Art. 29. - Art. 29: Răspunderea civilă a întreprinderilor şi dreptul la despăgubiri integrale - Directiva 1760/13-iun-2024 privind diligenţa necesară în materie de durabilitate a întreprinderilor şi de modificare a Directivei (UE) 2019/1937 şi a Regulamentului (UE) 2023/2859
Acte UE
Jurnalul Oficial seria L
În vigoare Versiune de la: 10 Noiembrie 2025
Art. 29: Răspunderea civilă a întreprinderilor şi dreptul la despăgubiri integrale
(1)Statele membre se asigură că o întreprindere poate fi considerată răspunzătoare pentru un prejudiciu cauzat unei persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca:
a)întreprinderea să nu fi respectat, în mod intenţionat sau din neglijenţă, obligaţiile prevăzute la articolele 10 şi 11, atunci când dreptul, interdicţia sau obligaţia enumerată în anexa la prezenta directivă vizează protejarea persoanei fizice sau juridice; şi
b)ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor menţionate la litera (a), să fi fost cauzat un prejudiciu intereselor juridice ale persoanei fizice sau juridice protejate în temeiul dreptului intern.
O întreprindere nu poate fi considerată răspunzătoare dacă prejudiciul a fost cauzat numai de partenerii săi de afaceri din lanţul său de activităţi.
(2)În cazul în care întreprinderea este considerată răspunzătoare în conformitate cu alineatul (1), o persoană fizică sau juridică are dreptul la despăgubiri integrale pentru prejudiciu, în conformitate cu dreptul intern. Despăgubirea integrală în temeiul prezentei directive nu conduce la o despăgubire excesivă, indiferent dacă aceasta are loc prin plata unor daune punitive, multiple sau de altă natură.
(3)Statele membre se asigură că:
a)normele naţionale privind începerea, durata, suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie nu împiedică în mod nejustificat introducerea de acţiuni în despăgubire şi, în orice caz, nu sunt mai stricte decât normele privind regimurile naţionale de răspundere civilă generală;
termenul de prescripţie pentru introducerea de acţiuni în despăgubire în temeiul prezentei directive este de cel puţin cinci ani şi, în orice caz, nu mai scurt decât termenul de prescripţie prevăzut de regimurile naţionale de răspundere civilă generală;
termenele de prescripţie nu încep să curgă înainte de încetarea încălcării şi înainte ca reclamantul să fi fost conştient sau să fi trebuit în mod rezonabil să fie conştient:
(i)de comportamentul în cauză şi de faptul că acesta constituie o încălcare;
(ii)de faptul că încălcarea i-a adus un prejudiciu; şi
(iii)de identitatea autorului încălcării;
b)costul procedurilor nu este prohibitiv pentru reclamanţi şi nu îi împiedică să îşi ceară drepturile în justiţie;
c)reclamanţii sunt în măsură să solicite măsuri de încetare, inclusiv prin proceduri simplificate; astfel de măsuri de încetare iau forma unei măsuri definitive sau provizorii pentru a pune capăt încălcărilor dispoziţiilor de drept intern adoptate în temeiul prezentei directive prin efectuarea unei acţiuni sau încetarea unui comportament;
d)prevăd condiţiile rezonabile în care orice presupusă parte prejudiciată poate autoriza un sindicat, o organizaţie neguvernamentală pentru drepturile omului sau de protecţie a mediului sau o altă organizaţie neguvernamentală şi, în conformitate cu dreptul intern, instituţiile naţionale pentru drepturile omului, cu sediul într-un stat membru, să introducă acţiuni în justiţie pentru a asigura respectarea drepturilor presupusei părţi prejudiciate, fără a aduce atingere normelor naţionale de procedură civilă;
un sindicat sau o organizaţie neguvernamentală poate fi autorizat(ă) în temeiul primului paragraf de la prezenta literă dacă îndeplineşte cerinţele prevăzute de dreptul intern; aceste cerinţe pot include menţinerea unei prezenţe permanente proprii şi, în conformitate cu statutul său, neimplicarea comercială şi implicarea nu doar temporară în exercitarea drepturilor protejate în temeiul prezentei directive sau a drepturilor corespunzătoare prevăzute de dreptul intern;
e)atunci când este introdusă o acţiune, iar reclamantul prezintă o justificare motivată care conţine fapte şi probe disponibile în mod rezonabil şi suficiente pentru a susţine caracterul plauzibil al acţiunii în despăgubire şi indică faptul că întreprinderea deţine controlul asupra unor probe suplimentare, instanţele sunt în măsură să dispună ca astfel de probe să fie divulgate de întreprindere în conformitate cu dreptul procedural intern;
instanţele naţionale limitează divulgarea probelor solicitate la ceea ce este necesar şi proporţional pentru a susţine o eventuală acţiune sau acţiune în despăgubire, iar păstrarea probelor la ceea ce este necesar şi proporţional pentru a sprijini o astfel de acţiune în despăgubire; pentru a stabili dacă un ordin de divulgare sau de păstrare a probelor este proporţional, instanţele naţionale iau în considerare măsura în care acţiunea sau apărarea este susţinută de faptele şi probele disponibile care justifică cererea de divulgare a probelor; amploarea şi costul divulgării, precum şi interesele legitime ale tuturor părţilor, inclusiv ale părţilor terţe implicate, inclusiv evitarea căutărilor nespecifice de informaţii a căror relevanţă este puţin probabilă pentru părţile în procedură; dacă probele a căror divulgare este solicitată conţin informaţii confidenţiale, în special informaţii privind eventuale părţi terţe, precum şi ce mecanisme sunt disponibile pentru protecţia unor astfel de informaţii confidenţiale.
Statele membre se asigură că instanţele naţionale au competenţa de a dispune divulgarea de probe care conţin informaţii confidenţiale atunci când le consideră relevante pentru acţiunile în despăgubire; statele membre se asigură că, atunci când dispun divulgarea de astfel de informaţii, instanţele naţionale au la dispoziţie măsuri efective de protecţie a acestor informaţii.
(4)Întreprinderile care au participat la iniţiative sectoriale sau multipartite sau care au utilizat verificarea de către o parte terţă independentă sau clauze contractuale pentru a sprijini punerea în aplicare a obligaţiilor de diligenţă pot fi trase totuşi la răspundere în conformitate cu prezentul articol.
(5)Răspunderea civilă a unei întreprinderi pentru prejudiciile rezultate în temeiul prezentei dispoziţii nu aduce atingere răspunderii civile a filialelor sale şi nici celei a partenerilor de afaceri direcţi şi indirecţi din lanţul de activităţi al întreprinderii.
În cazul în care prejudiciul a fost cauzat în comun de către întreprindere şi filiala sa ori partenerul său de afaceri direct sau indirect, aceştia sunt răspunzători în solidar, fără a se aduce atingere dispoziţiilor de drept intern privind condiţiile răspunderii solidare şi dreptul de regres.
(6)Normele privind răspunderea civilă în temeiul prezentei directive nu limitează răspunderea întreprinderii în temeiul sistemului juridic al Uniunii sau al sistemelor juridice naţionale şi nu aduc atingere normelor Uniunii sau normelor naţionale privind răspunderea civilă legată de impacturile negative asupra drepturilor omului sau de impacturile negative asupra mediului care prevăd răspunderea în situaţii ce nu sunt reglementate de prezenta directivă sau care impun o răspundere mai strictă decât cea prevăzută în prezenta directivă.
(7)Statele membre se asigură că dispoziţiile de drept intern care transpun prezentul articol se aplică obligatoriu şi prioritar în cazurile în care dreptul aplicabil acţiunilor în despăgubire nu este dreptul intern al unui stat membru.