Titlul viii - Asistenţa judiciară în materie penală - Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - Republicare
M.Of. 411
În vigoare Versiune de la: 19 Octombrie 2025 până la: 18 Decembrie 2025
TITLUL VIII:Asistenţa judiciară în materie penală
CAPITOLUL I:Asistenţa judiciară internaţională
Art. 228: Obiectul asistenţei judiciare
În sensul prezentului capitol, asistenţa judiciară internaţională cuprinde îndeosebi următoarele activităţi:
a)comisiile rogatorii internaţionale;
b)audierile prin videoconferinţă;
c)înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;
d)notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;
e)cazierul judiciar;
f)alte forme de asistenţă judiciară.
Art. 229: Conţinutul general al cererii de asistenţă judiciară şi actele anexate acesteia
(1)Cererea de asistenţă judiciară trebuie să indice:
a)denumirea autorităţii judiciare solicitante şi denumirea autorităţii judiciare solicitate;
b)obiectul şi motivele cererii;
c)calificarea juridică a faptelor;
d)datele de identificare a suspectului, inculpatului sau condamnatului ori a martorului sau expertului, după caz;
e)încadrarea juridică şi prezentarea sumară a faptelor.
(2)La cerere se anexează acte în sprijinul acesteia, după caz, în funcţie de natura şi obiectul cererii.
(3)Actele anexate cererii de asistenţă judiciară trebuie certificate de autoritatea judiciară solicitantă, fiind scutite de orice alte formalităţi de supralegalizare.
Art. 230: Comisia rogatorie internaţională
Comisia rogatorie internaţională în materie penală este acea formă de asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Art. 231: Obiectul comisiei rogatorii
(1)Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:
a)localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială sau extinsă; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptarea convorbirilor, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
b)transmiterea mijloacelor materiale de probă;
c)comunicarea de documente sau dosare.
(2)Dacă statul solicitant doreşte ca martorii sau experţii să depună jurământ, va cere aceasta în mod expres, iar statul român va da curs acestei cereri în situaţiile în care legea internă română nu se opune.
(3)Statul român va transmite numai copii sau fotocopii certificate de pe documentele sau dosarele cerute. Dacă statul solicitant cere în mod expres transmiterea documentelor originale, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri.
Art. 232: Data şi locul comisiei rogatorii
(1)Dacă statul solicitant solicită în mod expres, statul român îl va informa despre data şi locul îndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele în cauză, menţionate de statul solicitant, vor putea să asiste şi să colaboreze la efectuarea comisiei rogatorii, în limitele permise de legea română.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.
Art. 233: Ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiilor
(1)În vederea descoperirii şi strângerii probelor aflate pe teritoriile altor state, organul judiciar român competent poate cere autorităţilor străine să ridice obiecte şi înscrisuri sau să efectueze percheziţii şi să remită obiectele ori înscrisurile predate sau ridicate în timpul percheziţiei. Atunci când se solicită efectuarea unei percheziţii domiciliare, în cererea întocmită potrivit art. 229, organul judiciar român solicitant indică şi confirmă emiterea de către judecătorul competent a încheierii prin care a fost încuviinţată efectuarea percheziţiei.
(2)În aplicarea alin. (1), ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi efectuarea percheziţiilor se efectuează potrivit legii statului solicitat.
(3)Atunci când România este stat solicitat, cererea formulată de autorităţile străine competente trebuie să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 229, precum şi:
a)numele, prenumele şi semnalmentele persoanei cercetate de autorităţile străine, indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii ori a altor obiecte care se presupune că există în locul ce urmează să fie percheziţionat;
b)motivul pentru care se solicită efectuarea percheziţiei;
c)indicarea încadrării juridice, descrierea situaţiei de fapt, a probelor sau a datelor din care rezultă că în locul în care se solicită efectuarea percheziţiei se află persoana cercetată de autorităţile străine sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârşirea infracţiunii;
d)dacă este cazul, indicarea probelor sau a datelor din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau a obiectelor şi înscrisurilor ce fac obiectul infracţiunii;
e)indicarea locului unde urmează a se efectua percheziţia.
(4)Cererea prevăzută la alin. (3) este admisă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a)fapta care face obiectul procedurii penale desfăşurate în statul solicitant ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune şi autorul ar fi fost sancţionabil. În cazul în care măsura a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;
b)pedeapsa prevăzută de legea română şi cea a statului solicitant pentru infracţiunea săvârşită de persoana cercetată de statul solicitant este de cel puţin un an închisoare.
(5)Condiţiile prevăzute la alin. (4) pot să atragă regula reciprocităţii.
(6)Atunci când România este stat solicitat, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi percheziţia se dispun şi se efectuează potrivit Codului de procedură penală, în baza ordonanţei procurorului sau a încheierii judecătorului, iar în cazul percheziţiei domiciliare, în baza autorizaţiei date de judecătorul român competent. În cazul percheziţiei domiciliare, condiţia începerii urmăririi penale prevăzută de Codul de procedură penală nu se aplică.
Art. 234: Remiterea obiectelor şi dosarelor
(1)Statul român va putea să amâne remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs.
(2)Obiectele şi originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii, vor fi restituite cât mai curând posibil statului român de către statul solicitant, în afară de cazul în care statul român renunţă la ele.
Art. 235: Audierile prin videoconferinţă 
(5)Cererile formulate de autorităţile altor state sunt de competenţa parchetelor, în cursul urmăririi penale, sau a instanţelor, în cursul judecăţii, competente material şi după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competenţa teritorială este determinată de locul unde domiciliază sau locuieşte persoana care urmează să fie audiată prin videoconferinţă.
(51)Cererile care privesc fapte care, potrivit legii române, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se execută de către acestea.
(1)În cazul în care o persoană care se află pe teritoriul României trebuie să fie audiată ca martor sau expert de către autorităţile judiciare ale unui stat străin şi este inoportun sau imposibil pentru acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul acelui stat, statul străin poate solicita ca audierea să aibă loc prin videoconferinţă, potrivit alineatelor următoare.
(2)O asemenea cerere poate fi acceptată de statul român dacă nu contravine principiilor sale fundamentale de drept şi cu condiţia să dispună de mijloacele tehnice care să permită efectuarea audierii prin videoconferinţă.
(3)În cererea de audiere prin videoconferinţă trebuie să se precizeze, în afară de informaţiile prevăzute la art. 229, motivul pentru care nu este oportun sau este imposibil ca martorul sau expertul să fie prezent personal la audiere, precum şi denumirea autorităţii judiciare şi numele persoanelor care vor proceda la audiere.
(4)Martorul sau expertul va fi citat potrivit legii române.
(5)Cererile formulate de autorităţile altor state sunt de competenţa parchetelor, în cursul urmăririi penale, sau a instanţelor, în cursul judecăţii, competente material şi după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competenţa teritorială este determinată de locul unde domiciliază sau locuieşte persoana care urmează să fie audiată prin videoconferinţă.(51)Cererile care privesc fapte care, potrivit legii române, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se execută de către acestea.(6)Audierea prin videoconferinţă se desfăşoară potrivit următoarelor reguli:
a)audierea are loc în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent, după caz, asistat, după caz, de un interpret; acesta verifică identitatea persoanei audiate şi este obligat să asigure respectarea principiilor fundamentale ale legii române. În cazul în care constată că sunt încălcate principiile fundamentale ale dreptului român, judecătorul sau procurorul ia de îndată măsurile necesare pentru a asigura desfăşurarea audierii în conformitate cu legea română;
b)autorităţile judiciare române competente şi cele ale statului solicitant convin, după caz, asupra măsurilor de protecţie a martorului sau expertului;
c)audierea se efectuează direct de către autoritatea judiciară competentă a statului solicitant sau sub coordonarea acesteia, potrivit legii sale interne;
d)martorul sau expertul va fi asistat, după caz, de un interpret, potrivit legii române;
e)persoana chemată ca martor sau expert poate invoca dreptul de a nu depune mărturie, care îi este conferit fie de legea română, fie de legea statului solicitat.
(7)Fără a aduce atingere măsurilor convenite pentru protecţia martorilor, autoritatea judiciară română întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, informaţii privind depunerea jurământului şi condiţiile tehnice în care audierea s-a desfăşurat. Procesul-verbal se transmite autorităţii judiciare competente a statului solicitant.
(8)Dispoziţiile Codului de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
(9)Dispoziţiile prezentului articol se pot aplica şi în cazul audierii suspecţilor sau inculpaţilor, dacă persoana în cauză consimte şi dacă există un acord în acest sens între autorităţile judiciare române şi cele ale statului solicitant.
(10)Cheltuielile legate de stabilirea legăturii video, cele legate de punerea la dispoziţie a acestei legături în statul solicitant, remunerarea interpreţilor şi indemnizaţiile plătite martorilor şi experţilor, precum şi cheltuielile de deplasare în statul solicitat vor fi rambursate de statul străin solicitant statului român, dacă acesta din urmă nu a renunţat expres la rambursarea acestor cheltuieli în totalitate sau parţial.
(11)Declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, ale celorlalte părţi în procesul penal sau ale expertului, care se află în străinătate, pot fi luate prin videoconferinţă ori de câte ori este inoportun sau imposibil pentru ca acea persoană să se înfăţişeze personal pe teritoriul României. Este considerată în imposibilitatea de a se înfăţişa personal pe teritoriul României şi persoana aflată în detenţie pe teritoriul altui stat. În acest sens, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare întocmeşte şi transmite, direct sau prin intermediul autorităţilor centrale prevăzute la art. 10, cererea de asistenţă judiciară internaţională în materie penală. Dispoziţiile alin. (3) şi (9) se aplică în mod corespunzător.
Art. 236: Transmiterea spontană de informaţii
(1)Autorităţile judiciare române pot, fără cerere prealabilă, să transmită autorităţilor competente ale unui stat străin informaţiile obţinute în cadrul unei anchete, atunci când consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.
(2)Statul român poate impune anumite condiţii privitoare la modul de utilizare a informaţiilor transmise, potrivit prevederilor alin. (1). Statul destinatar este obligat să respecte condiţiile impuse.
Art. 237: Livrări supravegheate
(1)Autorităţile judiciare române competente autorizează, la cerere, în condiţiile prevăzute de legea română, livrări supravegheate, în cadrul unor proceduri penale privind infracţiuni care pot da loc la extrădare.
(2)Livrările supravegheate se derulează potrivit legii române.
(3)Dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care asistenţa este solicitată de autorităţile judiciare române.
Art. 238: Utilizarea investigatorilor sub acoperire
(1)Statul român poate conveni cu un stat străin să îşi acorde asistenţă reciprocă pentru desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire.
(2)Autorităţile române competente vor decide, de la caz la caz, potrivit legii române.
(3)În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de desfăşurare a anchetei şi statutul juridic al agenţilor.
Art. 239: Echipele comune de anchetă
(1)Echipele comune de anchetă pot fi constituite şi pot funcţiona pe teritoriile României şi ale altor state cu scopul de a facilita efectuarea de cercetări penale. Procedurile care reglementează funcţionarea acestor echipe, precum şi componenţa, durata, locaţia, organizarea, funcţiile, scopul şi condiţiile de participare a membrilor unei echipe la activităţile de anchetă se stabilesc prin acord scris. Membrul naţional la Eurojust sau adjunctul acestuia poate participa la activităţile desfăşurate în cadrul echipei comune de anchetă. În relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene şi statele care sunt părţi la Convenţia din 19 iunie 1990 de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune, Schengen, acordul se încheie de către prim-procurorul sau procurorul general al parchetului în care îşi desfăşoară activitatea procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau, în cazul în care nu există nicio procedură penală în desfăşurare pe teritoriul României, indiferent de natura infracţiunii, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de procurorul desemnat de către acesta. În relaţia cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene, acordul se încheie de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către procurorul desemnat de acesta.
(2)Pentru constituirea echipelor comune de anchetă, în cazul infracţiunilor care, potrivit legii, sunt date în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, acordul se încheie de către procurorii şefi ai acestora sau de către procurorul desemnat de către aceştia.
(3)O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:
a)în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care privesc ambele state;
b)mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată în statele în cauză.
(4)Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă poate fi formulată de orice stat implicat. Echipa este formată în unul dintre statele în care ancheta trebuie efectuată.
(5)Cererea de formare a unei echipe comune de anchetă cuprinde propuneri referitoare la componenţa echipei.
(6)Componenţii echipei comune desemnaţi de autorităţile române au calitatea de membri, în timp ce cei desemnaţi de un stat străin au calitatea de membri detaşaţi.
(7)Activitatea echipei comune de anchetă pe teritoriul statului român se desfăşoară potrivit următoarelor reguli generale:
a)conducătorul echipei este un reprezentant al autorităţii judiciare române competente;
b)acţiunile echipei se desfăşoară conform legii române. Membrii echipei şi membrii detaşaţi ai echipei îşi execută sarcinile sub responsabilitatea persoanei prevăzute la lit. a).
(8)Membrii detaşaţi pe lângă echipa comună de anchetă sunt abilitaţi să fie prezenţi la efectuarea oricăror acte procedurale, cu excepţia cazului când conducătorul echipei decide contrariul.
(9)Atunci când activitatea echipei comune de anchetă se desfăşoară pe teritoriul altui stat, dacă se apreciază că este necesară îndeplinirea unor acte de cercetare pe teritoriul României, procurorul care este membru al echipei comune de anchetă poate cere autorităţilor române să îndeplinească acele acte, fără ca celelalte state participante să mai depună o cerere de cooperare judiciară, în afară de cazul în care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării sau predării, după caz. Procedurile necesare efectuării activităţii respective în România vor fi cele aplicabile activităţilor de cercetare penală, potrivit legii române.
(10)Un membru detaşat pe lângă echipa comună de anchetă poate, conform dreptului său naţional şi în limitele competenţelor sale, să furnizeze echipei informaţiile care sunt la dispoziţia statului care l-a detaşat în scopul derulării anchetelor penale efectuate de echipă.
(11)Informaţiile obţinute în mod obişnuit de un membru sau un membru detaşat în cadrul participării la o echipă comună de anchetă şi care nu pot fi obţinute în alt mod de către autorităţile competente ale statelor implicate pot fi utilizate în scopurile următoare:
a)în scopul pentru care a fost creată echipa;
b)pentru a descoperi, a cerceta sau a urmări alte infracţiuni, cu consimţământul statului pe teritoriul căruia au fost obţinute informaţiile;
c)pentru a preveni un pericol iminent şi serios pentru securitatea publică şi cu respectarea dispoziţiilor prevăzute la lit. b);
d)în alte scopuri, cu condiţia ca acest lucru să fie convenit de către statele care au format echipa.
(12)În cazul echipelor comune de anchetă care funcţionează pe teritoriul României, membrii detaşaţi ai echipei sunt asimilaţi membrilor români în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite împotriva acestora sau de către aceştia.
Art. 240: Supravegherea transfrontalieră
(1)Sub rezerva existenţei unor dispoziţii contrare în convenţia aplicabilă în relaţia cu acel stat, agenţii unui stat străin, care, în cadrul unei anchete judiciare, supraveghează pe teritoriul acelui stat o persoană ce se presupune că a participat la săvârşirea unei infracţiuni care dă loc la extrădare sau o persoană faţă de care sunt motive serioase să se creadă că poate duce la identificarea sau localizarea persoanei menţionate mai sus, sunt autorizaţi să continue această supraveghere pe teritoriul statului român, în baza unei cereri de asistenţă judiciară prezentate în prealabil. La cerere, supravegherea poate fi exercitată de autorităţile române competente.
(2)Cererea de asistenţă judiciară prevăzută la alin. (1) va fi adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va cuprinde toate informaţiile pertinente în cauză, în conformitate cu prevederile convenţiei aplicabile. Prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va putea stabili anumite condiţii.
(3)Atunci când, din considerente de urgenţă, autorizarea prealabilă a statului român nu poate fi solicitată, agenţii străini care acţionează în cadrul anchetei judiciare aflate în faza de urmărire penală sunt autorizaţi să continue pe teritoriul României supravegherea unei persoane bănuite că a comis una dintre faptele enumerate la alin. (5), în condiţiile următoare:
a)trecerea frontierei va fi comunicată imediat, în timpul supravegherii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi structurii Poliţiei de Frontieră constituite în cadrul punctului de trecere a frontierei;
b)o cerere de asistenţă judiciară conform alin. (1) şi care expune motivele ce justifică trecerea frontierei fără autorizaţie prealabilă va fi transmisă fără întârziere.
(4)Supravegherea prevăzută la alin. (1) şi (2) nu se poate desfăşura decât în condiţiile următoare:
a)agenţii de supraveghere trebuie să respecte dispoziţiile prezentului articol şi ale legii române;
b)sub rezerva situaţiilor prevăzute la alin. (3), pe timpul supravegherii, agenţii au asupra lor un document care să ateste că le-a fost acordată permisiunea;
c)agenţii de supraveghere trebuie să fie permanent în măsură să justifice calitatea lor oficială;
d)agenţii de supraveghere pot purta armamentul din dotare în timpul supravegherii, cu excepţia cazului când prin autorizaţie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prevăzut altfel; utilizarea lui este interzisă, cu excepţia cazului de legitimă apărare;
e)pătrunderea în domiciliul unei persoane şi în alte locuri inaccesibile publicului este interzisă;
f)agenţii de supraveghere nu pot nici reţine, nici aresta persoana supravegheată;
g)despre orice operaţiune de supraveghere se va întocmi un raport către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care va cere inclusiv prezentarea în persoană a agenţilor care au efectuat supravegherea;
h)autoritatea statului căruia îi aparţin agenţii care au efectuat supravegherea, la cererea autorităţii competente române, poate asista la ancheta subsecventă operaţiunii, inclusiv la procedurile judiciare;
i)autorităţile statului căruia îi aparţin agenţii de supraveghere, la cererea autorităţilor române, contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a anchetei ce urmează operaţiunii la care au participat, inclusiv la procedurile judiciare.
(5)Supravegherea prevăzută la alin. (3) nu poate avea loc decât pentru una dintre următoarele fapte:
a)omor şi omor calificat;
b)infracţiuni grave de natură sexuală, inclusiv violul şi abuzul sexual asupra minorilor;
c)distrugere şi distrugere calificată, săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice asemenea mijloc;
d)contrafacerea şi falsificarea mijloacelor de plată;
e)furt şi tâlhărie în formă calificată, precum şi primirea de bunuri furate;
f)delapidare;
g)lipsire de libertate în mod ilegal;
h)infracţiunile de trafic de persoane, trafic de minori, folosirea serviciilor unei persoane exploatate, pornografie infantilă;
i)infracţiuni privind traficul de droguri sau precursori;
j)infracţiuni privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare şi al altor materii radioactive;
k)transport ilegal de deşeuri toxice şi dăunătoare;
l)trafic de migranţi, facilitarea şederii ilegale în România;
m)şantaj.
(6)Supravegherea prevăzută la alin. (3) va înceta dacă autorizaţia nu a fost obţinută în termen de 5 ore de la trecerea frontierei de stat, precum şi la cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Art. 241: Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor
(1)În vederea soluţionării unei cauze penale, autorităţile judiciare ale statului solicitant sau autorităţile competente astfel desemnate de către statul solicitant pot adresa autorităţilor române o cerere de asistenţă judiciară având ca obiect interceptarea telecomunicaţiilor şi transmiterea lor imediată către statul solicitat sau interceptarea înregistrării şi a transmiterii ulterioare a înregistrării telecomunicaţiilor către statul solicitant, în cazul în care persoana urmărită:
a)se află pe teritoriul statului solicitant şi acesta are nevoie de asistenţă tehnică pentru a putea intercepta comunicaţiile de la ţintă;
b)se află pe teritoriul statului român, în cazul în care comunicaţiile dinspre ţintă pot fi interceptate în statul român;
c)se află pe teritoriul unui stat terţ care a fost informat şi dacă statul solicitant are nevoie de asistenţă tehnică pentru interceptarea comunicărilor de la ţintă.
(2)Cererile prezentate în aplicarea prezentului articol trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a)să indice şi să confirme emiterea unui ordin sau a unui mandat de interceptare şi înregistrare, în cadrul unui proces penal;
b)să conţină informaţii care să permită identificarea ţintei interceptării;
c)să indice faptele penale care fac obiectul anchetei penale;
d)să menţioneze durata interceptării;
e)dacă este posibil, să conţină suficiente date tehnice, în special numărul de conectare la reţea, pentru a permite prelucrarea cererii.
(3)Dacă cererea se formulează în conformitate cu dispoziţiile alin. (1) lit. b), ea va trebui să conţină şi o descriere a faptelor. Autorităţile judiciare române pot solicita orice alte informaţii suplimentare care sunt necesare pentru a le permite să aprecieze dacă măsura solicitată ar fi luată şi într-o cauză naţională similară.
Art. 242: Identificarea produselor şi instrumentelor infracţiunii
(1)În vederea strângerii datelor legate de existenţa, locaţia, natura, statutul juridic, valoarea sau circulaţia produselor sau instrumentelor provenite din săvârşirea infracţiunii sau a altor bunuri care au legătură cu infracţiunea care face obiectul activităţii de cercetare şi urmărire penală, judecată sau executare, organul de cercetare penală, procurorul sau instanţa de judecată poate solicita autorităţilor din alte state date şi informaţii în acest sens.
(2)Asistenţa solicitată de oficiile de recuperare a creanţelor sau alte autorităţi cu atribuţii similare din statele membre ale Uniunii Europene se realizează potrivit procedurii prevăzute de legea prin care este desemnată autoritatea naţională drept oficiu naţional pentru recuperarea creanţelor în domeniul urmăririi şi identificării bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracţiunile.
(3)În activitatea sa, autoritatea prevăzută la alin. (2) prelucrează şi transmite altor oficii de recuperare a creanţelor sau autorităţi cu atribuţii similare date şi informaţii referitoare la persoane fizice identificate sau identificabile, cu respectarea prevederilor legale privind prelucrarea datelor cu caracter personal.
Art. 243: Principiul specialităţii
(1)Probele sau informaţiile obţinute de autorităţile judiciare române în baza unor cereri de asistenţă judiciară internaţională executate de autorităţile altor state nu pot fi folosite în alte cauze penale decât cea menţionată în cerere, fără consimţământul prealabil al autorităţii competente a statului solicitat.
(2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte probele sau informaţiile obţinute de autorităţile judiciare române în baza unor cereri de asistenţă judiciară internaţională executate de autorităţile române. Autoritatea judiciară care a executat cererea sau autoritatea centrală, după caz, va face menţiune în acest sens, la data transmiterii probelor sau informaţiilor.
Art. 2431: Cazuri speciale de acordare a asistenţei judiciare internaţionale (1)În aplicarea art. 9 alin. 1 din Convenţia privind combaterea coruperii funcţionarilor publici străini în cadrul operaţiunilor economice internaţionale, adoptată la Paris la 21 noiembrie 1997, la care România a aderat prin Legea nr. 202/2023, asistenţa judiciară poate consta în:a)comisiile rogatorii internaţionale;b)audierile prin videoconferinţă;c)înfăţişarea în statul solicitant a martorilor, experţilor şi a persoanelor urmărite;d)notificarea actelor de procedură care se întocmesc ori se depun într-un proces penal;e)cazierul judiciar;f)alte forme de asistenţă judiciară permise de legea română.(2)Obiectul cererii de comisie rogatorie îl constituie cu precădere:a)localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea suspectului, inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente, martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială sau extinsă; cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptarea convorbirilor, examinarea documentelor, transferul temporar al persoanelor deţinute şi alte asemenea acte de procedură;b)transmiterea mijloacelor materiale de probă;c)comunicarea de documente sau dosare;d)schimbul spontan de informaţii, obţinute în cadrul unei anchete, atunci când autoritatea emitentă consideră că acestea ar putea ajuta statul destinatar să iniţieze o procedură penală sau când informaţiile ar putea conduce la formularea unei cereri de asistenţă judiciară.(3)Probele obţinute de un alt stat parte la Convenţia prevăzută la alin. (1) în scopul utilizării în procesul penal sunt admisibile în procedurile penale desfăşurate în România, cu excepţia situaţiilor în care se stabileşte că utilizarea acestora aduce atingere drepturilor fundamentale ale omului stabilite de legislaţia internă a României, inclusiv în cazurile în care probele sunt transmise spontan sau atunci când autorităţile judiciare române nu au fost încă sesizate conform legii.(4)Aprecierea mijloacelor de probă admisibile, transmise de un alt stat parte la Convenţia prevăzută la alin. (1) autorităţilor judiciare române, se realizează potrivit legii române.Art. 244: Măsuri provizorii
La cererea statului solicitant, se pot lua măsurile provizorii prevăzute de legea română în vederea protejării mijloacelor de probă, menţinerii unei situaţii existente sau protejării intereselor ameninţate.
Art. 245: Înfăţişarea martorilor sau experţilor
(1)În cazul în care înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert în faţa autorităţilor judiciare române este necesară, autoritatea judiciară solicitantă va face menţiune în acest sens, prin cererea de înmânare a citaţiei.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), în cerere sau în citaţie, se menţionează cuantumul aproximativ al cheltuielilor rambursabile de transport, întreţinere, locuinţă şi al altor cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare. Autoritatea judiciară română care a dispus chemarea va putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans martorului sau expertului, rambursarea urmând să fie efectuată din fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
(3)Dacă înfăţişarea în persoană a unui martor sau expert este solicitată autorităţilor române de un stat străin, în cazul în care martorul sau expertul declară că se va înfăţişa personal, acesta poate solicita acordarea unui avans din cuantumul cheltuielilor prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare. Instanţa va indica prin încheiere suma de bani solicitată de martor sau expert, unitatea bancară unde urmează să se consemneze suma de bani, consemnarea fiind făcută pe numele martorului sau expertului, la dispoziţia autorităţii judiciare române competente. Încheierea instanţei, precum şi declaraţia scrisă a martorului sau expertului se vor comunica statului solicitant pe una dintre căile prevăzute la art. 11 sau 12.
Art. 246: Nivelul cheltuielilor
Cheltuielile rambursabile de transport, întreţinere, locuinţă şi alte cheltuieli necesare prilejuite de chemarea în faţa autorităţilor judiciare, rambursabile martorului sau expertului de către statul român solicitant, vor fi calculate de la locul de reşedinţă a acestuia şi vor fi acordate la niveluri cel puţin egale cu cele prevăzute de tarifele şi reglementările în vigoare în statul în care audierea trebuie să aibă loc.
Art. 247: Neprezentarea martorului sau expertului
Martorul sau expertul care nu s-a prezentat în urma primirii citaţiei de înfăţişare a cărei comunicare a fost cerută nu va putea fi supus, chiar dacă citaţia va cuprinde un ordin categoric, niciunei sancţiuni sau măsuri de constrângere, în afară de cazul în care el va reveni din propria iniţiativă pe teritoriul statului român solicitant şi dacă va fi din nou citat aici, în mod legal.
Art. 248: Refuzul de a depune mărturie
Dacă un martor care dă curs citaţiei şi se prezintă în faţa unei autorităţi judiciare române refuză să depună mărturie în totalitate sau în parte, nu poate fi supus vreunei măsuri de restrângere a libertăţii sau împiedicat în alt mod să părăsească România, chiar dacă, potrivit legii române, un asemenea refuz ar constitui o infracţiune sau ar putea atrage măsuri coercitive.
Art. 249: Imunităţi
(1)Niciun martor sau expert, oricare ar fi cetăţenia sa, care, în urma primirii unei citaţii, va consimţi să se înfăţişeze în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant nu va putea fi nici urmărit, nici deţinut, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul României pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat.
(2)Dacă în timpul procesului ar putea fi dispusă arestarea unui martor care este bănuit că a săvârşit o infracţiune în legătură cu mărturia sa în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, alta decât refuzul de a depune mărturie, se va lua în considerare faptul dacă interesele justiţiei nu ar fi mai bine protejate prin încredinţarea urmăririi, dacă este posibil, către statul străin solicitat.
(3)Nicio persoană, oricare ar fi cetăţenia ei, citată în faţa autorităţilor judiciare ale statului român solicitant, în vederea efectuării urmăririi penale pentru anumite infracţiuni, nu va putea fi nici urmărită, nici deţinută, nici supusă vreunei alte măsuri de restrângere a libertăţii în România pentru fapte sau condamnări anterioare plecării sale de pe teritoriul statului străin solicitat şi care nu sunt menţionate în citaţie.
(4)Imunitatea prevăzută de prezentul articol încetează dacă martorul, expertul sau persoana urmărită, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului român solicitant în termen de 15 zile consecutive după ce prezenţa sa nu mai este cerută de autorităţile judiciare române, va rămâne totuşi pe teritoriul României sau se va reîntoarce aici după ce îl va fi părăsit.
Art. 250: Transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitant (11)În vederea transferării temporare a unei persoane pe teritoriul statului român solicitant, în scopurile prevăzute la alin. (1), în cazul în care cererea este emisă în faza de judecată, instanţa română emitentă va dispune emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.
(12)În cazul în care cererea este emisă în faza de urmărire penală, procurorul va solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.
(13)Mandatul de arestare prevăzut la alin. (11) şi (12) se emite pentru o perioadă de 30 de zile, durata arestării putând fi prelungită în cazul în care prezenţa persoanei transferate este în continuare necesară. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata maximă a măsurii arestării pe teritoriul României nu poate depăşi 180 de zile. Persoana transferată va fi încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-o unitate din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(14)Mandatul de arestare în vederea transferării temporare se comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(15)În cazul cererilor de tranzit formulate de către autorităţile unui stat străin, cererea va fi soluţionată de către Ministerul Justiţiei. Cererea va fi formulată sau însoţită de traduceri în una dintre limbile română, engleză sau franceză, va fi însoţită de o copie a cererii de transferare temporară, a acordului dintre statul solicitat şi statul solicitant şi va cuprinde informaţii privind condiţiile în care are loc transferarea temporară.
(16)Dispoziţiile art. 59 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.
(17)Prin excepţie de la prevederile alin. (13), dacă apreciază necesar, instanţa sau procurorul poate dispune ca persoana transferată să fie încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-un centru de reţinere şi arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu indicarea perioadei şi motivelor de transfer. La expirarea perioadei, deţinutul este depus în penitenciarul de unde a fost transferat.
(18)Persoanelor încarcerate în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare li se aplică prevederile Legii nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
(1)Persoana deţinută, a cărei prezenţă în vederea audierii ca martor sau a confruntării este cerută de autorităţile judiciare solicitante, va fi transferată temporar pe teritoriul acelui stat, cu condiţia reîntoarcerii sale în termenul indicat de către autoritatea judiciară solicitată şi sub rezerva dispoziţiilor art. 249, în măsura în care acestea pot fi aplicate în mod corespunzător.
(2)În cazul cererilor adresate autorităţilor judiciare române, competenţa de soluţionare a cererii aparţine instanţei în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere. În acest sens, instanţa va dispune ascultarea persoanei deţinute, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu, precum şi a unui interpret, dacă este cazul, în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Persoanei deţinute i se face cunoscut obiectul cererii, cerându-i-se să declare dacă este de acord să fie transferată temporar pe teritoriul statului solicitant în vederea audierii ca martor. Declaraţia sa este consemnată într-un proces-verbal semnat de preşedintele completului de judecată, grefier, interpret şi inculpat.
(3)În cazul în care persoana deţinută nu consimte, instanţa va dispune prin încheiere respingerea cererii. Încheierea este definitivă şi se comunică în termen de 48 de ore de la pronunţare Ministerului Justiţiei.
(4)În cazul în care persoana deţinută consimte la transferarea sa temporară, instanţa va verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (6), urmând a dispune, prin încheiere, admiterea sau respingerea cererii, după caz. Încheierea poate fi atacată cu contestaţie, în termen de 24 de ore de la pronunţare, de către procurorul competent. Contestaţia se soluţionează în termen de 3 zile.
(5)Încheierea prevăzută la alin. (4) se comunică Ministerului Justiţiei, în termen de 24 de ore de la data rămânerii definitive, care va informa autoritatea centrală a statului solicitant cu privire la decizia autorităţii judiciare române. Încheierea prin care instanţa a dispus transferarea temporară a persoanei deţinute se comunică şi Ministerului Afacerilor Interne, care asigură predarea sub escortă a persoanei deţinute potrivit alin. (8).
(6)Transferarea poate fi refuzată:
a)dacă prezenţa persoanei deţinute este necesară într-un proces penal în curs pe teritoriul României;
b)dacă transferarea persoanei deţinute este susceptibilă să îi prelungească detenţia;
c)dacă există alte motive care se opun transferării sale pe teritoriul statului solicitant.
(7)Persoana transferată rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitant şi, dacă este cazul, pe teritoriul statului solicitat pentru tranzit, în afară de cazul în care autoritatea judiciară română competentă cere punerea acesteia în libertate, în condiţiile Codului de procedură penală.
(8)Locul predării deţinutului către statul solicitant, precum şi locul preluării sale de la acest stat vor fi un punct de frontieră al statului român. Deţinutul este predat şi preluat sub escortă. Ministerul Afacerilor Interne va asigura predarea şi preluarea, informând Ministerul Justiţiei.
(9)Dispoziţiile alin. (7) se aplică în mod corespunzător în cazul în care statul român este stat solicitant.
(10)În cazul cererilor formulate de autorităţile judiciare române, sub rezerva dispoziţiilor art. 179 alin. (2) lit. a) şi b), tranzitul pe teritoriul unui stat terţ al persoanei deţinute va fi acordat la cererea adresată de către Ministerul Justiţiei autorităţii centrale a statului solicitat pentru tranzit, însoţită de toate documentele necesare.
(11)În vederea transferării temporare a unei persoane pe teritoriul statului român solicitant, în scopurile prevăzute la alin. (1), în cazul în care cererea este emisă în faza de judecată, instanţa română emitentă va dispune emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.(12)În cazul în care cererea este emisă în faza de urmărire penală, procurorul va solicita judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă emiterea unui mandat de arestare în vederea transferării temporare. Emiterea mandatului se dispune prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, cu participarea procurorului. Încheierea este definitivă.(13)Mandatul de arestare prevăzut la alin. (11) şi (12) se emite pentru o perioadă de 30 de zile, durata arestării putând fi prelungită în cazul în care prezenţa persoanei transferate este în continuare necesară. Fiecare prelungire nu poate depăşi 30 de zile, iar durata maximă a măsurii arestării pe teritoriul României nu poate depăşi 180 de zile. Persoana transferată va fi încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-o unitate din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.(14)Mandatul de arestare în vederea transferării temporare se comunică de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională şi Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.(15)În cazul cererilor de tranzit formulate de către autorităţile unui stat străin, cererea va fi soluţionată de către Ministerul Justiţiei. Cererea va fi formulată sau însoţită de traduceri în una dintre limbile română, engleză sau franceză, va fi însoţită de o copie a cererii de transferare temporară, a acordului dintre statul solicitat şi statul solicitant şi va cuprinde informaţii privind condiţiile în care are loc transferarea temporară.(16)Dispoziţiile art. 59 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.(17)Prin excepţie de la prevederile alin. (13), dacă apreciază necesar, instanţa sau procurorul poate dispune ca persoana transferată să fie încarcerată, în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare, într-un centru de reţinere şi arestare preventivă din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, cu indicarea perioadei şi motivelor de transfer. La expirarea perioadei, deţinutul este depus în penitenciarul de unde a fost transferat.(18)Persoanelor încarcerate în baza mandatului de arestare în vederea transferării temporare li se aplică prevederile Legii nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare.Art. 251: Transferul temporar al persoanelor deţinute pe teritoriul statului solicitat
(1)În cazul în care obiectul cererii de asistenţă judiciară adresate statului solicitat presupune efectuarea unor acte de procedură pentru îndeplinirea cărora este necesară prezenţa unei persoane deţinute în România, autoritatea judiciară română solicitantă poate transfera temporar această persoană pe teritoriul statului unde ancheta trebuie să aibă loc, dacă între autorităţile române şi autorităţile statului solicitat există un acord în acest sens. Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care trebuie să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acordul respectiv.
(2)Persoana transferată va rămâne în detenţie pe teritoriul statului solicitat şi, eventual, pe teritoriul statului de tranzit, cu excepţia cazului în care autorităţile judiciare române au cerut punerea sa în libertate.
(3)Perioada de detenţie pe teritoriul statului solicitat se deduce din durata detenţiei pe care trebuie sau va trebui să o efectueze persoana respectivă pe teritoriul României.
Art. 252: Înfăţişarea personală a persoanelor condamnate şi transferate
Dispoziţiile art. 250 şi 251 se aplică în mod corespunzător şi persoanelor deţinute pe teritoriul României, în urma transferării lor în vederea executării unei pedepse pronunţate pe teritoriul statului de condamnare, atunci când înfăţişarea personală în scopul revizuirii judecăţii este cerută de către statul de condamnare.
Art. 253: Protecţia martorilor
Martorii audiaţi conform dispoziţiilor prezentului titlu beneficiază, după caz, de protecţie, potrivit legislaţiei în vigoare.
Art. 254: Comunicarea actelor de procedură
(1)Comunicarea actelor de procedură se efectuează în condiţiile prezentului titlu şi în conformitate cu dispoziţiile tratatelor internaţionale pertinente.
(2)Prin acte de procedură se înţelege, în principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de procedură.
(3)Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe lângă aceasta.
Art. 255: Comunicarea şi dovada comunicării
(1)Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie.
(2)Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul comunicării, forma şi data efectuării comunicării. Actul sau declaraţia se transmite de îndată statului solicitant. La cererea acestuia din urmă, statul român va preciza dacă notificarea a fost făcută în conformitate cu legea română. În cazul în care comunicarea nu s-a putut face, statul român înştiinţează de îndată statul solicitant despre motivul necomunicării.
Art. 256: Termenul necesar comunicării
Citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se află pe teritoriul României, se transmite autorităţilor române competente cel mai târziu cu 40 de zile înainte de data fixată pentru înfăţişare. De acest termen se ţine seama la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea citaţiei.
Art. 257: Comunicarea prin poştă a actelor de procedură
(1)Autorităţile judiciare române pot transmite direct, prin poştă, actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti persoanelor care se află pe teritoriul unui stat străin, dacă prin instrumentul juridic internaţional aplicabil în relaţia cu acel stat se prevede astfel.
(2)În cazul prevăzut la alin. (1), actele de procedură şi hotărârile judecătoreşti sunt însoţite de o notă care indică faptul că destinatarul poate obţine de la autoritatea judiciară emitentă informaţii asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.
Art. 258: Comunicarea de înscrisuri şi date
(1)Statul român comunică, în măsura în care autorităţile judiciare române pot ele însele să le obţină într-un asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta care îi vor fi cerute, pentru o cauză penală, de autorităţile judiciare ale statului străin solicitant.
(2)În alte cazuri, altele decât cele prevăzute la alin. (1), se va da curs unei asemenea cereri, în condiţiile prevăzute de legea română.
Art. 259: Transmiterea informaţiilor
(1)Statul român va transmite statului străin interesat informaţii despre hotărârile penale şi despre măsurile ulterioare, care se referă la cetăţenii statului străin şi care au făcut obiectul unei menţiuni în cazierul judiciar. Aceste informaţii se comunică cel puţin o dată pe an.
(2)Dacă persoana în cauză este cetăţean al mai multor state, informaţiile se comunică fiecărui stat interesat, în afara cazului în care această persoană are cetăţenia statului român.
(3)Statul român transmite statului străin interesat, la cererea acestuia, în cazuri speciale, câte o copie de pe hotărârile şi măsurile prevăzute la alin. (1), precum şi orice altă informaţie referitoare la acestea, pentru a-i permite să examineze dacă ele necesită măsuri pe plan intern.
Art. 260: Autoritatea română competentă
(1)Informaţiile la care se referă art. 257 se transmit prin intermediul Ministerului Justiţiei.
(2)Informaţiile de acelaşi fel, primite de la autorităţile competente ale statelor străine în cadrul schimbului de informaţii, se primesc de către Ministerul Justiţiei, care le transmite autorităţilor competente, spre a se proceda în raport cu atribuţiile privitoare la recunoaşterea şi, respectiv, înregistrarea hotărârilor penale străine.
CAPITOLUL II:Dispoziţii privind asistenţa judiciară aplicabile în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene
SECŢIUNEA 1:Dispoziţii pentru punerea în aplicare a Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, Schengen
Art. 261: Acordarea asistenţei
Potrivit prezentei secţiuni, asistenţa judiciară se acordă şi:
a)în proceduri privind fapte pedepsibile conform legii române sau legii statului membru solicitant ca fiind încălcări ale normelor juridice, constatate de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală;
b)în proceduri privind acordarea de despăgubiri pentru cercetare abuzivă sau condamnare nelegală;
c)în procedurile necontencioase;
d)în acţiunile civile alăturate acţiunilor penale, atât timp cât instanţa nu a hotărât definitiv în ceea ce priveşte latura penală;
e)pentru a notifica comunicări judiciare care privesc executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, achitarea unei amenzi sau plata cheltuielilor de judecată;
f)pentru măsuri privind suspendarea pronunţării sau amânarea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă, liberarea condiţionată sau suspendarea ori întreruperea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă.
Art. 262: Asistenţa în materie de taxe şi accize
(1)Statul român acordă, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959, asistenţă judiciară cu privire la încălcările dispoziţiilor legale în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală.
(2)În cazul în care România este stat solicitant, informaţiile şi probele obţinute de la statul solicitat nu vor fi transmise sau utilizate pentru alte anchete, urmăriri ori proceduri decât cele menţionate în cerere, cu excepţia cazului în care are consimţământul prealabil al statului solicitat.
(3)Asistenţa judiciară prevăzută în prezentul articol poate fi refuzată atunci când valoarea totală prezumată a taxelor vamale neachitate în întregime ori eludate nu depăşeşte 25.000 euro sau echivalentul în lei ori atunci când valoarea prezumată a mărfurilor exportate sau importate fără autorizaţie nu depăşeşte 100.000 euro ori echivalentul în lei, cu excepţia situaţiei în care, date fiind circumstanţele sau identitatea celui acuzat, statul solicitant consideră cazul ca fiind foarte grav.
(4)Dispoziţiile prezentului articol se aplică, de asemenea, atunci când asistenţa judiciară solicitată se referă la fapte care sunt pasibile doar de o amendă pentru încălcări ale normelor juridice sancţionate de autorităţi administrative şi atunci când emană de la o autoritate judiciară.
Art. 263: Percheziţii şi sechestre
(1)Dispoziţiile art. 233 alin. (1) nu se aplică în relaţia cu statele părţi la Convenţia de aplicare a acordurilor de la Schengen.
(2)În relaţia cu statele menţionate la alin. (1), pentru executarea cererilor de comisii rogatorii având ca obiect percheziţii sau sechestre pot fi impuse, totuşi, următoarele condiţii:
a)legislaţia română şi cea a statului solicitat să prevadă pentru fapta care a determinat cererea de comisie rogatorie o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă cu caracter restrictiv de libertate, al cărei maxim este de cel puţin 6 luni, sau legislaţia uneia dintre părţi să prevadă o sancţiune echivalentă, iar în legislaţia celeilalte părţi fapta să fie pedepsită ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală;
b)efectuarea comisiei rogatorii să fie compatibilă cu legea română.
Art. 264: Transmiterea actelor de procedură prin poştă
(1)În cazul transmiterii prin poştă a actelor procedurale, dacă există motive să se creadă că destinatarul nu înţelege limba în care este redactat actul, acest act sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în limba sau în una dintre limbile statului membru pe teritoriul căruia se găseşte destinatarul. Dacă autoritatea care expediază actul ştie că destinatarul nu cunoaşte decât o altă limbă, actul sau cel puţin pasajele importante ale acestuia trebuie tradus/traduse în această limbă.
(2)Expertul sau martorul care nu se prezintă în instanţă, deşi a fost citat prin poştă, nu poate fi supus niciunei sancţiuni sau unei măsuri restrictive, chiar dacă în citaţie se face menţiune cu privire la aplicarea unei pedepse, cu excepţia cazului în care ulterior intră de bunăvoie pe teritoriul României şi aici este din nou legal citat. Autoritatea care expediază citaţii prin poştă se asigură ca acestea să nu implice nicio pedeapsă.
(3)Dacă fapta care constituie temeiul cererii de asistenţă judiciară este sancţionabilă, potrivit dreptului intern al ambelor state, ca fiind o încălcare a normelor juridice, constatată de autorităţile administrative a căror decizie poate fi atacată în faţa unei instanţe competente în materie penală, expedierea actelor procedurale se efectuează în principiu conform procedurii prevăzute la alin. (1).
(4)Atunci când adresa destinatarului este necunoscută sau când se cere o notificare formală, trimiterea actelor de procedură se poate face prin intermediul autorităţilor judiciare ale statului membru solicitat.
Art. 265: Supravegherea transfrontalieră
În aplicarea dispoziţiilor prezentei secţiuni, lista prevăzută la art. 240 alin. (5) se completează cu următoarele fapte:
a)ucidere din culpă;
b)fraudă gravă;
c)spălare de bani;
d)trafic ilicit de substanţe nucleare şi substanţe radioactive;
e)participarea la organizaţiile criminale menţionate în Acţiunea comună 98/733/JHA din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la organizaţiile criminale în statele membre ale Uniunii Europene;
f)infracţiunile de terorism prevăzute în Decizia-cadru 2002/475/JHA din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului.
Art. 266: Răspunderea agenţilor străini
(1)În timpul operaţiunilor şi activităţilor menţionate la art. 265, agenţii străini care desfăşoară urmărirea pe teritoriul României sunt asimilaţi persoanelor care au aceeaşi calitate în statul român în privinţa infracţiunilor comise împotriva lor sau de către ei.
(2)În cazul în care pe timpul desfăşurării operaţiunilor prevăzute la art. 265 agenţii străini produc un prejudiciu, statul ai cărui agenţi sunt răspunde pentru acest prejudiciu, în conformitate cu legea română.
(3)Statul ai cărui agenţi au cauzat prejudicii unei persoane pe teritoriul României restituie statului român totalitatea sumelor pe care le-a plătit victimelor sau altor persoane îndreptăţite în numele acestora.
(4)Fără a aduce atingere exercitării drepturilor faţă de terţi şi cu excepţia dispoziţiei din alin. (3), statul român nu va solicita în cazul prevăzut la alin. (2) restituirea contravalorii prejudiciilor pe care le-a suferit din cauza unui alt stat.
SECŢIUNEA 2:Dispoziţii pentru aplicarea Convenţiei din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi a Protocolului la aceasta din 16 octombrie 2001
Art. 267: Informaţii privind conturile bancare
(1)La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres şi pot fi furnizate într- un termen rezonabil.
(2)Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare.
(3)Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai dacă ancheta penală priveşte, după caz:
a)o infracţiune pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate sau un mandat de executare a pedepsei închisorii pe o perioadă maximă de cel puţin 4 ani, în statul solicitant, şi cel puţin 2 ani în statul solicitat; sau
b)o infracţiune menţionată la art. 2 din Convenţia privind constituirea Oficiului European de Poliţie (Convenţia Europol) din 1995 sau în anexa la convenţie; ori
c)în măsura în care infracţiunea nu este prevăzută de Convenţia Europol, o infracţiune prevăzută de Convenţia din 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, de Protocolul adiţional din 1996 sau de către al doilea Protocol adiţional din 1997.
(4)În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va menţiona următoarele:
a)motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective;
b)elementele pe baza cărora s-a stabilit că băncile aflate pe teritoriul României deţin sau controlează conturile bancare şi, în măsura în care deţine astfel de date, care sunt băncile implicate;
c)orice alte date disponibile care ar putea facilita executarea cererii.
(5)Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:
a)îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;
b)fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române.
(6)În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
Art. 268: Informaţii privind operaţiunile bancare
(1)La cerere, autorităţile române vor furniza detalii cu privire la conturile bancare indicate de către autorităţile străine solicitante, precum şi cu privire la operaţiunile bancare care s-au derulat, într-o perioadă delimitată, prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate în cerere, inclusiv detalii cu privire la orice expeditor sau destinatar de cont.
(2)Datele prevăzute la alin. (1) vor fi furnizate numai în măsura în care informaţiile se află la dispoziţia băncii care deţine conturile bancare.
(3)În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
(4)Cererea formulată în temeiul alin. (1) este supusă şi următoarelor condiţii:
a)îndeplinirea cererii să fie compatibilă cu legea română;
b)fapta care face obiectul anchetei penale să fie infracţiune potrivit legii române.
(5)În cazul cererilor formulate de autorităţile române, dispoziţiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător.
Art. 269: Supravegherea tranzacţiilor bancare
(1)Autorităţile române vor asigura la cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene supravegherea, pe o perioadă determinată, a operaţiunilor bancare care se derulează prin unul sau mai multe dintre conturile bancare indicate de către autorităţile solicitante.
(2)În cazul în care se solicită informaţiile prevăzute la alin. (1), autoritatea solicitantă, prin cererea formulată, va arăta motivele pentru care informaţiile solicitate sunt considerate a avea o valoare substanţială în vederea cercetării infracţiunii respective.
(3)Autorităţile judiciare române competente autorizează, în condiţiile prevăzute de legea română, supravegherea operaţiunilor bancare. În condiţiile prevăzute de legea română, autorităţile judiciare române şi cele străine vor stabili modalităţile concrete de supraveghere.
Art. 270: Confidenţialitatea
Băncile vor asigura caracterul confidenţial atât asupra transmiterii informaţiilor către autorităţile solicitante, cât şi asupra anchetei penale desfăşurate, fără a putea divulga aceste date clientului sau oricărei alte persoane.
Art. 271: Obligaţia de a informa
(1)În cazul în care, în cursul executării cererii, este necesar să fie efectuate cercetări suplimentare, care nu au putut fi prevăzute sau specificate de către autoritatea solicitantă în cererea iniţială, autoritatea română solicitată va informa fără întârziere statul solicitant.
(2)După ce a fost informat, potrivit alin. (1), statul solicitant va putea formula o cerere suplimentară, potrivit art. 272.
(3)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care cercetările suplimentare trebuie efectuate de către autorităţile altui stat membru al Uniunii Europene sau ale unui stat terţ.
Art. 272: Cereri suplimentare
(1)În cazul în care autorităţile statului solicitant formulează o cerere suplimentară cererii iniţiale, cererea va cuprinde doar datele necesare identificării cererii iniţiale, precum şi alte date suplimentare necesare.
(2)Ori de câte ori autorităţile solicitante participă alături de autorităţile române la executarea cererii de asistenţă, acestea vor putea adresa direct autorităţii române solicitate cererea suplimentară prevăzută la alin. (1). O copie a acesteia va fi transmisă şi Ministerului Justiţiei sau Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz.
Art. 273: Secretul bancar
Secretul bancar nu poate fi invocat ca motiv de refuz al cooperării privind cererile de asistenţă formulate de către autorităţile unui stat membru al Uniunii Europene.
Art. 274: Comunicarea deciziilor de refuz
Deciziile de refuz al asistenţei judiciare se comunică Secretariatului Consiliului Uniunii Europene şi Eurojust.
Art. 275: Autorităţi centrale
(1)Pentru cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 6 alin. (8) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi orice altă cerere de asistenţă judiciară din faza de judecată sau de executare a hotărârilor penale în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din aceeaşi convenţie şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Ministerul Justiţiei. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de alte state membre.
(2)Pentru cererile de asistenţă judiciară din faza de cercetare şi urmărire penală în situaţia menţionată la art. 6 alin. (3) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi în alte cazuri în care contactul direct nu este posibil, autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cu toate acestea, este posibilă şi comunicarea directă dintre autorităţile judiciare române şi autorităţile centrale desemnate de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi de Irlanda.
(3)Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este desemnat ca autoritate centrală competentă să primească cererile de asistenţă judiciară prevăzute la art. 18, 19 şi art. 20 alin. (1)-(5) din Convenţia din 29 mai 2000 privind asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene, autoritatea judiciară competentă să soluţioneze cererea fiind instanţa competentă potrivit legii să autorizeze interceptarea telecomunicaţiilor.
SECŢIUNEA 3:Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor
SUBSECŢIUNEA 1:PARAGRAFUL 1 Dispoziţii generale
Art. 276: Înţelesul unor termeni sau expresii (7)De la data aplicării Regulamentului (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică doar în relaţia cu Irlanda şi Regatul Danemarcei.
(1)Prin ordin de indisponibilizare se înţelege orice măsură luată în cursul procesului penal de o autoritate judiciară a unui stat membru care constă în indisponibilizarea, cu titlu provizoriu, a unui bun, pentru a se împiedica orice operaţiune de distrugere, transformare, deplasare, transfer sau înstrăinare a acestuia.
(2)Prin termenul bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil sau imobil, precum şi documentele ori instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra unui bun, despre care autoritatea judiciară competentă emitentă consideră că:
a)constituie produsul uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 280 ori corespunde în totalitate sau în parte valorii acestui produs; sau
b)constituie instrumentul ori obiectul unei asemenea infracţiuni.
(3)Prin termenul probă se înţelege obiectele, documentele sau datele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal care are ca obiect una dintre infracţiunile prevăzute la art. 280.
(4)Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o autoritate judiciară a emis, validat sau confirmat un ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale.
(5)Prin stat de executare se înţelege statul membru pe teritoriul căruia se află bunul sau proba.
(6)Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeană a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003.
(7)De la data aplicării Regulamentului (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică doar în relaţia cu Irlanda şi Regatul Danemarcei.Art. 277: Obiectul reglementării
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică ordinelor de indisponibilizare emise în conformitate cu decizia-cadru în vederea asigurării probelor sau confiscării ulterioare a bunului.
Art. 278: Certificatul
(1)Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 2 şi să fie semnat de autoritatea judiciară care a dispus măsura prevăzută la art. 276 alin. (1). De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară competentă emitentă.
(2)Certificatul emis de o autoritate judiciară română trebuie să fie tradus în limba sau într-una dintre limbile oficiale ale statului membru de executare ori în altă limbă acceptată de acel stat membru.
(3)Certificatul transmis spre executare autorităţilor judiciare române trebuie să fie tradus în limba română.
Art. 279: Autorităţi competente (21)În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracţiuni care, potrivit legii române, sunt de competenţa Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.
(1)Ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.
(2)Ordinul de indisponibilizare se execută de parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi de tribunal, în cursul judecăţii, în a căror circumscripţie se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare.
(21)În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracţiuni care, potrivit legii române, sunt de competenţa Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.(3)În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la mai multe bunuri aflate în circumscripţia teritorială a două sau mai multe autorităţi judiciare române, competenţa de a recunoaşte şi executa ordinul de indisponibilizare revine, în funcţie de faza procesuală, Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti sau Tribunalului Bucureşti.
(4)În cazul în care ordinul de indisponibilizare se referă la un bun care face obiectul unui proces penal aflat în curs de soluţionare sau soluţionat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, competenţa revine parchetului de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi tribunalului, în cursul judecăţii, indiferent de gradul de jurisdicţie al autorităţii judiciare române învestite cu soluţionarea cauzei ori care a pronunţat hotărârea.
Art. 280: Domeniul de aplicare
(1)Următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, dacă sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări:
1.participarea la un grup criminal organizat;
2.terorismul;
3.traficul de persoane şi de minori;
4.exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5.traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6.traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7.corupţia;
8.frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
9.spălarea banilor;
10.falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11.fapte legate de criminalitatea informatică;
12.infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13.facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14.omorul, vătămarea corporală gravă;
15.traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16.răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17.rasismul şi xenofobia;
18.furtul organizat sau armat;
19.traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20.înşelăciunea;
21.racketul şi extorcarea de fonduri;
22.contrafacerea şi pirateria produselor;
23.falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24.falsificarea de mijloace de plată;
25.traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26.traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27.traficul de vehicule furate;
28.violul;
29.incendierea cu intenţie;
30.crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31.sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32.sabotajul.
(2)Pentru alte cazuri decât cele prevăzute la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea asigurării probelor, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie infracţiune, în conformitate cu legea română, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent.
(3)Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), în cazul ordinului de indisponibilizare emis în vederea confiscării ulterioare a bunului, recunoaşterea şi executarea unui astfel de ordin sunt supuse condiţiei ca infracţiunea pentru care a fost emis ordinul să constituie o infracţiune care, în conformitate cu legea română, poate conduce la acest tip de indisponibilizare, oricare ar fi elementele constitutive sau calificarea juridică în legea statului emitent.
(4)În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea ordinului de indisponibilizare nu va putea fi refuzată pe motiv că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe sau impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului emitent.
SUBSECŢIUNEA 2:PARAGRAFUL 2 Procedura de emitere şi transmitere a ordinelor de indisponibilizare
Art. 281: Emiterea şi transmiterea ordinelor de indisponibilizare
(1)Actul prin care se emite ordinul de indisponibilizare, definit la art. 276 alin. (1), se întocmeşte potrivit dispoziţiilor corespunzătoare din Codul de procedură penală.
(2)Ordinul de indisponibilizare însoţit de certificatul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 278 trebuie transmise de autoritatea judiciară română emitentă direct autorităţii judiciare competente din statul de executare. Transmiterea se efectuează prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii judiciare de executare să stabilească autenticitatea actului şi a certificatului.
(3)Ordinul de indisponibilizare este transmis împreună cu:
a)o cerere de remitere a probelor; sau
b)o cerere de confiscare, prin care se solicită fie executarea unui ordin de confiscare emis de autoritatea judiciară română competentă, fie confiscarea şi executarea ulterioară a unui astfel de ordin. Aceste cereri se formulează potrivit dispoziţiilor aplicabile în domeniul asistenţei judiciare în materie penală şi normelor aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.
(4)În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu este însoţit de una dintre cererile menţionate la alin. (3), certificatul prevăzut la art. 278 poate conţine o instrucţiune privind menţinerea bunului în statul de executare până la primirea cererii menţionate la alin. (3) lit. a) sau b). Autoritatea judiciară română emitentă indică în certificat data la care aceasta apreciază că cererea respectivă va fi transmisă.
(5)Pe cale de excepţie, în cazul statelor membre care prin declaraţiile notificate Comisiei Europene, depuse la Secretariatul general al Consiliului Uniunii Europene, şi-au rezervat dreptul de a primi şi transmite ordinul de indisponibilizare împreună cu certificatul prevăzut la art. 278 prin intermediul autorităţilor centrale desemnate de către acestea, transmiterea se va efectua potrivit declaraţiilor respectivelor state membre.
(6)În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă nu cunoaşte autoritatea de executare, va solicita asistenţa punctelor de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, în vederea obţinerii de informaţii în acest sens.
(7)În cazul în care autoritatea judiciară română emitentă revocă măsura prevăzută la art. 276 alin. (1), trebuie să notifice de îndată despre aceasta autorităţii judiciare a statului de executare.
(8)În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.
SUBSECŢIUNEA 3:PARAGRAFUL 3 Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de indisponibilizare
Art. 282: Dispoziţii comune
(1)Autoritatea judiciară română, indiferent de faza procesuală, recunoaşte orice ordin de indisponibilizare fără a fi necesară nicio altă formalitate şi ia fără întârziere măsurile necesare executării sale imediate, în acelaşi mod ca în cazul în care măsura prevăzută la art. 276 alin. (1) ar fi fost dispusă de o autoritate judiciară română, exceptând situaţia în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute la art. 287 ori unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 288.
(2)În cazul în care este necesar să se garanteze că probele obţinute sunt valabile, autoritatea judiciară română de executare respectă formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea judiciară emitentă, cu condiţia ca aceste formalităţi şi proceduri să nu contravină principiilor constituţionale.
(3)Un raport privind executarea ordinului de indisponibilizare întocmit de autoritatea judiciară română de executare, pe baza referatului organului judiciar care a dus la îndeplinire ordinul de indisponibilizare, este transmis fără întârziere autorităţii judiciare române de executare, care îl remite autorităţii judiciare emitente prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
(4)Orice măsură coercitivă suplimentară necesară pentru ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare este luată în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare din Codul de procedură penală.
Art. 283: Măsuri premergătoare
(1)Atunci când o autoritate judiciară română primeşte un ordin de indisponibilizare, aceasta trebuie ca, în termen de 24 de ore de la data primirii, să verifice dacă ordinul este însoţit de certificatul prevăzut la art. 278 ori de oricare alt document echivalent, precum şi de traducerea în limba română.
(2)În cazul în care documentele prevăzute la alin. (1) nu sunt traduse, autoritatea judiciară română solicită autorităţii judiciare emitente remiterea traducerii într-un termen de cel mult 3 zile. După primirea traducerii, autoritatea judiciară română îşi verifică competenţa în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii.
(3)Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de indisponibilizare, trimite de îndată, din oficiu, ordinul de indisponibilizare autorităţii judiciare române competente să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea judiciară a statului emitent. În situaţia în care ordinul de indisponibilizare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, autoritatea judiciară română poate solicita autorităţii judiciare emitente transmiterea de informaţii suplimentare, fixând în acest sens un termen de cel mult 3 zile.
(4)În faza de judecată, repartizarea cauzei se face în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.
(5)Procedura prevăzută la alin. (1)-(3) are caracter confidenţial.
Art. 284: Recunoaşterea şi executarea în faza de urmărire penală
(1)În faza de urmărire penală, procurorul competent dispune prin ordonanţă, în termen de cel mult 5 zile de la expirarea termenelor prevăzute la art. 283.
(2)Împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare poate face plângere orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Plângerea se face în termen de 5 zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă.
(3)Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de indisponibilizare nu pot face obiectul plângerii, acestea putând fi atacate numai în faţa unei instanţe a statului emitent.
(4)Plângerea se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află parchetul din cadrul căruia face parte procurorul care a dispus recunoaşterea ordinului de indisponibilizare. La judecarea plângerii prezenţa procurorului este obligatorie.
(5)Dosarul va fi trimis de parchet tribunalului competent, în termen de două zile de la primirea adresei prin care acesta este solicitat.
(6)Plângerea se soluţionează în şedinţă publică, în termen de 5 zile, prin încheiere definitivă. Introducerea plângerii nu suspendă ducerea la îndeplinire a ordinului de indisponibilizare. Instanţa de judecată, soluţionând plângerea, verifică ordonanţa procurorului, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate, pronunţând una dintre următoarele soluţii:
a)respinge plângerea ca tardivă sau ca inadmisibilă, menţinând ordonanţa atacată;
b)admite plângerea, desfiinţează ordonanţa atacată şi dispune revocarea măsurii indisponibilizării.
(7)Ordinul de indisponibilizare se duce la îndeplinire de către procurorul care a dispus recunoaşterea acestuia prin ordonanţă.
Art. 285: Recunoaşterea şi executarea în faza de judecată
(1)Instanţa de judecată soluţionează cauza, prin încheiere, dată în camera de consiliu, în complet format dintr-un singur judecător. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere.
(2)Încheierea poate fi atacată cu contestaţie, în termen de 5 zile de la pronunţare ori de la comunicare, după caz, de către orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime. Dispoziţiile art. 284 se aplică în mod corespunzător.
(3)Dosarul se trimite instanţei ierarhic superioare în termen de 24 de ore de la formularea contestaţiei. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile, pe baza materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri prezentate.
(4)Contestaţia nu suspendă executarea ordinului de indisponibilizare.
(5)Ordinul de indisponibilizare se execută de către procurorul desemnat din cadrul parchetului de pe lângă tribunalul competent.
Art. 286: Durata indisponibilizării şi regimul ulterior al bunului indisponibilizat
(1)Indisponibilizarea bunului este menţinută până la soluţionarea definitivă a cererilor prevăzute la art. 281 alin. (3).
(2)Cu toate acestea, autoritatea judiciară română competentă poate ca, după consultarea autorităţii judiciare emitente, în conformitate cu legislaţia şi practica române aplicabile în materie şi în funcţie de împrejurările cauzei, să dispună indisponibilizarea bunului pentru o perioadă mai scurtă.
(3)Dacă autoritatea judiciară română competentă intenţionează să revoce măsura indisponibilizării, aceasta va informa autoritatea judiciară emitentă, oferindu-i posibilitatea de a formula observaţii. De asemenea, atunci când autoritatea judiciară a statului emitent informează autoritatea română de executare asupra revocării ordinului de indisponibilizare, aceasta din urmă are obligaţia de a revoca măsura în cel mai scurt timp posibil.
(4)Cererile prevăzute la art. 281 alin. (3) se execută în conformitate cu normele aplicabile asistenţei judiciare în materie penală şi cu normele aplicabile cooperării internaţionale în materie de confiscare.
(5)Cu toate acestea, prin derogare de la normele în materie de asistenţă judiciară menţionate la alin. (4), autoritatea judiciară română competentă nu poate refuza cererile menţionate la art. 281 alin. (3) lit. a) invocând absenţa dublei incriminări, dacă aceste cereri vizează infracţiunile prevăzute la art. 280 alin. (1), iar pentru aceste infracţiuni pedeapsa prevăzută de legea statului emitent este închisoarea de cel puţin 3 ani.
Art. 287: Motive de nerecunoaştere sau de neexecutare
(1)În afara cazurilor menţionate la art. 280 alin. (2) şi (3), autorităţile judiciare române competente nu pot refuza recunoaşterea sau executarea ordinului de indisponibilizare decât dacă:
a)certificatul prevăzut la art. 278 nu este prezentat, este incomplet sau nu corespunde în mod clar ordinului de indisponibilizare;
b)legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de indisponibilizare;
c)din informaţiile furnizate în certificat rezultă imediat că soluţionarea unei cereri de asistenţă judiciară având ca obiect remiterea probelor sau confiscarea pentru infracţiunea care face obiectul procesului penal ar contraveni principiului non bis in idem.
(2)În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), autoritatea judiciară română poate:
a)să fixeze un termen de cel mult 3 zile pentru prezentarea, completarea ori corectarea certificatului;
b)să accepte un document echivalent; sau
c)dacă se consideră suficient de edificată, să nu mai apeleze în această privinţă la autoritatea judiciară emitentă.
(3)Orice decizie de a refuza recunoaşterea sau executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor judiciare competente ale statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
(4)De asemenea, în cazul în care, în practică, executarea ordinului de indisponibilizare este imposibilă deoarece bunul sau probele au dispărut, au fost distruse, nu pot fi găsite la locul indicat în certificat ori pentru că locul în care se găsesc bunurile sau probele nu a fost indicat într-un mod suficient de clar nici după consultarea autorităţii judiciare competente a statului emitent, aceasta este informată imediat în această privinţă.
Art. 288: Motive de amânare a executării
(1)Autoritatea judiciară română competentă poate amâna executarea unui ordin de indisponibilizare în cazul în care:
a)executarea acestuia riscă să împiedice sau să îngreuneze un proces penal aflat în curs de desfăşurare. Amânarea se dispune pentru un termen pe care autoritatea judiciară română de executare îl consideră ca fiind necesar pentru buna desfăşurare a procesului penal;
b)bunurile sau probele în cauză au făcut deja obiectul unui ordin de indisponibilizare în cadrul unei proceduri penale, amânarea fiind dispusă până în momentul în care această măsură este revocată;
c)ordinul de indisponibilizare a fost emis în vederea confiscării ulterioare a unui bun care face deja obiectul unei măsuri luate în cadrul unui proces penal în România; în acest caz amânarea este dispusă până în momentul revocării acestei măsuri. Cu toate acestea, acest caz de amânare este incident numai în cazul în care ordinul de indisponibilizare ar avea prioritate faţă de măsuri ulterioare luate de organele judiciare române, în cadrul unui proces penal, în conformitate cu dreptul intern.
(2)Un raport privind amânarea executării ordinului de indisponibilizare, inclusiv motivele care au stat la baza acesteia şi, dacă este posibil, durata amânării, este înaintat imediat autorităţii judiciare competente a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
(3)De îndată ce motivul amânării încetează să mai subziste, autoritatea judiciară română de executare ia fără întârziere măsurile necesare executării ordinului de indisponibilizare şi informează autoritatea judiciară emitentă în această privinţă prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă.
(4)Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea judiciară emitentă cu privire la oricare alte măsuri asigurătorii al căror obiect îl poate constitui bunul respectiv.
Art. 289: Rambursare
(1)Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 284 alin. (3), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia dintre persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de indisponibilizare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.
SECŢIUNEA 4:Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare
SUBSECŢIUNEA 1:PARAGRAFUL 1 Dispoziţii comune
Art. 290: Definiţii
În sensul prezentei secţiuni:
(1)prin hotărâre se înţelege, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi încheiere, sentinţă, decizie, ordonanţă, rezoluţie sau proces-verbal de constatare, o hotărâre definitivă pronunţată de un organ de urmărire penală, o instanţă, precum şi de alte autorităţi care, potrivit legii, sunt considerate ca fiind judiciare ori de către o autoritate administrativă, prin care o persoană fizică sau juridică a fost obligată la plata unei sancţiuni pecuniare, atunci când hotărârea a fost luată de:
a)o autoritate judiciară, ca urmare a săvârşirii unei fapte care, potrivit legislaţiei statului emitent, este infracţiune;
b)o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislaţiei statului emitent, este infracţiune, dacă persoana fizică sau juridică sancţionată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de o autoritate judiciară competentă şi în materie penală;
c)o autoritate, alta decât una judiciară, în legătură cu o faptă care, potrivit legislaţiei statului emitent, constituie o încălcare a normelor legale, dacă persoana fizică sau juridică sancţionată a avut posibilitatea să solicite judecarea cauzei de către o autoritate judiciară competentă şi în materie penală;
d)o autoritate judiciară competentă şi în materie penală, atunci când decizia a fost luată în legătură cu o hotărâre prevăzută la lit. c);
(2)prin stat emitent se înţelege statul membru în care s-a pronunţat o hotărâre, în înţelesul definit de decizia-cadru;
(3)prin stat de executare se înţelege statul membru către care s-a transmis o hotărâre în vederea executării;
(4)prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce a sancţiunilor pecuniare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 76 din 22 martie 2005.
Art. 291: Autorităţi competente (1)În cazul hotărârilor date în alte state membre, autoritatea competentă pentru primirea certificatului şi a hotărârii este judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul social persoana faţă de care s-a aplicat sancţiunea.
(1)În cazul hotărârilor date în alte state membre, autoritatea competentă pentru primirea certificatului şi a hotărârii este judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul ori sediul social persoana faţă de care s-a aplicat sancţiunea.(2)În cazul hotărârilor date de autorităţile judiciare sau administrative române, certificatul se completează de autoritatea care a aplicat sancţiunea pecuniară şi se transmite, în limbile română şi străină, împreună cu hotărârea prin care a fost aplicată respectiva sancţiune, autorităţii competente din statul de executare.
Art. 292: Condiţii privind punerea în executare a unor sancţiuni pecuniare
(1)Punerea în executare a unei sancţiuni pecuniare aplicate pentru încălcarea de către o persoană fizică sau juridică a unor norme de drept penal sau a altor norme legale se realizează în temeiul dispoziţiilor prezentei secţiuni, dacă sancţiunea pecuniară constă într-o sumă de bani de cel puţin 70 de euro sau echivalentul în lei al acestei sume:
a)la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată printr-o hotărâre executorie, cu titlu de amendă penală sau administrativă, după caz; sau
b)reprezentând despăgubiri acordate, prin aceeaşi hotărâre executorie, părţii vătămate care nu s-a constituit parte civilă, atunci când instanţa s-a aflat în exercitarea competenţei sale în materie penală;
c)la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată cu titlu de cheltuieli judiciare sau administrative;
d)care trebuie să fie virată către un fond public sau al unei organizaţii de asistenţă a victimelor, la plata căreia persoana fizică sau juridică a fost obligată prin aceeaşi hotărâre executorie.
(2)Nu intră sub incidenţa prezentei secţiuni punerea în executare a dispoziţiilor:
a)privind confiscarea instrumentelor sau produselor infracţiunilor;
b)civile, care decurg dintr-o acţiune în daune şi restituire şi care sunt executorii în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială*).
*) Abrogat prin Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 351 din 20 decembrie 2012. Trimiterile la regulamentul abrogat se interpretează ca trimiteri la Regulamentul nr. 1.215/2012.
SUBSECŢIUNEA 2:PARAGRAFUL 2 Procedura de transmitere a hotărârii
Art. 293: Transmiterea hotărârii
(1)Hotărârea, împreună cu certificatul întocmit conform alin. (2), pot fi transmise de autorităţile române prevăzute la art. 291 direct autorităţii de executare competente din statul membru în care persoana fizică sau juridică are bunuri ori o sursă de venit sau în care îşi are reşedinţa legală obişnuită sau, în cazul persoanelor juridice, îşi are sediul social.
(2)Certificatul trebuie întocmit potrivit formularului standard prevăzut în anexa nr. 3. Certificatul trebuie semnat, iar conţinutul acestuia să fie certificat ca fiind conform de către autoritatea română emitentă.
(3)Hotărârea sau o copie certificată a acesteia împreună cu certificatul se transmit direct autorităţii competente din statul de executare prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, în condiţii care să permită statului de executare stabilirea autenticităţii. Originalul hotărârii sau o copie certificată de pe aceasta împreună cu certificatul în original se transmit statului de executare, la cererea acestuia. Toate comunicările oficiale se efectuează direct între respectivele autorităţi competente.
(4)O hotărâre nu poate fi transmisă simultan mai multor state de executare.
(5)Dacă autoritatea competentă din statul de executare nu este cunoscută autorităţii judiciare române emitente, aceasta din urmă va face toate investigaţiile necesare, inclusiv prin intermediul punctelor de contact ale Reţelei Judiciare Europene, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul de executare.
Art. 294: Încetarea executării
Autoritatea judiciară emitentă română aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare orice hotărâre sau măsură în urma căreia hotărârea încetează să mai fie executorie sau este retrasă din statul de executare din orice alt motiv.
Art. 295: Consecinţele transmiterii unei hotărâri
(1)Sub rezerva dispoziţiilor alin. (2), statul român nu poate proceda la executarea unei hotărâri transmise de autorităţile judiciare române emitente.
(2)Dreptul de executare a hotărârii este redobândit de statul român:
a)dacă este informat de statul de executare referitor la neexecutarea totală sau parţială ori la nerecunoaşterea sau neexecutarea deciziei în cazurile prevăzute la art. 299, cu excepţia celui prevăzut la art. 299 alin. (2) lit. a), şi în cazul prevăzut la art. 303 alin. (1) din prezenta lege, precum şi în cazul prevăzut la art. 20 alin. (3) din decizia-cadru; sau
b)în situaţia în care hotărârea este retrasă din statul de executare potrivit art. 294.
(3)Dacă, după transmiterea unei hotărâri, o autoritate română primeşte orice sumă de bani pe care persoana condamnată a achitat-o de bunăvoie în virtutea hotărârii, autoritatea respectivă va informa neîntârziat autoritatea competentă din statul de executare. Dispoziţiile art. 301 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 296: Limbile folosite
(1)Certificatul transmis autorităţilor române trebuie tradus în limba română.
(2)Executarea hotărârii poate fi suspendată pe perioada necesară obţinerii traducerii acesteia, pe cheltuiala statului de executare.
(3)Autorităţile judiciare române emitente vor traduce certificatul în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului de executare ori în altă limbă acceptată de acesta, potrivit declaraţiilor notificate Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene.
SUBSECŢIUNEA 3:PARAGRAFUL 3 Procedura de executare a hotărârii
Art. 297: Domeniul de aplicare
(1)Următoarele infracţiuni, dacă se pedepsesc în statul emitent, astfel cum sunt definite de legislaţia statului emitent, dau loc, conform prevederilor deciziei-cadru şi fără a fi necesară verificarea dublei incriminări a faptei, la recunoaşterea şi executarea hotărârilor:
1.participarea la un grup criminal organizat;
2.terorismul;
3.traficul de persoane;
4.exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5.traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6.traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7.corupţia;
8.frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
9.spălarea produselor infracţiunii;
10.falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11.fapte legate de criminalitatea informatică;
12.infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13.facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14.omorul, vătămarea corporală gravă;
15.traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16.răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17.rasismul şi xenofobia;
18.furtul organizat sau armat;
19.traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20.înşelăciunea;
21.racketul şi extorcarea de fonduri;
22.contrafacerea şi pirateria produselor;
23.falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24.falsificarea de mijloace de plată;
25.traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26.traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27.traficul de vehicule furate;
28.violul;
29.incendierea cu intenţie;
30.crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31.sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32.sabotajul;
33.comportamente care încalcă reglementările privind traficul rutier, inclusiv încălcări ale reglementărilor privind orele de condus şi perioadele de odihnă şi reglementările privind bunurile periculoase;
34.contrabanda cu mărfuri;
35.încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală;
36.ameninţări şi acte de violenţă împotriva persoanelor, inclusiv violenţa din cadrul evenimentelor sportive;
37.prejudicii supuse legii penale;
38.furtul;
39.infracţiuni stabilite de statul emitent cu scopul de a pune în aplicare obligaţiile ce reies din instrumentele internaţionale adoptate conform Tratatului de instituire a Comunităţii Europene*) sau conform titlului VI din Tratatul privind Uniunea Europeană.
*) Prin Tratatul de la Lisabona, Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a fost redenumit "Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene" şi a dispus că termenii "Comunitatea" sau "Comunitatea Europeană" se înlocuiesc cu "Uniunea", cuvintele "Comunităţilor Europene" sau "ale CEE" se înlocuiesc cu "(ale) Uniunii Europene".
(2)Pentru alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), executarea sancţiunii pecuniare este subordonată condiţiei ca fapta la care se referă hotărârea autorităţii judiciare sau administrative străine să fie prevăzută şi de legea română.
Art. 298: Recunoaşterea şi executarea hotărârilor
(1)Autorităţile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalităţi şi iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepţia cazului în care constată că este aplicabil unul dintre motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 299.
(2)Dacă autoritatea judiciară română care a primit o hotărâre nu are competenţa de a o recunoaşte şi de a lua măsurile necesare în vederea executării acesteia, ea va trimite hotărârea, din oficiu, autorităţii competente şi va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii competente din statul emitent, în mod corespunzător.
Art. 299: Motivele de nerecunoaştere şi neexecutare
(1)Autorităţile judiciare române de executare pot refuza să recunoască şi să execute o hotărâre dacă nu a fost prezentat certificatul prevăzut în anexa nr. 3, dacă certificatul respectiv este incomplet sau este în mod vădit necorespunzător cu hotărârea.
(2)În afara cazului prevăzut la art. 297 alin. (2), autoritatea judiciară română de executare poate refuza să recunoască şi să execute hotărârea şi dacă se stabileşte că:
a)împotriva persoanei condamnate şi pentru aceleaşi fapte s-a pronunţat o hotărâre în România sau în orice alt stat decât statul emitent şi, în cel din urmă caz, hotărârea a fost executată;
b)executarea hotărârii este prescrisă conform legii române, iar hotărârea se referă la fapte care intră în competenţa instanţelor române;
c)hotărârea se referă la fapte care:
(i)sunt considerate de legea română ca fiind comise integral sau parţial pe teritoriul României ori într-un loc considerat ca atare; sau
(ii)au fost comise în afara teritoriului statului emitent, iar legea română nu permite urmărirea aceloraşi infracţiuni atunci când sunt comise în afara teritoriului României;
d)există imunitate conform legii române, ceea ce face imposibilă executarea hotărârii;
e)hotărârea a fost pronunţată referitor la o persoană fizică care, conform legii române, dată fiind vârsta acesteia, nu ar fi trebuit să răspundă penal pentru faptele cu privire la care s-a pronunţat hotărârea;
f)conform certificatului prevăzut în anexa nr. 3, persoana fizică sau juridică sancţionată:
(i)în cazul unei proceduri scrise, nu a fost informată personal sau printr-un reprezentant competent potrivit legii aceluiaşi stat, cu privire la dreptul său de a ataca hotărârea luată împotriva sa şi la termenul în care poate fi exercitată calea de atac, în conformitate cu legea statului emitent; sau
(ii)în cazul unei proceduri orale, nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent:
- aceasta a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
- aceasta, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
- după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;
(iii)nu s-a prezentat personal, în afară de cazul în care autoritatea emitentă informează că, în conformitate cu legislaţia statului emitent, deşi i s-au adus la cunoştinţă în mod expres procedurile iniţiate împotriva sa şi posibilitatea de a se prezenta personal, aceasta a renunţat în mod expres la dreptul la o procedură orală şi a indicat că nu contestă cauza;
g)pedeapsa pecuniară este mai mică de 70 euro sau decât echivalentul în lei al acestei sume.
(3)În cazurile menţionate la alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi f), înainte de a decide nerecunoaşterea şi neexecutarea, totale sau parţiale, ale unei hotărâri, autoritatea judiciară română de executare se va consulta cu autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace adecvate, şi, dacă este cazul, va solicita acesteia furnizarea oricăror informaţii fără întârziere.
Art. 300: Stabilirea sumei de plată
(1)Dacă se stabileşte că hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, autoritatea judiciară română de executare poate decide să reducă suma pedepsei executate la suma maximă prevăzută pentru fapte similare de legea română, atunci când faptele intră în competenţa instanţelor române.
(2)Autoritatea judiciară română de executare schimbă, dacă este cazul, pedeapsa în moneda statului de executare, la cursul valutar de la data pronunţării pedepsei.
Art. 301: Legea care guvernează executarea (1)Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 302, executarea hotărârii este guvernată de legea română în acelaşi mod ca în cazul unei pedepse pecuniare aplicate de o instanţă judecătorească română. Numai autorităţile române au competenţa de a decide asupra procedurilor de executare şi de a stabili toate măsurile legate de aceasta, inclusiv motivele de încetare a executării.
(2)În cazul în care persoana condamnată poate face dovada plăţii totale sau parţiale efectuate în orice stat, autoritatea judiciară română de executare se consultă cu autoritatea competentă din statul emitent în modul prevăzut la art. 299 alin. (3). Orice parte din pedeapsă recuperată în orice alt mod din orice stat trebuie dedusă integral din suma care trebuie executată în România.
*) Prin Decizia nr. 8/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie admite recursul în interesul legii şi stabileşte că:
1.în aplicarea şi interpretarea unitară a art. 301 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, temeiul juridic al calculului termenului de prescripţie a executării în cazul sancţiunilor pecuniare reprezentând amenzi penale sau administrative aplicate de autorităţile din statele membre ale Uniunii Europene şi recunoscute prin hotărâre judecătorească de către instanţele române este fie dispoziţia din Codul penal, fie dispoziţia din Codul de procedură fiscală, în funcţie de natura sancţiunii;
2.data în raport cu care începe să curgă termenul de prescripţie a executării în cazul sancţiunilor pecuniare aplicate de autorităţile din statele membre ale Uniunii Europene şi recunoscute prin hotărâre judecătorească de către autorităţile române este data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate de autorităţile din statele membre prin care s-a aplicat sancţiunea pecuniară.
Art. 302: Înlocuirea pedepsei pecuniare
Dacă executarea unei hotărâri nu este posibilă, fie total, fie parţial, autoritatea judiciară română de executare poate dispune înlocuirea amenzii, în condiţiile art. 63 sau 64 din Codul penal.
Art. 303: Amnistia, graţierea şi revizuirea
(1)Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul român.
(2)Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 302, orice revizuire a hotărârii este de competenţa exclusivă a statului emitent.
Art. 304: Încetarea executării când România este stat de executare
Autorităţile române încetează executarea hotărârii imediat ce sunt informate de autoritatea competentă din statul emitent cu privire la orice hotărâre sau măsură luată conform art. 294.
Art. 305: Destinaţia fondurilor obţinute din executarea hotărârilor şi cheltuielile
(1)Fondurile obţinute din executarea hotărârilor de către autorităţile române de executare se fac venit la bugetul de stat, dacă nu se convine altfel cu statul emitent şi statul român.
(2)Cheltuielile efectuate de autorităţile române în aplicarea prezentei secţiuni rămân în sarcina statului român.
Art. 306: Informare
Autoritatea judiciară română de executare informează neîntârziat autoritatea competentă a statului emitent prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă:
a)despre transmiterea hotărârii către autoritatea competentă;
b)despre orice hotărâre de nerecunoaştere şi neexecutare a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;
c)despre neexecutarea totală sau parţială a hotărârii şi motivele pentru care s-a pronunţat aceasta;
d)despre executarea hotărârii imediat după încheierea executării;
e)despre înlocuirea sancţiunii pecuniare cu o altă pedeapsă.
SECŢIUNEA 5:Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare
SUBSECŢIUNEA 1:PARAGRAFUL 1 Dispoziţii generale
Art. 307: Definiţii (10)De la data aplicării Regulamentului (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică doar în relaţia cu Irlanda şi Regatul Danemarcei.
(1)Prin ordin de confiscare se înţelege sancţiunea sau măsura dispusă de o instanţă ca urmare a unei proceduri penale, care constă în scoaterea forţată definitivă a bunurilor din patrimoniul celui care le deţine.
(2)Prin bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum şi documentele sau instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra acestui bun, cu privire la care instanţa din statul emitent a stabilit că:
a)constituie produsul infracţiunii sau corespunde în totalitate ori în parte valorii acestui produs; sau
b)constituie instrumentul unei asemenea infracţiuni;
c)poate fi confiscat în baza competenţelor de confiscare extinse potrivit dreptului statului emitent.
(3)Prin produsul unei infracţiuni se înţelege orice avantaj economic ce decurge din săvârşirea faptei penale. Poate îmbrăca orice formă de bun care a luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii.
(4)Prin instrument al unei infracţiuni se înţelege orice fel de bun care a folosit sau a fost destinat să folosească, în orice fel, în totalitate ori parţial, pentru săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor.
(5)Prin bunuri culturale care fac parte din patrimoniul naţional cultural se înţelege bunurile definite conform art. 63 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune art. 1 alin. (1) din Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui alt stat membru*).
*) Abrogată, începând cu data de 19 decembrie 2015, prin Directiva 2014/60/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 159 din 28 mai 2014.
(6)Atunci când procedurile penale care au condus la confiscare se referă la o infracţiune principală şi la infracţiunea de spălare de bani, prin infracţiunea prevăzută la art. 321 alin. (1) lit. f) se înţelege infracţiunea principală.
(7)Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o instanţă a emis un ordin de confiscare în cadrul unei proceduri penale.
(8)Prin stat de executare se înţelege statul membru căruia ordinul de confiscare i-a fost transmis spre executare.
(9)Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006.
(10)De la data aplicării Regulamentului (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică doar în relaţia cu Irlanda şi Regatul Danemarcei.Art. 308: Ordinul de confiscare şi certificatul
(1)Ordinul de confiscare se emite în forma şi în conformitate cu legislaţia statului emitent şi este însoţit de certificatul prevăzut la alin. (3).
(2)Atunci când România este stat emitent, prin ordin de confiscare se înţelege măsura aplicată de o instanţă în legătură cu una sau mai multe infracţiuni având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.
(3)Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut la anexa nr. 4 şi să fie semnat şi ştampilat de autoritatea judiciară care a dispus confiscarea. De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară emitentă.
Art. 309: Autorităţi române competente
(1)Autorităţile române competente să emită un ordin de confiscare sunt instanţele judecătoreşti.
(2)În cazul ordinului de confiscare emis de o autoritate judiciară dintr-un stat membru, competenţa de executare aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul care face obiectul confiscării. În cazul în care ordinul de confiscare priveşte:
a)mai multe bunuri mobile aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti;
b)mai multe bunuri mobile şi un bun imobil, competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul imobil;
c)mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află bunul imobil având valoarea cea mai mare.
(3)În cazul ordinelor de confiscare multiple, transmise de mai multe state membre emitente, pentru aceleaşi bunuri, competenţa aparţine tribunalului mai întâi sesizat.
(4)Autoritatea centrală română în aplicarea art. 3 alin. (2) din decizia-cadru este Ministerul Justiţiei, care are rolul de a asista instanţele judecătoreşti şi de a transmite şi primi ordinele de confiscare în cazul în care contactul direct nu este posibil.
Art. 310: Domeniul de aplicare
(1)Dacă faptele care au condus la emiterea unui ordin de confiscare constituie una sau mai multe dintre următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, şi sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puţin 3 ani, ordinul de confiscare este executat fără verificarea dublei incriminări:
1.participarea la un grup criminal organizat;
2.terorismul;
3.traficul de persoane;
4.exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5.traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6.traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7.corupţia;
8.frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
9.spălarea produselor infracţiunii;
10.falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11.fapte legate de criminalitatea informatică;
12.infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13.facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14.omorul, vătămarea corporală gravă;
15.traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16.răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17.rasismul şi xenofobia;
18.furtul organizat sau armat;
19.traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20.înşelăciunea;
21.racketul şi extorcarea de fonduri;
22.contrafacerea şi pirateria produselor;
23.falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24.falsificarea de mijloace de plată;
25.traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26.traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27.traficul de vehicule furate;
28.violul;
29.incendierea cu intenţie;
30.crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31.sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32.sabotajul.
(2)Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare sunt supuse condiţiei ca faptele care au determinat dispunerea confiscării să reprezinte o faptă care ar permite confiscarea potrivit legii române, oricare ar fi elementele constitutive şi calificarea juridică în legea statului emitent sau oricum ar fi descrisă fapta în legea acestui stat.
Art. 311: Amnistia, graţierea şi revizuirea ordinelor de confiscare
(1)Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul de executare.
(2)Revizuirea ordinului de confiscare poate fi dispusă numai de către statul emitent.
SUBSECŢIUNEA 2:PARAGRAFUL 2 Procedura de transmitere de către autorităţile române a ordinelor de confiscare şi a certificatului
Art. 312: Transmiterea ordinelor de confiscare şi a certificatului
(1)Ordinul de confiscare, împreună cu certificatul prevăzut la art. 308, însoţite de o traducere în limba sau în limbile oficiale ale statului membru de executare sau în altă limbă acceptată de acesta, se transmite de autoritatea judiciară emitentă direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii competente a statului de executare să stabilească autenticitatea acestora. Traducerea se efectuează prin grija autorităţii judiciare emitente.
(2)Originalul ordinului de confiscare şi originalul certificatului sunt transmise statului de executare, la cerere.
(3)În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea competentă să recunoască şi să execute ordinul de confiscare, aceasta solicită statului de executare, prin punctele de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, să îi furnizeze informaţii în acest sens.
(4)Transmiterea directă prevăzută la alin. (1) nu este permisă în cazul în care un stat membru a desemnat o autoritate centrală pentru transmiterea sau primirea ordinelor de confiscare.
(5)Toate comunicările legate de recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare au loc direct între autoritatea emitentă şi autoritatea competentă din statul de executare, sub rezerva prevederilor alin. (4).
Art. 313: Determinarea statului membru competent să execute ordinul de confiscare
(1)Ordinul de confiscare şi certificatul prevăzut la art. 308 pot fi transmise:
a)dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unei sume de bani, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că persoana fizică sau juridică faţă de care s-a dispus confiscarea deţine bunuri sau venituri;
b)dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unor părţi dintr-un bun, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că se află bunul supus confiscării.
(2)În lipsa unor indicii întemeiate, care să permită determinarea statului membru căruia să îi fie transmis ordinul, autoritatea judiciară emitentă poate transmite ordinul de confiscare către autoritatea competentă din statul membru în care domiciliază sau îşi are sediul persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost emis ordinul.
Art. 314: Transmiterea unui ordin de confiscare către unul sau mai multe state de executare
(1)Ordinul de confiscare poate fi transmis doar unui singur stat de executare, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2)Ordinul de confiscare privind părţi dintr-un bun determinat poate fi transmis către mai multe state de executare, în acelaşi timp, atunci când:
a)autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că anumite părţi din bunul supus confiscării se află în locaţii diferite din mai multe state de executare;
b)confiscarea unei anumite părţi dintr-un bun supus confiscării implică activităţi care presupun acţiuni din partea mai multor state de executare sau autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că o anumită parte dintr-un bun supus confiscării se află în unul din două sau mai multe state de executare.
(3)Ordinul de confiscare a unei sume de bani poate fi transmis mai multor state de executare, în acelaşi timp, atunci când autoritatea judiciară emitentă consideră că este necesar să transmită astfel, spre exemplu, dacă bunul respectiv nu a fost indisponibilizat conform Deciziei-cadru a Consiliului 2003/577/JAI sau valoarea bunului care ar putea fi confiscat în România, ca stat emitent, şi în oricare dintre statele de executare nu este suficientă pentru executarea întregii sume prevăzute în ordinul de confiscare.
Art. 315: Efectele transmiterii unui ordin de confiscare
(1)Transmiterea ordinului de confiscare către unul sau mai multe state de executare nu aduce atingere dreptului autorităţii judiciare române de a dispune executarea confiscării, potrivit Codului român de procedură penală.
(2)În cazul transmiterii către unul sau mai multe state de executare a unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, valoarea ce decurge din executarea sa nu poate depăşi suma maximă specificată în ordinul de confiscare.
(3)Autoritatea judiciară emitentă informează, fără întârziere, autoritatea competentă din fiecare stat de executare:
a)în cazul în care consideră, spre exemplu, în baza informaţiilor pe care fiecare din statele de executare i le-a adus la cunoştinţă, că există riscul să se depăşească suma maximă prevăzută în ordinul de confiscare. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă a fost informată că executarea ordinului de confiscare a fost amânată, aceasta informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul de executare dacă mai există sau nu un astfel de risc;
b)în cazul în care confiscarea a fost executată în tot sau în parte în România sau într-unul din statele de executare. În situaţia confiscării în parte, autoritatea judiciară emitentă specifică suma pentru care ordinul de confiscare se mai execută;
c)în cazul în care, ulterior transmiterii unui ordin de confiscare, o autoritate română primeşte din partea persoanei faţă de care s-a emis ordinul de confiscare orice sumă de bani pe care aceasta o achită de bunăvoie în contul ordinului de confiscare. În situaţia confiscării produsului infracţiunii, orice parte din sumă se deduce din suma care trebuie confiscată în statul de executare. În acest caz, autoritatea judiciară română emitentă specifică suma cu privire la care ordinul de confiscare se mai execută.
(4)În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de confiscare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.
(5)În cazul în care autoritatea de executare informează că executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română emitentă poate lua în considerare propunerea de împărţire a cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată prezentate de autoritatea de executare.
Art. 316: Încetarea executării confiscării
Autoritatea judiciară română emitentă aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, orice decizie de revocare a măsurii confiscării sau de retragere a ordinului de confiscare, indiferent de motiv.
SUBSECŢIUNEA 3:PARAGRAFUL 3 Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de confiscare
Art. 317: Măsuri premergătoare
(1)Atunci când instanţa primeşte un ordin de confiscare, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii, verifică dacă ordinul este însoţit de traducerea în limba română.
(2)În cazul în care ordinul de confiscare nu este tradus, instanţa solicită autorităţii competente din statul emitent remiterea traducerii, într-un termen de cel mult 5 zile.
(3)Repartizarea cauzei se face, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, unui complet format dintr-un singur judecător, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.
(4)Dacă instanţa apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare, trimite, din oficiu, ordinul de confiscare instanţei competente să îl recunoască şi să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent. În situaţia în care ordinul de confiscare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, instanţa poate solicita autorităţii competente din statul de emitere transmiterea informaţiilor suplimentare ori a certificatului prevăzut la art. 308, în situaţia în care acesta nu a fost transmis iniţial, fixând un termen de cel mult 5 zile în care autoritatea competentă din statul emitent să transmită astfel de documente.
Art. 318: Reguli cu privire la recunoaşterea şi executarea ordinelor de confiscare
(1)Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru se recunoaşte fără a fi necesară nicio altă formalitate, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere prevăzute la art. 321.
(2)Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru, recunoscut de instanţa judecătorească, se execută fără întârziere, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 322.
(3)În caz de refuz al recunoaşterii unui ordin de confiscare, instanţa analizează posibilitatea de a se consulta cu autoritatea competentă din statul de emitere, anterior pronunţării unei hotărâri în acest sens. În cazul în care refuzul se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 321 alin. (1) lit. a), b), e), f) sau g), consultarea este obligatorie. De asemenea, consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 321 alin. (1) lit. d), dacă autoritatea competentă din statul emitent nu este informată potrivit art. 326 alin. (3).
(4)În cazul în care persoana faţă de care s-a dispus confiscarea poate prezenta dovada confiscării, în tot sau în parte, în orice stat, instanţa consultă autoritatea competentă din statul de executare. În cazul confiscării produselor infracţiunii, orice parte a sumei care este recuperată conform ordinului de confiscare din orice state, altele decât statul român, se deduce în totalitate din suma care trebuie confiscată de instanţa judecătorească.
(5)Instanţa poate dispune luarea de măsuri alternative la ordinul de confiscare, inclusiv pedeapsa cu închisoarea sau alte măsuri privative de libertate, numai dacă autoritatea competentă din statul emitent şi-a exprimat, în scris, acordul în acest sens.
(6)În cazul în care ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, instanţa converteşte, dacă este cazul, suma de bani supusă confiscării în moneda naţională la cursul valutar existent la data la care a fost emis ordinul de confiscare.
(7)În cazul în care executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română de executare poate informa despre aceasta autoritatea competentă din statul emitent şi propune împărţirea cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată întocmite în acest sens.
Art. 319: Legea aplicabilă
Executarea ordinelor de confiscare este guvernată de legea română, autorităţile române fiind singurele în măsură să decidă cu privire la executarea confiscării, inclusiv cu privire la măsurile ce trebuie luate în acest sens.
Art. 320: Confiscarea în cazuri speciale
(1)Dacă un ordin de confiscare priveşte o anumită parte dintr-un bun, în cazul în care autoritatea emitentă consimte, şi dacă o astfel de posibilitate este permisă de legea ambelor state, instanţa poate dispune confiscarea prin echivalent bănesc corespunzător valorii bunului supus confiscării.
(2)Dacă ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, în cazul în care suma de bani nu poate fi obţinută în totalitate, instanţa poate dispune confiscarea oricărei părţi dintr-un bun care va fi găsit disponibil.
Art. 321: Motive de nerecunoaştere sau neexecutare
(1)În afara cazului prevăzut la art. 310 alin. (2), recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:
a)certificatul prevăzut la art. 308 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;
b)executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;
c)legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;
d)drepturile oricărei părţi interesate, inclusiv drepturile terţilor de bună-credinţă, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecinţă a aplicării dispoziţiilor prevăzute pentru protecţia juridică a drepturilor conform art. 326;
e)persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepţia cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4, rezultă că:
(i)a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
(ii)având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
(iii)după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;
f)ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracţiuni care:
- conform legislaţiei române sunt privite ca fiind săvârşite, în totalitate sau parţial, pe teritoriul statului român; sau
- au fost săvârşite în afara teritoriului statului emitent, iar legislaţia română nu permite luarea unor măsuri faţă de infracţiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;
g)executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituţionale;
h)executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiţia ca infracţiunile să fie de competenţa autorităţilor române potrivit legislaţiei penale interne;
i)hotărârea de confiscare a fost pronunţată în temeiul competenţelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispoziţiile legislaţiei române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puţin în măsura prevăzută de legislaţia română.
(2)În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), instanţa poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.
(3)Orice decizie de a refuza recunoaşterea şi executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor competente ale statului de emitere.
(4)În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găseşte bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanţa informează imediat în această privinţă autoritatea competentă din statul emitent.
Art. 322: Amânarea executării ordinului de confiscare
(1)Instanţa poate amâna executarea unui ordin de confiscare transmis:
a)dacă, în cazul unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, apreciază că există riscul ca valoarea totală rezultată din executarea sa să depăşească suma specificată în ordin datorită executării sale simultane în mai multe state membre;
b)în cazul unor acţiuni în despăgubire la care se face referire la art. 326;
c)dacă apreciază că executarea imediată a ordinului de confiscare ar putea prejudicia o procedură penală aflată în curs; amânarea este dispusă până la data la care executarea devine posibilă;
d)atunci când faţă de bunurile care fac obiectul ordinului de confiscare a fost dispusă confiscarea într-un proces penal intern.
(2)În cazul amânării, instanţa ia, pe durata amânării, toate măsurile necesare, similare cu măsurile luate în cazurile prevăzute de legislaţia internă, pentru a împiedica dispariţia bunurilor supuse confiscării.
(3)În cazul amânării prevăzute la alin. (1) lit. a), instanţa informează, fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, autoritatea competentă din statul emitent.
(4)În cazurile la care se face referire în alin. (1) lit. b) şi c), instanţa întocmeşte un raport privind cauzele de amânare, incluzând, dacă este posibil, şi durata prevăzută pentru amânare, raport care va fi înaintat către autoritatea competentă din statul emitent.
(5)Imediat ce motivele amânării au încetat să mai existe, instanţa va lua toate măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare şi pentru informarea autorităţii competente din statul de emitere.
Art. 323: Ordine de confiscare multiple
În cazul în care instanţa instrumentează:
a)două sau mai multe ordine de confiscare privind o sumă de bani, care au fost emise împotriva aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar persoana în cauză nu prezintă suficiente mijloace în România în vederea executării tuturor ordinelor; sau
b)două sau mai multe ordine de confiscare privind aceleaşi bunuri, aceasta ia în considerare toate circumstanţele, inclusiv cele privind bunurile indisponibilizate, gravitatea şi locul unde a fost săvârşită infracţiunea, data emiterii şi data transmiterii ordinelor respective, pentru a decide care dintre ordinele de confiscare va fi executat.
Art. 324: Dispunerea de bunurile confiscate
(1)Statul român, prin organele sale competente, dispune de sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare după cum urmează:
a)în cazul în care sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare au o valoare sub 10.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, acestea se fac venit la bugetul de stat;
b)în toate celelalte cazuri, 50% din suma obţinută în urma executării unui ordin de confiscare va fi transferată către statul emitent.
(2)În cazul celorlalte bunuri, confiscarea se execută într-unul dintre următoarele moduri:
a)bunurile confiscate se pot valorifica, prin vânzare, potrivit dispoziţiilor legale, situaţie în care suma obţinută în urma valorificării se distribuie potrivit prevederilor alin. (1); sau
b)bunurile confiscate pot fi transferate către statul emitent. În cazul în care ordinul de confiscare acoperă o parte din valoarea ordinului, bunurile se transferă către statul emitent, numai dacă autoritatea competentă a acestui stat consimte în acest sens;
c)atunci când nu se pot aplica prevederile lit. a) sau b), se poate dispune cu privire la bunurile confiscate într-un alt mod, în conformitate cu dispoziţiile legii române.
(3)Bunurile culturale parte a patrimoniului naţional supuse confiscării nu pot fi vândute sau transferate.
(4)Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un acord încheiat între statul român şi statul emitent.
Art. 325: Informaţii privind rezultatul executării
Autoritatea de executare informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul emitent, cu privire la:
a)comunicarea unui ordin de confiscare către instanţa română competentă, potrivit art. 317 alin. (4);
b)hotărârea motivată prin care s-a refuzat recunoaşterea ordinului de confiscare;
c)neexecutarea totală sau parţială a ordinelor de confiscare pentru motivele prevăzute la art. 311, art. 318 alin. (3), art. 319 şi 323;
d)executarea ordinului, de îndată ce s-a realizat;
e)aplicarea unor măsuri alternative executării ordinului de confiscare, potrivit art. 318 alin. (5).
Art. 326: Despăgubiri
(1)Orice parte interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă implicaţi, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii, în cazul încălcării drepturilor sale prin recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare.
(2)Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de confiscare nu pot fi contestate în faţa instanţei române de executare.
(3)În cazul în care este introdusă o acţiune în despăgubire în faţa instanţei române, aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent.
Art. 327: Rambursare
(1)Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 326 alin. (2), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia din persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de confiscare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.
Secţiunea 51:Măsuri necesare punerii în aplicare la nivel naţional a prevederilor art. 2 alin. (8) şi (9), art. 6 alin. (3), art. 14 alin. (3), art. 17 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (2) din Regulamentul (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscareArt. 3271: Autorităţi emitente şi de executare (1)Ordinul de indisponibilizare se emite de către procuror, în faza de urmărire penală, şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii.(2)Ordinul de confiscare se emite de către instanţa de judecată.(3)Ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi de tribunal, în cursul judecăţii.(4)În cazul în care este emis într-o cauză în care se efectuează urmărirea penală pentru infracţiuni care, potrivit legii române, sunt de competenţa Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, ordinul de indisponibilizare se execută de către acestea.(5)Ordinele de confiscare se execută de către tribunal.(6)Competenţa teritorială a autorităţii de executare se determină în funcţie de locul în care se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare sau de confiscare ori în funcţie de domiciliul sau sediul persoanei fizice ori juridice despre care se crede că realizează venituri în România.(7)Dispoziţiile art. 279 alin. (3) şi (4), respectiv ale art. 309 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.(8)Dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător şi pentru emiterea, respectiv executarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile Acordului comercial şi de cooperare între Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, pe de altă parte.Art. 3272: Regimul lingvistic Ordinele de indisponibilizare şi de confiscare transmise autorităţilor române trebuie să fie însoţite de o traducere în limba română, engleză sau franceză. În cazuri urgente, ordinele vor fi însoţite de traducerea în limba română.Art. 3273: Documente anexate Atunci când România este stat de executare, certificatul de confiscare va fi însoţit de ordinul de confiscare original sau o copie certificată a acestuia împreună cu certificatul de confiscare.Art. 3274: Autorităţile centrale (1)Când România este stat de executare, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală pentru ordinele de confiscare şi ordinele de indisponibilizare emise în faza de judecată. Pentru ordinele de indisponibilizare emise în faza de urmărire penală, autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin structurile de specialitate.(2)Autorităţile centrale au rolul de a asista autorităţile judiciare române emitente şi de a transmite şi primi ordinele de indisponibilizare şi de confiscare în cazul în care contactul direct nu este posibil.SECŢIUNEA 6:Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Directivei 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală
SUBSECŢIUNEA 1:PARAGRAFUL 1 Dispoziţii generale
Art. 328: Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii
(1)Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Directiva 2014/41/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 3 aprilie 2014 privind ordinul european de anchetă în materie penală, în domeniul executării măsurilor de anchetă, în vederea obţinerii de probe, denumite în cuprinsul prezentei secţiuni state membre. Dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică în relaţia cu Regatul Danemarcei şi cu Republica Irlanda.
(2)În sensul prezentei secţiuni, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a)ordin european de anchetă - o decizie judiciară emisă sau validată de o autoritate judiciară a unui stat membru, în scopul ducerii la îndeplinire a uneia sau mai multor măsuri de anchetă specifice într-un alt stat membru, în vederea obţinerii de probe sau în vederea transmiterii probelor care se află deja în posesia autorităţii competente din statul de executare. Ordinul european de anchetă include orice măsură de anchetă, cu excepţia instituirii unei echipe comune de anchetă şi a strângerii de probe în cadrul unei echipe comune de anchetă, instituită potrivit prevederilor art. 13 din Convenţia cu privire la asistenţa judiciară reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene şi în Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului, cu excepţia cazului în care scopul este aplicarea art. 13 alin. (8) din Convenţie şi, respectiv, art. 1 alin. (8) din Decizia-cadru;
b)stat emitent - statul membru în care este emis ordinul european de anchetă;
c)stat de executare - statul membru care execută ordinul european de anchetă, în care urmează să fie pusă în aplicare măsura de anchetă;
d)autoritate emitentă:
1.o autoritate judiciară;
2.orice altă autoritate competentă, astfel cum este definită în legislaţia statului emitent, care acţionează în cauză în calitate de autoritate de anchetă, având competenţa să dispună strângerea de probe în conformitate cu legislaţia naţională. În acest caz, ordinul european de anchetă trebuie să fie validat de o autoritate judiciară, după examinarea conformităţii sale cu dispoziţiile legale ale statului emitent referitoare la emitere. În cazul în care ordinul european de anchetă a fost validat de către o autoritate judiciară, autoritatea respectivă poate fi considerată, de asemenea, autoritate emitentă în vederea transmiterii ordinului european de anchetă conform prezentei secţiuni;
e)autoritate de executare - autoritatea care are competenţa de a recunoaşte un ordin european de anchetă şi de a asigura executarea acestuia în conformitate cu legislaţia naţională.
Art. 329: Tipurile de proceduri în cadrul cărora poate fi emis ordinul european de anchetă
Ordinul european de anchetă poate fi emis:
a)în cadrul procedurilor penale iniţiate de o autoritate judiciară sau care pot fi iniţiate în faţa unei autorităţi judiciare cu privire la o infracţiune, în conformitate cu legislaţia statului emitent;
b)în cadrul procedurilor iniţiate de autorităţi administrative cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept şi care sunt sancţionate în legislaţia naţională a statului emitent şi în care decizia poate da naştere unei acţiuni în faţa unei instanţe competente, în special în materie penală;
c)în cazul procedurilor iniţiate de autorităţi judiciare cu privire la fapte care constituie încălcări ale normelor de drept şi care sunt sancţionate în legislaţia naţională a statului emitent, în cazul în care decizia autorităţilor menţionate poate da naştere unei acţiuni în faţa unei instanţe competente, în special în materie penală;
d)în legătură cu procedurile prevăzute la lit. a), b) şi c), care privesc infracţiuni sau încălcări ale legii, ce pot angaja răspunderea unei persoane juridice sau pot conduce la aplicarea de pedepse unei persoane juridice în statul emitent.
Art. 330: Autorităţile competente române pentru emiterea şi executarea unui ordin european de anchetă
(1)Când România este stat emitent, ordinul european de anchetă este emis, în cursul procesului penal, de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de judecătorul competent, potrivit fazei procesuale, din oficiu sau la cererea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.
(2)Când România este stat de executare, recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă sunt de competenţa parchetului sau instanţei competente material şi după calitatea persoanei, potrivit legii române. Competenţa teritorială este determinată în funcţie de locul unde urmează să fie dusă la îndeplinire măsura de anchetă. Ordinele europene de anchetă care privesc fapte care, potrivit legii, sunt de competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Direcţiei Naţionale Anticorupţie se recunosc şi se execută de către acestea.
(3)Competenţa îndeplinirii atribuţiilor de autoritate centrală se exercită de către Ministerul Justiţiei, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de judecată ori de executare a hotărârilor, şi de către Ministerul Public, prin structurile de specialitate, în cazul ordinelor europene de anchetă care se referă la activitatea de cercetare şi urmărire penală.
(4)În îndeplinirea atribuţiilor, autorităţile centrale prevăzute la alin. (3) acordă asistenţă autorităţilor judiciare naţionale şi străine în cazurile prevăzute la art. 331 alin. (5).
Art. 331: Emiterea şi transmiterea ordinului european de anchetă de către autorităţile române
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis cu îndeplinirea următoarelor condiţii, care vor fi evaluate în fiecare caz de către autoritatea emitentă:
a)emiterea ordinului european de anchetă este necesară şi proporţională în cauză, faţă de scopul procesului penal, ţinând cont de drepturile suspectului sau inculpatului;
b)măsura sau măsurile indicate în ordinul european de anchetă ar putea fi dispuse în aceleaşi condiţii într-o cauză internă similară.
(2)Ordinul european de anchetă este emis în forma prevăzută în anexa nr. 11, este completat şi semnat de autoritatea emitentă, conţinutul său fiind certificat pentru conformitate şi corectitudine. Ordinul european de anchetă va cuprinde în special următoarele informaţii:
a)date privind autoritatea emitentă;
b)obiectul şi motivele emiterii ordinului european de anchetă;
c)informaţiile necesare disponibile privind persoana sau persoanele în cauză;
d)descrierea faptei care face obiectul procesului penal, precum şi dispoziţiile legale aplicabile;
e)o descriere a măsurii sau măsurilor de anchetă solicitate şi a probelor care urmează să fie obţinute.
(3)Ordinul european de anchetă se traduce, prin grija autorităţii emitente, şi se transmite direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă şi care să permită statului de executare să stabilească autenticitatea acestuia.
(4)Autoritatea emitentă poate transmite ordinul european de anchetă şi prin intermediul sistemului de comunicaţii al Reţelei Judiciare Europene.
(5)În cazul în care autoritatea emitentă nu deţine nicio informaţie cu privire la coordonatele autorităţii străine de executare, aceasta poate face toate investigaţiile necesare, prin utilizarea atlasului judiciar al Reţelei Judiciare Europene şi, în subsidiar, cu asistenţa autorităţii centrale sau a punctelor de contact la Reţeaua Judiciară Europeană.
(6)Orice comunicări ulterioare între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare vor avea loc direct între acestea. Toate dificultăţile legate de transmiterea sau autenticitatea oricăror documente necesare pentru executarea ordinului european de anchetă sunt soluţionate prin contact direct între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare sau, când acesta nu este posibil, cu asistenţa autorităţilor centrale competente, după caz. Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare se pot consulta între ele, prin orice mijloace adecvate, ori de câte ori consideră necesar, în vederea facilitării executării ordinului european de anchetă.
(7)Autoritatea română emitentă, potrivit dispoziţiilor art. 330 alin. (1), poate solicita ca reprezentanţi ai uneia sau mai multor autorităţi române să asiste la executarea ordinului european de anchetă în sprijinul autorităţilor competente ale statului de executare. Dispoziţiile art. 266 se aplică în mod corespunzător.
(8)În cazul în care autoritatea de executare apreciază că, într-un caz concret, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), după consultări cu autoritatea de executare, autoritatea emitentă română poate decide să retragă ordinul european de anchetă.
Art. 332: Ordinul european de anchetă cu referire la un ordin precedent
(1)În cazul emiterii unui ordin european de anchetă care completează un ordin precedent, autoritatea emitentă română precizează acest fapt în ordinul european de anchetă, în secţiunea D a formularului prevăzut în anexa nr. 11.
(2)În cazul în care asistă la executarea ordinului european de anchetă în statul de executare, potrivit prevederilor art. 331 alin. (7), reprezentantul autorităţii emitente, pe durata prezenţei pe teritoriul statului de executare, poate emite un ordin de anchetă care îl completează pe cel precedent. Acesta se transmite direct autorităţii de executare.
(3)Ordinul european de anchetă care completează un ordin precedent este emis cu respectarea dispoziţiilor art. 331 alin. (1) şi (2).
Art. 333: Recunoaşterea şi executarea de către autorităţile române a unui ordin european de anchetă
(1)Ordinul european de anchetă este recunoscut, fără a fi necesară nicio altă formalitate, şi executat de către autoritatea competentă potrivit art. 330 alin. (2), cu excepţia cazurilor în care este incident vreunul dintre motivele prevăzute la art. 334 alin. (5), art. 335 sau 339. Autoritatea competentă română asigură executarea ordinului european de anchetă în acelaşi mod şi cu aceleaşi mijloace ca în situaţia în care măsura de anchetă ar fi fost dispusă de către o autoritate română. În cazul în care ordinul european de anchetă, emis în faza de urmărire penală, are ca obiect luarea unor măsuri care, potrivit legii române, sunt de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, procurorul competent va sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul parchetul, în vederea recunoaşterii ordinului european de anchetă.
(2)Dacă autoritatea judiciară română apreciază că nu este competentă să ia măsurile necesare pentru recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă, îl trimite de îndată, din oficiu, autorităţii judiciare române competente şi informează despre aceasta autoritatea emitentă.
(3)Autoritatea de executare respectă formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, sub condiţia ca aceste formalităţi şi proceduri să nu contravină principiilor fundamentale ale legii române.
(4)În cazul în care autoritatea de executare are motive să creadă că în statul membru emitent, la emiterea ordinului european de anchetă, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 331 alin. (1), aceasta poate consulta autoritatea emitentă cu privire la relevanţa executării ordinului european de anchetă.
(5)Dacă, după consultarea prevăzută la alin. (4), autoritatea emitentă decide să retragă ordinul european de anchetă, procurorul dispune, prin ordonanţă, clasarea, iar instanţa va lua act de retragere, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare.
(6)În cazul în care autoritatea română de executare primeşte un ordin european de anchetă care nu a fost emis sau validat de o autoritate judiciară, va restitui ordinul european de anchetă în statul emitent. Restituirea se va dispune de către procurorul competent, prin ordonanţă, iar de către instanţă, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare.
(7)Dispoziţiile art. 14 din prezenta lege se aplică în mod corespunzător. În relaţia cu statele membre care au declarat că solicită transmiterea ordinelor europene de anchetă şi documentele anexate exclusiv în limba naţională, autorităţile române pot solicita ca ordinul european de anchetă şi documentele anexe să fie traduse în limba română.
(8)În cazurile în care autoritatea emitentă indică faptul că măsurile de anchetă au un caracter urgent, ordinul european de anchetă şi documentele anexate vor fi însoţite de o traducere în limba română.
(9)Autoritatea română de executare poate fi asistată la executarea unui ordin european de anchetă de reprezentanţi ai uneia sau mai multor autorităţi competente din statul emitent, în baza unei solicitări a autorităţii emitente. Autoritatea de executare română se conformează acestei cereri, cu condiţia ca această asistenţă să nu contravină principiilor fundamentale ale dreptului român şi să nu aducă atingere intereselor fundamentale în materie de siguranţă naţională. Dispoziţiile art. 332 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. Statul român, pe al cărui teritoriu s-au produs prejudiciile, repară aceste prejudicii în condiţiile aplicabile prejudiciilor cauzate de propriii săi funcţionari. Dispoziţiile art. 266 se aplică corespunzător. Reprezentanţii autorităţilor competente din statul emitent respectă legea română pe durata executării ordinului european de anchetă. Acestea nu au niciun fel de competenţe specifice autorităţilor de aplicare a legii pe teritoriul României, cu excepţia cazului în care executarea unor astfel de competenţe pe teritoriul român este conformă cu legea română, în măsura convenită între autoritatea emitentă şi autoritatea de executare română.
(10)Dacă autoritatea de executare competentă constată că autoritatea emitentă nu a menţionat relevanţa măsurilor de anchetă pentru soluţionarea cauzei penale, va putea solicita completarea corespunzătoare a ordinului european de anchetă.
(11)Dispoziţiile art. 331 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.
Art. 334: Recurgerea la măsuri de anchetă alternative
(1)Autoritatea română de executare recurge, ori de câte ori este posibil, la o altă măsură decât cea prevăzută în ordinul european de anchetă, atunci când:
a)măsura de anchetă indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută de legea română;
b)măsura de anchetă nu ar putea fi dispusă într-o cauză internă similară, potrivit legii române.
(2)Fără a aduce atingere prevederilor art. 335, dispoziţiile alin. (1) nu se aplică următoarelor măsuri de anchetă:
a)obţinerea de informaţii sau de probe aflate deja în posesia autorităţii române de executare şi informaţii sau probe care ar fi putut fi obţinute, în conformitate cu legea română, în cadrul unor proceduri penale sau în scopurile ordinului european de anchetă;
b)obţinerea de informaţii cuprinse în baze de date deţinute de poliţie sau autorităţile judiciare care sunt direct accesibile autorităţii de executare în cadrul unor proceduri penale;
c)audierea unui martor, a unui expert, a unei victime, a unei persoane suspectate sau acuzate sau a unei părţi terţe pe teritoriul României;
d)orice măsură de anchetă fără caracter coercitiv, astfel cum este definită în legea română;
e)identificarea persoanelor abonate la un număr de telefon sau o adresă IP anume, în condiţiile legii române.
(3)Când măsura alternativă ar avea acelaşi rezultat, prin mijloace mai puţin intruzive, autoritatea de executare poate recurge, de asemenea, la o altă măsură de anchetă faţă de cea indicată în ordinul european de anchetă.
(4)Înainte de a dispune vreo măsură potrivit alin. (1) şi (3), autoritatea de executare informează autoritatea emitentă.
(5)În cazul în care, în conformitate cu alin. (1), măsura indicată în ordinul european de anchetă nu există în dreptul român sau nu ar putea fi dispusă într-o cauză similară potrivit legii române şi nu există nicio altă măsură care ar avea acelaşi rezultat ca măsura solicitată, autoritatea de executare notifică autoritatea emitentă că nu a fost posibil să se acorde asistenţa solicitată. Procurorul dispune clasarea, prin ordonanţă motivată, iar instanţa de judecată va respinge cererea, prin încheiere definitivă, pronunţată în camera de consiliu, fără citare, cu participarea procurorului.
(6)În cazul în care autoritatea emitentă, ca urmare a informării prevăzute la alin. (4) şi (5), decide să retragă ordinul european de anchetă, dispoziţiile art. 333 alin. (5) se aplică în mod corespunzător. Dacă autoritatea emitentă completează sau modifică ordinul european de anchetă iniţial sau emite un nou ordin european de anchetă, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător.
Art. 335: Motive de nerecunoaştere şi neexecutare
(1)Recunoaşterea sau executarea unui ordin european de anchetă poate fi refuzată în următoarele cazuri:
a)există o imunitate sau un privilegiu, cum ar fi imunitatea diplomatică, sau principiul specialităţii sau orice alte circumstanţe prevăzute de legea română sau există norme privind determinarea sau limitarea răspunderii penale legate de libertatea presei şi de libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă, care fac imposibilă executarea ordinului european de anchetă;
b)executarea ordinului european de anchetă, într-un caz specific, ar aduce atingere intereselor fundamentale în materie de securitate naţională, ar pune în pericol sursa informaţiei sau ar implica utilizarea de informaţii clasificate cu privire la activităţi specifice ale serviciilor de informaţii;
c)ordinul european de anchetă a fost emis în cadrul procedurilor prevăzute la art. 329 lit. b) sau c) şi măsura de anchetă nu ar fi fost autorizată, conform legii române, într-o cauză similară;
d)executarea ordinului european de anchetă ar fi contrară principiului ne bis in idem;
e)ordinul european de anchetă se referă la o infracţiune care este prezumată a fi fost comisă în afara teritoriului statului emitent şi integral sau parţial pe teritoriul României, iar fapta în legătură cu care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română;
f)există motive temeinice pentru a considera că executarea unei măsuri de anchetă ar fi incompatibilă cu obligaţiile asumate de statul român potrivit art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană şi Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene;
g)fapta pentru care a fost emis ordinul european de anchetă nu este incriminată în legea română, cu excepţia cazului în care se referă la una dintre infracţiunile din anexa nr. 14, astfel cum este indicată de autoritatea emitentă, dacă fapta respectivă este sancţionabilă în statul emitent cu o pedeapsă cu închisoarea sau cu o măsură privativă de libertate pentru o perioadă maximă de cel puţin 3 ani;
h)măsura indicată în ordinul european de anchetă nu este prevăzută în legea română decât pentru anumite infracţiuni sau limite de pedeapsă, care nu cuprind infracţiunea la care face referire ordinul european de anchetă.
(2)Prevederile alin. (1) lit. g) şi h) nu se aplică în cazul măsurilor prevăzute la art. 334 alin. (2).
(3)În cazul în care ordinul european de anchetă se referă la o infracţiune în materie vamală, de impozite sau taxe şi schimb valutar, autoritatea de executare nu poate refuza recunoaşterea sau executarea pe motiv că legislaţia română nu impune acelaşi tip de impozite sau taxe sau nu cuprinde acelaşi tip de reglementări în materie vamală, de impozite, taxe sau schimb valutar ca dreptul statului emitent.
(4)În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b), d)-f), înainte de a decide nerecunoaşterea sau neexecutarea unui ordin european de anchetă, în tot sau în parte, autoritatea judiciară de executare se consultă cu autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, şi solicită autorităţii emitente să furnizeze fără întârziere orice informaţii necesare, după caz.
(5)În cazul menţionat la alin. (1) lit. a) şi în cazul în care competenţa de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorităţi a statului român, autoritatea română de executare îi transmite o cerere în acest sens, fără întârziere. În cazul în care competenţa de a ridica privilegiul sau imunitatea revine unei autorităţi a altui stat sau unei organizaţii internaţionale, autoritatea străină emitentă transmite o cerere în acest sens autorităţii în cauză. Autoritatea competentă română se poate consulta cu autoritatea competentă străină anterior transmiterii ordinului european de anchetă.
Art. 336: Termene pentru recunoaştere şi executare
(1)Decizia privind recunoaşterea şi executarea este luată şi măsura este dusă la îndeplinire cu aceeaşi celeritate şi în aceleaşi condiţii ca într-o cauză internă similară şi, în orice caz, în cadrul termenelor prevăzute de prezentul articol.
(2)În cazul în care autoritatea emitentă a indicat în cuprinsul ordinului european de anchetă faptul că, din cauza termenelor procedurale, a gravităţii infracţiunii sau a altor împrejurări urgente, este necesar un termen mai scurt decât cele prevăzute în prezentul articol sau dacă autoritatea emitentă a indicat în ordinul european de anchetă că măsura de anchetă trebuie dusă la îndeplinire la o dată specifică, autoritatea de executare va lua în considerare, în măsura posibilităţilor, aceste împrejurări.
(3)Autoritatea de executare competentă dispune cu privire la recunoaşterea şi executarea măsurii din cuprinsul ordinului european de anchetă de îndată ce este posibil şi, fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în termen de cel mult 30 de zile de la primirea ordinului european de anchetă.
(4)Dacă nu este incident vreunul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 339 alin. (1) sau probele solicitate prin ordinul european de anchetă se află deja în posesia autorităţilor române, autoritatea de executare duce la îndeplinire măsura de anchetă, în condiţiile prezentei secţiuni, fără întârziere şi fără a aduce atingere prevederilor alin. (5), în cel mult 90 de zile de la luarea deciziei prevăzute la alin. (3).
(5)Dacă autoritatea de executare competentă nu poate respecta într-un anumit caz termenul prevăzut la alin. (3) sau data specifică prevăzută la alin. (2), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării şi timpul estimativ necesar pentru luarea deciziei. În asemenea cazuri, termenul prevăzut la alin. (3) poate fi prelungit cu maximum 30 de zile.
(6)Dacă, într-un caz determinat, autoritatea română de executare nu poate respecta termenul prevăzut la alin. (4), aceasta informează fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, prin orice mijloace, indicând motivele amânării, şi se consultă cu autoritatea emitentă cu privire la o dată adecvată pentru executarea măsurii de anchetă.
Art. 337: Transferul mijloacelor de probă
(1)Autoritatea judiciară de executare transferă statului emitent, fără întârziere nejustificată, mijloacele de probă obţinute ca urmare a executării ordinului european de anchetă sau care se află deja în posesia autorităţilor competente române.
(2)Transferul mijloacelor de probă poate fi suspendat până la soluţionarea unei căi de atac, cu excepţia cazului în care, în cuprinsul ordinului european de anchetă sunt indicate motive suficiente pentru care transferul imediat al mijloacelor de probă este esenţial pentru desfăşurarea, în condiţii adecvate, a unor anchete sau pentru ocrotirea unor drepturi individuale. În orice caz, transferul mijloacelor de probă se suspendă dacă ar fi de natură să cauzeze prejudicii grave şi ireversibile persoanei vizate de ordinul european de anchetă.
(3)În momentul transferului mijloacelor de probă, autoritatea de executare precizează dacă solicită ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent.
(4)În cazul în care obiectele, documentele sau informaţiile obţinute în cauză sunt deja relevante pentru alte proceduri penale desfăşurate în România, autoritatea de executare poate, la cererea explicită a autorităţii emitente şi după consultarea acesteia, să transfere temporar mijloacele de probă, cu condiţia ca acestea să fie returnate de îndată ce nu mai sunt necesare în statul emitent sau în orice alt moment convenit prin acord de către autoritatea de executare şi autoritatea emitentă.
(5)În cazul în care se solicită în ordinul european de anchetă şi dacă este posibil conform legii române, mijloacele de probă sunt imediat transferate autorităţilor competente ale statului emitent care participă la executarea ordinului european de anchetă potrivit prevederilor art. 333 alin. (9).
(6)Dispoziţiile art. 243 se aplică în mod corespunzător.
Art. 338: Căi de atac
(1)Actele emise şi măsurile luate de autorităţile judiciare române în executarea ordinului european de anchetă sunt supuse căilor de atac prevăzute de Codul de procedură penală, în aceleaşi condiţii şi în aceleaşi termene.
(2)Motivele de fond pentru emiterea ordinului european de anchetă pot fi contestate numai în faţa autorităţii emitente.
(3)Declararea unei căi de atac nu suspendă executarea măsurii de anchetă, cu excepţia cazului în care acest lucru este prevăzut de legea română în cauze interne similare.
(4)Autoritatea judiciară română de executare informează autoritatea emitentă cu privire la orice cale de atac declarată potrivit alin. (1), precum şi cu privire la efectele exercitării acesteia asupra executării măsurii de anchetă.
(5)Când România este stat emitent, autoritatea judiciară emitentă ia în considerare efectele admiterii căii de atac în statul de executare, împotriva măsurilor luate în executarea ordinului european de anchetă, în condiţiile legii române. Dispoziţiile art. 102 din Codul de procedură penală*) se aplică în mod corespunzător.
*) Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "excluderea probei" din cuprinsul lor se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei.
Art. 339: Temeiuri pentru amânarea recunoaşterii şi executării
(1)Recunoaşterea sau executarea ordinului european de anchetă poate fi amânată în următoarele cazuri:
a)executarea acestuia ar putea aduce atingere cercetărilor penale sau unui proces penal în curs, atât timp cât autorităţile române consideră necesar;
b)obiectele, documentele sau datele vizate de ordinul european de anchetă sunt deja utilizate în cadrul altor proceduri, până când acestea nu mai sunt necesare în acest scop.
(2)De îndată ce temeiul pentru amânare încetează să existe, autoritatea de executare ia imediat măsurile necesare în vederea recunoaşterii sau executării ordinului european de anchetă şi informează autoritatea emitentă prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă.
Art. 340: Obligaţia de informare
(1)Autoritatea română competentă confirmă primirea ordinului european de anchetă, fără întârziere, dar nu mai târziu de o săptămână de la primirea acestuia, prin completarea şi trimiterea formularului prevăzut în anexa nr. 12.
(2)În cazul prevăzut la art. 333 alin. (2), obligaţia de confirmare îi revine atât autorităţii care a primit ordinul european de anchetă, cât şi celei căreia îi este transmis ordinul european de anchetă.
(3)În cazul în care ordinul european de anchetă a fost transmis prin intermediul autorităţii centrale competente, obligaţia de confirmare a primirii revine atât acesteia, cât şi autorităţii de executare căreia îi este transmis ordinul european de anchetă de către autoritatea centrală.
(4)Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) şi (5), autoritatea de executare informează de îndată autoritatea emitentă, prin orice mijloace, informaţii care, la cererea autorităţii emitente, sunt confirmate fără întârziere prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă:
a)dacă este imposibil să ia o decizie privind recunoaşterea sau executarea întrucât formularul prevăzut în anexa nr. 11 este incomplet sau în mod vădit incorect;
b)dacă, în timpul executării ordinului european de anchetă, autoritatea de executare consideră, fără alte cercetări ulterioare, că ar putea fi oportun să desfăşoare măsuri de investigare care nu au fost prevăzute iniţial sau care nu au putut fi specificate în momentul emiterii ordinului european de anchetă, pentru a permite autorităţii emitente să ia măsuri suplimentare în cazul respectiv; sau
c)dacă autoritatea de executare stabileşte că în cazul respectiv nu poate respecta formalităţile şi procedurile indicate în mod expres de autoritatea emitentă, potrivit prevederilor art. 333 alin. (3).
(5)Fără a aduce atingere prevederilor art. 334 alin. (4) şi (5), autoritatea de executare informează fără întârziere autoritatea emitentă, prin orice mijloace care permit o înregistrare scrisă, cu privire la:
a)orice decizie luată în temeiul art. 334 şi 335;
b)orice decizie de amânare a executării ordinului european de anchetă, motivele amânării şi, dacă este posibil, durata preconizată a amânării.
Art. 341: Confidenţialitatea
(1)Atât în cazul în care România este stat emitent, cât şi în cazul în care este stat de executare, autorităţile române vor respecta caracterul confidenţial al anchetei, conform legii române, în limita necesară pentru executarea măsurii de anchetă. Această obligaţie are în vedere atât existenţa, cât şi conţinutul unui ordin european de anchetă.
(2)Dacă autoritatea de executare, într-un caz anume, nu poate respecta cerinţa de confidenţialitate, va informa de îndată autoritatea emitentă.
(3)În conformitate cu legea română şi dacă autoritatea străină de executare nu a indicat altfel, autorităţile române păstrează confidenţialitatea cu privire la orice probe sau informaţii furnizate de autoritatea de executare, cu excepţia cazurilor în care divulgarea acestora este necesară în vederea executării măsurilor care au fost indicate în ordinul european de anchetă.
Art. 342: Cheltuieli
(1)În executarea ordinului european de anchetă, dispoziţiile art. 16 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea română de executare informează autoritatea emitentă cu privire la specificaţiile detaliate ale acelor cheltuieli considerate drept extraordinare.
(2)În cazul în care România este stat emitent şi nu se poate ajunge la un acord cu autoritatea de executare cu privire la suportarea cheltuielilor, autoritatea română emitentă poate decide:
a)fie să retragă, în tot sau în parte, ordinul european de anchetă;
b)fie să menţină ordinul european de anchetă, cu suportarea de către statul român a acelei părţi a cheltuielilor considerate extraordinare, conform art. 16.
SUBSECŢIUNEA 2:PARAGRAFUL 2 Dispoziţii speciale
Art. 343: Transferul temporar către statul emitent al persoanelor supuse unei măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă (7)Dispoziţiile art. 250 alin. (11)-(14) se aplică în mod corespunzător.
(8)În cazul cererilor de tranzit formulate de către autorităţile unui alt stat membru al Uniunii Europene, cererea va fi soluţionată de către Ministerul Justiţiei. Cererea va fi însoţită de o copie a ordinului european de anchetă şi a acordului dintre statul emitent şi statul de executare. Dispoziţiile art. 333 alin. (7) şi (8) se aplică în mod corespunzător.
(9)Motivele de refuz prevăzute la art. 335 se aplică în mod corespunzător.
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane supuse unei măsuri privative de libertate în statul de executare în scopul aplicării unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezenţa respectivei persoane pe teritoriul statului emitent, cu condiţia ca aceasta să fie returnată în termenul stabilit de statul de executare. Dispoziţiile art. 250 alin. (2), alin. (4), (5) şi alin. (7)-(10) se aplică în mod corespunzător. Modalităţile practice privind transferul temporar al persoanei, inclusiv detaliile condiţiilor sale de detenţie şi datele până la care aceasta trebuie să fie transferată şi returnată pe teritoriul statului de executare, sunt convenite între statul emitent şi statul de executare, asigurându-se că sunt luate în considerare starea fizică şi mentală a persoanei în cauză, precum şi nivelul de securitate necesar în statul emitent.
(2)Executarea unui ordin european de anchetă, emis în vederea transferului temporar către statul emitent al persoanelor private de libertate, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă, poate fi refuzată în următoarele situaţii:
a)este incident unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 335;
b)persoana supusă unei măsuri privative de libertate nu îşi dă consimţământul;
c)transferul este de natură să prelungească detenţia persoanei.
(3)Dacă instanţa consideră că este necesar, având în vedere vârsta sau starea fizică ori mentală a persoanei, reprezentantului legal al persoanei deţinute i se oferă ocazia de a-şi exprima opinia cu privire la transfer.
(4)Fără a aduce atingere prevederilor art. 250 alin. (7), o persoană transferată nu este urmărită penal sau deţinută ori supusă niciunei alte restrângeri a libertăţii sale personale în statul emitent pentru fapte comise sau condamnări pronunţate anterior părăsirii teritoriului statului de executare.
(5)Imunitatea prevăzută la alin. (4) încetează dacă persoana transferată, care a avut posibilitatea de a pleca în termen de 15 zile consecutive de la data la care prezenţa sa nu mai era solicitată de autorităţile emitente:
a)a rămas totuşi pe teritoriul respectiv; sau
b)a revenit după ce a plecat.
(6)Perioada de detenţie pe teritoriul statului emitent se scade din perioada de detenţie pe care persoana vizată este sau va fi obligată să o execute pe teritoriul statului de executare.
(7)Dispoziţiile art. 250 alin. (11)-(14) se aplică în mod corespunzător.(8)În cazul cererilor de tranzit formulate de către autorităţile unui alt stat membru al Uniunii Europene, cererea va fi soluţionată de către Ministerul Justiţiei. Cererea va fi însoţită de o copie a ordinului european de anchetă şi a acordului dintre statul emitent şi statul de executare. Dispoziţiile art. 333 alin. (7) şi (8) se aplică în mod corespunzător.(9)Motivele de refuz prevăzute la art. 335 se aplică în mod corespunzător.Art. 344: Transferul temporar către statul de executare al persoanelor supuse unor măsuri privative de libertate în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru transferul temporar al unei persoane deţinute în statul emitent, în scopul ducerii la îndeplinire a unei măsuri de anchetă în vederea strângerii de probe pentru care este necesară prezenţa sa pe teritoriul statului de executare. Dispoziţiile art. 251 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
(2)Modalităţile de transfer temporar al persoanei şi termenul până la care va trebui să fie trimisă pe teritoriul României vor fi stabilite prin acord între autorităţile române şi autorităţile statului de executare.
(3)Dispoziţiile art. 343 alin. (2) lit. a) şi alin. (3)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 345: Audierea prin videoconferinţă
(1)În cazul în care o persoană se află pe teritoriul României şi trebuie audiată ca martor sau expert de către autorităţile competente ale statului emitent, autoritatea competentă poate să emită un ordin european de anchetă pentru a audia martorul sau expertul prin videoconferinţă sau alte mijloace de transmisie audiovizuală. Dispoziţiile art. 235 alin. (4)-(6), alin. (8) şi (10) se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile prezentului articol se aplică şi în cazul audierii suspecţilor sau inculpaţilor.
(2)Pe lângă motivele de nerecunoaştere sau neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi, de asemenea, refuzată dacă:
a)suspectul sau inculpatul nu îşi dă consimţământul; sau
b)executarea unei asemenea măsuri de investigare într-un caz particular ar fi contrară principiilor fundamentale de drept ale statului român.
(3)Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare convin modalităţile practice. Dacă într-o anumită cauză autoritatea de executare nu dispune de mijloacele tehnice pentru o audiere prin realizarea unei videoconferinţe, statul emitent poate pune la dispoziţie astfel de mijloace, de comun acord.
(4)Fără a aduce atingere eventualelor măsuri convenite în ceea ce priveşte protecţia persoanelor, autoritatea de executare întocmeşte, la sfârşitul audierii, un proces-verbal în care consemnează data şi locul audierii, identitatea persoanei audiate, identitatea şi calitatea tuturor celorlalte persoane din statul de executare care au participat la audiere, eventualele depuneri de jurământ şi condiţiile tehnice în care s-a desfăşurat audierea. Documentul este trimis autorităţii emitente de către autoritatea de executare.
(5)În cazul în care persoana care este audiată pe teritoriul statului român, potrivit prevederilor prezentului articol, refuză să depună mărturie atunci când are obligaţia să o facă sau depune mărturii false, se aplică legea română în acelaşi mod în care s-ar fi aplicat dacă audierea ar fi avut loc în cadrul unei proceduri la nivel intern.
(6)Un ordin european de anchetă poate fi emis, în vederea audierii persoanelor indicate la alin. (1), de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau de către instanţa pe rolul căreia se află cauza.
Art. 346: Informaţii privind conturile bancare şi alte conturi deţinute în instituţii de credit ori alte entităţi financiare
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru a se stabili dacă o persoană fizică sau juridică care face obiectul procedurilor penale în cauză deţine sau controlează unul sau mai multe conturi, de orice tip, în orice instituţie de credit localizată pe teritoriul statului de executare şi, în acest caz, pentru a obţine toate detaliile conturilor identificate. Dispoziţiile art. 153 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
(2)Un ordin european de anchetă poate fi emis, de asemenea, pentru a stabili dacă o persoană fizică sau juridică care face obiectul procedurilor penale în cauză deţine unul sau mai multe conturi în orice altă entitate financiară, localizată pe teritoriul statului de executare.
(3)În cazul în care se solicită în ordinul european de anchetă, informaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) includ, de asemenea, conturi pentru care persoana care face obiectul procedurilor penale are împuternicire.
(4)Dispoziţiile alin. (1)-(3) şi dispoziţiile art. 267 alin. (2), (4) şi (6) se aplică în mod corespunzător, când România este stat de executare. La cererea autorităţilor unui stat membru al Uniunii Europene, autorităţile române vor dispune luarea tuturor măsurilor necesare în vederea identificării conturilor bancare, indiferent de natura acestora, care sunt controlate sau deţinute într-o unitate bancară din România de către o persoană fizică ori juridică care face obiectul unei anchete penale, şi vor furniza acestora numerele conturilor bancare, precum şi orice alte detalii. Informaţiile vor include totodată şi date privind conturile pentru care persoana care face obiectul procedurilor are procură, în măsura în care acestea au fost solicitate în mod expres.
(5)Instituţiile de credit ori alte entităţi financiare nu vor divulga clientului în cauză sau altor terţe persoane faptul că:
a)au fost transmise informaţii statului emitent potrivit prevederilor prezentului articol şi ale art. 347;
b)este în curs de desfăşurare o anchetă.
(6)În cazul prevăzut la alin. (2), când România este stat de executare, în plus faţă de motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată şi în cazul în care executarea măsurii de investigare nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară.
Art. 347: Informaţii privind operaţiunile bancare şi alte operaţiuni financiare
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis pentru a se obţine detaliile unor conturi bancare determinate şi ale operaţiunilor bancare ce au fost efectuate pe parcursul unei anumite perioade în unul sau mai multe conturi precizate în ordinul european de anchetă, inclusiv detaliile privind orice cont emitent sau beneficiar. Dispoziţiile art. 1461 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.
(2)În sensul prezentului articol, prin detaliile unor conturi se înţelege cel puţin numele şi adresa titularului de cont, detalii privind eventualii împuterniciţi asociaţi contului respectiv şi orice alte detalii sau documente furnizate de titularul de cont în momentul deschiderii contului, care se află încă în posesia instituţiei de credit sau a entităţii financiare.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi (2) şi ale art. 268 alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător când România este stat de executare.
(4)Un ordin european de anchetă poate fi emis, de asemenea, cu privire la informaţiile prevăzute la alin. (1) referitoare la operaţiunile financiare realizate de orice alte entităţi financiare. În astfel de cazuri, când România este stat de executare, pe lângă motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată şi în cazul în care executarea măsurii de investigare nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară.
Art. 348: Măsuri de anchetă care presupun colectarea de probe în timp real, în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis în scopul executării unei măsuri de anchetă care necesită strângerea de probe în timp real, în mod continuu şi într-o anumită perioadă de timp, cum ar fi:
a)monitorizarea operaţiunilor bancare sau a altor operaţiuni financiare efectuate în unul sau mai multe conturi specificate;
b)livrările supravegheate efectuate pe teritoriul statului de executare. Dispoziţiile art. 237 se aplică în mod corespunzător.
(2)Executarea sa poate fi refuzată în următoarele situaţii:
a)în cazul în care devine incident unul dintre motivele de nerecunoaştere şi de neexecutare prevăzute la art. 335;
b)dacă executarea măsurii de anchetă respective nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, potrivit legii române.
(3)Autoritatea emitentă precizează în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră că informaţiile solicitate sunt relevante în scopul procedurilor penale în cauză.
(4)Autorităţii judiciare române îi revine competenţa exclusivă de a acţiona, de a conduce şi controla operaţiunile referitoare la executarea ordinului european de anchetă.
(5)Statul emitent şi statul de executare convin modalităţile practice referitoare la măsura de investigare menţionată la alin. (1) lit. b), precum şi orice alte măsuri necesare.
Art. 349: Desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis cu scopul de a solicita statului de executare să acorde asistenţă statului emitent la desfăşurarea unor anchete de către investigatori sub acoperire.
(2)Autoritatea emitentă indică în ordinul european de anchetă motivele pentru care consideră că desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire poate fi relevantă pentru scopul procedurilor penale. Autoritatea română competentă va decide, de la caz la caz, dacă măsura este admisibilă, potrivit legii române. Dispoziţiile art. 238 se aplică în mod corespunzător.
(3)Autoritatea română competentă poate refuza recunoaşterea şi executarea unui ordin european de anchetă prin care se solicită desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire în următoarele cazuri:
a)este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere sau de neexecutare prevăzute la art. 335;
b)desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară potrivit legii române;
c)nu s-a ajuns la un acord cu privire la aranjamentele necesare pentru desfăşurarea unei anchete de către investigatori sub acoperire în temeiul alin. (4).
(4)Desfăşurarea anchetelor de către investigatori sub acoperire pe teritoriul României are loc în conformitate cu legea română. Autorităţilor judiciare române le revine competenţa exclusivă de a acţiona, de a conduce şi de a controla operaţiuni referitoare la investigaţia sub acoperire. Durata investigaţiei sub acoperire, condiţiile detaliate şi statutul juridic al agenţilor în cauză în timpul investigaţiei sub acoperire sunt convenite între statul emitent şi statul de executare, cu respectarea dreptului şi a procedurilor interne ale acestora.
Art. 350: Interceptarea telecomunicaţiilor cu asistenţă tehnică din partea unui alt stat membru
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis în vederea interceptării telecomunicaţiilor în statul membru din partea căruia este necesar să se primească asistenţă tehnică. Dispoziţiile art. 241 se aplică în mod corespunzător.
(2)În situaţia în care România este stat de executare, asistenţa solicitată va fi acordată cu respectarea legii române.
(3)În cazul în care mai multe state membre sunt în măsură să asigure integral asistenţa tehnică necesară pentru aceeaşi interceptare a telecomunicaţiilor, ordinul european de anchetă este trimis numai unuia dintre acestea. Prioritatea se acordă întotdeauna statului membru în care se află sau se va afla subiectul interceptării.
(4)Ordinul european de anchetă trebuie să menţioneze motivul pentru care se consideră că măsura de anchetă este relevantă pentru clarificarea scopului procedurilor penale în cauză.
(5)În plus faţă de motivele de nerecunoaştere şi neexecutare prevăzute la art. 335, executarea ordinului european de anchetă poate fi refuzată de către autorităţile române dacă măsura de anchetă nu ar fi fost autorizată într-o cauză similară, potrivit legii române.
(6)Ordinul european de anchetă menţionat la alin. (1) poate fi executat prin transmiterea imediată a telecomunicaţiilor către statul emitent sau interceptarea, înregistrarea şi transmiterea ulterioară a rezultatului interceptării telecomunicaţiilor către statul emitent. Autoritatea română de executare îşi poate condiţiona acordul de acceptarea de către statul emitent al ordinului european de anchetă a oricărei condiţii impuse de legea română într-o cauză internă similară.
(7)Autoritatea emitentă şi autoritatea de executare vor stabili de comun acord dacă ordinul european de anchetă se va executa prin una dintre modalităţile prevăzute la alin. (6).
(8)La emiterea ordinului european de anchetă menţionat la alin. (1) sau în timpul interceptării, autoritatea emitentă poate cere de asemenea, în cazul în care are un motiv întemeiat, o transcriere, o decodare sau o decriptare a înregistrării, sub rezerva acordului autorităţii de executare.
(9)Costurile aferente aplicării prezentului articol sunt suportate potrivit prevederilor art. 16, cu excepţia costurilor aferente transcrierii, decodării şi decriptării comunicaţiilor interceptate, care sunt suportate de către statul emitent.
Art. 351: Notificarea statelor membre în care se află subiectul interceptării şi cărora nu li se solicită asistenţă tehnică
(1)În cazul în care, în vederea executării unei măsuri de anchetă, interceptarea telecomunicaţiilor este autorizată de autoritatea competentă română şi adresa de contact a subiectului interceptării, specificat în ordinul de interceptare, este utilizată pe teritoriul unui alt stat membru, "statul membru notificat", din partea căruia nu este necesară asistenţă tehnică pentru realizarea interceptării, autorităţile române informează autoritatea competentă a statului membru notificat cu privire la interceptare:
a)înainte de interceptare, în cazurile în care autoritatea română care realizează interceptarea cunoaşte, în momentul în care solicită interceptarea, faptul că subiectul interceptării se află sau se va afla pe teritoriul statului membru notificat;
b)în timpul interceptării sau după finalizarea interceptării, de îndată ce ia cunoştinţă de faptul că subiectul interceptării se află sau s-a aflat, pe durata interceptării, pe teritoriul statului membru notificat.
(2)Notificarea menţionată la alin. (1) se transmite utilizând formularul prevăzut în anexa nr. 13.
(3)Când România este statul membru notificat şi dacă interceptarea nu ar fi autorizată într-o cauză internă similară, potrivit legii române, autoritatea română competentă notifică autorităţii competente a statului membru care realizează interceptarea, fără întârziere şi în cel mult 96 de ore de la primirea notificării prevăzute la alin. (1), următoarele:
a)faptul că interceptarea respectivă nu poate fi realizată sau că i se va pune capăt; şi
b)dacă este cazul, faptul că materialele deja interceptate în perioada în care subiectul interceptării se află pe teritoriul statului român nu pot fi utilizate sau pot fi utilizate doar în condiţiile pe care le specifică. Autoritatea competentă română informează autoritatea competentă a statului membru care realizează interceptarea cu privire la motivele care justifică condiţiile respective.
(4)În sensul alin. (3), autoritatea competentă română este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(5)Dispoziţiile art. 333 alin. (7) se aplică în mod corespunzător notificării prevăzute la alin. (1).
(6)Comunicărilor prevăzute de prezentul articol li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 333 alin. (7) şi (8).
Art. 352: Măsuri provizorii
(1)Un ordin european de anchetă poate fi emis în scopul luării oricărei măsuri de anchetă pentru a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea, transformarea sau mutarea elementelor care pot fi utilizate ca mijloace de probă. Când România este stat de executare, dispoziţiile art. 244 se aplică în mod corespunzător. Autoritatea română de executare procedează la recunoaşterea ordinului european de anchetă şi dispune cu privire la transferul mijloacelor de probă conform dispoziţiilor prezentei secţiuni.
(2)Când România este stat de executare, autoritatea competentă decide cu privire la măsura provizorie şi comunică decizia sa statului emitent, de îndată, dacă este posibil în termen de 24 de ore de la primirea ordinului european de anchetă. Dispoziţiile art. 279 alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.
(3)În cazul în care este solicitată luarea unei măsuri provizorii conform alin. (1), autoritatea emitentă precizează în ordinul european de anchetă dacă mijloacele de probă urmează să fie transferate statului emitent sau rămân în statul de executare.
(4)În cazul în care, potrivit prevederilor alin. (3), ordinul european de anchetă este însoţit de instrucţiunea ca mijloacele de probă să rămână în statul de executare, autoritatea emitentă precizează data la care urmează a fi ridicată măsura provizorie menţionată la alin. (1) sau data estimată pentru transmiterea cererii de transferare a probelor către statul emitent.
(5)După consultarea autorităţii emitente, autoritatea română de executare poate, în conformitate cu legea română, să impună condiţii corespunzătoare, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru a limita durata aplicării măsurii provizorii prevăzute la alin. (1). Dacă, în conformitate cu aceste condiţii, autoritatea de executare intenţionează să ridice măsura provizorie, aceasta informează autoritatea emitentă, care are posibilitatea de a transmite observaţii.
(6)În situaţia în care România este stat emitent, autoritatea judiciară competentă informează, de îndată, autoritatea competentă din statul de executare că măsura provizorie prevăzută la alin. (1) a fost ridicată.
(7)Când România este stat de executare, la primirea notificării referitoare la ridicarea măsurii provizorii în statul emitent, autoritatea română competentă va lua măsuri în consecinţă.