Secţiunea 5 - Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare - Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - Republicare

M.Of. 411

În vigoare
Versiune de la: 19 Octombrie 2025 până la: 18 Decembrie 2025
SECŢIUNEA 5:Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare
SUBSECŢIUNEA 1:PARAGRAFUL 1 Dispoziţii generale
Art. 307: Definiţii
(1)Prin ordin de confiscare se înţelege sancţiunea sau măsura dispusă de o instanţă ca urmare a unei proceduri penale, care constă în scoaterea forţată definitivă a bunurilor din patrimoniul celui care le deţine.
(2)Prin bun se înţelege orice bun, indiferent de natura acestuia, corporal sau necorporal, mobil ori imobil, precum şi documentele sau instrumentele juridice care dovedesc existenţa unui titlu sau a unui drept asupra acestui bun, cu privire la care instanţa din statul emitent a stabilit că:
a)constituie produsul infracţiunii sau corespunde în totalitate ori în parte valorii acestui produs; sau
b)constituie instrumentul unei asemenea infracţiuni;
c)poate fi confiscat în baza competenţelor de confiscare extinse potrivit dreptului statului emitent.
(3)Prin produsul unei infracţiuni se înţelege orice avantaj economic ce decurge din săvârşirea faptei penale. Poate îmbrăca orice formă de bun care a luat fiinţă prin săvârşirea infracţiunii.
(4)Prin instrument al unei infracţiuni se înţelege orice fel de bun care a folosit sau a fost destinat să folosească, în orice fel, în totalitate ori parţial, pentru săvârşirea infracţiunii sau infracţiunilor.
(5)Prin bunuri culturale care fac parte din patrimoniul naţional cultural se înţelege bunurile definite conform art. 63 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care transpune art. 1 alin. (1) din Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui alt stat membru*).
*) Abrogată, începând cu data de 19 decembrie 2015, prin Directiva 2014/60/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 mai 2014 privind restituirea obiectelor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru şi de modificare a Regulamentului (UE) nr. 1.024/2012, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 159 din 28 mai 2014.
(6)Atunci când procedurile penale care au condus la confiscare se referă la o infracţiune principală şi la infracţiunea de spălare de bani, prin infracţiunea prevăzută la art. 321 alin. (1) lit. f) se înţelege infracţiunea principală.
(7)Prin stat emitent se înţelege statul membru în care o instanţă a emis un ordin de confiscare în cadrul unei proceduri penale.
(8)Prin stat de executare se înţelege statul membru căruia ordinul de confiscare i-a fost transmis spre executare.
(9)Prin decizia-cadru se înţelege Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006.
(10)De la data aplicării Regulamentului (UE) 2018/1.805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare, dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică doar în relaţia cu Irlanda şi Regatul Danemarcei.

Art. 308: Ordinul de confiscare şi certificatul
(1)Ordinul de confiscare se emite în forma şi în conformitate cu legislaţia statului emitent şi este însoţit de certificatul prevăzut la alin. (3).
(2)Atunci când România este stat emitent, prin ordin de confiscare se înţelege măsura aplicată de o instanţă în legătură cu una sau mai multe infracţiuni având ca rezultat deposedarea definitivă de bunul respectiv.
(3)Certificatul trebuie să fie întocmit potrivit formularului standard prevăzut la anexa nr. 4 şi să fie semnat şi ştampilat de autoritatea judiciară care a dispus confiscarea. De asemenea, conţinutul certificatului trebuie să fie certificat de autoritatea judiciară emitentă.
Art. 309: Autorităţi române competente
(1)Autorităţile române competente să emită un ordin de confiscare sunt instanţele judecătoreşti.
(2)În cazul ordinului de confiscare emis de o autoritate judiciară dintr-un stat membru, competenţa de executare aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul care face obiectul confiscării. În cazul în care ordinul de confiscare priveşte:
a)mai multe bunuri mobile aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti;
b)mai multe bunuri mobile şi un bun imobil, competenţa aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie se află bunul imobil;
c)mai multe bunuri imobile, aflate în circumscripţia unor tribunale diferite, competenţa aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află bunul imobil având valoarea cea mai mare.
(3)În cazul ordinelor de confiscare multiple, transmise de mai multe state membre emitente, pentru aceleaşi bunuri, competenţa aparţine tribunalului mai întâi sesizat.
(4)Autoritatea centrală română în aplicarea art. 3 alin. (2) din decizia-cadru este Ministerul Justiţiei, care are rolul de a asista instanţele judecătoreşti şi de a transmite şi primi ordinele de confiscare în cazul în care contactul direct nu este posibil.
Art. 310: Domeniul de aplicare
(1)Dacă faptele care au condus la emiterea unui ordin de confiscare constituie una sau mai multe dintre următoarele infracţiuni, indiferent de denumirea pe care o au în legislaţia statului emitent, şi sunt sancţionate de legea statului emitent cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată maximă de cel puţin 3 ani, ordinul de confiscare este executat fără verificarea dublei incriminări:
1.participarea la un grup criminal organizat;
2.terorismul;
3.traficul de persoane;
4.exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă;
5.traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
6.traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
7.corupţia;
8.frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene;
9.spălarea produselor infracţiunii;
10.falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro;
11.fapte legate de criminalitatea informatică;
12.infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie;
13.facilitarea intrării şi şederii ilegale;
14.omorul, vătămarea corporală gravă;
15.traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane;
16.răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici;
17.rasismul şi xenofobia;
18.furtul organizat sau armat;
19.traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
20.înşelăciunea;
21.racketul şi extorcarea de fonduri;
22.contrafacerea şi pirateria produselor;
23.falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals;
24.falsificarea de mijloace de plată;
25.traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
26.traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
27.traficul de vehicule furate;
28.violul;
29.incendierea cu intenţie;
30.crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
31.sechestrarea ilegală de nave sau aeronave;
32.sabotajul.
(2)Pentru alte cazuri decât cele menţionate la alin. (1), recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare sunt supuse condiţiei ca faptele care au determinat dispunerea confiscării să reprezinte o faptă care ar permite confiscarea potrivit legii române, oricare ar fi elementele constitutive şi calificarea juridică în legea statului emitent sau oricum ar fi descrisă fapta în legea acestui stat.
Art. 311: Amnistia, graţierea şi revizuirea ordinelor de confiscare
(1)Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de către statul emitent, cât şi de către statul de executare.
(2)Revizuirea ordinului de confiscare poate fi dispusă numai de către statul emitent.
SUBSECŢIUNEA 2:PARAGRAFUL 2 Procedura de transmitere de către autorităţile române a ordinelor de confiscare şi a certificatului
Art. 312: Transmiterea ordinelor de confiscare şi a certificatului
(1)Ordinul de confiscare, împreună cu certificatul prevăzut la art. 308, însoţite de o traducere în limba sau în limbile oficiale ale statului membru de executare sau în altă limbă acceptată de acesta, se transmite de autoritatea judiciară emitentă direct autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă şi în condiţii care să permită autorităţii competente a statului de executare să stabilească autenticitatea acestora. Traducerea se efectuează prin grija autorităţii judiciare emitente.
(2)Originalul ordinului de confiscare şi originalul certificatului sunt transmise statului de executare, la cerere.
(3)În cazul în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea competentă să recunoască şi să execute ordinul de confiscare, aceasta solicită statului de executare, prin punctele de contact ale României la Reţeaua Judiciară Europeană, să îi furnizeze informaţii în acest sens.
(4)Transmiterea directă prevăzută la alin. (1) nu este permisă în cazul în care un stat membru a desemnat o autoritate centrală pentru transmiterea sau primirea ordinelor de confiscare.
(5)Toate comunicările legate de recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare au loc direct între autoritatea emitentă şi autoritatea competentă din statul de executare, sub rezerva prevederilor alin. (4).
Art. 313: Determinarea statului membru competent să execute ordinul de confiscare
(1)Ordinul de confiscare şi certificatul prevăzut la art. 308 pot fi transmise:
a)dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unei sume de bani, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că persoana fizică sau juridică faţă de care s-a dispus confiscarea deţine bunuri sau venituri;
b)dacă ordinul de confiscare are ca obiect confiscarea unor părţi dintr-un bun, către autoritatea competentă din statul membru în care autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că se află bunul supus confiscării.
(2)În lipsa unor indicii întemeiate, care să permită determinarea statului membru căruia să îi fie transmis ordinul, autoritatea judiciară emitentă poate transmite ordinul de confiscare către autoritatea competentă din statul membru în care domiciliază sau îşi are sediul persoana fizică sau juridică împotriva căreia a fost emis ordinul.
Art. 314: Transmiterea unui ordin de confiscare către unul sau mai multe state de executare
(1)Ordinul de confiscare poate fi transmis doar unui singur stat de executare, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2) şi (3).
(2)Ordinul de confiscare privind părţi dintr-un bun determinat poate fi transmis către mai multe state de executare, în acelaşi timp, atunci când:
a)autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că anumite părţi din bunul supus confiscării se află în locaţii diferite din mai multe state de executare;
b)confiscarea unei anumite părţi dintr-un bun supus confiscării implică activităţi care presupun acţiuni din partea mai multor state de executare sau autoritatea judiciară emitentă are motive întemeiate să creadă că o anumită parte dintr-un bun supus confiscării se află în unul din două sau mai multe state de executare.
(3)Ordinul de confiscare a unei sume de bani poate fi transmis mai multor state de executare, în acelaşi timp, atunci când autoritatea judiciară emitentă consideră că este necesar să transmită astfel, spre exemplu, dacă bunul respectiv nu a fost indisponibilizat conform Deciziei-cadru a Consiliului 2003/577/JAI sau valoarea bunului care ar putea fi confiscat în România, ca stat emitent, şi în oricare dintre statele de executare nu este suficientă pentru executarea întregii sume prevăzute în ordinul de confiscare.
Art. 315: Efectele transmiterii unui ordin de confiscare
(1)Transmiterea ordinului de confiscare către unul sau mai multe state de executare nu aduce atingere dreptului autorităţii judiciare române de a dispune executarea confiscării, potrivit Codului român de procedură penală.
(2)În cazul transmiterii către unul sau mai multe state de executare a unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, valoarea ce decurge din executarea sa nu poate depăşi suma maximă specificată în ordinul de confiscare.
(3)Autoritatea judiciară emitentă informează, fără întârziere, autoritatea competentă din fiecare stat de executare:
a)în cazul în care consideră, spre exemplu, în baza informaţiilor pe care fiecare din statele de executare i le-a adus la cunoştinţă, că există riscul să se depăşească suma maximă prevăzută în ordinul de confiscare. În cazul în care autoritatea judiciară emitentă a fost informată că executarea ordinului de confiscare a fost amânată, aceasta informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul de executare dacă mai există sau nu un astfel de risc;
b)în cazul în care confiscarea a fost executată în tot sau în parte în România sau într-unul din statele de executare. În situaţia confiscării în parte, autoritatea judiciară emitentă specifică suma pentru care ordinul de confiscare se mai execută;
c)în cazul în care, ulterior transmiterii unui ordin de confiscare, o autoritate română primeşte din partea persoanei faţă de care s-a emis ordinul de confiscare orice sumă de bani pe care aceasta o achită de bunăvoie în contul ordinului de confiscare. În situaţia confiscării produsului infracţiunii, orice parte din sumă se deduce din suma care trebuie confiscată în statul de executare. În acest caz, autoritatea judiciară română emitentă specifică suma cu privire la care ordinul de confiscare se mai execută.
(4)În cazul în care, ca urmare a executării unui ordin de confiscare emis de o autoritate judiciară română, autoritatea de executare a despăgubit orice persoană interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă, statul român va rambursa statului de executare suma acordată ca despăgubire.
(5)În cazul în care autoritatea de executare informează că executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română emitentă poate lua în considerare propunerea de împărţire a cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată prezentate de autoritatea de executare.
Art. 316: Încetarea executării confiscării
Autoritatea judiciară română emitentă aduce imediat la cunoştinţa autorităţii competente din statul de executare, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, orice decizie de revocare a măsurii confiscării sau de retragere a ordinului de confiscare, indiferent de motiv.
SUBSECŢIUNEA 3:PARAGRAFUL 3 Procedura de executare de către autorităţile române a ordinelor de confiscare
Art. 317: Măsuri premergătoare
(1)Atunci când instanţa primeşte un ordin de confiscare, în termen de cel mult 24 de ore de la data primirii, verifică dacă ordinul este însoţit de traducerea în limba română.
(2)În cazul în care ordinul de confiscare nu este tradus, instanţa solicită autorităţii competente din statul emitent remiterea traducerii, într-un termen de cel mult 5 zile.
(3)Repartizarea cauzei se face, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, unui complet format dintr-un singur judecător, termenul de judecată stabilit neputând fi mai mare de 5 zile.
(4)Dacă instanţa apreciază că nu este competentă să recunoască şi să ia măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare, trimite, din oficiu, ordinul de confiscare instanţei competente să îl recunoască şi să îl execute şi informează despre aceasta autoritatea competentă a statului emitent. În situaţia în care ordinul de confiscare nu conţine suficiente informaţii pentru determinarea competenţei, instanţa poate solicita autorităţii competente din statul de emitere transmiterea informaţiilor suplimentare ori a certificatului prevăzut la art. 308, în situaţia în care acesta nu a fost transmis iniţial, fixând un termen de cel mult 5 zile în care autoritatea competentă din statul emitent să transmită astfel de documente.
Art. 318: Reguli cu privire la recunoaşterea şi executarea ordinelor de confiscare
(1)Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru se recunoaşte fără a fi necesară nicio altă formalitate, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de nerecunoaştere prevăzute la art. 321.
(2)Ordinul de confiscare emis de o autoritate competentă dintr-un stat membru, recunoscut de instanţa judecătorească, se execută fără întârziere, cu excepţia cazului în care este incident unul dintre motivele de amânare prevăzute la art. 322.
(3)În caz de refuz al recunoaşterii unui ordin de confiscare, instanţa analizează posibilitatea de a se consulta cu autoritatea competentă din statul de emitere, anterior pronunţării unei hotărâri în acest sens. În cazul în care refuzul se întemeiază pe motivele prevăzute la art. 321 alin. (1) lit. a), b), e), f) sau g), consultarea este obligatorie. De asemenea, consultarea este obligatorie în cazul prevăzut la art. 321 alin. (1) lit. d), dacă autoritatea competentă din statul emitent nu este informată potrivit art. 326 alin. (3).
(4)În cazul în care persoana faţă de care s-a dispus confiscarea poate prezenta dovada confiscării, în tot sau în parte, în orice stat, instanţa consultă autoritatea competentă din statul de executare. În cazul confiscării produselor infracţiunii, orice parte a sumei care este recuperată conform ordinului de confiscare din orice state, altele decât statul român, se deduce în totalitate din suma care trebuie confiscată de instanţa judecătorească.
(5)Instanţa poate dispune luarea de măsuri alternative la ordinul de confiscare, inclusiv pedeapsa cu închisoarea sau alte măsuri privative de libertate, numai dacă autoritatea competentă din statul emitent şi-a exprimat, în scris, acordul în acest sens.
(6)În cazul în care ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, instanţa converteşte, dacă este cazul, suma de bani supusă confiscării în moneda naţională la cursul valutar existent la data la care a fost emis ordinul de confiscare.
(7)În cazul în care executarea ordinului de confiscare implică cheltuieli ridicate sau excepţionale, autoritatea judiciară română de executare poate informa despre aceasta autoritatea competentă din statul emitent şi propune împărţirea cheltuielilor pe baza unei fişe detaliate de plată întocmite în acest sens.
Art. 319: Legea aplicabilă
Executarea ordinelor de confiscare este guvernată de legea română, autorităţile române fiind singurele în măsură să decidă cu privire la executarea confiscării, inclusiv cu privire la măsurile ce trebuie luate în acest sens.
Art. 320: Confiscarea în cazuri speciale
(1)Dacă un ordin de confiscare priveşte o anumită parte dintr-un bun, în cazul în care autoritatea emitentă consimte, şi dacă o astfel de posibilitate este permisă de legea ambelor state, instanţa poate dispune confiscarea prin echivalent bănesc corespunzător valorii bunului supus confiscării.
(2)Dacă ordinul de confiscare priveşte o sumă de bani, în cazul în care suma de bani nu poate fi obţinută în totalitate, instanţa poate dispune confiscarea oricărei părţi dintr-un bun care va fi găsit disponibil.
Art. 321: Motive de nerecunoaştere sau neexecutare
(1)În afara cazului prevăzut la art. 310 alin. (2), recunoaşterea şi executarea ordinului de confiscare poate fi refuzată dacă:
a)certificatul prevăzut la art. 308 nu este anexat, este incomplet sau nu corespunde în mod evident cu ordinul de confiscare;
b)executarea ordinului de confiscare ar fi contrară principiului non bis in idem;
c)legislaţia română prevede o imunitate sau un privilegiu care face imposibilă executarea ordinului de confiscare;
d)drepturile oricărei părţi interesate, inclusiv drepturile terţilor de bună-credinţă, fac imposibilă executarea ordinului de confiscare, inclusiv acolo unde aceasta reprezintă o consecinţă a aplicării dispoziţiilor prevăzute pentru protecţia juridică a drepturilor conform art. 326;
e)persoana nu a fost prezentă personal la judecata cauzei, cu excepţia cazului în care, din certificatul prevăzut în anexa nr. 4, rezultă că:
(i)a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau
(ii)având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică şi apărarea în faţa instanţei de judecată au fost realizate în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau
(iii)după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit legii, cauza poate fi rejudecată sau că hotărârea este supusă unei căi de atac şi că poate fi verificată inclusiv pe baza unor probe noi, iar în eventualitatea admiterii căii de atac, poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la rejudecarea cauzei ori la exercitarea căii de atac, fie nu a solicitat rejudecarea ori nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;
f)ordinul de confiscare are la bază proceduri penale cu privire la infracţiuni care:
- conform legislaţiei române sunt privite ca fiind săvârşite, în totalitate sau parţial, pe teritoriul statului român; sau
- au fost săvârşite în afara teritoriului statului emitent, iar legislaţia română nu permite luarea unor măsuri faţă de infracţiunile care au fost comise în afara teritoriului statului român;
g)executarea ordinului de confiscare aduce atingere principiilor constituţionale;
h)executarea ordinului de confiscare s-a prescris potrivit legii române, cu condiţia ca infracţiunile să fie de competenţa autorităţilor române potrivit legislaţiei penale interne;
i)hotărârea de confiscare a fost pronunţată în temeiul competenţelor de confiscare extinse care nu sunt compatibile cu dispoziţiile legislaţiei române în materie. În acest caz, hotărârea de confiscare poate fi executată cel puţin în măsura prevăzută de legislaţia română.
(2)În cazul menţionat la alin. (1) lit. a), instanţa poate să stabilească un termen pentru transmiterea sau completarea ori corectarea certificatului.
(3)Orice decizie de a refuza recunoaşterea şi executarea este luată şi notificată în cel mai scurt timp posibil autorităţilor competente ale statului de emitere.
(4)În cazul în care, în practică, executarea ordinului de confiscare este imposibilă deoarece bunul supus confiscării a dispărut, a fost distrus, nu poate fi găsit la locul indicat în certificat sau pentru că locul în care se găseşte bunul nu a fost indicat într-un mod destul de clar nici după consultarea statului emitent, instanţa informează imediat în această privinţă autoritatea competentă din statul emitent.
Art. 322: Amânarea executării ordinului de confiscare
(1)Instanţa poate amâna executarea unui ordin de confiscare transmis:
a)dacă, în cazul unui ordin de confiscare privind o sumă de bani, apreciază că există riscul ca valoarea totală rezultată din executarea sa să depăşească suma specificată în ordin datorită executării sale simultane în mai multe state membre;
b)în cazul unor acţiuni în despăgubire la care se face referire la art. 326;
c)dacă apreciază că executarea imediată a ordinului de confiscare ar putea prejudicia o procedură penală aflată în curs; amânarea este dispusă până la data la care executarea devine posibilă;
d)atunci când faţă de bunurile care fac obiectul ordinului de confiscare a fost dispusă confiscarea într-un proces penal intern.
(2)În cazul amânării, instanţa ia, pe durata amânării, toate măsurile necesare, similare cu măsurile luate în cazurile prevăzute de legislaţia internă, pentru a împiedica dispariţia bunurilor supuse confiscării.
(3)În cazul amânării prevăzute la alin. (1) lit. a), instanţa informează, fără întârziere, prin orice mijloc care permite o înregistrare scrisă, autoritatea competentă din statul emitent.
(4)În cazurile la care se face referire în alin. (1) lit. b) şi c), instanţa întocmeşte un raport privind cauzele de amânare, incluzând, dacă este posibil, şi durata prevăzută pentru amânare, raport care va fi înaintat către autoritatea competentă din statul emitent.
(5)Imediat ce motivele amânării au încetat să mai existe, instanţa va lua toate măsurile necesare pentru executarea ordinului de confiscare şi pentru informarea autorităţii competente din statul de emitere.
Art. 323: Ordine de confiscare multiple
În cazul în care instanţa instrumentează:
a)două sau mai multe ordine de confiscare privind o sumă de bani, care au fost emise împotriva aceleiaşi persoane fizice sau juridice, iar persoana în cauză nu prezintă suficiente mijloace în România în vederea executării tuturor ordinelor; sau
b)două sau mai multe ordine de confiscare privind aceleaşi bunuri, aceasta ia în considerare toate circumstanţele, inclusiv cele privind bunurile indisponibilizate, gravitatea şi locul unde a fost săvârşită infracţiunea, data emiterii şi data transmiterii ordinelor respective, pentru a decide care dintre ordinele de confiscare va fi executat.
Art. 324: Dispunerea de bunurile confiscate
(1)Statul român, prin organele sale competente, dispune de sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare după cum urmează:
a)în cazul în care sumele de bani obţinute în urma executării unui ordin de confiscare au o valoare sub 10.000 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, acestea se fac venit la bugetul de stat;
b)în toate celelalte cazuri, 50% din suma obţinută în urma executării unui ordin de confiscare va fi transferată către statul emitent.
(2)În cazul celorlalte bunuri, confiscarea se execută într-unul dintre următoarele moduri:
a)bunurile confiscate se pot valorifica, prin vânzare, potrivit dispoziţiilor legale, situaţie în care suma obţinută în urma valorificării se distribuie potrivit prevederilor alin. (1); sau
b)bunurile confiscate pot fi transferate către statul emitent. În cazul în care ordinul de confiscare acoperă o parte din valoarea ordinului, bunurile se transferă către statul emitent, numai dacă autoritatea competentă a acestui stat consimte în acest sens;
c)atunci când nu se pot aplica prevederile lit. a) sau b), se poate dispune cu privire la bunurile confiscate într-un alt mod, în conformitate cu dispoziţiile legii române.
(3)Bunurile culturale parte a patrimoniului naţional supuse confiscării nu pot fi vândute sau transferate.
(4)Dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un acord încheiat între statul român şi statul emitent.
Art. 325: Informaţii privind rezultatul executării
Autoritatea de executare informează, fără întârziere, autoritatea competentă din statul emitent, cu privire la:
a)comunicarea unui ordin de confiscare către instanţa română competentă, potrivit art. 317 alin. (4);
b)hotărârea motivată prin care s-a refuzat recunoaşterea ordinului de confiscare;
c)neexecutarea totală sau parţială a ordinelor de confiscare pentru motivele prevăzute la art. 311, art. 318 alin. (3), art. 319 şi 323;
d)executarea ordinului, de îndată ce s-a realizat;
e)aplicarea unor măsuri alternative executării ordinului de confiscare, potrivit art. 318 alin. (5).
Art. 326: Despăgubiri
(1)Orice parte interesată, inclusiv terţii de bună-credinţă implicaţi, are dreptul la despăgubiri, în condiţiile legii, în cazul încălcării drepturilor sale prin recunoaşterea şi executarea unui ordin de confiscare.
(2)Motivele de fond care au stat la baza emiterii ordinului de confiscare nu pot fi contestate în faţa instanţei române de executare.
(3)În cazul în care este introdusă o acţiune în despăgubire în faţa instanţei române, aceasta informează autoritatea competentă din statul emitent.
Art. 327: Rambursare
(1)Fără a aduce atingere dispoziţiilor art. 326 alin. (2), în cazul în care statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate uneia din persoanele interesate, inclusiv terţii de bună-credinţă, ca urmare a executării unui ordin de confiscare transmis spre executare unei autorităţi judiciare române, acesta va solicita statului emitent orice sumă plătită ca despăgubire persoanei în cauză, cu excepţia cazului şi în măsura în care paguba sau o parte a acesteia se datorează în mod exclusiv conduitei autorităţilor române.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu aduc atingere prevederilor legale interne privind acţiunile în despăgubire formulate de persoanele fizice sau juridice.