grav. Pentru a permite întreprinderilor să îşi îndeplinească această obligaţie, statele membre ar trebui să prevadă posibilitatea de înceta relaţia de afaceri care face obiectul contractelor reglementate de legislaţia lor. Pentru a lua decizia de încetare sau suspendare a unei relaţii de afaceri, întreprinderea ar trebui să evalueze dacă se poate preconiza în mod rezonabil că impacturile negative ale unei astfel de acţiuni sunt în mod vădit mai grave decât impactul negativ care nu a putut fi prevenit sau atenuat în mod adecvat. În cazul în care întreprinderile suspendă temporar sau încetează relaţia de afaceri, acestea ar trebui să ia măsuri pentru a preveni, a atenua sau a opri impactul suspendării sau încetării, să transmită un preaviz rezonabil partenerului de afaceri şi să menţină decizia respectivă sub examinare. Este posibil ca prevenirea impacturilor negative la nivelul relaţiilor de afaceri indirecte să necesite colaborarea cu o altă entitate. În unele cazuri, colaborarea cu o altă întreprindere ar putea fi singura modalitate realistă de prevenire a impacturilor negative la nivelul relaţiilor de afaceri indirecte, în special în cazul în care partenerul de afaceri indirect nu este pregătit să încheie un contract cu întreprinderea.

(51)Deşi întreprinderile financiare reglementate fac obiectul obligaţiilor de diligenţă numai pentru partea din amonte a lanţurilor lor de activităţi, particularităţile serviciilor financiare, precum şi Orientările OCDE pentru întreprinderile multinaţionale oferă indicaţii cu privire la tipurile de măsuri pe care este adecvat şi eficace ca întreprinderile financiare să le ia în cadrul proceselor de diligenţă necesară. Astfel cum se subliniază şi în Orientările OCDE pentru întreprinderile multinaţionale, trebuie recunoscute particularităţile serviciilor financiare. Aşteptările sunt ca întreprinderile financiare reglementate să ia în considerare impacturile negative şi să îşi utilizeze aşa-numitul "efect de pârghie" pentru a influenţa întreprinderile. Exercitarea drepturilor acţionarilor poate fi o modalitate de exercitare a efectului de pârghie.

(52)În ceea ce priveşte partenerii de afaceri direcţi şi indirecţi, iniţiativele sectoriale şi multipartite pot contribui la crearea unui efect de pârghie suplimentar pentru identificarea, atenuarea şi prevenirea impacturilor negative. Prin urmare, ar trebui să fie posibil ca întreprinderile să participe la astfel de iniţiative pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor lor de diligenţă prevăzute la articolele 7-16 din prezenta directivă, în măsura în care astfel de iniţiative sunt adecvate pentru a sprijini îndeplinirea obligaţiilor respective. Sensul termenului de "iniţiative" este larg şi include o combinaţie de proceduri, instrumente şi mecanisme voluntare privind diligenţa necesară, dezvoltate şi supravegheate de guverne, asociaţii sectoriale, organizaţii interesate, inclusiv organizaţii ale societăţii civile sau grupări ori combinaţii ale acestora, la care întreprinderile pot participa pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor de diligenţă. Întreprinderile pot, după ce le-au evaluat caracterul adecvat, să utilizeze sau să se alăture unor analize relevante a riscurilor efectuate de către sector, de către iniţiative multipartite sau de membrii respectivelor iniţiative şi, prin intermediul unor astfel de iniţiative, pot lua măsuri adecvate eficace sau se pot alătura unor astfel de măsuri. Când acţionează astfel, întreprinderile ar trebui să monitorizeze eficacitatea acestor măsuri şi să continue să ia măsurile corespunzătoare, dacă este necesar, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care le revin. Pentru a asigura informarea completă cu privire la astfel de iniţiative, prezenta directiva ar trebui să facă trimitere, de asemenea, la posibilitatea facilitării de către statele membre şi Comisie a diseminării informaţiilor cu privire la astfel de iniţiative şi la rezultatele acestora. Comisia, în colaborare cu statele membre, ar trebui să emită orientări care stabilesc criteriile privind caracterul adecvat, alături de o metodologie prin care companiile să evalueze caracterul adecvat al sistemelor sectoriale şi al iniţiativelor multipartite. Întreprinderile ar putea recurge, de asemenea, la verificarea de către o parte terţă independentă, asupra şi din partea întreprinderilor din lanţurile lor de activităţi, pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor lor de diligenţă, în măsura în care o astfel de verificare este adecvată pentru a sprijini îndeplinirea obligaţiilor relevante. Verificarea de către o parte terţă independentă ar putea fi efectuată de alte întreprinderi sau de o iniţiativă sectorială sau multipartită. Părţile terţe independente care efectuează verificarea ar trebui să acţioneze cu obiectivitate şi independenţă deplină faţă de întreprindere, să nu se afle în niciun conflict de interese, să nu fie supuse niciunei influenţe externe, directe sau indirecte, şi să se abţină de la orice acţiune incompatibilă cu independenţa lor. În funcţie de natura impactului negativ, acestea ar trebui să aibă experienţă şi competenţă în domeniul mediului sau al drepturilor omului şi să răspundă pentru calitatea şi fiabilitatea verificării. Comisia, în colaborare cu statele membre, ar trebui să emită orientări care stabilesc criteriile privind caracterul adecvat, alături de o metodologie prin care companiile să evalueze caracterul adecvat al părţilor terţe independente care efectuează verificarea, precum şi orientări pentru monitorizarea exactităţii, eficacităţii şi integrităţii verificării de către o parte terţă independentă. Aceste orientări sunt esenţiale pentru remedierea deficienţelor auditurilor ineficace. Întreprinderile care participă la iniţiative sectoriale sau multipartite sau care utilizează verificarea de către părţi terţe sau clauze contractuale pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor de diligenţă ar trebui să poată totuşi fi penalizate sau considerate răspunzătoare pentru încălcări ale prezentei directive şi pentru prejudicii suferite de victime ca urmare a încălcării acesteia.

(53)În temeiul obligaţiilor de diligenţă prevăzute de prezenta directivă, în cazul în care o întreprindere identifică impacturi negative reale asupra drepturilor omului sau asupra mediului, aceasta ar trebui să ia măsurile adecvate pentru a le opri. Aşteptările pot fi ca o întreprindere să fie în măsură să oprească impacturile negative reale atât în cadrul propriilor operaţiuni, cât şi al operaţiunilor filialelor sale. Cu toate acestea, ar trebui clarificat faptul că, în cazul în care nu se poate opri impactul negativ, întreprinderile ar trebui să reducă la minimum amploarea unui astfel de impact. Reducerea la minimum a amplorii impacturilor negative ar trebui să necesite un rezultat care să fie cât mai apropiat posibil de oprirea impactului negativ. Prin urmare, întreprinderea ar trebui să reevalueze periodic circumstanţele care au împiedicat-o să oprească impactul negativ şi dacă impactul negativ poate fi oprit. Pentru a le oferi întreprinderilor claritate şi securitate juridică, prezenta directivă ar trebui să specifice acţiunile pe care ar trebui să le iniţieze întreprinderile pentru a opri impacturile negative reale asupra drepturilor omului şi asupra mediului şi pentru a reduce la minimum amploarea acestora, după caz, în funcţie de circumstanţe. Atunci când se evaluează măsurile adecvate pentru a opri sau a reduce la minimum amploarea impacturilor negative, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de aşa-numitul "nivel de implicare a întreprinderii într-un impact negativ", în concordanţă cu cadrele internaţionale, şi de capacitatea întreprinderii de a influenţa partenerul de afaceri care cauzează sau cauzează în comun impactul negativ. Întreprinderile ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a opri sau a reduce la minimum amploarea impacturilor negative pe care le cauzează ele însele (aşa-numita "cauzare" a impactului negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional) sau împreună cu filialele lor sau cu partenerii lor de afaceri (aşa-numita "contribuţie" la impactul negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional). Acest lucru se aplică indiferent dacă terţe părţi din afara lanţului de activităţi al întreprinderii cauzează, de asemenea, impactul negativ. Cauzarea în comun a impactului negativ nu se limitează la implicarea egală a întreprinderii şi a filialei sale sau a partenerului său de afaceri în impactul negativ, ci ar trebui să acopere toate cazurile de acţiuni sau omisiuni ale întreprinderii care cauzează impactul negativ în combinaţie cu acţiunile sau omisiunile filialelor sau ale partenerilor de afaceri, inclusiv cazurile în care întreprinderea facilitează sau stimulează în mod substanţial cauzarea unui impact negativ de către un partener de afaceri, excluzând contribuţiile minore sau nesemnificative. În cazul în care impacturile negative care apar în lanţurile de activităţi ale întreprinderilor nu sunt cauzate de întreprinderi însele sau împreună cu alte entităţi juridice, ci exclusiv de partenerii lor de afaceri din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor (aşa-numita "legătură directă" cu impactul negativ, astfel cum se menţionează în cadrul internaţional), întreprinderile ar trebui totuşi să urmărească fie să-şi utilizeze influenţa pentru a opri sau a reduce la minimum amploarea impactului negativ cauzat de partenerii lor de afaceri, fie să-şi sporească influenţa în acest scop. Utilizarea exclusivă a noţiunii de "cauzare" a impactului negativ în locul termenilor menţionaţi mai sus utilizaţi în cadrele internaţionale evită confuzia cu termenii juridici existenţi în sistemele juridice naţionale, acoperind în acelaşi timp aceleaşi relaţii cauzale precum cele descrise în cadrele respective. În acest context, în concordanţă cu cadrele internaţionale, influenţa întreprinderii asupra unui partener de afaceri ar trebui să includă, pe de o parte, capacitatea acesteia de a convinge partenerul de afaceri să oprească sau să reducă la minimum amploarea impacturilor negative (de exemplu, pe bază de putere pe piaţă, cerinţe de precalificare sau corelarea stimulentelor pentru întreprinderi cu drepturile omului şi performanţa de mediu) şi, pe de altă parte, gradul de influenţă sau de efect de pârghie pe care întreprinderea l-ar putea exercita în mod rezonabil, de exemplu prin cooperarea cu partenerul de afaceri în cauză sau prin colaborarea cu o altă întreprindere care este partenerul de afaceri direct al partenerului de afaceri asociat cu impactul negativ.

(54)Pentru a respecta obligaţia de a opri sau de a reduce la minimum amploarea impacturilor negative reale în temeiul prezentei directive, întreprinderilor ar trebui să li se impună să ia următoarele măsuri adecvate, după caz. Dacă este necesar din cauza faptului că impactul negativ nu poate fi oprit imediat, întreprinderile ar trebui să elaboreze şi să pună în aplicare un plan de acţiuni corective. Întreprinderile ar trebui să încerce să obţină garanţii contractuale de la un partener de afaceri direct, potrivit cărora acesta va asigura respectarea codului de conduită şi, dacă este necesar, a planului de acţiuni corective, inclusiv prin solicitarea de garanţii contractuale corespunzătoare de la partenerii săi, în măsura în care activităţile acestora fac parte din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor. Garanţiile contractuale ar trebui concepute astfel încât să asigure repartizarea adecvată a responsabilităţilor între întreprindere şi partenerii de afaceri. Garanţiile contractuale ar trebui să fie însoţite de măsuri adecvate de verificare a conformităţii. Cu toate acestea, întreprinderea ar trebui să aibă numai obligaţia de a solicita garanţiile contractuale, întrucât obţinerea acestora poate depinde de circumstanţe. Întreprinderile ar trebui, de asemenea, să facă investiţii financiare sau nefinanciare, ajustări sau modernizări, cu scopul de a opri sau de a reduce la minimum amploarea impacturilor negative, şi să colaboreze cu alte întreprinderi, în conformitate cu dreptul Uniunii. După caz, întreprinderile ar trebui să adapteze planurile de afaceri, strategiile şi operaţiunile generale, inclusiv practicile de achiziţii, şi să elaboreze şi să utilizeze politici de achiziţii care să contribuie la salarii şi venituri de subzistenţă pentru furnizorii lor şi care să nu încurajeze impacturi negative reale asupra drepturilor omului sau a mediului. Pentru a-şi exercita diligenţa necesară în mod eficace şi eficient, întreprinderile ar trebui, de asemenea, să efectueze modificările sau îmbunătăţirile necesare ale practicilor lor de proiectare şi distribuţie, pentru a aborda impacturile negative care apar atât în partea din amonte, cât şi în partea din aval a lanţurilor lor de activităţi, înainte şi după realizarea produsului. Adoptarea şi adaptarea unor astfel de practici, după caz, ar putea fi deosebit de relevante pentru întreprindere pentru a evita un impact negativ de la bun început. Astfel de măsuri ar putea fi, de asemenea, relevante pentru a aborda impacturile negative care sunt cauzate în comun de întreprindere şi de partenerii săi de afaceri, de exemplu din cauza termenelor sau a specificaţiilor care le-au fost impuse de întreprindere. În plus, printr-o mai bună distribuire a valorii de-a lungul lanţului de activităţi, practicile responsabile de achiziţii sau de distribuţie contribuie la combaterea muncii copiilor, care survine adesea în ţări sau teritorii cu niveluri ridicate de sărăcie. Întreprinderile ar trebui, de asemenea, să ofere sprijin direcţionat şi proporţional unui IMM care este partener de afaceri al întreprinderii, după caz, având în vedere resursele, cunoştinţele şi constrângerile IMM-ului, inclusiv prin furnizarea sau facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, formare sau modernizarea sistemelor de gestionare şi, în cazul în care respectarea codului de conduită sau a planului de acţiuni corective ar pune în pericol viabilitatea IMM-ului, furnizarea de sprijin financiar direcţionat şi proporţional, cum ar fi finanţare directă, împrumuturi cu dobândă redusă, garanţii de aprovizionare continuă sau asistenţă pentru asigurarea finanţării. Noţiunea de "punere în pericol a viabilităţii unui IMM" ar trebui interpretată ca o posibilă cauzare a falimentului IMM-ului sau ca punerea IMM-ului într-o situaţie în care falimentul este iminent.

(55)Pentru a reflecta întreaga gamă de opţiuni pentru întreprindere în cazurile în care impacturile negative reale nu au putut fi abordate prin măsurile descrise, prezenta directivă ar trebui să facă trimitere, de asemenea, la posibilitatea ca întreprinderea să încerce să obţină garanţii contractuale de la partenerul de afaceri indirect, în vederea asigurării conformităţii cu codul de conduită al întreprinderii sau cu un plan de acţiuni corective, şi să ia măsurile adecvate pentru a verifica respectarea garanţiilor contractuale de către partenerul de afaceri indirect.

(57)Pentru a asigura eficacitatea măsurilor adecvate pentru oprirea sau reducerea la minimum a impacturilor negative reale, întreprinderile ar trebui să acorde prioritate colaborării cu partenerii de afaceri din lanţurile lor de activităţi, în loc de a înceta relaţia de afaceri, în ultimă instanţă după încercări nereuşite de a opri sau de a reduce la minimum amploarea impacturilor negative reale. Cu toate acestea, pentru cazurile în care impacturile negative reale nu au putut fi oprite sau amploarea lor nu a putut fi redusă la minimum în mod corespunzător prin astfel de măsuri adecvate, prezenta directivă ar trebui, de asemenea, să facă trimitere la obligaţia întreprinderilor, în ultimă instanţă, de a nu încheia relaţii noi sau de a nu prelungi relaţiile existente cu partenerul în cauză şi, în cazul în care există o perspectivă rezonabilă de schimbare, prin utilizarea sau intensificarea efectului de pârghie al întreprinderii prin suspendarea temporară a relaţiei de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză, de a adopta şi a pune în aplicare, fără întârzieri nejustificate, un plan consolidat de acţiuni corective pentru impactul negativ specific, inclusiv un calendar specific şi adecvat pentru adoptarea şi punerea în aplicare a tuturor acţiunilor aferente, în cursul căruia întreprinderea poate, de asemenea, să caute parteneri de afaceri alternativi. Printre factorii care determină caracterul adecvat al calendarului pentru adoptarea şi punerea în aplicare a acţiunilor respective s-ar putea număra gravitatea impactului negativ, necesitatea de a identifica orice impact negativ suplimentar, precum şi impacturile asupra IMM-urilor sau a micilor fermieri, şi de a lua măsuri pentru a le opri sau a le reduce la minimum. Întreprinderile ar trebui să îşi suspende relaţiile de afaceri cu partenerul de afaceri, intensificând astfel efectul de pârghie şi crescând şansele ca impactul să fie abordat. Dacă nu există aşteptări rezonabile ca aceste eforturi să aibă succes, de exemplu, în situaţii de muncă forţată impusă de stat, sau dacă punerea în aplicare a planului consolidat de acţiuni corective nu a reuşit să oprească sau să reducă la minimum amploarea impactului negativ, întreprinderea ar trebui să aibă obligaţia de a înceta relaţia de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză dacă impactul negativ real este grav. Pentru a permite întreprinderilor să îşi îndeplinească această obligaţie, statele membre ar trebui să prevadă posibilitatea de înceta relaţia de afaceri care face obiectul contractelor reglementate de legislaţia lor. Pentru a lua decizia de încetare sau suspendare a unei relaţii de afaceri, întreprinderea ar trebui să evalueze dacă se poate preconiza în mod rezonabil că impacturile negative ale unei astfel de acţiuni sunt în mod vădit mai grave decât impactul negativ care nu a putut fi oprit sau a cărui amploare nu a putut fi redusă la minimum în mod adecvat. În cazul în care întreprinderile suspendă temporar sau încetează relaţia de afaceri, acestea ar trebui să ia măsuri pentru a preveni, a atenua sau a opri impactul suspendării sau încetării, să transmită un preaviz rezonabil partenerului de afaceri şi să menţină decizia respectivă sub examinare. Este posibil ca oprirea impacturilor negative la nivelul relaţiilor de afaceri indirecte să necesite colaborarea cu o altă entitate. În unele cazuri, colaborarea cu o altă întreprindere ar putea fi singura modalitate realistă de oprire a impacturilor negative reale la nivelul relaţiilor de afaceri indirecte, în special în cazul în care partenerul de afaceri indirect nu este pregătit să încheie un contract cu întreprinderea.

(58)În cazul în care o întreprindere a cauzat sau a cauzat în comun un impact negativ real, întreprinderea respectivă ar trebui să asigure remediere. Termenul "remediere" înseamnă readucerea persoanei sau a persoanelor afectate, a comunităţilor sau a mediului într-o stare echivalentă sau cât mai apropiată posibil de starea în care s-ar fi aflat dacă impactul negativ real nu s-ar fi produs, proporţională cu implicarea întreprinderii în impactul negativ, inclusiv prin despăgubirea financiară sau nefinanciară acordată de întreprindere unei persoane sau mai multor persoane afectate de impactul negativ real şi, după caz, rambursarea costurilor suportate de autorităţile publice pentru orice măsuri de remediere necesare. Statele membre ar trebui să se asigure că părţile interesate afectate de un impact negativ nu au obligaţia de a solicita remediere înainte de depunerea cererilor în instanţă. Statele membre ar trebui să se asigure că, atunci când întreprinderea nu furnizează remediere în cazul în care a cauzat sau a cauzat în comun impactul negativ real, autoritatea de supraveghere competentă are competenţa, din proprie iniţiativă sau ca urmare a unor suspiciuni motivate care i-au fost comunicate în conformitate cu prezenta directivă, de a dispune ca întreprinderea să asigure remedierea corespunzătoare. Acest lucru nu aduce atingere, într-o astfel de situaţie, impunerii de sancţiuni pentru încălcarea dispoziţiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive şi nici angajării răspunderii civile în faţa unei instanţe naţionale. În cazul în care impactul negativ real este cauzat numai de partenerul de afaceri al întreprinderii, întreprinderea poate asigura remedierea voluntară. De asemenea, întreprinderea îşi poate utiliza capacitatea de a influenţa partenerul de afaceri care cauzează sau cauzează în comun impactul negativ pentru a face posibilă remedierea.

(59)Întreprinderile ar trebui să ofere persoanelor şi organizaţiilor posibilitatea de a depune plângeri direct la sediul lor în cazul unor suspiciuni legitime cu privire la impactul negativ real sau potenţial asupra drepturilor omului şi asupra mediului. Printre persoanele şi organizaţiile care ar putea depune astfel de plângeri ar trebui să se numere persoanele care sunt afectate sau care au motive întemeiate să considere că ar putea fi afectate, precum şi reprezentanţii legitimi ai acestor persoane, care acţionează în numele lor, cum ar fi organizaţii ale societăţii civile şi apărătorii drepturilor omului; sindicate şi alţi reprezentanţi ai lucrătorilor ce reprezintă persoane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul lanţului de activităţi în cauză; şi organizaţii ale societăţii civile care activează şi au experienţă în domeniile legate de impactul negativ asupra mediului care face obiectul plângerii. Întreprinderile ar trebui să stabilească o procedură echitabilă, disponibilă public, accesibilă, previzibilă şi transparentă pentru tratarea plângerilor respective şi să informeze lucrătorii, sindicatele şi alţi reprezentanţi ai lucrătorilor relevanţi cu privire la aceasta. Întreprinderile ar trebui, de asemenea, să instituie un mecanism accesibil pentru transmiterea notificărilor de către persoane şi organizaţii în cazul în care acestea deţin informaţii sau au suspiciuni cu privire la impacturi negative reale sau potenţiale. Pentru a reduce sarcina asupra întreprinderilor, acestea ar trebui să poată participa la proceduri de tratare a plângerilor şi mecanisme de notificare colaborative, cum ar fi cele instituite în comun de întreprinderi, de exemplu, de către un grup de întreprinderi, prin intermediul asociaţiilor sectoriale, al iniţiativelor multipartite sau prin acorduri-cadru globale. Depunerea unei notificări sau a unei plângeri nu ar trebui să constituie o condiţie prealabilă sau să împiedice persoana care o depune să aibă acces la procedura privind suspiciunile motivate sau la mecanismele judiciare sau alte mecanisme extrajudiciare, cum ar fi punctele de contact naţionale ale OCDE, în cazul în care acestea există. Dispoziţiile privind procedura de tratare a plângerilor şi mecanismul de notificare în temeiul prezentei directive ar trebui să fie de aşa natură încât să evite ca accesul la reprezentanţii unei întreprinderi să conducă la solicitări nerezonabile. În conformitate cu standardele internaţionale, persoanele care depun plângeri, în cazul în care nu le depun în mod anonim, ar trebui să aibă dreptul de a cere din partea întreprinderi înştiinţări în timp util şi adecvate privind acţiunile subsecvente întreprinse, precum şi de a se întâlni cu reprezentanţi ai întreprinderii la un nivel adecvat pentru a discuta cu privire la impactul negativ grav real sau potenţial care face obiectul plângerii şi la eventuala remediere, să primească o expunere a motivelor pentru care o plângere a fost considerată întemeiată sau nefondată şi, în cazul în care aceasta este considerată întemeiată, să primească informaţii cu privire la măsurile şi acţiunile luate sau care urmează să fie luate de întreprindere. Întreprinderile ar trebui să ia măsuri disponibile în mod rezonabil pentru a preveni orice formă de represalii, asigurând confidenţialitatea identităţii persoanei sau organizaţiei care depune notificarea, în conformitate cu dreptul intern. Formularea "echitabilă, disponibilă public, accesibilă, previzibilă şi transparentă" ar trebui înţeleasă în concordanţă cu principiul 31 din Principiile directoare ale ONU, care impune ca procedurile să fie legitime, accesibile, previzibile, echitabile, transparente, compatibile cu drepturile, precum şi să fie o sursă de învăţare continuă, astfel cum se menţionează şi în Comentariul general nr. 16 al Comitetului pentru drepturile copilului al ONU. Lucrătorii şi reprezentanţii acestora ar trebui, de asemenea, să fie protejaţi în mod corespunzător, iar eventualele eforturi extrajudiciare de remediere nu ar trebui să împiedice negocierile colective şi activitatea sindicatelor şi nu ar trebui în niciun caz să submineze rolul sindicatelor legitime sau al reprezentanţilor lucrătorilor în soluţionarea litigiilor legate de muncă. Întreprinderile ar trebui să asigure accesibilitatea mecanismelor de notificare şi a procedurilor de depunere a plângerilor pentru părţile interesate, ţinând seama în mod corespunzător de obstacolele relevante.

(60)Având în vedere lista mai extinsă de persoane sau organizaţii care au dreptul de a depune o plângere, precum şi sfera mai largă de subiecte ale plângerilor, procedura de tratare a plângerilor în temeiul prezentei directive ar trebui să fie înţeleasă din punct de vedere juridic ca un mecanism care este separat de procedura de raportare internă instituită de întreprinderi în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1937 a Parlamentului European şi a Consiliului (¹⁶). În cazul în care încălcarea dreptului Uniunii sau a dreptului intern inclusă în domeniul de aplicare material al directivei respective poate fi considerată ca fiind un impact negativ, iar persoana care efectuează raportarea este un angajat al întreprinderii afectat în mod direct de impactul negativ, atunci persoana respectivă ar putea utiliza ambele proceduri: mecanismul de tratare a plângerilor în conformitate cu prezenta directivă şi o procedură de raportare internă stabilită în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1937. Cu toate acestea, în cazul în care una dintre condiţiile de mai sus nu este îndeplinită, persoana ar trebui să fie în măsură să acţioneze doar prin intermediul unei singure proceduri.

(61)Întreprinderile ar trebui să monitorizeze punerea în aplicare şi eficacitatea măsurilor privind diligenţa necesară. Ele ar trebui să efectueze evaluări periodice privind propriile operaţiuni, cele ale filialelor lor şi, în cazul în care sunt legate de lanţul de activităţi al întreprinderii, cele ale partenerilor lor de afaceri, pentru a evalua punerea în aplicare şi a monitoriza adecvarea şi eficacitatea identificării, prevenirii, reducerii la minimum, opririi şi atenuării impacturilor negative. Astfel de evaluări ar trebui să verifice dacă impacturile negative sunt identificate în mod corespunzător, dacă sunt puse în aplicare măsuri privind diligenţa necesară şi dacă impacturile negative au fost prevenite ori oprite în mod efectiv. Pentru a se asigura faptul că sunt actualizate, astfel de evaluări ar trebui efectuate fără întârzieri nejustificate după producerea unei modificări semnificative, dar cel puţin o dată la 12 luni, şi ar trebui revizuite la mijlocul perioadei în cazul în care există motive întemeiate să se considere că ar fi putut surveni noi riscuri semnificative de impact negativ. O modificare semnificativă ar trebui înţeleasă ca o modificare a statu-quo-ului propriilor operaţiuni ale întreprinderii, al operaţiunilor filialelor sale sau ale partenerilor săi de afaceri, al mediului juridic sau de afaceri sau orice altă schimbare substanţială a situaţiei întreprinderii sau a contextului în care operează aceasta. Exemple de modificări semnificative ar putea fi cazuri în care întreprinderea îşi începe activitatea într-un nou sector economic sau într-o nouă zonă geografică, începe să fabrice produse noi sau modifică modul de fabricare a produselor existente utilizând tehnologii cu impact negativ potenţial mai mare sau îşi modifică structura corporativă prin restructurare sau prin fuziuni sau achiziţii. Motive întemeiate pentru a considera că există noi riscuri pot apărea în diferite moduri, inclusiv aflând despre impactul negativ din informaţii disponibile în mod public, prin dialog cu părţile interesate sau prin notificări. Întreprinderile ar trebui să păstreze timp de cel puţin cinci ani documentaţia care demonstrează respectarea acestei cerinţe. O astfel de documentaţie ar trebui să includă cel puţin, după caz, impacturile identificate şi evaluările aprofundate în temeiul articolului 8, planul de acţiuni de prevenire şi/sau de acţiuni corective în temeiul articolului 10 alineatul (2) litera (a) şi al articolului 11 alineatul (3) litera (b), dispoziţiile contractuale obţinute sau contractele încheiate în temeiul articolului 10 alineatul (2) litera (b), al articolului 10 alineatul (4) şi al articolului 11 alineatul (3) litera (c), al articolului 11 alineatul (5), verificările efectuate în temeiul articolului 10 alineatul (5) şi al articolului 11 alineatul (6), măsurile de remediere, evaluările periodice ca parte a obligaţiei de monitorizare a întreprinderii, precum şi notificările şi plângerile. Întreprinderile financiare ar trebui să efectueze evaluări periodice numai ale propriilor operaţiuni, ale operaţiunilor filialelor lor şi cele ale partenerilor lor de afaceri din amonte.

(62)Ca şi în cazul standardelor internaţionale existente stabilite de Principiile directoare ale ONU şi cadrul OCDE, cerinţa privind diligenţa necesară prevede, printre altele, comunicarea de informaţii relevante la nivel extern cu privire la politicile, procesele şi activităţile de diligenţă necesară vizând identificarea şi abordarea impacturilor negative reale sau potenţiale, inclusiv constatările şi rezultatele activităţilor respective. Directiva 2013/34/UE stabileşte obligaţii de raportare relevante pentru întreprinderile aflate sub incidenţa prezentei directive. În plus, Regulamentul (UE) 2019/2088 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁷) stabileşte, pentru întreprinderile financiare, obligaţii suplimentare de raportare privind informaţiile privind durabilitatea în sectorul serviciilor financiare. Prin urmare, pentru a evita dublarea obligaţiilor de raportare, prezenta directivă nu ar trebui să introducă noi obligaţii de raportare în plus faţă de cele prevăzute în Directiva 2013/34/UE pentru întreprinderile care intră sub incidenţa Directivei 2013/34/UE şi nici faţă de standardele de raportare care ar trebui elaborate în temeiul acesteia. Pentru a-şi îndeplini obligaţia de comunicare ca parte a obligaţiei de diligenţă în temeiul prezentei directive, întreprinderile ar trebui să publice pe site-ul lor web o declaraţie anuală, în cel puţin una dintre limbile oficiale ale Uniunii, într-un termen rezonabil, dar nu mai târziu de 12 luni de la data bilanţului exerciţiului financiar pentru care este întocmită declaraţia, cu excepţia cazului în care întreprinderea face obiectul cerinţelor de raportare privind durabilitatea prevăzute în Directiva 2013/34/UE. În cazurile în care o întreprindere nu este obligată să raporteze în conformitate cu articolul 19a sau 29a din Directiva 2013/34/UE, declaraţia ar trebui publicată până la data publicării situaţiilor financiare anuale. Declaraţia anuală ar trebui transmisă organismului de colectare desemnat cu scopul de a o face accesibilă în punctul unic de acces european, astfel cum a fost instituit prin Regulamentul (UE) 2023/2859 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁸). Pentru a asigura condiţii uniforme de punere în aplicare a normelor privind accesibilitatea informaţiilor în punctul unic de acces european, ar trebui să i se confere Comisiei competenţe de executare. Spre a spori securitatea juridică, anexa la Regulamentul (UE) 2023/2859 ar trebui modificată prin introducerea trimiterii la prezenta directivă.

(63)Cerinţa impusă întreprinderilor din domeniul de aplicare al prezentei directive şi care, totodată, fac obiectul cerinţelor de raportare în temeiul articolelor 19a, 29a şi 40a din Directiva 2013/34/UE de a raporta cu privire la procesul lor de diligenţă necesară, astfel cum se prevede la articolele 19a, 29a şi 40a din Directiva 2013/34/UE, ar trebui înţeleasă ca o cerinţă pentru întreprinderi de a descrie modul în care pun în aplicare obligaţia de diligenţă, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă.

(64)Obiectivul prezentei directive nu este de a solicita întreprinderilor să facă cunoscute public capitalul intelectual, proprietatea intelectuală, know-how-ul sau rezultatele inovării care ar putea fi considerate secrete comerciale, aşa cum sunt definite în Directiva (UE) 2016/943. Prin urmare, cerinţele de raportare prevăzute în prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere Directivei (UE) 2016/943. De asemenea, prezenta directivă ar trebui să se aplice fără a aduce atingere Regulamentului (UE) nr. 596/2014 al Parlamentului European şi al Consiliului (¹⁹).

(65)Pentru a aplica în mod semnificativ diligenţa necesară în materie de drepturi ale omului şi de mediu, întreprinderile ar trebui să ia măsuri adecvate pentru a desfăşura o colaborare efectivă cu părţile interesate pentru procesul de realizare a acţiunilor de diligenţă necesară. Fără a aduce atingere Directivei (UE) 2016/943, colaborarea efectivă ar trebui să includă furnizarea de informaţii relevante şi cuprinzătoare părţilor interesate consultate, precum şi consultări continue care să permită o interacţiune şi un dialog veritabile la nivelul corespunzător, cum ar fi la nivel de proiect sau de sit, şi cu o periodicitate corespunzătoare. Colaborarea substanţială cu părţile interesate consultate ar trebui să ţină seama în mod corespunzător de barierele din calea implicării, să asigure faptul că părţile interesate nu sunt supuse represaliilor, inclusiv prin păstrarea confidenţialităţii şi a anonimatului, şi ar trebui să se acorde o atenţie deosebită nevoilor părţilor interesate vulnerabile, precum şi vulnerabilităţilor care se suprapun şi factorilor care se intersectează, inclusiv ţinând seama de grupările şi comunităţile potenţial afectate, de exemplu cele protejate în temeiul Declaraţiei ONU privind drepturile popoarelor indigene şi cele acoperite în Declaraţia ONU privind apărătorii drepturilor omului. Există situaţii în care nu va fi posibil să se organizeze o colaborare substanţială cu părţile interesate consultate, sau în care este utilă implicarea perspectivelor suplimentare ale unor experţi pentru a permite întreprinderii să respecte pe deplin cerinţele prezentei directive. În astfel de cazuri, întreprinderile ar trebui să se consulte, în plus, cu experţi, cum ar fi organizaţii ale societăţii civile sau persoane fizice sau juridice care apără drepturile omului sau mediul, pentru a obţine informaţii credibile cu privire la impacturile negative reale sau potenţiale. Consultarea angajaţilor şi a reprezentanţilor acestora ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu dreptul relevant al Uniunii, şi după caz, cu dreptul intern şi cu contractele colective de muncă şi fără a aduce atingere drepturilor lor aplicabile la informare, consultare şi participare, în special a celor reglementate de legislaţia relevantă a Uniunii în domeniul ocupării forţei de muncă şi al drepturilor sociale, inclusiv Directiva 2001/86/CE a Consiliului (²⁰) şi Directivele 2002/14/CE (²¹) şi 2009/38/CE (²²) ale Parlamentului European şi ale Consiliului. În sensul prezentei directive, conceptul "angajaţi" ar trebui să fie înţeles ca incluzând lucrătorii temporari şi alţi lucrători cu forme atipice de ocupare a forţei de muncă, cu condiţia ca aceştia să îndeplinească criteriile de determinare a statutului unui lucrător stabilite de CJUE. Atunci când desfăşoară consultări, întreprinderile ar trebui să se poată baza pe iniţiative sectoriale în măsura în care ele sunt adecvate pentru a sprijini colaborarea efectivă. Utilizarea iniţiativelor sectoriale sau multipartite nu este suficientă în sine pentru a îndeplini obligaţia de a consulta angajaţii şi reprezentanţii acestora.

(66)Pentru a oferi întreprinderilor instrumente care să le ajute să îşi respecte cerinţele privind diligenţa necesară de-a lungul lanţurilor lor de activităţi, Comisia, în consultare cu statele membre şi cu părţile interesate, ar trebui să ofere orientări cu privire la clauzele contractuale tip, care pot fi utilizate în mod voluntar de întreprinderi ca instrument care să contribuie la îndeplinirea obligaţiilor care le revin în temeiul articolelor 10 şi 11. Orientările ar trebui să vizeze facilitarea unei repartizări clare a sarcinilor între părţile contractante şi a cooperării continue, astfel încât să se evite transferul obligaţiilor prevăzute în prezenta directivă către un partener de afaceri şi anularea în mod automat a contractului în cazul unei încălcări. Orientările ar trebui să reflecte principiul că simpla utilizare a garanţiilor contractuale nu poate, în sine, să îndeplinească standardele privind diligenţa necesară prevăzute în prezenta directivă.

(67)Pentru a oferi sprijin şi instrumente practice întreprinderilor sau autorităţilor statelor membre cu privire la modul în care întreprinderile ar trebui să îşi îndeplinească obligaţiile de diligenţă în mod concret şi pentru a oferi sprijin părţilor interesate, Comisia, utilizând ca referinţă orientările şi standardele internaţionale relevante şi în consultare cu statele membre şi cu părţile interesate, cu Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, cu Agenţia Europeană de Mediu, cu Autoritatea Europeană a Muncii şi, după caz, cu organizaţiile internaţionale şi alte organisme care au expertiză în ceea ce priveşte diligenţa necesară, ar trebui să emită orientări, inclusiv orientări generale şi orientări pentru sectoare specifice sau impacturi negative specifice, precum şi cu privire la interacţiunea dintre prezenta directivă şi alte acte legislative ale Uniunii care urmăresc aceleaşi obiective şi prevăd obligaţii mai extinse sau mai specifice.

(68)Instrumentele şi tehnologiile digitale, cum ar fi cele utilizate pentru localizarea, supravegherea sau urmărirea materiilor prime, a bunurilor şi a produselor de-a lungul lanţurilor valorice, de exemplu, sateliţi, drone, radare sau soluţii bazate pe platforme, ar putea oferi sprijin şi reduce costurile în ceea ce priveşte colectarea de date pentru gestionarea lanţurilor valorice, inclusiv pentru identificarea şi evaluarea impacturilor negative, pentru prevenire şi atenuare, precum şi pentru monitorizarea eficacităţii măsurilor de diligenţă necesară. Pentru a ajuta întreprinderile să-şi îndeplinească obligaţiile de diligenţă de-a lungul lanţului lor valoric, ar trebui încurajată şi promovată utilizarea unor astfel de instrumente şi tehnologii. În acest scop, Comisia ar trebui să emită orientări cu informaţii utile şi trimiteri la resurse adecvate. Atunci când utilizează instrumente şi tehnologii digitale, întreprinderile ar trebui să ia în considerare şi să abordeze în mod corespunzător posibilele riscuri asociate acestora şi să instituie mecanisme de verificare a caracterului adecvat al informaţiilor obţinute.

(69)Deşi IMM-urile nu sunt incluse în domeniul de aplicare al prezentei directive, acestea ar putea fi afectate de dispoziţiile acesteia în calitate de contractanţi sau subcontractanţi ai întreprinderilor care intră în domeniul de aplicare. Cu toate acestea, scopul este de a reduce sarcina financiară sau administrativă asupra IMM-urilor, multe dintre acestea confruntându-se deja cu dificultăţi în contextul crizei economice şi sanitare mondiale. Pentru a sprijini IMM-urile, statele membre, cu sprijinul Comisiei, ar trebui să creeze şi să opereze, individual sau în comun, site-uri web, portaluri sau platforme specializate şi uşor de utilizat pentru a oferi informaţii şi sprijin întreprinderilor şi, de asemenea, statele membre ar putea să sprijine financiar IMM-urile şi să le ajute să îşi consolideze capacităţile. Un astfel de sprijin ar putea, de asemenea, să fie accesibil şi, dacă este necesar, adaptat şi extins la operatorii economici din amonte din ţările terţe. Întreprinderile aflate în parteneriate de afaceri cu IMM-uri sunt, de asemenea, încurajate să le sprijine în respectarea măsurilor privind diligenţa necesară şi să utilizeze cerinţe echitabile, rezonabile, nediscriminatorii şi proporţionale faţă de IMM-uri.

(70)Comisia ar trebui să înfiinţeze un serviciu unic de asistenţă privind diligenţa necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor. Acest serviciu unic de asistenţă ar trebui să fie în măsură să colaboreze cu autorităţile naţionale relevante din fiecare stat membru şi să solicite informaţii de la acestea, inclusiv de la serviciile naţionale de asistenţă, în cazul în care acestea există, de exemplu pentru ajutor în adaptarea informaţiilor şi a orientărilor la contextele naţionale, precum şi în diseminarea acestora, fără a aduce atingere repartizării funcţiilor şi a competenţelor între autorităţile din cadrul sistemelor naţionale. Serviciul unic de asistenţă şi autorităţile naţionale relevante ar trebui, de asemenea, să colaboreze între ele pentru a asigura cooperarea transfrontalieră.

(71)Pentru a completa sprijinul acordat de statele membre întreprinderilor, inclusiv IMM-urilor, în punerea în aplicare a obligaţiilor lor de diligenţă, Comisia s-ar putea baza pe instrumentele, proiectele şi alte acţiuni existente ale Uniunii care contribuie la punerea în aplicare a obligaţiei de diligenţă în Uniune şi în ţările terţe. Aceasta poate institui noi măsuri de sprijin care să susţină întreprinderile, inclusiv IMM-urile, în ceea ce priveşte cerinţele privind diligenţa necesară, inclusiv un observator pentru transparenţa lanţului de activităţi şi facilitarea iniţiativelor sectoriale sau multipartite.

(72)Comisia ar putea completa măsurile de sprijin ale statelor membre valorificând acţiunile existente ale Uniunii pentru a sprijini operatorii economici din amonte să îşi consolideze capacitatea de a preveni şi de a atenua în mod eficace impacturile negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului ale operaţiunilor lor şi ale relaţiilor lor de afaceri, acordând o atenţie deosebită provocărilor cu care se confruntă micii fermieri. Uniunea şi statele membre, în limitele competenţelor lor respective, sunt încurajate să îşi utilizeze instrumentele de vecinătate, de dezvoltare şi de cooperare internaţională, inclusiv acordurile comerciale, cu scopul de a sprijini guvernele ţărilor terţe şi operatorii economici din amonte din ţările terţe să abordeze impacturile negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului ale operaţiunilor lor şi ale relaţiilor lor de afaceri din amonte. Aceasta ar putea include colaborarea cu guvernele ţărilor partenere, cu sectorul privat local şi cu părţile interesate pentru abordarea cauzelor profunde ale impacturilor negative asupra drepturilor omului şi asupra mediului.

(73)Prezenta directivă este un instrument legislativ important pentru a asigura tranziţia întreprinderilor către o economie durabilă, inclusiv pentru a reduce prejudiciile existenţiale şi costurile schimbărilor climatice, pentru a asigura alinierea la obiectivul de zero emisii nete la nivel mondial până în 2050, pentru a evita orice afirmaţii înşelătoare cu privire la o astfel de aliniere şi pentru a opri dezinformarea ecologică, răspândirea de informaţii eronate şi extinderea combustibililor fosili la nivel mondial în vederea atingerii obiectivelor climatice internaţionale şi europene. Pentru a se asigura că prezenta directivă contribuie în mod eficace la combaterea schimbărilor climatice, întreprinderile ar trebui să adopte şi să pună în aplicare un plan de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice care să vizeze, prin depunerea celor mai susţinute eforturi, asigurarea faptului că modelul de afaceri şi strategia întreprinderii sunt compatibile cu tranziţia către o economie durabilă şi cu limitarea încălzirii globale la 1,5 ^oC în concordanţă cu Acordul de la Paris şi cu obiectivul de realizare a neutralităţii climatice, astfel cum este stabilit în Regulamentul (UE) 2021/1119, inclusiv cu obiectivele sale intermediare şi de neutralitate climatică pentru 2050. Planul ar trebui să abordeze, în cazurile în care este relevant, expunerea întreprinderii la activităţi legate de cărbune, petrol şi gaze. Astfel de cerinţe ar trebui înţelese ca o obligaţie de mijloace, şi nu de rezultate. Fiind o obligaţie de mijloace, ar trebui să se ţină seama în mod corespunzător de progresele înregistrate de întreprinderi, precum şi de complexitatea şi caracterul evolutiv al tranziţiei climatice. Deşi întreprinderile ar trebui să depună eforturi pentru a atinge obiectivele de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră cuprinse în planurile lor, unele circumstanţe specifice pot genera situaţii în care întreprinderile nu mai reuşesc să atingă aceste obiective în cazul în care acest lucru nu mai este rezonabil. Planul ar trebui să includă obiective cu termene precise legate de schimbarea climatică pentru 2030 şi în etape de cinci ani până în 2050, pe baza unor dovezi ştiinţifice concludente şi, după caz, obiective absolute de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră pentru categoriile 1, 2 şi 3. Planul ar trebui să elaboreze acţiuni de punere în aplicare pentru a atinge obiectivele climatice ale întreprinderii şi să se bazeze pe dovezi ştiinţifice concludente, şi anume dovezi cu o validare ştiinţifică independentă care să fie în concordanţă cu limitarea încălzirii globale la 1,5 ^oC, astfel cum este definită de Grupul interguvernamental privind schimbările climatice (IPCC), şi să ţină seama de recomandările Consiliului ştiinţific consultativ european privind schimbările climatice. Autorităţile de supraveghere ar trebui să aibă obligaţia de a supraveghea cel puţin adoptarea şi elaborarea planului, precum şi ale actualizărilor acestuia în conformitate cu cerinţele prevăzute în prezenta directivă. Întrucât conţinutul planului de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice ar trebui să fie în conformitate cu cerinţele de raportare prevăzute în Directiva 2013/34/UE în ceea ce priveşte raportarea de către întreprinderi de informaţii privind durabilitatea, ar trebui să se considere că întreprinderile care raportează un astfel de plan în temeiul Directivei 2013/34/UE au respectat obligaţia specifică de a adopta un plan în temeiul prezentei directive. Deşi se va considera că obligaţia de adoptare a fost îndeplinită, întreprinderile ar trebui în continuare să îşi respecte obligaţia de a pune în aplicare planul respectiv de tranziţie şi de a-l actualiza o dată la 12 luni pentru a evalua progresele înregistrate în direcţia atingerii obiectivelor sale.

(74)Pentru a permite supravegherea eficace şi, dacă este necesar, asigurarea respectării prezentei directive în ceea ce priveşte întreprinderile din ţări terţe, întreprinderile respective ar trebui să desemneze un reprezentant autorizat mandatat în mod suficient în Uniune şi să furnizeze informaţii cu privire la reprezentanţii lor autorizaţi. Ar trebui să fie posibil ca reprezentantul autorizat să aibă şi rolul de punct de contact, cu condiţia respectării cerinţelor relevante ale prezentei directive. În cazul în care întreprinderea dintr-o ţară terţă nu desemnează un reprezentant autorizat, toate statele membre în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea ar trebui să aibă competenţa de a asigura îndeplinirea acestei obligaţii, în special privind desemnarea unei persoane fizice sau juridice în unul dintre statele membre în care îşi desfăşoară activitatea, în conformitate cu cadrul de aplicare consacrat în dreptul intern. Statele membre care iniţiază o astfel de asigurare a aplicării ar trebui să informeze autorităţile de supraveghere ale altor state membre prin intermediul unei Reţele europene a autorităţilor de supraveghere, pentru ca alte state membre să nu facă acelaşi demers.

(75)Pentru a asigura monitorizarea punerii corecte în aplicare a obligaţiilor de diligenţă ale întreprinderilor şi în scopul asigurării respectării prezentei directive, statele membre ar trebui să desemneze una sau mai multe autorităţi naţionale de supraveghere. Aceste autorităţi de supraveghere ar trebui să fie publice, independente de întreprinderile care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive sau de alte interese de piaţă şi să nu fie afectate de conflicte de interese şi de influenţe externe, fie directe, fie indirecte. Pentru a-şi exercita competenţele în mod imparţial, aceste autorităţi de supraveghere nu ar trebui nici să solicite, nici să accepte instrucţiuni din partea nimănui. În conformitate cu dreptul intern, statele membre ar trebui să se asigure că fiecare autoritate de supraveghere dispune de resursele umane şi financiare necesare pentru îndeplinirea cu eficacitate a sarcinilor sale şi pentru exercitarea competenţelor sale. Acestea ar trebui să aibă dreptul de a efectua investigaţii, din proprie iniţiativă sau pe baza unor suspiciuni motivate exprimate în temeiul prezentei directive. Investigaţiile respective ar putea include, după caz, inspecţii la faţa locului sau audierea părţilor interesate relevante. În cazul în care există autorităţi competente în temeiul legislaţiei sectoriale, statele membre le-ar putea identifica drept responsabile de aplicarea prezentei directive în domeniile lor de competenţă. Autorităţile de supraveghere ar trebui să publice şi să pună la dispoziţie pe un site web un raport anual privind activităţile lor anterioare, inclusiv privind cele mai grave încălcări identificate. Statele membre ar trebui să instituie un mecanism accesibil pentru primirea suspiciunilor motivate, gratuit sau contra unei taxe limitate doar la acoperirea costurilor administrative, şi să se asigure că sunt puse la dispoziţia publicului informaţii practice cu privire la modul de exercitare a acestui drept.

(76)Pentru a asigura aplicarea eficientă a dispoziţiilor de drept intern de transpunere a prezentei directive, statele membre ar trebui să prevadă sancţiuni disuasive, proporţionale şi eficace pentru încălcarea acestor măsuri. Pentru ca un astfel de regim de sancţiuni să fie eficace, sancţiunile care urmează să fie impuse de autorităţile naţionale de supraveghere ar trebui să includă sancţiuni pecuniare şi o declaraţie publică în care să se indice întreprinderea responsabilă şi natura încălcării în cazul în care întreprinderea nu respectă decizia de impunere a unei sancţiuni pecuniare în termenul aplicabil. Regimul respectiv de sancţiuni nu aduce atingere competenţei de a retrage produse şi de a interzice să se introducă, să se pună la dispoziţie pe piaţă şi să se exporte produse în temeiul altor acte legislative ale Uniunii care prevăd obligaţii de diligenţă mai extinse sau mai specifice, cum ar fi Regulamentul (UE) 2023/1115. Statele membre ar trebui să se asigure că, atunci când este impusă, sancţiunea pecuniară este proporţională cu cifra de afaceri netă la nivel mondial a întreprinderii. Totuşi, acest lucru nu ar trebui să oblige statele membre să îşi bazeze sancţiunea pecuniară numai pe cifra de afaceri netă a întreprinderii în toate cazurile. Statele membre ar trebui să decidă, în conformitate cu dreptul intern, dacă sancţiunile ar trebui impuse direct de către autorităţile de supraveghere, în colaborare cu alte autorităţi sau prin sesizarea autorităţilor judiciare competente. Pentru a asigura supravegherea publică a aplicării normelor prevăzute în prezenta directivă, deciziile autorităţilor de supraveghere de impunere a unor sancţiuni întreprinderilor ca urmare a nerespectării dispoziţiilor de drept intern de transpunere a prezentei directive ar trebui să fie publicate, să fie transmise Reţelei europene a autorităţilor de supraveghere şi să rămână la dispoziţia publicului timp de cel puţin trei ani. Decizia publicată nu ar trebui să conţină date cu caracter personal, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului (²³). Publicarea denumirii întreprinderii ar trebui să fie permisă, chiar dacă conţine numele unei persoane fizice.

(79)Pentru a se asigura accesul efectiv la justiţie şi despăgubire al victimelor impacturilor negative, statele membre ar trebui să aibă obligaţia de a stabili norme care să reglementeze răspunderea civilă a întreprinderilor pentru prejudiciile cauzate unei persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca întreprinderea să nu fi reuşit, în mod intenţionat sau din neglijenţă, să prevină şi să atenueze impacturile negative potenţiale sau să oprească impacturile reale şi să reducă la minimum amploarea acestora şi, ca urmare a unei astfel de nereuşite, să fi fost cauzat un prejudiciu unei persoane fizice sau juridice. Prejudiciul cauzat intereselor juridice protejate ale unei persoane ar trebui să fie înţeles în conformitate cu dreptul intern, de exemplu decesul, vătămarea corporală sau psihologică, privarea de libertate personală, pierderea demnităţii umane sau deteriorarea bunurilor personale. Condiţia conform căreia prejudiciul trebuie să fie cauzat unei persoane ca urmare a nerespectării de către întreprindere a obligaţiei de a aborda impactul negativ, atunci când dreptul, interdicţia sau obligaţia enumerate în anexa la prezenta directivă, faţă de care s-a comis un abuz sau o încălcare având ca rezultat impactul negativ care ar fi trebuit să fie abordat, au ca scop să protejeze persoana fizică sau juridică căreia i se cauzează prejudiciul, ar trebui înţeleasă în sensul că un prejudiciu derivat (cauzat indirect altor persoane care nu sunt victime ale impacturilor negative şi care nu sunt protejate de drepturile, interdicţiile sau obligaţiile enumerate în anexa la prezenta directivă) nu intră sub incidenţa reglementării. De exemplu, în cazul în care un angajat al unei întreprinderi a suferit prejudicii din cauza încălcării de către întreprindere a standardelor de siguranţă la locul de muncă, proprietarului locuinţei unui astfel de angajat nu ar trebui să i se permită să introducă o acţiune împotriva întreprinderii pentru un prejudiciu economic cauzat de faptul că angajatul nu a putut plăti chiria. Relaţia de cauzalitate în sensul răspunderii civile nu este reglementată de prezenta directivă, cu excepţia faptului că întreprinderile nu ar trebui să fie considerate răspunzătoare în temeiul prezentei directive în cazul în care prejudiciile sunt cauzate numai de partenerii de afaceri din lanţurile de activităţi ale întreprinderilor (aşa-numita "legătură directă" menţionată în cadrul internaţional). Victimele ar trebui să aibă dreptul la despăgubiri integrale pentru prejudiciul suferit, în conformitate cu dreptul intern şi în concordanţă cu acest principiu comun. Ar trebui interzisă descurajarea prin plata de daune (daune punitive) sau prin orice altă formă de despăgubire excesivă.

(80)Întrucât impacturile negative ar trebui ierarhizate în funcţie de gravitatea şi de probabilitatea lor şi ar trebui abordate treptat, în cazul în care nu este posibil să fie abordate în acelaşi timp şi pe deplin toate impacturile negative pe care le-a identificat, o întreprindere nu ar trebui să fie răspunzătoare în temeiul prezentei directive pentru prejudiciile rezultate în urma impacturilor negative mai puţin semnificative care nu au fost încă abordate. Cu toate acestea, corectitudinea ordinii de prioritate stabilite de întreprindere pentru impacturile negative ar trebui să fie evaluată atunci când se stabileşte, în cadrul evaluării având drept scop să determine dacă întreprinderea şi-a încălcat obligaţia de a aborda în mod adecvat impacturile negative pe care le-a identificat, dacă condiţiile pentru angajarea răspunderii întreprinderii au fost îndeplinite.

(82)Pentru a asigura dreptul la o cale de atac efectivă, astfel cum este consacrat la articolul 2 alineatul (3) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, la articolul 8 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi la articolul 9 alineatul (3) din Convenţia privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu (Convenţia de la Aarhus), prezenta directivă abordează anumite obstacole practice şi procedurale cu care se confruntă, în materie de justiţie, victimele impacturilor negative, inclusiv dificultăţile de accesare a probelor, durata limitată a termenelor de prescripţie, absenţa unor mecanisme adecvate pentru acţiunile de reprezentare şi costurile prohibitive ale procedurilor de răspundere civilă.

(83)Atunci când un reclamant prezintă o justificare motivată care conţine fapte şi probe disponibile în mod rezonabil şi suficiente pentru a susţine caracterul plauzibil al acţiunii civile în despăgubire şi indică faptul că întreprinderea deţine controlul asupra unor probe suplimentare, statele membre ar trebui să se asigure că instanţele pot dispune ca astfel de probe să fie divulgate de întreprindere în conformitate cu dreptul procedural intern, limitând în acelaşi timp această divulgare la ceea ce este necesar şi proporţional. În acest scop, instanţele naţionale ar trebui să ia în considerare măsura în care acţiunea sau apărarea este susţinută de fapte şi probe disponibile care justifică cererea de divulgare, amploarea şi costul divulgării, precum şi interesele legitime ale tuturor părţilor implicate, inclusiv evitarea căutărilor nespecifice de informaţii puţin probabile a fi relevante pentru părţile la procedură. În cazul în care astfel de probe conţin informaţii confidenţiale, instanţele naţionale ar trebui să poată dispune divulgarea acestora numai în cazul în care le consideră relevante pentru acţiunea în despăgubire şi ar trebui să instituie măsuri eficace de protejare a acestor informaţii.

(84)Statele membre ar trebui să prevadă condiţiile rezonabile în care orice presupusă parte prejudiciată ar trebui să poată autoriza un sindicat, o organizaţie neguvernamentală pentru drepturile omului sau o organizaţie de mediu ori o organizaţie neguvernamentală de alt tip şi, în conformitate cu dreptul intern, instituţiile naţionale pentru drepturile omului, cu sediul în orice stat membru, să introducă acţiuni în răspundere civilă pentru a asigura respectarea drepturilor victimelor în cazul în care astfel de entităţi respectă cerinţele prevăzute în dreptul intern, de exemplu în cazul în care îşi menţin o prezenţă permanentă proprie şi, în conformitate cu statutul lor, nu sunt implicate comercial şi doar temporar în exercitarea drepturilor protejate în temeiul prezentei directive sau a drepturilor corespunzătoare din dreptul intern. Acest lucru ar putea fi realizat prin dispoziţiile naţionale de procedură civilă privind autorizarea reprezentării victimei în contextul intervenţiei unui terţ, pe baza consimţământului explicit al presupusei părţi vătămate, şi nu ar trebui interpretat ca impunând statelor membre să îşi extindă dispoziţiile din dreptul lor intern privind acţiunile în reprezentare, astfel cum sunt definite în Directiva (UE) 2020/1828 a Parlamentului European şi a Consiliului (²⁴).

(85)Termenele de prescripţie pentru introducerea de acţiuni în răspundere civilă pentru daune ar trebui să fie de cel puţin cinci ani şi, în orice caz, nu ar trebui să fie mai scurte decât termenul de prescripţie prevăzut de regimurile naţionale de răspundere civilă generală. Normele naţionale privind începerea, durata, suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie nu ar trebui să împiedice în mod nejustificat introducerea de acţiuni în despăgubire şi, în orice caz, nu ar trebui să fie mai stricte decât normele privind regimurile naţionale de răspundere civilă generală.

(87)În ceea ce priveşte normele privind răspunderea civilă, răspunderea civilă a unei întreprinderi pentru prejudiciile rezultate din neîndeplinirea obligaţiei de diligenţă ar trebui să nu aducă atingere răspunderii civile a filialelor sale sau răspunderii civile a partenerilor săi de afaceri, direcţi şi indirecţi, din cadrul lanţului său de activităţi. În cazul în care a cauzat prejudiciul împreună cu filiala sa sau cu partenerul său de afaceri, întreprinderea ar trebui să fie răspunzătoare în solidar cu respectiva filială sau respectivul partener de afaceri. Acest lucru ar trebui să se realizeze în conformitate cu dreptul intern referitor la condiţiile răspunderii în solidar, fără a aduce atingere niciunei norme din dreptul Uniunii sau de drept intern privind răspunderea în solidar, şi referitor la dreptul la recurs pentru despăgubirea integrală plătită de o parte răspunzătoare în solidar.

(88)Normele privind răspunderea civilă în temeiul prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere normelor Uniunii sau normelor naţionale privind răspunderea civilă legată de impacturile negative asupra drepturilor omului sau asupra mediului, care prevăd răspunderea în situaţii care nu sunt reglementate de prezenta directivă sau care prevăd o răspundere mai strictă decât cea prevăzută în prezenta directivă. Un regim de răspundere mai strict ar trebui înţeles, de asemenea, ca un regim de răspundere civilă care prevede răspunderea şi în cazurile în care aplicarea normelor privind răspunderea în temeiul prezentei directive nu ar conduce la angajarea răspunderii întreprinderii.

(90)Pentru a se asigura că victimele prejudiciilor în domeniul drepturilor omului şi al mediului pot introduce o acţiune în despăgubire şi pot solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate atunci când întreprinderea nu a respectat, în mod intenţionat sau din neglijenţă, obligaţiile de diligenţă care decurg din prezenta directivă, prezenta directivă ar trebui să impună statelor membre să se asigure că dispoziţiile de drept intern care transpun regimul de răspundere civilă prevăzut în prezenta directivă se aplică imediat şi prioritar în cazurile în care legea aplicabilă unor astfel de solicitări nu este legea unui stat membru, cum ar putea fi cazul, de exemplu, în conformitate cu normele de drept internaţional privat atunci când prejudiciul se produce într-o ţară terţă. Aceasta înseamnă că statele membre ar trebui, de asemenea, să se asigure că cerinţele privind persoanele fizice sau juridice care pot introduce acţiunea, termenele de prescripţie şi divulgarea probelor se aplică obligatoriu şi prioritar. Atunci când transpun regimul de răspundere civilă prevăzut în prezenta directivă şi când aleg metodele pentru a obţine astfel de rezultate, statele membre ar trebui, de asemenea, să poată lua în considerare toate normele naţionale conexe în măsura în care acestea sunt necesare pentru a asigura protecţia victimelor şi sunt esenţiale pentru protejarea intereselor publice ale statelor membre, cum ar fi organizarea politică, socială sau economică a acestora.

(91)Regimul de răspundere civilă în temeiul prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere Directivei 2004/35/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (²⁵). Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice statele membre să impună întreprinderilor obligaţii suplimentare mai stricte sau să adopte în alt mod măsuri suplimentare având aceleaşi obiective ca Directiva 2004/35/CE.

(92)Statele membre ar trebui să se asigure că respectarea obligaţiilor care decurg din dispoziţiile de drept intern care transpun prezenta directivă sau din punerea în aplicare voluntară a acestora se califică drept aspect sau element de mediu şi/sau social pe care, în conformitate cu Directivele 2014/23/UE (²⁶), 2014/24/UE (²⁷) şi 2014/25/UE (²⁸) ale Parlamentului European şi ale Consiliului, autorităţile contractante îl pot lua în considerare ca parte a criteriilor de atribuire pentru contractele de achiziţii publice şi de concesiune sau îl pot prevedea în legătură cu executarea unor astfel de contracte. Autorităţile contractante şi entităţile contractante pot exclude - sau li se poate impune de către statele membre să excludă - de la participarea la o procedură de achiziţii publice, inclusiv de la o procedură de atribuire a concesiunilor, după caz, orice operator economic în cazul în care pot demonstra, prin orice mijloace adecvate, o încălcare a obligaţiilor aplicabile în domeniul legislaţiei de mediu, sociale şi a muncii, inclusiv a celor care decurg din anumite acorduri internaţionale ratificate de toate statele membre şi menţionate în directivele respective, sau în cazul în care pot demonstra că operatorul economic se face vinovat de abateri profesionale grave, care pun sub semnul întrebării integritatea acestuia. Pentru a asigura consecvenţa în cadrul legislaţiei Uniunii şi pentru a sprijini punerea în aplicare, Comisia ar trebui să analizeze dacă este relevant să actualizeze vreuna dintre directivele respective, în special în ceea ce priveşte cerinţele şi măsurile pe care statele membre trebuie să le adopte pentru a asigura respectarea obligaţiilor în materie de durabilitate şi de diligenţă pe parcursul procesului de achiziţii publice şi al celui de concesiune.

(93)Persoanele care lucrează pentru întreprinderi care fac obiectul obligaţiilor de diligenţă prevăzute în prezenta directive sau care sunt în contact cu astfel de întreprinderi în contextul activităţilor lor profesionale pot juca un rol esenţial în demascarea încălcărilor dispoziţiilor de drept intern care transpun prezenta directivă. Astfel, acestea pot contribui la prevenirea şi descurajarea unor astfel de încălcări şi la consolidarea aplicării prezentei directive. Directiva (UE) 2019/1937 ar trebui, prin urmare, să se aplice raportării tuturor încălcărilor dispoziţiilor de drept intern care transpun prezenta directivă şi protecţiei persoanelor care raportează astfel de încălcări.

(94)Pentru a spori securitatea juridică, aplicabilitatea, în temeiul prezentei directive, a Directivei (UE) 2019/1937 în cazul raportării de încălcări ale dispoziţiilor de drept intern care transpun prezenta directivă şi în cazul protecţiei persoanelor care raportează astfel de încălcări ar trebui să se reflecte în Directiva (UE) 2019/1937. Prin urmare, anexa la Directiva (UE) 2019/1937 ar trebui modificată în consecinţă. Este de competenţa statelor membre să se asigure că această modificare se reflectă în măsurile lor de transpunere adoptate în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1937.

(95)În vederea precizării informaţiilor pe care întreprinderile care nu fac obiectul cerinţelor de raportare prevăzute de dispoziţiile privind raportarea de către întreprinderi de informaţii privind durabilitatea în temeiul Directivei 2013/34/UE ar trebui să le comunice cu privire la aspectele reglementate de prezenta directivă, competenţa de a adopta acte în conformitate cu articolul 290 din TFUE ar trebui delegată Comisiei în ceea ce priveşte stabilirea unor norme suplimentare privind conţinutul şi criteriile unei astfel de raportări, precizând informaţiile privind descrierea obligaţiei de diligenţă, a impactului real şi potenţial şi a acţiunilor întreprinse cu privire la acestea. Este deosebit de important ca, în cursul lucrărilor sale pregătitoare, Comisia să organizeze consultări adecvate, inclusiv la nivel de experţi, şi ca respectivele consultări să se desfăşoare în conformitate cu principiile stabilite în Acordul interinstituţional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (²⁹). În special, pentru a asigura participarea egală la pregătirea actelor delegate, Parlamentul European şi Consiliul primesc toate documentele în acelaşi timp cu experţii din statele membre, iar experţii acestor instituţii au acces sistematic la reuniunile grupurilor de experţi ale Comisiei însărcinate cu pregătirea actelor delegate.

(96)Prezenta directivă ar trebui să fie aplicată în conformitate cu dreptul Uniunii privind protecţia datelor şi dreptul la protecţia vieţii private şi a datelor cu caracter personal, astfel cum sunt consacrate la articolele 7 şi 8 din Cartă. Orice prelucrare a datelor cu caracter personal în temeiul prezentei directive trebuie efectuată în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679, inclusiv cerinţele privind limitarea scopului, reducerea la minimum a datelor şi limitarea legată de stocare.

(97)Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor a fost consultată în conformitate cu articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁰) şi a emis un aviz la 17 martie 2022.

(98)Comisia ar trebui să raporteze periodic Parlamentului European şi Consiliului cu privire la punerea în aplicare a directivei şi la eficacitatea acesteia în atingerea obiectivelor sale, în special în ceea ce priveşte abordarea impacturilor negative. Primul raport ar trebui să acopere, printre altele, impacturile directivei asupra IMM-urilor şi domeniul de aplicare al prezentei directive în ceea ce priveşte întreprinderile vizate, precum şi să analizeze dacă este necesar să se revizuiască definiţia "lanţului de activităţi", dacă este necesar să se modifice anexa la prezenta directivă şi lista convenţiilor internaţionale relevante menţionate în prezenta directivă, în special din perspectiva evoluţiilor internaţionale, dacă este necesar să se revizuiască normele privind combaterea schimbărilor climatice şi competenţele autorităţilor de supraveghere în legătură cu aceste norme, dacă mecanismele implementate la nivel naţional pentru asigurarea respectării normelor, precum şi sancţiunile şi normele privind răspunderea civilă sunt eficace şi dacă sunt necesare modificări ale nivelului de armonizare al prezentei directive pentru a se asigura condiţii de concurenţă echitabile pentru întreprinderi pe piaţa internă. Cât mai curând posibil după data intrării în vigoare a prezentei directive, dar nu mai târziu de doi ani de la data respectivă, Comisia ar trebui, de asemenea, să prezinte Parlamentului European şi Consiliului un raport cu privire la necesitatea de a se stabili cerinţe suplimentare privind diligenţa necesară în materie de durabilitate, adaptate întreprinderilor financiare reglementate în ceea ce priveşte furnizarea de servicii financiare şi activităţile de investiţii şi opţiunile pentru astfel de cerinţe privind diligenţa necesară, precum şi impacturile acestora, în conformitate cu obiectivele prezentei directive, ţinând seama în acelaşi timp de alte acte legislative ale Uniunii care se aplică întreprinderilor financiare reglementate. Raportul respectiv ar trebui să fie însoţit, după caz, de o propunere legislativă.

(99)Întrucât obiectivele prezentei directive, şi anume o mai bună valorificare a potenţialului pieţei unice de a contribui la tranziţia către o economie durabilă şi contribuţia la dezvoltarea durabilă prin prevenirea şi atenuarea impacturilor negative reale sau potenţiale asupra drepturilor omului şi asupra mediului în lanţurile de activităţi ale întreprinderilor, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre ci, având în vedere amploarea şi efectele acţiunilor, în special faptul că problemele şi cauzele problemelor abordate de prezenta directivă au o dimensiune transnaţională, întrucât multe întreprinderi îşi desfăşoară activitatea la nivelul Uniunii sau la nivel mondial, iar lanţurile lor valorice se extind la alte state membre şi la ţări terţe, precum şi faptul că măsurile luate de fiecare stat membru în parte riscă să fie ineficace şi să conducă la fragmentarea pieţei interne, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din TUE. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor respective,

Art. 1: Obiect

(1)Prezenta directivă stabileşte norme privind:

(3)Prezenta directivă nu aduce atingere obligaţiilor din domeniul drepturilor omului, al drepturilor în materie de ocupare a forţei de muncă şi al celor sociale şi nici celor din domeniul protecţiei mediului şi al schimbărilor climatice în temeiul altor acte legislative ale Uniunii. În cazul în care o dispoziţie a prezentei directive contravine unei dispoziţii dintr-un alt act legislativ al Uniunii care urmăreşte aceleaşi obiective şi care prevede obligaţii mai extinse sau mai specifice, dispoziţia celuilalt act legislativ al Uniunii prevalează în ceea ce priveşte conflictul de legi şi se aplică respectivelor obligaţii specifice.

Art. 2: Domeniul de aplicare

(1)Prezenta directivă se aplică întreprinderilor constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi care îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:

c)întreprinderea a încheiat ea însăşi sau este întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a încheiat acorduri de franciză sau de licenţă în Uniune în schimbul unor redevenţe cu întreprinderi terţe independente, în cazul în care aceste acorduri asigură o identitate comună, un concept comercial comun şi aplicarea unor metode comerciale uniforme şi în cazul în care aceste redevenţe s-au ridicat la peste 22 500 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situaţii financiare anuale şi cu condiţia ca întreprinderea să fi avut ea însăşi sau să fie întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a avut o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 80 000 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar pentru care au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate situaţii financiare anuale.

(2)Prezenta directivă se aplică şi întreprinderilor care sunt constituite în conformitate cu legislaţia unei ţări din afara UE şi care îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:

c)întreprinderea a încheiat ea însăşi sau este întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a încheiat acorduri de franciză sau de licenţă în Uniune în schimbul unor redevenţe cu întreprinderi terţe independente, în cazul în care aceste acorduri asigură o identitate comună, un concept comercial comun şi aplicarea unor metode comerciale uniforme şi în cazul în care aceste redevenţe s-au ridicat la peste 22 500 000 EUR în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar; şi cu condiţia ca întreprinderea să fi generat ea însăşi sau să fie întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang a unui grup care a generat o cifră de afaceri netă de peste 80 000 000 EUR în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar.

(3)În cazul în care întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang are ca activitate principală deţinerea de acţiuni în filiale operaţionale şi nu se angajează în luarea de decizii de gestionare, operaţionale sau financiare care afectează grupul sau una sau mai multe dintre filialele sale, aceasta poate fi scutită de îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în prezenta directivă. Această scutire este supusă condiţiei ca una dintre filialele întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang stabilită în Uniune să fie desemnată să îndeplinească obligaţiile prevăzute la articolele 6-16 şi la articolul 22 în numele întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang, inclusiv obligaţiile întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang în ceea ce priveşte activităţile filialelor sale. Într-un astfel de caz, filiala desemnată dispune de toate mijloacele şi autoritatea juridică necesare pentru a îndeplini aceste obligaţii în mod eficace, în special pentru a se asigura că filiala desemnată obţine de la întreprinderile grupului informaţiile şi documentele relevante pentru a îndeplini obligaţiile întreprinderii-mamă de cel mai înalt rang în temeiul prezentei directive.

Întreprinderea-mamă de cel mai înalt rang solicită scutirea menţionată la primul paragraf de le prezentul alineat autorităţii de supraveghere competente, în conformitate cu articolul 24, pentru ca aceasta să evalueze dacă sunt îndeplinite condiţiile menţionate la primul paragraf de la prezentul alineat. În cazul în care sunt îndeplinite condiţiile, autoritatea de supraveghere competentă acordă scutirea. După caz, autoritatea respectivă informează în mod corespunzător autoritatea de supraveghere competentă din statul membru în care este stabilită filiala desemnată cu privire la cerere şi apoi cu privire la decizia sa.

(4)În sensul alineatului (1), numărul de angajaţi cu fracţiune de normă se calculează pe baza echivalentului normă întreagă. Lucrătorii temporari şi alţi lucrători cu forme atipice de muncă sunt incluşi, cu condiţia îndeplinirii criteriilor de determinare a statutului unui lucrător stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în calculul numărului de angajaţi în acelaşi mod ca şi când ar fi fost lucrători angajaţi direct pentru aceeaşi perioadă de timp de către întreprindere.

(5)În cazul în care o întreprindere îndeplineşte condiţiile prevăzute la alineatul (1) sau (2), prezenta directivă se aplică numai dacă condiţiile respective sunt îndeplinite în două exerciţii financiare consecutive. Prezenta directivă nu se mai aplică unei întreprinderi menţionate la alineatul (1) sau (2) în cazul în care condiţiile prevăzute la alineatul (1) sau (2) încetează să mai fie îndeplinite pentru fiecare dintre ultimele două exerciţii financiare relevante.

(7)În ceea ce priveşte o întreprindere astfel cum este menţionată la alineatul (2), statul membru competent să reglementeze aspectele care intră sub incidenţa prezentei directive este statul membru în care întreprinderea respectivă are o sucursală. În cazul în care o întreprindere nu are sucursale în niciun stat membru sau are sucursale în state membre diferite, statul membru competent să reglementeze aspectele care intră sub incidenţa prezentei directive este cel în care întreprinderea a generat cea mai mare cifră de afaceri netă în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar.

(8)Prezenta directivă nu se aplică FIA, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2011/61/UE a Parlamentului European şi a Consiliului (³¹), şi nici organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (³²).

Art. 3: Definiţii

(1)În scopul prezentei directive, se aplică următoarele definiţii:

a)"întreprindere" înseamnă oricare dintre următoarele:

- un administrator de fonduri de investiţii alternative (AFIA), astfel cum este definit la articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/61/UE, inclusiv un administrator de fonduri europene cu capital de risc (EuVECA), astfel cum se prevede în Regulamentul (UE) nr. 345/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁵), un administrator de fonduri europene de antreprenoriat social (EuSEF), astfel cum se prevede în Regulamentul (UE) nr. 346/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁶) şi un administrator de fonduri europene de investiţii pe termen lung (ELTIF), astfel cum se prevede în Regulamentul (UE) 2015/760 al Parlamentului European şi al Consiliului (³⁷);

- o societate financiară holding mixtă, astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 20 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, un holding de asigurare, astfel cum este definit la articolul 212 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2009/138/CE, sau un holding financiar mixt, astfel cum este definit la articolul 212 alineatul (1) litera (h) din Directiva 2009/138/CE, care face parte dintr-un grup de asigurare ce face obiectul supravegherii la nivel de grup în temeiul articolului 213 din directiva respectivă şi care nu este exceptat de la supravegherea la nivel de grup în temeiul articolului 214 alineatul (2) din Directiva 2009/138/CE;

c)"impact negativ asupra drepturilor omului" înseamnă un impact asupra persoanelor, care rezultă din:

e)"filială" înseamnă o persoană juridică, astfel cum este definită la articolul 2 punctul 10 din Directiva 2013/34/UE, şi o persoană juridică prin intermediul căreia se exercită activitatea unei întreprinderi controlate, astfel cum este definită la articolul 2 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (⁴⁶);

f)"partener de afaceri" înseamnă o entitate:

g)"lanţ de activităţi" înseamnă:

(ii)activităţile partenerilor de afaceri din aval ai unei întreprinderi care sunt legate de distribuţia, transportul şi depozitarea unui produs al întreprinderii respective, în cazul în care partenerii de afaceri desfăşoară activităţile respective pentru întreprindere sau în numele acesteia, şi excluzând distribuţia, transportul şi depozitarea unui produs care face obiectul controlului exporturilor în temeiul Regulamentului (UE) 2021/821 sau al controlului exporturilor de arme, muniţii sau materiale de război, după ce exportul produsului este autorizat;

h)"verificare de către o parte terţă independentă" înseamnă verificarea respectării de către o întreprindere sau de către părţi ale lanţului său de activităţi a cerinţelor în materie de drepturi ale omului şi de mediu care decurg din prezenta directivă, verificare efectuată de un expert care este obiectiv, complet independent faţă de întreprindere, nu prezintă conflicte de interese şi nu se supune unor influenţe externe, are experienţă şi competenţă în domeniul mediului sau al drepturilor omului, în concordanţă cu natura impactului negativ, şi este responsabil pentru calitatea şi fiabilitatea verificării;

l)"impact negativ grav" înseamnă un impact negativ care este deosebit de semnificativ prin natura sa, cum ar fi un impact care implică aducerea de prejudicii în raport cu viaţa, sănătatea sau libertatea umană, sau prin amploarea, sfera de aplicare ori caracterul său iremediabil, luându-se în considerare importanţa sa, inclusiv numărul de persoane care sunt sau ar putea fi afectate, măsura în care mediul este sau ar putea fi prejudiciat ori afectat în alt mod, caracterul său ireversibil şi limitările în privinţa capacităţii de a readuce persoanele afectate sau mediul la o stare echivalentă cu cea de dinaintea impactului într-un termen rezonabil;

m)"cifră de afaceri netă" înseamnă:

n)"părţi interesate" înseamnă angajaţii întreprinderii, angajaţii filialelor sale, sindicatele şi reprezentanţii lucrătorilor, consumatorii, precum şi alte persoane, grupuri, comunităţi sau entităţi ale căror drepturi sau interese sunt sau ar putea fi afectate de produsele, serviciile şi operaţiunile întreprinderii, ale filialelor sale şi ale partenerilor săi de afaceri, inclusiv angajaţii, sindicatele şi reprezentanţii lucrătorilor partenerilor de afaceri ai întreprinderii, instituţiile naţionale din domeniul drepturilor omului şi al mediului, organizaţiile societăţii civile al căror scop include protecţia mediului şi reprezentanţii legitimi ai persoanelor, grupurilor, comunităţilor sau entităţilor respective;

t)"remediere" înseamnă readucerea persoanei sau a persoanelor afectate, a comunităţilor sau a mediului într-o stare echivalentă sau cât mai apropiată posibil de starea în care aceasta sau acestea s-ar fi aflat dacă impactul negativ real nu s-ar fi produs, în mod proporţional cu implicarea întreprinderii în impactul negativ, inclusiv prin despăgubirea financiară sau nefinanciară acordată de întreprindere unei persoane sau mai multor persoane afectate de impactul negativ real şi, după caz, rambursarea costurilor suportate de autorităţile publice pentru orice măsuri de remediere necesare;

v)"gravitatea unui impact negativ" înseamnă amploarea, sfera de aplicare sau caracterul iremediabil al impactului negativ, luându-se în considerare importanţa unui impact negativ, inclusiv numărul de persoane care sunt sau ar putea fi afectate, măsura în care mediul este sau ar putea fi prejudiciat ori afectat în alt mod, caracterul său ireversibil şi limitările în privinţa capacităţii de a readuce persoanele afectate sau mediul la o stare echivalentă cu cea de dinaintea impactului într-un termen rezonabil.

(2)Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu articolul 34 pentru a modifica anexa la prezenta directivă prin:

Art. 4: Nivelul de armonizare

(2)În pofida alineatului (1), prezenta directivă nu împiedică statele membre să introducă în dreptul lor intern dispoziţii mai stricte, diferite de cele prevăzute în alte dispoziţii decât articolul 8 alineatele (1) şi (2), articolul 10 alineatul (1) şi articolul 11 alineatul (1), sau dispoziţii mai specifice în ceea ce priveşte obiectivul sau domeniul vizat pentru a atinge un nivel diferit de protecţie a drepturilor omului, a drepturilor în materie de ocupare a forţei de muncă şi a celor sociale, precum şi a mediului sau a climei.

Art. 5: Diligenţa necesară

(1)Statele membre se asigură că întreprinderile îşi îndeplinesc obligaţia de diligenţă bazată pe riscuri în ceea ce priveşte drepturile omului şi mediul, astfel cum se prevede la articolele 7-16 (denumită în continuare "diligenţa necesară"), efectuând următoarele acţiuni:

(3)Statele membre se asigură că un partener de afaceri nu este obligat să divulge unei întreprinderi care respectă obligaţiile care decurg din prezenta directivă informaţii care constituie secrete comerciale, astfel cum sunt definite la articolul 2 punctul 1 din Directiva (UE) 2016/943, fără a aduce atingere divulgării identităţii partenerilor de afaceri direcţi şi indirecţi, sau informaţii esenţiale necesare pentru identificarea impacturilor negative reale sau potenţiale, în cazul în care acest lucru este necesar şi justificat în mod corespunzător pentru respectarea de către întreprindere a obligaţiilor de diligenţă. Acest lucru nu aduce atingere posibilităţii partenerilor de afaceri de a-şi proteja secretele comerciale prin intermediul mecanismelor stabilite în Directiva (UE) 2016/943. Partenerii de afaceri nu sunt niciodată obligaţi să divulge informaţii clasificate sau alte informaţii a căror divulgare ar cauza un risc pentru interesele esenţiale ale securităţii unui stat.

(4)Statele membre impun întreprinderilor obligaţia de a păstra documentaţia privind acţiunile întreprinse în vederea îndeplinirii obligaţiilor lor de diligenţă în scopul demonstrării conformităţii, inclusiv documente justificative, timp de cel puţin cinci ani de la momentul în care o astfel de documentaţie a fost elaborată sau obţinută.

Art. 6: Sprijin pentru diligenţa necesară la nivel de grup

(1)Statele membre se asigură că întreprinderilor-mamă care intră sub incidenţa prezentei directive li se permite să îndeplinească obligaţiile prevăzute la articolele 7-16 şi la articolul 22 în numele întreprinderilor care sunt filiale ale întreprinderilor-mamă respective şi intră sub incidenţa prezentei directive, dacă această situaţie asigură o respectare efectivă a normelor. Acest lucru nu aduce atingere faptului că astfel de filiale fac obiectul exercitării competenţelor autorităţii de supraveghere în conformitate cu articolul 25, nici răspunderii lor civile în conformitate cu articolul 29.

(2)Îndeplinirea obligaţiilor de diligenţă prevăzute la articolele 7-16 de către o întreprindere-mamă în conformitate cu alineatul (1) de la prezentul articol este supusă tuturor condiţiilor următoare:

e)dacă este cazul, filiala urmăreşte să obţină garanţii contractuale de la un partener de afaceri direct în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) litera (b) sau cu articolul 11 alineatul (3) litera (c), urmăreşte să obţină garanţii contractuale de la un partener de afaceri indirect în conformitate cu articolul 10 alineatul (4) sau cu articolul 11 alineatul (5) şi suspendă temporar sau de încetează relaţia de afaceri în conformitate cu articolul 10 alineatul (6) sau cu articolul 11 alineatul (7).

Art. 7: Integrarea diligenţei necesare în politicile şi în sistemele de gestionare a riscurilor ale întreprinderii

(2)Politica privind diligenţa necesară menţionată la alineatul (1) se elaborează în consultare prealabilă cu angajaţii întreprinderii şi cu reprezentanţii acestora şi conţine toate elementele următoare:

(3)Statele membre se asigură că, după producerea unei modificări semnificative, întreprinderile îşi actualizează politicile privind diligenţa necesară fără întârzieri nejustificate, precum şi că le revizuiesc şi, în cazurile în care este necesar, le actualizează cel puţin o dată la 24 de luni.

Art. 8: Identificarea şi evaluarea impacturilor negative reale şi potenţiale

(2)Ca parte a obligaţiei prevăzute la alineatul (1), ţinând seama de factorii de risc relevanţi, întreprinderile adoptă măsurile adecvate pentru:

Art. 9: Stabilirea ordinii de prioritate a impacturilor negative reale şi potenţiale identificate

Art. 10: Prevenirea impacturilor negative potenţiale

(1)Statele membre se asigură că întreprinderile iau măsuri adecvate pentru a preveni sau, în cazul în care prevenirea nu este posibilă sau nu este posibilă imediat, pentru a atenua în mod adecvat impacturile negative potenţiale care au fost sau ar fi trebuit să fie identificate în temeiul articolului 8, în conformitate cu articolul 9 şi cu prezentul articol.

(2)Întreprinderile au obligaţia de a lua următoarele măsuri adecvate, după caz:

a)dacă este necesar, având în vedere natura sau complexitatea măsurilor necesare pentru prevenire, elaborarea şi punerea în aplicare, fără întârzieri nejustificate, a unui plan de acţiuni de prevenire, cu calendare rezonabile şi clar definite pentru punerea în aplicare a unor măsuri adecvate şi cu indicatori calitativi şi cantitativi pentru măsurarea îmbunătăţirilor; întreprinderile îşi pot concepe planurile de acţiune în cooperare cu iniţiativele sectoriale sau multipartite; planul de acţiuni de prevenire se adaptează la operaţiunile şi la lanţurile de activităţi ale întreprinderilor;

b)urmărirea obţinerii de la un partener de afaceri direct a unor garanţii contractuale potrivit cărora acesta va asigura respectarea codului de conduită al întreprinderii şi, după caz, a planului de acţiuni de prevenire, inclusiv prin stabilirea de garanţii contractuale corespunzătoare de la partenerii săi, în măsura în care activităţile acestora fac parte din lanţul de activităţi al întreprinderii; în cazul în care se obţin astfel de garanţii contractuale, se aplică alineatul (5);

e)oferirea de sprijin direcţionat şi proporţional unui IMM care este partener de afaceri al întreprinderii, în cazurile în care este necesar ţinând cont de resursele, cunoştinţele şi constrângerile IMM-ului, inclusiv prin acordarea sau facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, formare sau modernizarea sistemelor de gestionare şi, în cazul în care respectarea codului de conduită sau a planului de acţiuni de prevenire ar pune în pericol viabilitatea IMM-ului, prin furnizarea de sprijin financiar direcţionat şi proporţional, cum ar fi finanţare directă, împrumuturi cu dobândă redusă, garanţii de aprovizionare continuă sau asistenţă pentru asigurarea finanţării;

(3)Întreprinderile pot adopta, în cazurile în care este relevant, măsuri adecvate suplimentare în raport cu măsurile enumerate la alineatul (2), cum ar fi colaborarea cu un partener de afaceri cu privire la aşteptările întreprinderii în ceea ce priveşte prevenirea şi atenuarea impacturilor negative potenţiale sau acordarea ori facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, consiliere, sprijin administrativ şi financiar, cum ar fi împrumuturi sau finanţare, ţinând seama de resursele, cunoştinţele şi constrângerile partenerului de afaceri.

(5)Garanţiile contractuale menţionate la alineatul (2) litera (b) şi la alineatul (4) sunt însoţite de măsuri adecvate de verificare a conformităţii. În scopul verificării conformităţii, întreprinderea poate recurge la verificarea de către o parte terţă independentă, inclusiv prin iniţiative sectoriale sau multipartite.

În cazul în care se obţin garanţii contractuale de la un IMM sau se încheie un contract cu un IMM, condiţiile utilizate sunt echitabile, rezonabile şi nediscriminatorii. Întreprinderea evaluează, de asemenea, dacă garanţiile contractuale ale unui IMM ar trebui să fie însoţite de oricare dintre măsurile adecvate pentru IMM-uri menţionate la alineatul (2) litera (e). În cazul în care se iau măsuri de verificare a conformităţii în ceea ce priveşte IMM-urile, întreprinderea suportă costul verificării de către o parte terţă independentă. În cazul în care IMM solicită să plătească cel puţin o parte din costul verificării de către o parte terţă independentă, sau de comun acord cu întreprinderea, IMM-ul respectiv poate partaja rezultatele acestei verificări cu alte societăţi.

(6)În ceea ce priveşte impacturile negative potenţiale menţionate la alineatul (1) care nu au putut fi prevenite sau atenuate în mod adecvat prin măsurile prevăzute la alineatele (2), (4) şi (5), întreprinderea are obligaţia, în ultimă instanţă, de a nu încheia relaţii noi sau de a nu prelungi relaţiile existente cu un partener de afaceri în legătură cu care a survenit impactul sau în lanţul de activităţi al căruia a survenit impactul şi, în cazul în care legislaţia care reglementează relaţiile acestora îi permite, ia, în ultimă instanţă, următoarele măsuri:

a)adoptă şi pune în aplicare, fără întârzieri nejustificate, un plan consolidat de acţiuni de prevenire pentru impactul negativ specific prin utilizarea sau sporirea efectului de pârghie al întreprinderii prin suspendarea temporară a relaţiilor de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză, cu condiţia să existe aşteptări rezonabile ca aceste eforturi să aibă succes; planul de acţiune include un calendar specific şi adecvat pentru adoptarea şi punerea în aplicare a tuturor acţiunilor prevăzute în acesta, pe durata căruia întreprinderea poate, de asemenea, să caute parteneri de afaceri alternativi;

b)dacă nu există aşteptări rezonabile ca aceste eforturi să aibă succes sau dacă punerea în aplicare a planului consolidat de acţiuni de prevenire nu a reuşit să prevină sau să atenueze impactul negativ, încetează relaţia de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză, dacă impactul negativ potenţial este grav.

Înainte de suspendarea temporară sau de încetarea relaţiei de afaceri, întreprinderea evaluează dacă se poate preconiza în mod rezonabil că impacturile negative ale unei astfel de acţiuni sunt în mod vădit mai grave decât impactul negativ care nu a putut fi prevenit sau atenuat în mod adecvat. Într-un astfel de caz, întreprinderea nu este obligată să suspende sau să înceteze relaţia de afaceri şi este în măsură să informeze autoritatea de supraveghere competentă cu privire la motivele justificate în mod corespunzător ale unei astfel de decizii.

Art. 11: Oprirea impacturilor negative reale

(1)Statele membre se asigură că întreprinderile iau măsurile adecvate pentru a opri impacturile negative reale care au fost sau ar fi trebuit să fie identificat în temeiul articolului 8, în conformitate cu articolul 9 şi cu prezentul articol.

(3)Întreprinderile au obligaţia de a lua următoarele măsuri adecvate, după caz:

b)dacă există o necesitate bazată pe faptul că nu se poate opri imediat impactul negativ, elaborarea şi punerea în aplicare, fără întârzieri nejustificate, a unui plan de acţiuni corective cu un calendar rezonabil şi clar definit pentru punerea în aplicare a unor măsuri adecvate şi cu indicatori calitativi şi cantitativi pentru măsurarea îmbunătăţirilor; întreprinderile îşi pot concepe planurile de acţiune în cooperare cu iniţiativele sectoriale sau multipartite; planul de acţiuni corective se adaptează la operaţiunile şi la lanţul de activităţi ale întreprinderilor;

c)urmărirea obţinerii de la un partener de afaceri direct a unor garanţii contractuale potrivit cărora acesta va asigura respectarea codului de conduită al întreprinderii şi, după caz, a planului de acţiuni corective, inclusiv prin stabilirea de garanţii contractuale corespunzătoare de la partenerii săi, în măsura în care activităţile acestora fac parte din lanţul de activităţi al întreprinderii; în cazul în care se obţin astfel de garanţii contractuale, se aplică alineatul (6);

f)oferirea de sprijin direcţionat şi proporţional unui IMM care este partener de afaceri al întreprinderii, în cazurile în care este necesar ţinând cont de resursele, cunoştinţele şi constrângerile IMM-ului, inclusiv prin acordarea sau facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, formare sau modernizarea sistemelor de gestionare şi, în cazul în care respectarea codului de conduită sau a planului de acţiuni corective ar pune în pericol viabilitatea IMM-ului, prin furnizarea de sprijin financiar direcţionat şi proporţional, cum ar fi finanţare directă, împrumuturi cu dobândă redusă, garanţii de aprovizionare continuă sau asistenţă pentru asigurarea finanţării;

(4)Companiile pot adopta, dacă este cazul, măsuri adecvate suplimentare în raport cu măsurile enumerate la alineatul (3), cum ar fi colaborarea cu un partener de afaceri cu privire la aşteptările întreprinderii în ceea ce priveşte oprirea impacturilor negative reale ori reducerea la minimum a amplorii unor astfel de impacturi sau acordarea ori facilitarea accesului la consolidarea capacităţilor, consiliere, sprijin administrativ şi financiar, cum ar fi împrumuturi sau finanţare, ţinând totodată seama de resursele, cunoştinţele şi constrângerile partenerului de afaceri.

(5)În ceea ce priveşte impacturile negative reale care nu au putut fi oprite sau a căror amploare nu a putut fi redusă la minimum în mod corespunzător prin măsurile adecvate enumerate la alineatul (3), întreprinderea poate urmări obţinerea de garanţii contractuale cu un partener de afaceri indirect, în vederea asigurării conformităţii cu codul de conduită al întreprinderii sau cu un plan de acţiuni corective. În cazul în care se obţin astfel de garanţii contractuale, se aplică alineatul (6).

(6)Garanţiile contractuale menţionate la alineatul (3) litera (c) şi la alineatul (5) sunt însoţite de măsuri adecvate de verificare a conformităţii. În scopul verificării conformităţii, întreprinderea poate recurge la verificarea de către o parte terţă independentă, inclusiv prin iniţiative sectoriale sau multipartite.

În cazul în care se obţin garanţii contractuale de la un IMM sau se încheie un contract cu un IMM, condiţiile utilizate sunt echitabile, rezonabile şi nediscriminatorii. Întreprinderea evaluează, de asemenea, dacă garanţiile contractuale ale unui IMM ar trebui să fie însoţite de oricare dintre măsurile adecvate pentru IMM-uri menţionate la alineatul (3) litera (f). În cazul în care se iau măsuri de verificare a conformităţii în ceea ce priveşte IMM-urile, întreprinderea suportă costul verificării de o parte terţă independentă. În cazul în care IMM solicită să plătească cel puţin o parte din costul verificării efectuate de către organisme terţe independente, sau de comun acord cu întreprinderea, IMM-ul respectiv poate partaja rezultatele acestei verificări cu alte societăţi.

(7)În ceea ce priveşte impacturile negative reale menţionate la alineatul (1) care nu au putut fi oprite sau a căror amploare nu a putut fi redusă la minimum prin măsurile prevăzute la alineatele (3), (5) şi (6), întreprinderea are obligaţia, în ultimă instanţă, de a nu încheia relaţii noi sau de a nu prelungi relaţiile existente cu un partener de afaceri în legătură cu care a survenit impactul sau în lanţul de activităţi al căruia a survenit impactul şi, în cazul în care legislaţia care reglementează relaţiile acestora îi permite, ia, în ultimă instanţă, următoarele măsuri:

a)adoptă şi pune în aplicare, fără întârzieri nejustificate, un plan consolidat de acţiuni corective pentru impactul negativ specific, inclusiv prin utilizarea sau sporirea efectului de pârghie al întreprinderii prin suspendarea temporară a relaţiilor de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză, cu condiţia să existe aşteptări rezonabile ca aceste eforturi să aibă succes; planul de acţiune include un calendar specific şi adecvat pentru adoptarea şi punerea în aplicare a tuturor acţiunilor prevăzute în acesta, pe durata căruia întreprinderea poate, de asemenea, să caute parteneri de afaceri alternativi;

b)dacă nu există aşteptări rezonabile ca eforturile menţionate la litera (a) să aibă succes sau dacă punerea în aplicare a planului consolidat de acţiuni corective nu a reuşit să oprească impactul negativ sau să reducă la minimum amploarea acestuia, încetează relaţia de afaceri în ceea ce priveşte activităţile în cauză dacă impactul negativ real este grav.

Înainte de suspendarea temporară sau de încetarea unei relaţii de afaceri, întreprinderea evaluează dacă se poate preconiza în mod rezonabil că impacturile negative ale unei astfel de acţiuni sunt în mod vădit mai grave decât impactul negativ care nu a putut fi oprit sau a cărui amploare nu a putut fi redusă la minim în mod adecvat. Într-un astfel de caz, întreprinderea nu este obligată să suspende sau să înceteze relaţia de afaceri şi este în măsură să informeze autoritatea de supraveghere competentă cu privire la motivele justificate în mod corespunzător ale unei astfel de decizii.

Art. 12: Remedierea impacturilor negative reale

Art. 13: Colaborarea semnificativă cu părţile interesate

(2)Fără a aduce atingere Directivei (UE) 2016/943, atunci când se consultă cu părţile interesate, întreprinderile le furnizează, după caz, informaţii relevante şi cuprinzătoare pentru a desfăşura consultări eficace şi transparente. Fără a aduce atingere Directivei (UE) 2016/943, părţile interesate consultate au dreptul de a înainta o cerere motivată solicitând informaţii suplimentare relevante, care sunt furnizate de întreprindere într-un termen rezonabil şi într-un format adecvat şi uşor de înţeles. Dacă întreprinderea refuză o cerere de informaţii suplimentare, părţile interesate consultate au dreptul la o justificare scrisă a acestui refuz.

(3)Consultarea părţilor interesate are loc în următoarele etape ale procesului de diligenţă necesară:

Art. 14: Mecanismul de notificare şi procedura de tratare a plângerilor

(2)Statele membre se asigură că plângerile pot fi depuse de:

(3)Statele membre se asigură că întreprinderile stabilesc o procedură echitabilă, disponibilă publicului, accesibilă, previzibilă şi transparentă de tratare a plângerilor menţionate la alineatul (1), inclusiv o procedură pentru cazurile în care întreprinderea consideră plângerea ca fiind neîntemeiată, şi informează reprezentanţii lucrătorilor şi sindicatele în cauză cu privire la procedura respectivă. Întreprinderile iau măsuri disponibile în mod rezonabil pentru a preveni orice formă de represalii, asigurând confidenţialitatea identităţii persoanei sau organizaţiei care depune plângerea, în conformitate cu dreptul intern. Când este necesar ca informaţiile să fie partajate, acest lucru se realizează într-un mod care nu pune în pericol siguranţa reclamantului, inclusiv prin nedivulgarea identităţii sale.

(4)Statele membre se asigură că reclamanţii au dreptul de a:

(5)Statele membre se asigură că întreprinderile instituie un mecanism accesibil pentru depunerea de notificări de către persoane şi entităţi în cazul în care acestea au informaţii sau suspiciuni cu privire la impacturile negative reale sau potenţiale în ceea ce priveşte propriile lor operaţiuni, operaţiunile filialelor lor şi operaţiunile partenerilor lor de afaceri din lanţul de activităţi al întreprinderilor.

Mecanismul asigură că notificările pot fi efectuate fie în mod anonim, fie confidenţial, în conformitate cu dreptul intern. Întreprinderile iau măsuri disponibile în mod rezonabil pentru a preveni orice formă de represalii, asigurând confidenţialitatea identităţii persoanelor sau entităţilor care transmit notificări, în conformitate cu dreptul intern. Întreprinderea poate informa persoanele sau entităţile care depun notificări cu privire la măsurile şi acţiunile întreprinse sau care urmează să fie întreprinse, după caz.

(6)Statele membre se asigură că întreprinderilor li se permite să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alineatul (1), alineatul (3) primul paragraf şi alineatul (5) prin participarea la proceduri colaborative de tratare a plângerilor şi mecanisme de notificare, inclusiv la cele instituite în comun de întreprinderi, prin intermediul asociaţiilor sectoriale, al iniţiativelor multipartite sau al acordurilor-cadru globale, cu condiţia ca aceste proceduri colaborative şi mecanisme să îndeplinească cerinţele prevăzute la prezentul articol.

Art. 15: Monitorizare

Statele membre se asigură că întreprinderile efectuează evaluări periodice privind propriile operaţiuni şi măsuri, cele ale filialelor lor şi, în cazul în care sunt legate de lanţul de activităţi al întreprinderii, operaţiunile şi măsurile partenerilor lor de afaceri, pentru a evalua punerea în aplicare şi a monitoriza adecvarea şi eficacitatea identificării, prevenirii, atenuării şi eliminării impacturilor negative, precum şi a reducerii la minimum a amplorii acestora. Aceste evaluări se bazează, după caz, pe indicatori calitativi şi cantitativi şi se efectuează fără întârzieri nejustificate după producerea unei modificări semnificative, dar cel puţin o dată la 12 luni şi ori de câte ori există motive întemeiate să se considere că pot apărea noi riscuri de producere a respectivelor impacturi negative. După caz, politica privind diligenţa necesară, impacturile negative identificate şi măsurile adecvate aferente se actualizează în conformitate cu rezultatul evaluărilor respective şi ţinându-se seama în mod corespunzător de informaţiile relevante furnizate de părţile interesate.

Art. 16: Comunicare

(1)Fără a aduce atingere exceptării prevăzute la alineatul (2) de la prezentul articol, statele membre se asigură că întreprinderile raportează cu privire la aspectele reglementate de prezenta directivă prin publicarea pe site-ul lor web a unei declaraţii anuale. Această declaraţie anuală se publică:

b)într-un termen rezonabil, dar nu mai târziu de 12 luni de la data bilanţului exerciţiului financiar pentru care este întocmită declaraţia sau, în cazul întreprinderilor care raportează în mod voluntar în conformitate cu Directiva 2013/34/UE, până la data publicării situaţiilor financiare anuale.

(3)Până la 31 martie 2027, Comisia adoptă acte delegate în conformitate cu articolul 34 pentru a completa prezenta directivă prin stabilirea conţinutului şi criteriilor pentru raportarea prevăzută la alineatul (1), specificând, mai ales, informaţii suficient de detaliate cu privire la descrierea obligaţiei de diligenţă, a impacturilor negative reale şi potenţiale identificate şi a măsurilor adecvate întreprinse cu privire la impacturile respective. La elaborarea actelor delegate respective, Comisia ţine seama în mod corespunzător de standardele de raportare privind durabilitatea adoptate în temeiul articolului 29b şi al articolului 40b din Directiva 2013/34/UE şi, după caz, le aliniază la acestea.

Art. 17: Accesibilitatea informaţiilor în punctul unic de acces european

(1)De la 1 ianuarie 2029, statele membre se asigură că, atunci când publică declaraţia anuală menţionată la articolul 16 alineatul (1) din prezenta directivă, întreprinderile transmit în acelaşi timp declaraţia respectivă organismului de colectare menţionat la alineatul (3) de la prezentul articol pentru a fi pusă la dispoziţie în punctul unic de acces european (ESAP) înfiinţat în temeiul Regulamentului (UE) 2023/2859.

b)sunt însoţite de următoarele metadate:

Art. 19: Orientări

(1)Pentru a oferi sprijin întreprinderilor sau autorităţilor statelor membre cu privire la modul în care întreprinderile ar trebui să îşi îndeplinească obligaţiile de diligenţă în mod concret şi pentru a oferi sprijin părţilor interesate, Comisia, în consultare cu statele membre şi cu părţile interesate, cu Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, cu Agenţia Europeană de Mediu, cu Autoritatea Europeană a Muncii şi, după caz, cu organizaţiile internaţionale şi alte organisme care deţin cunoştinţe specializate în ceea ce priveşte diligenţa necesară, emite orientări, inclusiv orientări generale şi orientări sectoriale specifice sau orientări privind impacturi negative specifice.

(2)Orientările care trebuie emise în temeiul alineatului (1) includ:

a)orientări şi bune practici privind modul de exercitare a diligenţei necesare în conformitate cu obligaţiile prevăzute la articolele 5-16, în special procesul de identificare în temeiul articolului 8, stabilirea ordinii de prioritate a impacturilor în temeiul articolului 9, măsuri adecvate de adaptare a practicilor de achiziţii în temeiul articolului 10 alineatul (2) şi al articolului 11 alineatul (3), dezangajarea responsabilă în temeiul articolului 10 alineatul (6) şi al articolului 11 alineatul (7), măsuri adecvate de remediere în temeiul articolului 12, precum şi privind modul de identificare şi de colaborare cu părţile interesate în temeiul articolului 13, inclusiv prin intermediul mecanismului de notificare şi al procedurii de tratare a plângerilor stabilite la articolul 14;

Art. 20: Măsuri de însoţire

(1)Pentru a oferi informaţii şi sprijin întreprinderilor şi partenerilor lor de afaceri şi părţilor interesate, statele membre creează şi utilizează în mod individual sau în comun site-uri web, platforme sau portaluri specializate. În acest sens, se acordă o atenţie deosebită IMM-urilor prezente în lanţurile de activităţi ale întreprinderilor. Aceste site-uri web, platforme sau portaluri oferă, în special, acces la:

(4)Fără a aduce atingere articolelor 25, 26 şi 29, întreprinderile pot participa la iniţiative sectoriale şi multipartite pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor menţionate la articolele 7-16 în măsura în care astfel de iniţiative sunt adecvate pentru a sprijini îndeplinirea obligaţiilor respective. În special, întreprinderile pot, după ce le-au evaluat caracterul adecvat, să utilizeze sau să se alăture unor analize relevante a riscurilor efectuate de către sector, de către iniţiative multipartite sau de membrii respectivelor iniţiative şi, prin intermediul unor astfel de iniţiative, pot lua măsuri adecvate eficace sau se pot alătura unor astfel de măsuri. Când acţionează astfel, întreprinderile monitorizează eficacitatea acestor măsuri şi continuă să ia măsurile adecvate, dacă este necesar, pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor care le revin.

(5)Fără a aduce atingere articolelor 25, 26 şi 29, întreprinderile pot recurge la verificare de către o parte terţă independentă, asupra şi din partea întreprinderilor din lanţurile lor de activităţi, pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor lor de diligenţă, în măsura în care o astfel de verificare este adecvată pentru a sprijini îndeplinirea obligaţiilor relevante. Verificarea de către o parte terţă independentă poate fi efectuată de alte întreprinderi sau de o iniţiativă sectorială sau multipartită. Părţile terţe independente care efectuează verificarea acţionează cu obiectivitate şi independenţă deplină faţă de întreprindere, nu se află în niciun conflict de interese, nu sunt supuse niciunei influenţe externe, directe sau indirecte, şi se abţin de la orice acţiune incompatibilă cu independenţa lor. În funcţie de natura impactului negativ, acestea deţin experienţă şi competenţă în domeniul mediului sau al drepturilor omului şi răspund pentru calitatea şi fiabilitatea verificării.

Art. 21: Serviciul unic de asistenţă

Art. 22: Combaterea schimbărilor climatice

(1)Statele membre se asigură că întreprinderile menţionate la articolul 2 alineatul (1) literele (a), (b) şi (c) şi la articolul 2 alineatul (2) literele (a), (b) şi (c) adoptă şi pun în aplicare un plan de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice care vizează asigurarea, prin depunerea celor mai susţinute eforturi, a faptului că modelul de afaceri şi strategia întreprinderii sunt compatibile cu tranziţia către o economie durabilă şi cu limitarea încălzirii globale la 1,5 ^oC în concordanţă cu Acordul de la Paris şi cu obiectivul de realizare a neutralităţii climatice, astfel cum este stabilit în Regulamentul (UE) 2021/1119, inclusiv cu obiectivele sale intermediare şi de neutralitate climatică pentru 2050 şi, după caz, cu expunerea întreprinderii la activităţi legate de cărbune, petrol şi gaze.

(2)Se consideră că întreprinderile care raportează un plan de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice în conformitate cu articolul 19a, 29a sau 40a, după caz, din Directiva 2013/34/UE, au respectat obligaţia de a adopta un plan de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice prevăzut la alineatul (1) de la prezentul articol.

Art. 23: Reprezentantul autorizat

(2)Statele membre impun ca reprezentantul autorizat sau întreprinderea să comunice numele, adresa poştală, adresa de e-mail şi numărul de telefon ale reprezentantului autorizat unei autorităţi de supraveghere din statul membru în care reprezentantul autorizat îşi are domiciliul sau sediul şi, în cazul în care aceasta este diferită, autorităţii de supraveghere competente, astfel cum se specifică la articolul 24 alineatul (3). Statele membre se asigură că reprezentantului autorizat îi revine obligaţia de a pune la dispoziţia oricărei autorităţi de supraveghere, la cerere, o copie a desemnării într-o limbă oficială a unui stat membru.

(4)Statele membre impun ca fiecare întreprindere să îşi împuternicească reprezentantul autorizat să primească comunicări din partea autorităţilor de supraveghere cu privire la toate aspectele care se impun în vederea respectării şi asigurării respectării dispoziţiilor de drept intern de transpunere a prezentei directive. Întreprinderile au obligaţia de a furniza reprezentantului lor autorizat competenţele şi resursele necesare în vederea cooperării cu autorităţile de supraveghere.

(5)În cazul în care o întreprindere menţionată la articolul 2 alineatul (2) nu respectă obligaţiile prevăzute la prezentul articol, toate statele membre în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea au competenţa de a asigura respectarea acestor obligaţii în conformitate cu dreptul lor intern. Un stat membru care intenţionează să aplice obligaţiile prevăzute la prezentul articol informează autorităţile de supraveghere prin intermediul Reţelei europene a autorităţilor de supraveghere create în temeiul articolului 28, astfel încât obligaţiile să nu fie aplicate de alte state membre.

Art. 24: Autorităţi de supraveghere

(3)În ceea ce priveşte o întreprindere menţionată la articolul 2 alineatul (2), autoritatea de supraveghere competentă este cea a statului membru în care întreprinderea are o sucursală. În cazul în care întreprinderea nu are sucursale în niciun stat membru sau are sucursale în diferite state membre, autoritatea de supraveghere competentă este autoritatea de supraveghere a statului membru în care întreprinderea a generat cea mai mare parte a cifrei sale de afaceri nete în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar înainte de data indicată la articolul 37 sau de data la care întreprinderea îndeplineşte pentru prima dată criteriile prevăzute la articolul 2 alineatul (2), luându-se în considerare data care survine cel mai târziu dintre cele două.

(4)În cazul în care întreprinderea-mamă îndeplineşte obligaţiile care decurg din prezenta directivă în numele filialelor sale în conformitate cu articolul 6, autoritatea de supraveghere competentă a întreprinderii-mamă cooperează cu autoritatea de supraveghere competentă a filialei, care va rămâne competentă pentru a se asigura că filiala face obiectul exercitării competenţelor în conformitate cu articolul 25. În acest sens, Reţeaua europeană a autorităţilor de supraveghere stabilită în temeiul articolului 28 facilitează cooperarea, coordonarea şi furnizarea de asistenţă reciprocă necesare în conformitate cu articolul 28.

(9)Statele membre garantează independenţa autorităţilor de supraveghere şi se asigură că acestea şi toate persoanele care lucrează sau au lucrat pentru acestea, precum şi auditorii, experţii şi orice alte persoane care acţionează în numele acestora îşi exercită competenţele în mod imparţial, transparent şi cu respectarea obligaţiilor privind secretul profesional. În special, statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere sunt independente din punct de vedere juridic şi funcţional, că nu este supusă niciunei influenţe externe, directe sau indirecte, inclusiv în raport cu întreprinderile care intră în domeniul de aplicare al prezentei directive sau cu alte interese de piaţă, precum şi că personalul său şi persoanele responsabile de gestionare nu se află în conflicte de interese, respectă cerinţele în materie de confidenţialitate şi se abţin de la orice acţiune incompatibilă cu îndatoririle lor.

Art. 25: Competenţele autorităţilor de supraveghere

(1)Statele membre se asigură că autorităţile de supraveghere dispun de competenţele şi resursele adecvate pentru a-şi îndeplini sarcinile atribuite în temeiul prezentei directive, inclusiv competenţa de a impune întreprinderilor să furnizeze informaţii şi de a efectua investigaţii cu privire la respectarea obligaţiilor prevăzute la articolele 7-16. Statele membre impun autorităţilor de supraveghere să supravegheze adoptarea şi elaborarea planului de tranziţie pentru atenuarea schimbărilor climatice în conformitate cu cerinţele prevăzute la articolul 22 alineatul (1).

(3)Inspecţiile se efectuează în conformitate cu dreptul intern al statului membru în care se efectuează inspecţia şi după ce întreprinderea a fost înştiinţată în prealabil, cu excepţia cazului în care înştiinţarea prealabilă ar împiedica eficacitatea inspecţiei. În cazul în care, în cadrul investigaţiei sale, o autoritate de supraveghere doreşte să efectueze o inspecţie pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de origine, aceasta solicită asistenţă din partea autorităţii de supraveghere din statul membru respectiv în temeiul articolului 28 alineatul (3).

(4)În cazul în care, în urma acţiunilor întreprinse în temeiul alineatelor (1) şi (2), o autoritate de supraveghere identifică o situaţie de nerespectare a dispoziţiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive, aceasta acordă întreprinderii în cauză o perioadă de timp adecvată pentru a lua măsuri de remediere, dacă astfel de măsuri sunt posibile.

(5)În contextul îndeplinirii sarcinilor, autorităţile de supraveghere au cel puţin competenţa de a:(a) obliga societatea:

Art. 26: Suspiciuni motivate

(5)Autoritatea de supraveghere informează, cât mai curând posibil şi în conformitate cu dispoziţiile relevante ale dreptului intern şi cu respectarea dreptului Uniunii, persoanele menţionate la alineatul (1) cu privire la rezultatul evaluării suspiciunilor lor motivate, indicând motivele care au stat la baza respectivului rezultat. Autoritatea de supraveghere informează, de asemenea, persoanele care au înaintat astfel de suspiciuni motivate şi care au, potrivit dreptului intern, un interes legitim în chestiunea respectivă, cu privire la decizia sa de a accepta sau de a refuza o cerere de acţiune, oferind totodată o descriere a etapelor şi măsurilor ulterioare şi informaţii practice privind accesul la căile de atac administrative şi judiciare.

Art. 27: Sancţiuni

(2)Pentru a decide dacă să se impună sancţiuni şi, dacă se impun astfel de sancţiuni, pentru a determina natura şi nivelul adecvat al acestora, se ţine seama în mod corespunzător de:

(4)Atunci când se impun sancţiuni pecuniare, acestea se bazează pe cifra de afaceri netă la nivel mondial a întreprinderii. Limita maximă a sancţiunilor pecuniare nu poate fi mai mică de 5 % din cifra de afaceri netă la nivel mondial a întreprinderii în exerciţiul financiar care precedă exerciţiului financiar în care s-a luat decizia de impunere a amenzii.

(5)Statele membre se asigură că orice decizie a autorităţilor de supraveghere referitoare la sancţiuni legate de încălcări ale dispoziţiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive este publicată, rămâne la dispoziţia publicului timp de cel puţin cinci ani şi este trimisă Reţelei europene a autorităţilor de supraveghere, înfiinţată în conformitate cu articolul 28. Decizia publicată nu conţine date cu caracter personal în sensul articolului 4 punctul 1 din Regulamentul (UE) 2016/679.

Art. 28: Reţeaua europeană a autorităţilor de supraveghere

(1)Comisia instituie o reţea europeană a autorităţilor de supraveghere, formată din reprezentanţi ai autorităţilor de supraveghere. Reţeaua europeană a autorităţilor de supraveghere facilitează cooperarea autorităţilor de supraveghere şi coordonarea şi alinierea practicilor de reglementare, de investigare, de sancţionare şi de supraveghere ale autorităţilor de supraveghere şi, după caz, schimbul de informaţii între acestea.

(2)Statele membre cooperează cu Reţeaua europeană a autorităţilor de supraveghere pentru a identifica întreprinderile din jurisdicţia lor, în special prin furnizarea tuturor informaţiilor necesare pentru a evalua dacă o întreprindere dintr-o ţară terţă îndeplineşte criteriile stabilite la articolul 2. Comisia instituie un sistem securizat pentru schimbul de informaţii cu privire la cifra de afaceri netă generată în Uniune de o întreprindere menţionată la articolul 2 alineatul (2) care nu are sucursale în niciun stat membru sau are sucursale în diferite state membre, prin care statele membre comunică periodic informaţiile pe care le deţin cu privire la cifra de afaceri netă generată de astfel de întreprinderi. Comisia analizează aceste informaţii într-un termen rezonabil şi informează statul membru în care întreprinderea a generat cea mai mare parte a cifrei sale de afaceri nete în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar că întreprinderea în cauză este o întreprindere menţionată la articolul 2 alineatul (2) şi că autoritatea de supraveghere a statului membru este competentă în conformitate cu articolul 24 alineatul (3).

(4)Autorităţile de supraveghere iau toate măsurile corespunzătoare necesare pentru a răspunde unei cereri de asistenţă din partea unei alte autorităţi de supraveghere, fără întârzieri nejustificate şi cel târziu în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când este necesar date fiind circumstanţele cazului, termenul poate fi prelungit cu cel mult două luni, pe baza unei justificări adecvate. Astfel de măsuri pot include, în special, transmiterea informaţiilor relevante privind desfăşurarea unei investigaţii.

Art. 29: Răspunderea civilă a întreprinderilor şi dreptul la despăgubiri integrale

(1)Statele membre se asigură că o întreprindere poate fi considerată răspunzătoare pentru un prejudiciu cauzat unei persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca:

(3)Statele membre se asigură că:

a)normele naţionale privind începerea, durata, suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie nu împiedică în mod nejustificat introducerea de acţiuni în despăgubire şi, în orice caz, nu sunt mai stricte decât normele privind regimurile naţionale de răspundere civilă generală;

d)prevăd condiţiile rezonabile în care orice presupusă parte prejudiciată poate autoriza un sindicat, o organizaţie neguvernamentală pentru drepturile omului sau de protecţie a mediului sau o altă organizaţie neguvernamentală şi, în conformitate cu dreptul intern, instituţiile naţionale pentru drepturile omului, cu sediul într-un stat membru, să introducă acţiuni în justiţie pentru a asigura respectarea drepturilor presupusei părţi prejudiciate, fără a aduce atingere normelor naţionale de procedură civilă;

e)atunci când este introdusă o acţiune, iar reclamantul prezintă o justificare motivată care conţine fapte şi probe disponibile în mod rezonabil şi suficiente pentru a susţine caracterul plauzibil al acţiunii în despăgubire şi indică faptul că întreprinderea deţine controlul asupra unor probe suplimentare, instanţele sunt în măsură să dispună ca astfel de probe să fie divulgate de întreprindere în conformitate cu dreptul procedural intern;

instanţele naţionale limitează divulgarea probelor solicitate la ceea ce este necesar şi proporţional pentru a susţine o eventuală acţiune sau acţiune în despăgubire, iar păstrarea probelor la ceea ce este necesar şi proporţional pentru a sprijini o astfel de acţiune în despăgubire; pentru a stabili dacă un ordin de divulgare sau de păstrare a probelor este proporţional, instanţele naţionale iau în considerare măsura în care acţiunea sau apărarea este susţinută de faptele şi probele disponibile care justifică cererea de divulgare a probelor; amploarea şi costul divulgării, precum şi interesele legitime ale tuturor părţilor, inclusiv ale părţilor terţe implicate, inclusiv evitarea căutărilor nespecifice de informaţii a căror relevanţă este puţin probabilă pentru părţile în procedură; dacă probele a căror divulgare este solicitată conţin informaţii confidenţiale, în special informaţii privind eventuale părţi terţe, precum şi ce mecanisme sunt disponibile pentru protecţia unor astfel de informaţii confidenţiale.

(5)Răspunderea civilă a unei întreprinderi pentru prejudiciile rezultate în temeiul prezentei dispoziţii nu aduce atingere răspunderii civile a filialelor sale şi nici celei a partenerilor de afaceri direcţi şi indirecţi din lanţul de activităţi al întreprinderii.

(6)Normele privind răspunderea civilă în temeiul prezentei directive nu limitează răspunderea întreprinderii în temeiul sistemului juridic al Uniunii sau al sistemelor juridice naţionale şi nu aduc atingere normelor Uniunii sau normelor naţionale privind răspunderea civilă legată de impacturile negative asupra drepturilor omului sau de impacturile negative asupra mediului care prevăd răspunderea în situaţii ce nu sunt reglementate de prezenta directivă sau care impun o răspundere mai strictă decât cea prevăzută în prezenta directivă.

Art. 31: Sprijin public, achiziţii publice şi concesiuni publice

Statele membre se asigură că respectarea obligaţiilor care decurg din dispoziţiile de drept intern de transpunere a prezentei directive sau din punerea în aplicare voluntară a acestora se califică drept aspect de mediu sau social pe care, în conformitate cu Directiva 2014/23/UE, Directiva 2014/24/UE şi Directiva 2014/25/UE, autorităţile contractante îl pot lua în considerare ca parte a criteriilor de atribuire pentru contractele de achiziţii publice şi de concesiune, precum şi drept condiţie de mediu sau socială pe care autorităţile contractante pot, în conformitate cu directivele respective, să o prevadă în legătură cu executarea unor astfel de contracte de achiziţii publice sau de concesiune.

Art. 34: Exercitarea delegării de competenţe

(6)Un act delegat adoptat în temeiul articolului 3 alineatul (2) sau al articolului 16 intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European şi nici Consiliul nu au formulat obiecţii în termen de două luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European şi Consiliu sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul European şi Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecţii. Respectivul termen se prelungeşte cu două luni la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.

Art. 35: Procedura comitetului

Art. 36: Revizuire şi raportare

(1)Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport privind necesitatea de a se stabili cerinţe suplimentare privind diligenţa necesară în materie de durabilitate adaptate întreprinderilor financiare reglementate în ceea ce priveşte furnizarea de servicii financiare şi activităţile de investiţii, opţiunile pentru astfel de cerinţe privind diligenţa necesară şi impacturile acestora, în concordanţă cu obiectivele prezentei directive.

(2)Până la 26 iulie 2030 şi, ulterior, o dată la trei ani, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport privind punerea în aplicare a prezentei directive şi eficacitatea acesteia în a-şi atinge obiectivele, în special în a aborda impacturile negative. Raportul este însoţit, dacă este cazul, de o propunere legislativă. Primul raport evaluează, printre altele, următoarele aspecte:

b)domeniul de aplicare al prezentei directive în ceea ce priveşte întreprinderile vizate, dacă acesta asigură eficacitatea prezentei directive prin prisma obiectivelor sale, condiţii de concurenţă echitabile între entităţile vizate şi faptul că întreprinderile nu pot eluda aplicarea prezentei directive, inclusiv:

Art. 37: Transpunere

(1)Statele membre adoptă şi publică până la 26 iulie 2027 actele cu putere de lege şi actele administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre comunică de îndată Comisiei textul dispoziţiilor respective.

a)de la 26 iulie 2028 în ceea ce priveşte întreprinderile menţionate la articolul 2 alineatul (1) literele (a) şi (b) care sunt constituite în conformitate cu legislaţia statului membru şi care au avut, în medie, peste 3 000 de angajaţi şi au generat o cifră de afaceri netă la nivel mondial de peste 900 000 000 EUR în ultimul exerciţiu financiar anterior datei de 26 iulie 2028 pentru care situaţiile financiare anuale au fost sau ar fi trebuit să fie adoptate, cu excepţia măsurilor necesare pentru a se conforma articolului 16, pe care statele membre le aplică întreprinderilor respective pentru exerciţiile financiare care încep la 1 ianuarie 2029 sau ulterior;

b)de la 26 iulie 2028 în ceea ce priveşte întreprinderile menţionate la articolul 2 alineatul (2) literele (a) şi (b) care sunt constituite în conformitate cu legislaţia unei ţări terţe şi care au generat o cifră de afaceri netă de peste 900 000 000 EUR în Uniune în exerciţiul financiar care precedă ultimului exerciţiu financiar anterior datei de 26 iulie 2028, cu excepţia măsurilor necesare pentru a se conforma articolului 16, pe care statele membre le aplică întreprinderilor respective pentru exerciţiile financiare care încep la 1 ianuarie 2029 sau ulterior;

c)de la 26 iulie 2029 în ceea ce priveşte toate celelalte întreprinderi menţionate la articolul 2 alineatul (1) literele (a) şi (b) şi la articolul 2 alineatul (2) literele (a) şi (b) şi întreprinderile menţionate la articolul 2 alineatul (1) litera (c) şi la articolul 2 alineatul (2) litera (c), cu excepţia măsurilor necesare pentru a se conforma articolului 16, pe care statele membre le aplică întreprinderilor respective pentru exerciţiile financiare care încep la 1 ianuarie 2030 sau ulterior.

ANEXĂ:

Partea I:

1.DREPTURI ŞI INTERDICŢII INCLUSE ÎN INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Interzicerea torturii, a tratamentelor crude, inumane sau degradante, interpretată în concordanţă cu articolul 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Aceasta include agenţii de securitate privaţi sau publici care protejează resursele, localurile sau personalul întreprinderii şi care supun o persoană torturii sau unui tratament crud, inuman sau degradant din cauza lipsei de instrucţiuni sau de control din partea întreprinderii, dar nu se limitează la aceştia.

Dreptul de a beneficia de condiţii de muncă juste şi favorabile, inclusiv de un salariu echitabil şi de un salariu de subzistenţă adecvat pentru lucrătorii angajaţi, precum şi de un venit de subzistenţă adecvat pentru lucrătorii independenţi şi micii fermieri, pe care aceştia îl câştigă în schimbul muncii şi al producţiei lor, de un trai decent, de condiţii de muncă sigure şi sănătoase şi de o limitare rezonabilă a programului de lucru, interpretat în conformitate cu articolele 7 şi 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

Dreptul copiilor la cel mai înalt standard de sănătate posibil, interpretat în concordanţă cu articolul 24 din Convenţia cu privire la drepturile copilului; dreptul copiilor la educaţie, interpretat în concordanţă cu articolul 28 din Convenţia cu privire la drepturile copilului; dreptul copiilor la un nivel de trai adecvat, interpretat în concordanţă cu articolul 27 din Convenţia cu privire la drepturile copilului; dreptul copiilor de a fi protejaţi împotriva exploatării economice şi a desfăşurării oricărei munci care ar putea să fie periculoasă sau să interfereze cu educaţia copilului sau să dăuneze sănătăţii copilului ori dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale, interpretat în concordanţă cu articolul 32 din Convenţia cu privire la drepturile copilului; dreptul copiilor de a fi protejaţi împotriva tuturor formelor de exploatare sexuală şi abuz sexual şi împotriva răpirii, vânzării sau deplasării ilegale într-un alt loc din ţara lor sau din afara acesteia în scopul exploatării, interpretat în concordanţă cu articolele 34 şi 35 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.

Interdicţia de a angaja copii care nu au împlinit vârsta la care se încheie şcolarizarea obligatorie şi, în orice caz, care au vârsta mai mică de 15 ani, cu excepţia cazului în care legislaţia în vigoare la locul de încadrare în muncă prevede acest lucru în concordanţă cu articolul 2 alineatul (4) din Convenţia (nr. 138) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind vârsta minimă de încadrare în muncă din 1973, interpretată în concordanţă cu articolele 4-8 din Convenţia (nr. 138) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind vârsta minimă de încadrare în muncă din 1973.

10.

Interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor (persoane cu vârsta sub 18 ani), interpretată în concordanţă cu articolul 3 din Convenţia (nr. 182) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor din 1999. Aceasta include:

(a) toate formele de sclavie sau de practici similare sclaviei, cum ar fi vânzarea şi traficul de copii, servitutea pentru datorii şi şerbia, precum şi munca forţată sau obligatorie, inclusiv recrutarea forţată sau obligatorie a copiilor pentru utilizarea în conflicte armate;

(b) utilizarea, procurarea sau oferirea unui copil pentru prostituţie, producerea de pornografie sau pentru spectacole pornografice;

(c) utilizarea, procurarea sau oferirea unui copil pentru activităţi ilicite, în special pentru producerea sau traficul de droguri; şi

(d) muncile care pot afecta, prin natura lor sau în virtutea condiţiilor în care sunt desfăşurate, sănătatea, siguranţa sau principiile morale ale copiilor.

11.

Interzicerea muncii forţate sau obligatorii, care înseamnă orice muncă sau serviciu pretins unei persoane sub ameninţarea unei pedepse şi pentru care acea persoană nu s-a oferit de bunăvoie, de exemplu ca rezultat al unei servituţi pentru datorii sau al traficului de persoane, interpretată în concordanţă cu articolul 2 alineatul (1) din Convenţia (nr. 29) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie din 1930. Din noţiunea de "muncă forţată sau obligatorie" sunt excluse muncile sau serviciile care respectă articolul 2 alineatul (2) din Convenţia (nr. 29) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind munca forţată sau obligatorie din 1930 sau articolul 8 alineatul (3) literele (b) şi (c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

13.

Dreptul la libertatea de asociere şi de întrunire şi drepturile de organizare şi de negociere colectivă, interpretate în concordanţă cu articolele 21 şi 22 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, cu articolul 8 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, cu Convenţia (nr. 87) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical din 1948 şi cu Convenţia (nr. 98) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind dreptul de organizare şi negociere colectivă din 1949. Aceasta include următoarele drepturi:

(a) lucrătorii sunt liberi să se organizeze sau să se înscrie în sindicate;

(b) organizarea de sindicate sau aderarea şi apartenenţa la un sindicat nu trebuie să fie utilizate ca motiv de discriminare nejustificată sau represalii;

(c) sindicatele sunt libere să funcţioneze în concordanţă cu statutul şi normele lor, fără imixtiuni din partea autorităţilor; şi

(d) dreptul la grevă şi dreptul la negociere colectivă.

14.

Interzicerea tratamentului inegal în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, cu excepţia cazului în care acest lucru este justificat de cerinţele privind încadrarea în muncă, interpretată în concordanţă cu articolele 2 şi 3 din Convenţia (nr. 100) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind egalitatea de remunerare din 1951, cu articolele 1 şi 2 din Convenţia (nr. 111) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind discriminarea în domeniul ocupării forţei de muncă şi al exercitării profesiei din 1958 şi cu articolul 7 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Inegalitatea de tratament include, în special:

(a) plata unei remuneraţii inegale pentru o muncă de aceeaşi valoare; şi

(b) discriminarea pe criterii de origine naţională sau socială, rasă, culoare, sex, religie, opinii politice.

15.

Interdicţia de a provoca degradări măsurabile ale mediului, cum ar fi schimbările dăunătoare ale solului, poluarea apei sau a aerului, emisiile nocive, consumul excesiv de apă, degradarea terenurilor sau alt impact asupra resurselor naturale, cum ar fi defrişarea, care:

(a) afectează în mod substanţial bazele naturale pentru conservare şi producţia de alimente;

(b) blochează accesul unei persoane la apă potabilă sigură şi curată;

(d) dăunează sănătăţii, siguranţei, utilizării normale a terenurilor sau a bunurilor dobândite în mod legal ale unei persoane;

(e) afectează în mod substanţial serviciile ecosistemice prin care un ecosistem contribuie direct sau indirect la bunăstarea oamenilor,

interpretată în concordanţă cu articolul 6 alineatul (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi cu articolele 11 şi 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

16.

Dreptul persoanelor, al grupurilor şi al comunităţilor la terenuri şi resurse şi la a nu fi private de mijloacele de subzistenţă, ceea ce implică interdicţia de a lua ilegal în posesie terenuri, păduri şi ape sau de a evacua în mod ilegal persoane de pe acestea cu ocazia achiziţionării, dezvoltării sau utilizării în alt mod a unor terenuri, păduri şi ape, inclusiv prin defrişări, dacă utilizarea acestora asigură subzistenţa unei persoane, interpretat în concordanţă cu articolele 1 şi 27 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi cu articolele 1, 2 şi 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

2.INSTRUMENTE PRIVIND DREPTURILE OMULUI ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE

Partea II:INTERDICŢII ŞI OBLIGAŢII INCLUSE ÎN INSTRUMENTELE DE MEDIU

Obligaţia de a evita sau de a reduce la minimum impacturile negative asupra diversităţii biologice, interpretată în concordanţă cu articolul 10 litera (b) din Convenţia privind diversitatea biologică din 1992 şi cu legislaţia aplicabilă în jurisdicţia relevantă, inclusiv obligaţiile incluse în Protocolul de la Cartagena privind dezvoltarea, manipularea, transportul, utilizarea, transferul şi eliberarea organismelor vii modificate şi în Protocolul de la Nagoya referitor la accesul la resursele genetice şi distribuirea corectă şi echitabilă a beneficiilor care rezultă din utilizarea acestora la Convenţia privind diversitatea biologică din 12 octombrie 2014.

Interdicţia de a produce şi utiliza produsele chimice enumerate în anexa A la Convenţia de la Stockholm din 22 mai 2001 privind poluanţii organici persistenţi (Convenţia privind POP), interpretată în concordanţă cu articolul 3 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din convenţie şi cu Regulamentul (UE) 2019/1021 al Parlamentului European şi al Consiliului (²).

(²) Regulamentul (UE) 2019/1021 al Parlamentului European şi al Consiliului din 20 iunie 2019 privind poluanţii organici persistenţi (JO L 169, 25.6.2019, p. 45).

Interdicţia de a importa sau exporta un produs chimic care figurează în anexa III la Convenţia de la Rotterdam privind procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză aplicabilă anumitor produse chimice şi pesticide periculoase care fac obiectul comerţului internaţional (UNEP/FAO) din 10 septembrie 1998, interpretată în concordanţă cu articolul 10 alineatul (1), articolul 11 alineatul (1) litera (b) şi articolul 11 alineatul (2) din convenţie şi cu indicaţiile părţii la convenţie importatoare sau exportatoare, în concordanţă cu procedura de consimţământ prealabil în cunoştinţă de cauză (PIC).

10.

Interdicţia de a exporta deşeuri periculoase sau alte deşeuri, interpretată în concordanţă cu articolul 1 alineatele (1) şi (2) din Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora din 22 martie 1989 (Convenţia de la Basel) şi cu Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului (³), către:

(³) Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deşeuri (JO L 190, 12.7.2006, p. 1).

(a) o parte la convenţie care a interzis importul de astfel de deşeuri periculoase şi alte deşeuri, interpretată în concordanţă cu articolul 4 alineatul (1) litera (b) din Convenţia de la Basel;

(b) un stat importator care nu îşi dă consimţământul în scris în legătură cu importul respectiv, în cazul în care statul importator nu a interzis importul unor astfel de deşeuri periculoase, interpretată în concordanţă cu articolul 4 alineatul (1) litera (c) din Convenţia de la Basel;

(c) o ţară care nu este parte la Convenţia de la Basel, interpretată în concordanţă cu articolul 4 alineatul (5) din Convenţia de la Basel;

(d) un stat importator, în cazul în care astfel de deşeuri periculoase sau alte deşeuri nu sunt gestionate într-un mod raţional din punct de vedere ecologic în statul respectiv sau în altă parte, interpretată în concordanţă cu articolul 4 alineatul (8) prima teză din Convenţia de la Basel.

15.

Obligaţia de a preveni poluarea de către nave, interpretată în concordanţă cu Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave din 2 noiembrie 1973, astfel cum a fost modificată prin Protocolul din 1978 (MARPOL 73/78). Aceasta include:

(a) interdicţia de a deversa în mare:

(i) hidrocarburi sau amestecuri de hidrocarburi, astfel cum sunt definite în regula 1 din anexa I la MARPOL 73/78, interpretată în concordanţă cu regulile 9-11 din anexa I la MARPOL 73/78;

(ii) substanţe lichide nocive, astfel cum sunt definite în regula 1 punctul (6) din anexa II la MARPOL 73/78, interpretată în concordanţă cu regulile 5 şi 6 din anexa II la MARPOL 73/78; şi

(iii) ape uzate, astfel cum sunt definite în regula 1 punctul (3) din anexa IV la MARPOL 73/78, interpretată în concordanţă cu regulile 8 şi 9 din anexa IV la MARPOL 73/78;

(b) interzicerea poluării ilegale cu substanţe dăunătoare transportate pe mare sub formă ambalată, astfel cum sunt definite în regula 1 din anexa III la MARPOL 73/78, interpretată în concordanţă cu regulile 1-7 din anexa III la MARPOL 73/78; şi

(c) interzicerea poluării ilegale cu gunoi de la nave, astfel cum este definit în regula 1 din anexa V la MARPOL 73/78, interpretată în concordanţă cu regulile 3-6 din anexa V la MARPOL 73/78.