Directiva 2009/103/CE/16-sep-2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi
Acte UE
Jurnalul Oficial 263L
În vigoare Versiune de la: 22 Decembrie 2021
Directiva 2009/103/CE/16-sep-2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi
Dată act: 16-sept-2009
Emitent: Parlamentul European;Consiliul Uniunii Europene
(versiune codificată)
(Text cu relevanţă pentru SEE)
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 95 alineatul (1),
având în vedere propunerea Comisiei,
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European (1),
(1)JO C 224, 30.8.2008, p. 39.
hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat (2),
(2)Avizul Parlamentului European din 21 octombrie 2008 (nepublicat încă în Jurnalul Oficial) şi Decizia Consiliului din 13 iulie 2009.
întrucât:
(1)Directiva 72/166/CEE a Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi (3), a doua Directivă 84/5/CEE a Consiliului din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (4), a treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse de autovehicule (5) şi Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto (a patra directivă privind asigurarea auto) (6) au fost modificate de mai multe ori şi în mod substanţial (7). Este necesar, din motive de claritate şi de eficienţă, să se codifice aceste patru directive, precum şi Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto (8).
(3)JO L 103, 2.5.1972, p. 1.
(4)JO L 8, 11.1.1984, p. 17.
(5)JO L 129, 19.5.1990, p. 33.
(6)JO L 181, 20.7.2000, p. 65.
(7)A se vedea anexa I partea A.
(8)JO L 149, 11.6.2005, p. 14.
(2)Asigurarea de răspundere civilă pentru circulaţia autovehiculelor (asigurarea auto) are o importanţă deosebită pentru cetăţenii europeni, fie că sunt asiguraţi sau victime ale unui accident. Aceasta prezintă, de asemenea, o importanţă deosebită în cazul întreprinderilor de asigurare, deoarece reprezintă o mare parte a contractelor de asigurare generală încheiate în Comunitate. De asemenea, asigurarea auto are un impact asupra liberei circulaţii a persoanelor şi a vehiculelor. Întărirea şi consolidarea pieţei interne a asigurărilor auto ar trebui, în consecinţă, să reprezinte un obiectiv fundamental al acţiunii comunitare în domeniul serviciilor financiare.
(3)Fiecare stat membru ar trebui să adopte toate măsurile utile pentru ca răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul său să fie acoperită printr-o asigurare. Pagubele acoperite astfel, precum şi modurile de încheiere a acestei asigurări sunt stabilite în cadrul acestor măsuri.
(4)Pentru evitarea oricărei erori de interpretare a prezentei directive şi pentru facilitarea obţinerii unei sume asigurate pentru vehiculele care au o plăcuţă de înmatriculare temporară, definiţia teritoriului pe care vehiculul staţionează în mod obişnuit ar trebui să se refere la teritoriul statului din care vehiculul are o plăcuţă de înmatriculare, fie că aceasta este permanentă sau temporară.
(5)Respectând criteriul general conform căruia plăcuţa de înmatriculare stabileşte teritoriul de staţionare obişnuit al unui vehicul, ar trebui prevăzută o dispoziţie specială privitoare la accidentele cauzate de un vehicul care nu are plăcuţă de înmatriculare sau care are o plăcuţă care nu corespunde sau nu mai corespunde vehiculului în cauză. În acest caz şi numai pentru soluţionarea cererii de despăgubire, teritoriul obişnuit de staţionare a vehiculului ar trebui considerat teritoriul pe care a avut loc accidentul.
(6)O interzicere a controlului sistematic al asigurării autovehiculelor ar trebui să se aplice atât în cazul vehiculelor care îşi au locul obişnuit de staţionare pe teritoriul altui stat membru, cât şi în cazul vehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unei ţări terţe, dar care provin de pe teritoriul unui alt stat membru. Pot fi autorizate numai controale nesistematice, care nu au un caracter discriminatoriu şi care sunt efectuate în cadrul unui control care nu vizează în mod exclusiv să verifice dacă vehiculul este asigurat.
(7)Eliminarea verificărilor cărţilor verzi ale vehiculelor care staţionează în mod obişnuit într-un stat membru şi care intră pe teritoriul altui stat membru se poate realiza printr-o convenţie încheiată între birourile naţionale ale asigurătorilor, prin care fiecare birou naţional garantează acordarea de despăgubiri în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei interne, în cazul oricărei pagube sau vătămări care dă dreptul la despăgubiri şi care a fost cauzată pe teritoriul său de unul dintre aceste vehicule, indiferent dacă este asigurat sau nu.
(8)O asemenea convenţie de garantare se bazează pe prezumţia că toate vehiculele comunitare cu motor care se deplasează pe teritoriul comunitar beneficiază de asigurare. Legislaţia internă a fiecărui stat membru trebuie, prin urmare, să prevadă asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse de vehicule, asigurare care să fie valabilă pe întreg teritoriul comunitar.
(9)Sistemul prevăzut în prezenta directivă poate fi extins şi asupra vehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unei ţări terţe şi pentru care birourile naţionale ale statelor membre au încheiat o convenţie similară.
(10)Fiecare stat membru ar trebui să poată deroga de la obligaţia generală de asigurare în ceea ce priveşte vehiculele care aparţin anumitor persoane fizice sau juridice, publice sau private. În cazul unui accident cauzat de aceste vehicule, statul membru care prevede această derogare ar trebui să desemneze o autoritate sau un organism responsabil cu despăgubirea victimelor accidentelor cauzate într-un alt stat membru. Ar trebui garantat că sunt despăgubite corespunzător nu numai victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule în străinătate, ci şi victimele accidentelor care au avut loc în statul membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit, fie că acestea au sau nu reşedinţa pe teritoriul acestui stat membru. Mai mult, statele membre ar trebui să asigure comunicarea către Comisie a listei persoanelor exonerate de obligaţia asigurării şi a autorităţilor sau organismelor responsabile cu despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule, în vederea publicării sale.
(11)Fiecare stat membru ar trebui să poată deroga de la obligaţia generală de asigurare în ceea ce priveşte anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuţă specială. În acest caz, celelalte state membre au dreptul de a solicita, la intrarea vehiculului pe teritoriul lor, o carte verde valabilă sau un contract de asigurare la frontieră pentru a garanta despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule pe teritoriul lor. Cu toate acestea, deoarece eliminarea controalelor la frontierele din interiorul Comunităţii implică imposibilitatea de a verifica dacă vehiculele care trec frontierele sunt asigurate, despăgubirea victimelor accidentelor cauzate în străinătate nu poate fi garantată. Ar trebui, de asemenea, să se asigure despăgubirea corespunzătoare a victimelor accidentelor cauzate de aceste vehicule nu numai în străinătate, ci şi în statul membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit. În acest scop, statele membre ar trebui să trateze în acelaşi mod victimele accidentelor cauzate de aceste vehicule şi victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate. Despăgubirea victimelor accidentelor cauzate de un vehicul neasigurat ar trebui efectuată de organismul de despăgubire din statul membru în care a avut loc accidentul. Atunci când organismul de despăgubire intervine în favoarea victimelor unui accident cauzat de un vehicul care beneficiază de derogare, acesta ar trebui să îşi poată invoca dreptul faţă de organismul statului membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit. După o anumită perioadă de aplicare a acestei posibilităţi de derogare şi ţinând seama de experienţa acumulată prin aceasta, Comisia ar trebui, după caz, să prezinte propuneri pentru înlocuirea sau abrogarea sa.
(12)Obligaţia statelor membre de a garanta ca suma asigurată să nu fie mai mică decât anumite valori minime constituie un element major pentru protecţia victimelor. Suma minimă asigurată în cazul vătămărilor corporale ar trebui calculată astfel încât să despăgubească integral şi echitabil toate victimele care au suferit răni foarte grave, ţinând seama în acelaşi timp de frecvenţa scăzută a accidentelor care implică victime multiple şi de numărul scăzut de accidente în care mai multe victime suferă de răni foarte grave în cursul aceluiaşi accident. Suma minimă asigurată pentru o victimă sau pentru un accident ar trebui prevăzută. Pentru facilitarea introducerii acestor sume minime, ar trebui stabilită o perioadă de tranziţie. Totuşi, un termen mai scurt decât această perioadă de tranziţie ar trebui prevăzut, în care statele membre ar trebui să majoreze sumele minime astfel încât să atingă cel puţin jumătate din nivelurile prevăzute.
(13)Pentru a evita devalorizarea sumei minime asigurate, ar trebui prevăzută o clauză de revizuire periodică, utilizând ca bază indicele european al preţurilor de consum (IEPC) publicat de Eurostat, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95 al Consiliului din 23 octombrie 1995 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum (1). Este necesar de asemenea să fie prevăzute normele procedurale privind această revizuire.
(1)JO L 257, 27.10.1995, p. 1.
(14)Sunt necesare dispoziţii care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat. Este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism, ca un prim punct de contact. Pe de altă parte, ar trebui să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excepţii limitate în ceea ce priveşte plata despăgubirii de către acest organism şi să se prevadă, în cazul pagubelor materiale provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de pagube poate fi limitată sau exclusă.
(15)Este în interesul victimelor ca efectele anumitor clauze de excludere să fie limitate la relaţiile între asigurător şi persoana care poartă răspunderea pentru accident. În cazul vehiculelor furate sau obţinute prin violenţă, statele membre pot prevedea, cu toate acestea, că organismul sus-menţionat va interveni pentru a despăgubi victima.
(16)Pentru a uşura sarcina financiară pe care o suportă acest organism, statele membre pot prevedea aplicarea anumitor franşize atunci când acesta oferă despăgubiri pentru pagubele materiale provocate de vehiculele furate sau obţinute prin violenţă.
(17)Opţiunea de a limita sau de a exclude despăgubirea legitimă a victimelor pe motivul că vehiculul nu este identificat nu ar trebui să se aplice atunci când organismul de despăgubire a plătit despăgubiri pentru vătămări corporale semnificative în cazul oricărei victime a aceluiaşi accident în care au fost cauzate daune materiale. Statele membre pot prevedea rămânerea în sarcina victimei care a suferit prejudicii materiale a unei franşize al cărei nivel maxim să fie egal cu limita stabilită de prezenta directivă. Condiţiile în care vătămările corporale sunt considerate importante ar trebui stabilite în conformitate cu legislaţia sau actele administrative ale statului membru în care a avut loc accidentul. Pentru stabilirea acestor condiţii, statul membru poate ţine seama, între altele, de faptul dacă vătămările au necesitat îngrijiri medicale spitaliceşti.
(18)În cazul unui accident cauzat de un vehicul neasigurat, organismul care despăgubeşte victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate sau neidentificate are o poziţie mai bună decât victima la intentarea unei acţiuni împotriva părţii responsabile. În consecinţă, ar trebui prevăzut că acest organism nu poate cere, pentru despăgubirea victimei, ca aceasta să arate că partea răspunzătoare nu poate sau refuză să plătească.
(19)În cazul unui litigiu între organismul sus-menţionat şi un asigurător de răspundere civilă, în legătură cu cine anume dintre cei doi trebuie să despăgubească victima unui accident, statele membre, pentru a evita orice întârziere în plata despăgubirii către victimă, ar trebui să vegheze ca una dintre aceste părţi să fie desemnată într-o primă etapă să plătească despăgubiri, până la soluţionarea litigiului.
(20)Victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii.
(21)Trebuie să se acorde membrilor familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane care poartă răspunderea o protecţie comparabilă cu cea de care beneficiază alte terţe victime, în orice caz în ceea ce priveşte vătămarea corporală.
(22)Vătămările corporale şi prejudiciile materiale suferite de pietoni, ciclişti şi alţi utilizatori nemotorizaţi ai drumurilor, care constituie în general "partea slabă" a unui accident, ar trebui să beneficieze de asigurarea obligatorie a vehiculului implicat într-un accident, atunci când au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern. Această dispoziţie nu aduce atingere răspunderii civile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident, determinate în conformitate cu legislaţia internă.
(23)Extinderea asigurării la toţi pasagerii din vehicul reprezintă un rezultat remarcabil al legislaţiei existente. Acest obiectiv ar fi compromis, dacă legislaţia internă sau o clauză contractuală dintr-o poliţă de asigurare ar exclude din asigurare pasagerii, deoarece ştiau sau ar fi trebuit să ştie că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului. Pasagerul nu este în mod obişnuit în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare a şoferului. Obiectivul care urmăreşte descurajarea persoanelor de a conduce sub influenţa alcoolului sau a unui drog nu este atins prin reducerea sumei asigurate oferite pasagerilor care sunt victime ale accidentelor auto. Faptul că aceşti pasageri beneficiază de asigurarea auto obligatorie nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislaţiei interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident.
(24)Toate poliţele de asigurare auto obligatorie ar trebui să acopere întreg teritoriul Comunităţii.
(25)Anumite întreprinderi de asigurare inserează în contractele de asigurare o clauză în temeiul căreia poliţa este anulată dacă vehiculul asigurat rămâne în afara statului membru de înmatriculare peste o anumită perioadă. Această practică contravine principiului enunţat în prezenta directivă, în conformitate cu care asigurarea auto obligatorie ar trebui să acopere, pe baza unei prime unice, întregul teritoriu al Comunităţii. În consecinţă, ar trebui să se precizeze că asigurarea trebuie să rămână valabilă pe întreaga durată a contractului, fie că vehiculul rămâne sau nu în alt stat membru într-o anumită perioadă, fără a aduce atingere obligaţiilor impuse de legislaţiile interne ale statelor membre în ceea ce priveşte înmatricularea vehiculelor.
(26)În interesul asiguratului, fiecare poliţă de asigurare ar trebui să garanteze, în schimbul unei prime unice în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legea acestui stat sau acoperirea impusă de legislaţia statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.
(27)Ar trebui luate măsuri pentru facilitarea obţinerii unei asigurări care să acopere un vehicul importat dintr-un stat membru în altul, chiar dacă vehiculul nu este încă înmatriculat în statul membru de destinaţie. Ar trebui acordată o derogare temporară de la norma generală care stabileşte statul membru în care se situează riscul. În decursul celor treizeci de zile următoare livrării, punerii la dispoziţie sau expedierii vehiculului cumpărătorului, statul membru de destinaţie ar trebui considerat statul membru în care se situează riscul.
(28)Orice persoană care doreşte să încheie un nou contract de asigurare auto cu un alt asigurător ar trebui să poată oferi evidenţa accidentelor şi a cererilor de despăgubire din poliţa precedentă. Asiguratul ar trebui să aibă dreptul de a solicita în orice moment o atestare privind cererile de despăgubire sau absenţa lor, care au implicat vehiculul sau vehiculele acoperite de contractul de asigurare cel puţin în cursul ultimilor cinci ani ai relaţiei contractuale. Întreprinderea de asigurare sau un organism desemnat eventual de un stat membru pentru furnizarea unor servicii de asigurare obligatorii sau pentru eliberarea unor astfel de atestări ar trebui să furnizeze această atestare asiguratului în decurs de cincisprezece zile de la cerere.
(29)Pentru a garanta întreaga protecţie dorită victimelor accidentelor auto, statele membre nu ar trebui să permită întreprinderilor de asigurare să opună o franşiză unei victime.
(30)Dreptul de invocare a contractului de asigurare şi de cerere a despăgubirii direct la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecţia victimelor accidentelor auto. Pentru facilitarea unei soluţionări rapide şi eficiente a cererilor de despăgubire şi pentru evitarea, pe cât posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acţiune directă ar trebui prevăzut în favoarea societăţii de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto.
(31)Pentru ca o protecţie adecvată să fie oferită victimelor accidentelor auto, ar trebui să se aplice o procedură de prezentare a unei "oferte de despăgubire motivate" în cazul oricărui accident care implică un astfel de vehicul. Aceeaşi procedură ar trebui, de asemenea, să se aplice mutatis mutandis în cazul cererilor de despăgubire a căror soluţionare este efectuată de sistemul birourilor naţionale de asigurare.
(32)În conformitate cu articolul 11 alineatul (2) coroborat cu articolul 9 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (1), părţile vătămate pot intenta o acţiune în justiţie împotriva asigurătorului răspunderii civile din statul membru pe teritoriul căruia îşi au domiciliul.
(1)JO L 12, 16.1.2001, p. 1.
(33)Sistemul de birouri care emit cartea verde permite soluţionarea, fără dificultate, a cererii de despăgubire în ţara de reşedinţă a persoanei vătămate, chiar şi în cazul în care cealaltă persoană este originară dintr-o altă ţară europeană.
(34)O persoană vătămată în urma unui accident rutier care intră sub incidenţa prezentei directive şi produs într-un alt stat decât cel de reşedinţă ar trebui să poată să invoce dreptul la despăgubire, în statul membru de reşedinţă, în faţa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire şi desemnat, pentru statul respectiv, de către întreprinderea de asigurare a persoanei responsabile. Această soluţie permite repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată în afara statului membru de reşedinţă, în conformitate cu procedurile cu care aceasta este familiarizată.
(35)Acest apel la un reprezentant însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire în statul membru în care are reşedinţa persoana vătămată nu influenţează în niciun fel dreptul material aplicabil fiecărui caz în speţă, nici competenţele jurisdicţionale.
(36)Existenţa unui drept de acţiune directă al persoanei vătămate împotriva întreprinderii de asigurare respective este un complement logic al desemnării unor astfel de reprezentanţi şi, în plus, ameliorează situaţia juridică a părţilor vătămate în urma unui accident rutier produs în afara statului lor de reşedinţă.
(37)Se recomandă să se prevadă ca statul membru în care este autorizată întreprinderea de asigurare să îi impună acesteia să desemneze reprezentanţi însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire produse sau stabilite în celelalte state membre, care vor aduna toate informaţiile necesare în legătură cu cererile de despăgubire rezultate din acest tip de accidente şi vor lua măsurile care se impun pentru soluţionarea cererilor de despăgubire, în numele şi în contul întreprinderii de asigurare, inclusiv plata despăgubirii. Aceşti reprezentanţi însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire ar trebui să dispună de prerogative suficiente pentru a reprezenta întreprinderea de asigurări pe lângă persoanele care au suferit un prejudiciu în urma acestor accidente şi, de asemenea, pentru reprezentarea întreprinderii de asigurări pe lângă autorităţile naţionale - inclusiv în faţa instanţelor, după caz, în măsura în care acest lucru este compatibil cu regulile de drept internaţional privat privind competenţa jurisdicţională.
(38)Activităţile reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire nu sunt suficiente pentru a atrage competenţa instanţelor statului membru de reşedinţă al persoanei vătămate în cazul în care acest lucru nu este prevăzut prin normele de drept internaţional privat privind competenţa jurisdicţională.
(39)Desemnarea unor reprezentanţi însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire ar trebui să facă parte din condiţiile de iniţiere a activităţii de asigurare prevăzută în clasa de asigurare 10 de la punctul A din anexa la prima Directivă 73/239/CEE a Consiliului din 24 iulie 1973 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind iniţierea şi exercitarea activităţii de asigurare generală directă (1), cu excepţia răspunderii civile a transportatorului şi a condiţiilor de desfăşurare a acestei activităţi. În consecinţă, această condiţie ar trebui să fie acoperită prin autorizaţia administrativă unică, eliberată de autorităţile statului membru în care are sediul social întreprinderea de asigurare, astfel cum se defineşte în titlul II din Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE (a treia directivă privind "asigurarea generală") (2). Această condiţie ar trebui, de asemenea, să se aplice întreprinderilor de asigurare cu sediul social aflat în afara Comunităţii şi care au obţinut autorizaţia pentru a desfăşura activităţi de asigurare pe teritoriul unui stat membru al Comunităţii.
(1)JO L 228, 16.8.1973, p. 3.
(2)JO L 228, 11.8.1992, p. 1.
(40)Pe lângă garantarea faptului că întreprinderea de asigurare are un reprezentant în statul de reşedinţă al persoanei vătămate, trebuie garantat dreptul specific al părţii vătămate de a obţine soluţionarea litigiului în cel mai scurt timp. În consecinţă, legislaţiile interne ar trebui să prevadă sancţiuni financiare eficiente şi sistematice corespunzătoare sau sancţiuni administrative echivalente, cum ar fi somaţiile însoţite de amenzi administrative, obligaţia de a prezenta regulat un raport autorităţilor însărcinate cu supravegherea, controalele la faţa locului, publicările atât în monitorul oficial naţional, cât şi în presă, suspendarea activităţilor întreprinderii (interzicerea încheierii unor contracte noi pe parcursul unei anumite perioade), desemnarea unui reprezentant special al autorităţilor de supraveghere, însărcinat cu verificarea conformităţii operaţiunilor întreprinderii cu legislaţia în materie de asigurări, retragerea autorizaţiei pentru această clasă de activitate, sancţiunile aplicabile personalului de conducere şi administrativ responsabil, diferitele sancţiuni enumerate mai sus putând fi aplicate împotriva întreprinderii de asigurare în cazul în care aceasta sau reprezentantul acesteia nu şi-ar îndeplini obligaţia de a prezenta o ofertă de despăgubire într-un termen rezonabil. Acest fapt nu ar trebui să aducă atingere aplicării oricărei alte măsuri considerate corespunzătoare, mai ales în temeiul legii aplicabile în materie de supraveghere. Cu toate acestea, răspunderea şi prejudiciul suferit nu ar trebui să fie supuse contestaţiei, pentru ca întreprinderea de asigurare să poată prezenta o ofertă justificată în termenele prescrise. Oferta de despăgubire justificată ar trebui să fie făcută în scris şi să conţină elementele pe baza cărora au fost evaluate răspunderea şi prejudiciul.
(41)Este necesar să se prevadă, în afara acestor sancţiuni, o dispoziţie potrivit căreia, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termenele prevăzute, să se perceapă dobânzi asupra valorii despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordată de către judecător persoanei vătămate. În cazul în care există în statele membre norme care prevăd aplicarea unor dobânzi de întârziere, dispoziţia de mai sus ar putea fi pusă în practică printr-o trimitere la aceste norme.
(42)Părţile vătămate în urma accidentelor rutiere întâmpină câteodată dificultăţi legate de cunoaşterea denumirii întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă ce decurge din circulaţia unui autovehicul implicat într-un accident.
(43)În interesul acestor părţi vătămate, este necesar ca statele membre să creeze organisme de informare pentru a garanta că aceste informaţii privind orice accident care implică un autovehicul sunt disponibile în termene optime. Organismele de informare ar trebui să comunice de asemenea părţilor vătămate informaţii despre reprezentanţii însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire. Este necesar ca aceste organisme să coopereze între ele şi să răspundă rapid cererilor de informare privind reprezentanţii însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire, care le sunt adresate de către organismele de informare situate în alte state membre. Ar trebui de asemenea ca aceste organisme să strângă informaţii cu privire la data la care acoperirea asigurării ia efectiv sfârşit, şi nu la data de expirare a valabilităţii iniţiale a poliţei, în cazul în care perioada contractului este prelungită în absenţa rezilierii.
(44)Este necesar să se prevadă o dispoziţie specială privind vehiculele (ca acelea ale administraţiei şi armatei) exonerate de obligaţia de a fi acoperite printr-o asigurare de răspundere civilă.
(45)Persoana vătămată poate avea un interes legitim să fie informată asupra identităţii proprietarului, conducătorului obişnuit sau deţinătorului declarat al vehiculului, de exemplu, în cazul în care aceasta nu poate obţine despăgubirea decât de la aceste persoane, din cauza faptului că vehiculul nu este asigurat valabil sau a faptului că prejudiciul depăşeşte suma asigurată; în aceste cazuri este posibilă furnizarea acestor informaţii.
(46)Anumite date comunicate, cum ar fi numele şi adresa proprietarului sau conducătorului obişnuit al vehiculului şi numărul poliţei de asigurare sau numărul de înmatriculare al vehiculului, sunt date cu caracter personal în sensul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date (3). Prelucrarea acestor date, necesară pentru aducerea la îndeplinire a prezentei directive, ar trebui de acum înainte să fie în conformitate cu dispoziţiile de drept intern adoptate în aplicarea Directivei 95/46/CE. Numele şi adresa conducătorului obişnuit nu trebuie să fie comunicate decât în cazul în care legislaţiile interne prevăd acest lucru.
(3)JO L 281, 23.11.1995, p. 31.
(47)Pentru a garanta că persoana vătămată nu rămâne fără despăgubirea la care are dreptul, este necesar să se stabilească un organism de despăgubire căruia să i se poată adresa în cazul în care întreprinderea de asigurare nu a desemnat un reprezentant, întârzie în mod vădit despăgubirea sau nu poate fi identificată. Intervenţia organismului de despăgubire ar trebui să fie limitată la cazuri particulare rare în care întreprinderea de asigurare nu a putut să îşi îndeplinească obligaţiile în ciuda efectului descurajator al eventualelor sancţiuni.
(48)Organismul de despăgubire are rolul de a soluţiona cererile de despăgubire în ceea ce priveşte orice prejudiciu suferit de persoana vătămată, numai în cazuri care pot fi determinate în mod obiectiv şi, prin urmare, acest organism ar trebui să se limiteze la a verifica dacă o ofertă de despăgubire a fost prezentată în termenul prevăzut şi în conformitate cu procedurile stabilite, fără a se pronunţa asupra fondului.
(49)Persoanele juridice care, în conformitate cu legea, se subrogă în drepturile persoanei vătămate faţă de persoana responsabilă de accident sau împotriva întreprinderii de asigurare a acesteia din urmă (ca, de exemplu, alte întreprinderi de asigurare sau organisme de asistenţă socială) nu ar trebui să fie abilitate să prezinte o cerere similară organismului de despăgubire.
(50)Este indicat ca organismul de despăgubire să beneficieze de un drept de subrogaţie în măsura în care a despăgubit persoana vătămată. Pentru a facilita acţiunea sa împotriva întreprinderii de asigurare care nu a desemnat un reprezentant sau care a întârziat în mod vădit despăgubirea, organismul de despăgubire din ţara persoanei vătămate ar trebui să beneficieze de asemenea de un drept de rambursare automată însoţit de subrogaţia în drepturile persoanei vătămate a organismului de despăgubire din statul în care este stabilită întreprinderea de asigurare. Acest organism este cel mai indicat pentru a angaja o acţiune în regres împotriva întreprinderii de asigurare.
(51)Chiar în cazul în care statele membre atribuie un caracter subsidiar cererii adresate organismului de despăgubire, este necesar să se excludă obligaţia persoanei vătămate de a-şi prezenta cererea de despăgubire persoanei responsabile de accident înainte de a o prezenta organismului de despăgubire. Persoana vătămată ar trebui să aibă, în acest caz, cel puţin aceleaşi posibilităţi ca în cazul unei cereri făcute fondului de garantare.
(52)Funcţionarea acestui sistem poate fi asigurată printr-un acord încheiat între organismele de despăgubire stabilite sau autorizate de către statele membre, acord care să le definească sarcinile, obligaţiile şi modalităţile de rambursare.
(53)În cazul în care întreprinderea de asigurare a vehiculului nu poate fi identificată, trebuie prevăzut că debitorul final al sumei care trebuie vărsată persoanei vătămate este fondul de garantare prevăzut pentru acest scop, situat în statul membru în care vehiculul neasigurat a cărui circulaţie a provocat accidentul staţionează în mod obişnuit. În cazul în care identificarea vehiculului este imposibilă, ar trebui prevăzut că debitorul final este fondul de garantare prevăzut pentru acest scop, situat în statul membru în care s-a produs accidentul.
(54)Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligaţiilor statelor membre privind termenele de transpunere în dreptul intern şi de aplicare a directivelor menţionate în anexa I partea B,
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
-****-
Art. 1: Definiţii
În sensul prezentei directive se înţelege prin:
1.«vehicul»:
(a)orice autovehicul acţionat exclusiv în mod mecanic pe uscat, dar care nu se deplasează pe şine, cu:
(i)o viteză maximă constructivă mai mare de 25 km/h; sau
(ii)o masă proprie maximă mai mare de 25 kg şi o viteză maximă constructivă mai mare de 14 km/h;
(b)orice remorcă destinată utilizării cu un vehicul menţionat la litera (a), indiferent dacă este cuplată sau necuplată.
Fără a aduce atingere literelor (a) şi (b), vehiculele pentru scaune rulante destinate exclusiv utilizării de către persoanele cu dizabilităţi fizice nu sunt considerate vehicule în sensul prezentei directive;
11.«utilizarea unui vehicul»: orice utilizare a unui vehicul care este conformă în momentul accidentului cu funcţia vehiculului ca mijloc de transport, indiferent de caracteristicile vehiculului şi de terenul pe care este utilizat autovehiculul şi indiferent dacă acesta staţionează sau este în mişcare;
2.«persoană prejudiciată»: orice persoană îndreptăţită să primească despăgubire pentru orice prejudiciu produs de vehicule;
3."birou naţional al asigurătorilor": o organizaţie profesională constituită în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949 de Subcomitetul pentru transport rutier al Comitetului pentru transport pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite şi care reuneşte întreprinderile de asigurare care sunt autorizate într-un stat să practice activitatea de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse de vehicule cu motor;
4."teritoriul în care staţionează în mod obişnuit vehiculul":
(a)teritoriul statului de unde vehiculul are o plăcuţă de înmatriculare, fie că aceasta este permanentă sau temporară; sau
(b)în cazurile în care nu există înmatriculare pentru un anumit tip de vehicul, dar vehiculul are un tichet de asigurare sau un semn distinctiv similar plăcuţei de înmatriculare, teritoriul statului în care s-a eliberat tichetul de asigurare sau semnul respectiv; sau
(c)în cazurile în care pentru anumite tipuri de vehicule nu există placă de înmatriculare, tichet de asigurare şi nici vreun semn distinctiv, teritoriul statului în care deţinătorul vehiculului este rezident permanent; sau
(d)în cazul în care vehiculul nu are plăcuţă de înmatriculare sau are o plăcuţă care nu corespunde sau nu mai corespunde cu vehiculul şi a fost implicat într-un accident, teritoriul statului în care a avut loc accidentul, cu scopul de a soluţiona cererea de despăgubire în conformitate cu articolul 2 litera (a) sau cu articolul 10;
5."carte verde": certificat internaţional de asigurare eliberat în numele unui birou naţional în conformitate cu Recomandarea nr. 5 din 25 ianuarie 1949 de Subcomitetul pentru transport rutier al Comitetului pentru transport pe uscat din cadrul Comisiei Economice pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite;
6."întreprindere de asigurare": o întreprindere care a primit autorizaţia administrativă în conformitate cu articolul 6 sau cu articolul 23 alineatul (2) din Directiva 73/239/CEE;
7."unitate": sediul social, agenţia sau sucursala unei întreprinderi de asigurare, în conformitate cu definiţia de la articolul 2 litera (c) din a doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă, de stabilire a dispoziţiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertăţii de a presta servicii (1).
(1)JO L 172, 4.7.1988, p. 1.
8.«stat membru de origine»: «stat membru de origine» în sensul definiţiei de la articolul 13 punctul 8 litera (a) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (*1).
(*1)Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) (JO L 335, 17.12.2009, p. 1).
Art. 2: Domeniul de aplicare
Dispoziţiile articolelor 4, 6, 7 şi 8 se aplică vehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul statelor membre:
(a)după încheierea unei convenţii între birourile naţionale ale asigurătorilor prin care fiecare birou naţional garantează, în concordanţă cu prevederile legislaţiei sale interne în domeniul asigurărilor obligatorii, soluţionarea cererilor de despăgubire rezultate în urma accidentelor provocate pe teritoriul său de vehicule care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul altui stat membru, indiferent dacă aceste vehicule sunt asigurate sau nu;
(b)de la data stabilită de către Comisie după ce aceasta, în strânsă cooperare cu statele membre, s-a asigurat că o asemenea convenţie a fost încheiată;
(c)pe durata acestei convenţii.
Art. 3: Obligaţia de asigurare a vehiculelor
În conformitate cu dispoziţiile articolului 5, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de un vehicul care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.
Prezenta directivă nu se aplică în cazul utilizării unui vehicul în cadrul evenimentelor şi activităţilor sportive cu motor, inclusiv al curselor, al competiţiilor, al antrenamentelor, al testărilor şi al demonstraţiilor care se desfăşoară într-un stat membru într-o zonă cu acces restricţionat şi demarcată, în cazul în care statul membru se asigură că organizatorul activităţii sau orice altă parte a încheiat o asigurare sau că există un instrument de garantare alternativ care acoperă prejudiciile provocate oricărei părţi terţe, inclusiv spectatorilor şi altor persoane prezente, dar care nu acoperă neapărat prejudiciile produse conducătorilor auto participanţi şi vehiculelor acestora.
Măsurile menţionate la primul paragraf stabilesc prejudiciile acoperite de asigurare, precum şi termenii şi condiţiile asigurării.
Fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că prin contractul de asigurare sunt acoperite şi următoarele:
(a)prejudiciile cauzate pe teritoriul altor state membre, în conformitate cu legislaţia în vigoare în acele state;
(b)prejudiciile suferite de resortisanţii statelor membre în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care se aplică tratatul, în cazul în care nu există un birou naţional al asigurătorilor pentru teritoriul traversat; în acest caz, paguba sau vătămarea se despăgubeşte în conformitate cu legislaţia internă privind asigurarea obligatorie în vigoare în statul membru pe teritoriul căruia staţionează în mod obişnuit vehiculul.
Asigurarea prevăzută la primul paragraf acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale şi vătămările corporale.
Art. 4: Controale privind asigurarea
(1)Statele membre nu efectuează controale asigurarea de răspundere civilă a vehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unui alt stat membru sau a vehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unei ţări terţe şi care intră pe teritoriul lor de pe teritoriul unui alt stat membru.
Cu toate acestea, statele membre pot efectua astfel de controale privind asigurarea, cu condiţia ca respectivele controale să nu fie discriminatorii, să fie necesare şi proporţionale pentru atingerea scopului urmărit, precum şi:
a)să fie efectuate în cadrul unui control care nu urmăreşte exclusiv verificarea asigurării; sau
b)să facă parte dintr-un sistem general de control pe teritoriul naţional care se desfăşoară şi în ceea ce priveşte vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul statului membru ce efectuează controlul şi nu necesită oprirea vehiculului.
(2)Pe baza legislaţiei statului membru care se aplică operatorului, datele cu caracter personal pot fi prelucrate atunci când acest lucru este necesar pentru combaterea conducerii fără asigurare a vehiculelor în alte state membre decât cele pe teritoriul cărora staţionează în mod obişnuit. Legislaţia respectivă trebuie să fie în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului (*2) şi să stabilească, de asemenea, măsuri corespunzătoare pentru protejarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei vizate.
(*2)Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) (JO L 119, 4.5.2016, p. 1).
Măsurile respective ale statelor membre, în special, precizează scopul exact al prelucrării datelor, indică temeiul juridic relevant, respectă cerinţele de securitate relevante şi principiile necesităţii, proporţionalităţii şi al limitărilor legate de scop şi stabilesc o durată proporţională de păstrare a datelor. Datele cu caracter personal prelucrate în temeiul prezentului articol exclusiv în scopul efectuării unui control privind asigurarea se păstrează numai atât timp cât sunt necesare în acest scop şi, de îndată ce acesta a fost îndeplinit, se şterg complet. Dacă în urma unui control privind asigurarea se constată că un vehicul este acoperit de o asigurare obligatorie în temeiul articolului 3, operatorul şterge imediat datele respective. În cazul în care în urma unui control nu poate stabili dacă un vehicul este acoperit de o asigurare obligatorie în temeiul articolului 3, datele sunt păstrate pentru o durată limitată, care nu depăşeşte numărul de zile necesare pentru a stabili că asigurarea există.
Art. 5: Derogare de la obligaţia de asigurare a vehiculelor
(1)Un stat membru poate deroga de la dispoziţiile articolului 3 cu privire la anumite persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, a căror listă se întocmeşte de către statul interesat şi se comunică celorlalte state membre şi Comisiei.
În acest caz, statul membru care prevede această derogare ia măsurile corespunzătoare pentru a asigura plata despăgubirii pentru prejudiciile cauzate pe teritoriul său şi pe teritoriul altor state membre de vehiculele care aparţin acestor persoane.
Acesta desemnează, în special, autoritatea sau organismul din ţara în care s-a produs prejudiciul, însărcinat cu despăgubirea părţilor vătămate, în conformitate cu legislaţia statului respectiv, în cazurile în care articolul 2 litera (a) nu este aplicabil.
Comisiei îi este comunicată de către statul membru lista cu persoanele exonerate de obligaţia de asigurare şi cu autorităţile sau organismele însărcinate cu despăgubirea.
Comisia publică această listă.
(2)Fiecare stat membru poate deroga de la prevederile articolului 3, în ceea ce priveşte anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuţă specială; lista acestor tipuri de vehicule sau a acestor vehicule se alcătuieşte de către statul în cauză şi se comunică celorlalte state membre şi Comisiei.
În acest caz, fiecare stat membru se asigură că vehiculele menţionate la primul paragraf sunt tratate în acelaşi mod ca vehiculele pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare prevăzută la articolul 3.
Fondul de garantare din statul membru în care a avut loc accidentul poate invoca, pe cale de consecinţă, un drept faţă de fondul de garantare din statul membru în care staţionează vehiculul în mod obişnuit.
De la 11 iunie 2010, statele membre transmit Comisiei un raport privind aplicarea şi asigurarea respectării prezentului alineat.
După examinarea acestor rapoarte, Comisia prezintă, dacă este cazul, propuneri de înlocuire sau de abrogare a acestei derogări.
(3)Un stat membru poate deroga de la articolul 3 în ceea ce priveşte vehiculele care sunt retrase temporar sau permanent din circulaţie şi a căror utilizare este interzisă, cu condiţia să fi fost stabilită o procedură administrativă formală sau o altă măsură verificabilă în conformitate cu dreptul intern.
În cazul unei astfel de derogări, orice stat membru se asigură că vehiculele menţionate la primul paragraf sunt tratate în acelaşi mod ca vehiculele pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare menţionată la articolul 3.
Fondul de garantare din statul membru în care a avut loc un accident poate invoca, pe cale de consecinţă, un drept faţă de fondul de garantare din statul membru în care staţionează vehiculul în mod obişnuit.
(4)Un stat membru poate deroga de la articolul 3 în ceea ce priveşte vehiculele utilizate exclusiv în zone cu acces restricţionat, astfel cum sunt definite în dreptul său intern.
În cazul unei astfel de derogări, orice stat membru se asigură că vehiculele menţionate la primul paragraf sunt tratate în acelaşi mod ca vehiculele pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare menţionată la articolul 3.
Fondul de garantare din statul membru în care a avut loc un accident poate invoca, pe cale de consecinţă, un drept faţă de fondul de garantare din statul membru în care staţionează vehiculul în mod obişnuit.
(5)Un stat membru poate deroga de la articolul 3 în ceea ce priveşte vehiculele care nu sunt admise pentru circulaţie pe drumurile publice în conformitate cu dreptul său intern.
Orice stat membru care derogă de la articolul 3 în ceea ce priveşte vehiculele menţionate la primul paragraf se asigură că vehiculele respective sunt tratate în acelaşi mod ca vehiculele pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare menţionată la articolul 3.
Fondul de garantare din statul membru în care a avut loc un accident poate invoca, pe cale de consecinţă, un drept faţă de fondul de garantare din statul membru în care staţionează vehiculul în mod obişnuit.
(6)În cazul în care, în temeiul alineatului (5), un stat membru derogă de la articolul 3 în ceea ce priveşte vehiculele care nu sunt admise pentru circulaţie pe drumurile publice, statul membru respectiv poate să deroge şi de la articolul 10 în ceea ce priveşte despăgubirile pentru prejudiciile provocate de astfel de vehicule în zone care nu sunt accesibile publicului în urma unei restricţii legale sau a restricţionării fizice a accesului în astfel de zone, astfel cum sunt determinate în dreptul său intern.
(7)În ceea ce priveşte alineatele (3)-(6), statele membre notifică Comisiei dacă recurg la derogare şi măsurile speciale privind punerea în aplicare a derogării. Comisia publică o listă a derogărilor respective.
Art. 6: Birourile naţionale ale asigurătorilor
Fiecare stat membru se asigură că, în cazul producerii pe teritoriul său a unui accident de către un vehicul care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul altui stat membru, fără a aduce atingere obligaţiilor menţionate la articolul 2 litera (a), biroul naţional al asigurătorilor obţine informaţii:
(a)cu privire la teritoriul în care staţionează în mod obişnuit vehiculul şi la numărul de înmatriculare al acestuia, dacă există;
(b)în măsura posibilului, cu privire la detaliile asigurării vehiculului, înscrise în cartea verde care este în posesia deţinătorului vehiculului, în măsura în care aceste detalii sunt solicitate de statul membru pe teritoriul căruia staţionează în mod obişnuit vehiculul.
De asemenea, fiecare stat membru se asigură că biroul comunică informaţiile menţionate la literele (a) şi (b) biroului naţional al asigurătorilor din statul pe teritoriul căruia staţionează în mod obişnuit vehiculul menţionat la primul paragraf.
CAPITOLUL 2:DISPOZIŢII PRIVIND VEHICULELE CARE ÎN MOD OBIŞNUIT STAŢIONEAZĂ PE TERITORIUL UNEI ŢĂRI TERŢE
Art. 7: Măsurile naţionale privind vehiculele care în mod obişnuit staţionează pe teritoriul unei ţări terţe
Fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru ca nici un vehicul care în mod obişnuit staţionează pe teritoriul unei ţări terţe şi care intră pe teritoriul în care se aplică tratatul să nu fie pus în circulaţie pe teritoriul său cu excepţia cazului în care prejudiciile provocate de acel vehicul sunt asigurate pe întreg teritoriul pe care se aplică tratatul, în conformitate cu cerinţele fiecărei legislaţii interne a statelor membre cu privire la asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de vehicule.
Art. 8: Documentaţia privind vehiculele care în mod obişnuit staţionează pe teritoriul unei ţări terţe
(1)Orice vehicul care provine în mod obişnuit de pe teritoriul unei ţări terţe, înainte de a intra pe teritoriul în care se aplică tratatul, trebuie să prezinte fie o carte verde valabilă, fie un certificat de asigurare încheiat la trecerea frontierei, care să probeze faptul că vehiculul este asigurat în conformitate cu articolul 7.
Cu toate acestea, vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul unor ţări terţe sunt considerate ca vehicule care provin în mod obişnuit din Comunitate, în cazul în care birourile naţionale ale tuturor statelor membre garantează individual, fiecare în conformitate cu propriile dispoziţii legale privind asigurarea obligatorie, plata despăgubirilor prejudiciilor produse în accidentele provocate pe teritoriul lor de astfel de vehicule.
(2)După ce se asigură, în strânsă cooperare cu statele membre, că obligaţiile din alineatul (1) al doilea paragraf au fost îndeplinite, Comisia stabileşte data de la care statele membre nu vor mai solicita elaborarea documentelor menţionate la alineatul (1) primul paragraf, precum şi tipurile de vehicule care beneficiază de acest regim.
Art. 9: Sumele minime
(1)Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care este obligatorie asigurarea menţionată la articolul 3 să fie de minimum:
a)în cazul vătămărilor corporale: 6 450 000 EUR per accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, sau 1 300 000 EUR pentru fiecare persoană prejudiciată;
b)în cazul daunelor materiale, 1 300 000 EUR per accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate.
În cazul statelor membre care nu au adoptat moneda euro, sumele minime se convertesc în moneda lor naţională prin aplicarea cursului de schimb în vigoare la 22 decembrie 2021, astfel cum este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
(2)Din cinci în cinci ani începând de la 22 decembrie 2021, Comisia revizuieşte sumele menţionate la alineatul (1) în concordanţă cu indicele armonizat al preţurilor de consum (IAPC) stabilit în temeiul Regulamentului (UE) 2016/792 al Parlamentului European şi al Consiliului (*3).
(*3)Regulamentul (UE) 2016/792 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 mai 2016 privind indicii armonizaţi ai preţurilor de consum şi indicele preţului locuinţelor, şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 2494/95 al Consiliului (JO L 135, 24.5.2016, p. 11).
Comisia adoptă acte delegate în conformitate cu articolul 28b în ceea ce priveşte adaptarea sumelor respective la IAPC în termen de şase luni de la sfârşitul fiecărei perioade de cinci ani.
În cazul statelor membre care nu au adoptat moneda euro, sumele se convertesc în moneda lor naţională prin aplicarea cursului de schimb în vigoare la data calculării noilor sume minime, astfel cum este publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
CAPITOLUL 4:DESPĂGUBIREA PREJUDICIILOR PROVOCATE DE UN VEHICUL NEIDENTIFICAT SAU DE UN VEHICUL PENTRU CARE NU A FOST ÎNDEPLINITĂ OBLIGAŢIA DE ASIGURARE PREVĂZUTĂ LA ARTICOLUL 3 ŞI DESPĂGUBIREA ÎN CAZ DE INSOLVENŢĂ
Art. 10: Organismul responsabil cu despăgubirea
(1)Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligaţia de asigurare prevăzută la articolul 3.
Primul paragraf nu aduce atingere dreptului statelor membre de a acorda intervenţiei acestui organism un caracter subsidiar sau nu şi nici dreptului acestora de a reglementa regresul împotriva persoanei sau a persoanelor care responsabile de accident şi a altor asigurători sau organisme de securitate socială obligate să despăgubească persoana prejudiciată pentru prejudiciile produse prin acelaşi accident. Cu toate acestea, statele membre nu pot permite organismului să condiţioneze plata despăgubirii de dovedirea de către persoana prejudiciată, într-un fel sau altul, a faptului că persoana responsabilă de producerea accidentului este incapabilă să plătească sau refuză efectuarea plăţii.
(2)Persoana prejudiciată poate, în orice caz, să se adreseze direct organismului care, pe baza informaţiilor furnizate la cererea sa de către persoana prejudiciată, este obligat să îi dea un răspuns motivat cu privire la plata unei despăgubiri.
Cu toate acestea, statele membre pot exclude intervenţia acestui organism în ceea ce priveşte persoanele care au intrat de bună voie în vehiculul care a cauzat prejudiciul, atunci când organismul poate dovedi că acestea ştiau că vehiculul nu este asigurat.
(3)Statele membre pot limita sau exclude plata despăgubirii de către organism în cazul unor pagube materiale cauzate de un vehicul neidentificat.
Cu toate acestea, atunci când organismul a plătit o despăgubire pentru vătămări corporale grave pentru orice persoană prejudiciată prin acelaşi accident prin care un vehicul neidentificat a provocat daune materiale, statele membre nu pot exclude plata despăgubirii daunelor materiale pe motivul că vehiculul nu este identificat. Cu toate acestea, statele membre pot să prevadă o franşiză de cel mult 500 EUR care să fie suportată de către persoana prejudiciată care suferă astfel de daune materiale.
Condiţiile în care vătămările corporale sunt considerate semnificative se stabilesc în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele administrative ale statului membru în care a avut loc accidentul. În acest scop, statele membre pot ţine seama, între altele, de situaţia în care vătămările au necesitat îngrijiri spitaliceşti.
(4)Fiecare stat membru aplică, în ceea ce priveşte plata despăgubirii de către organism, actele sale cu putere de lege şi actele sale administrative, fără a aduce atingere oricărei alte practici mai favorabile persoanei prejudiciate.
Art. 10a: Protecţia persoanelor prejudiciate în privinţa prejudiciilor provocate de accidente care au avut loc în statul membru de reşedinţă în cazul insolvenţei unei societăţi de asigurare
(1)Fiecare stat membru înfiinţează sau autorizează un organism căruia i se încredinţează sarcina de a despăgubi persoanele prejudiciate care îşi au reşedinţa pe teritoriul său, cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, pentru daune materiale sau vătămări corporale provocate de un vehicul asigurat de o societate de asigurare, din momentul în care:
a)societatea de asigurare face obiectul unei proceduri de faliment; sau
b)societatea de asigurare face obiectul unei proceduri de lichidare, în sensul definiţiei de la articolul 268 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2009/138/CE.
(2)Fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că organismul menţionat la alineatul (1) dispune de fonduri suficiente pentru a despăgubi persoanele prejudiciate în conformitate cu normele stabilite la alineatul (10) atunci când sunt datorate despăgubiri în situaţiile prevăzute la alineatul (1) literele (a) şi (b). Măsurile respective pot include cerinţe de a plăti contribuţii financiare, cu condiţia ca acestea să fie impuse numai societăţilor de asigurare care au fost autorizate de statul membru care le impune.
(3)Fără a aduce atingere niciunei obligaţii în temeiul articolului 280 din Directiva 2009/138/CE, fiecare stat membru se asigură că, ori de câte ori se emite un ordin sau se ia o decizie de către o instanţă competentă sau de către orice altă autoritate competentă de a iniţia procedura menţionată la alineatul (1) litera (a) sau (b), acestea privesc o societate de asigurare al cărei stat membru este statul membru de origine, iar ordinul sau decizia respectivă se publică. Organismul menţionat la alineatul (1) stabilit în statul membru de origine al societăţii de asigurare se asigură că toate organismele menţionate la alineatul (1) din toate statele membre sunt informate prompt cu privire la ordinul sau decizia respectivă.
(4)Persoana prejudiciată poate prezenta o cerere de despăgubire direct organismului menţionat la alineatul (1).
(5)La primirea cererii de despăgubire, organismul menţionat la alineatul (1) informează organismul echivalent din statul membru de origine al societăţii de asigurare şi societatea de asigurare care face obiectul procedurii de faliment sau de lichidare ori administratorul sau lichidatorul acesteia, în sensul definiţiei de la articolul 268 alineatul (1) litera (e) şi, respectiv, litera (f) din Directiva 2009/138/CE, cu privire la faptul că a primit o cerere de despăgubire de la persoana prejudiciată.
(6)Societatea de asigurare care face obiectul unei proceduri de faliment sau de lichidare ori administratorul sau lichidatorul acesteia informează organismul menţionat la alineatul (1) atunci când acoperă sau refuză preluarea răspunderii cu privire la o cerere de despăgubire care a fost primită şi de către organismul menţionat la alineatul (1).
(7)Statele membre se asigură că organismul menţionat la alineatul (1), cel puţin pe baza informaţiilor primite la cererea sa de la persoana prejudiciată, furnizează persoanei prejudiciate o ofertă justificată de despăgubire sau un răspuns motivat, astfel cum se prevede la al doilea paragraf de la prezentul alineat, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, în termen de trei luni de la data la care persoana prejudiciată şi-a prezentat cererea de despăgubire organismului respectiv.
În sensul primului paragraf, organismul:
a)înaintează o ofertă justificată de despăgubire, în cazul în care stabileşte să preia răspunderea pentru a acoperi despăgubirea în temeiul alineatului (1) litera (a) sau (b), răspunderea nu este contestată, iar prejudiciul a fost cuantificat parţial sau total;
b)oferă un răspuns motivat la observaţiile formulate în cererea de despăgubire, în cazul în care stabileşte să nu preia răspunderea pentru a acoperi despăgubirea în temeiul alineatului (1) litera (a) sau (b) sau în cazul în care răspunderea a fost respinsă sau nu a fost stabilită în mod clar sau în care prejudiciul nu a fost pe deplin cuantificat.
(8)În cazul în care se datorează despăgubiri în conformitate cu alineatul (7) al doilea paragraf litera (a), organismul menţionat la alineatul (1) plăteşte despăgubirea persoanei prejudiciate fără întârzieri nejustificate şi, în orice caz, în termen de trei luni de la acceptarea de către persoana prejudiciată a ofertei justificate de despăgubire menţionate la alineatul (7) al doilea paragraf litera (a).
În cazul în care prejudiciul a fost cuantificat doar parţial, cerinţele privind plata despăgubirii prevăzute la primul paragraf se aplică în ceea ce priveşte prejudiciul parţial cuantificat, din momentul acceptării ofertei justificate de despăgubire corespunzătoare.
(9)Statele membre se asigură că organismul menţionat la alineatul (1) dispune de toate prerogativele şi competenţele necesare pentru a putea coopera în timp util cu alte astfel de organisme din alte state membre, cu organisme înfiinţate sau autorizate în temeiul articolului 25a în toate statele membre şi cu alte părţi interesate, inclusiv cu o societate de asigurare care face obiectul unei proceduri de faliment sau de lichidare, cu administratorul sau lichidatorul acesteia şi cu autorităţile naţionale competente ale statelor membre, în toate etapele procedurii menţionate la prezentul articol. O astfel de cooperare include solicitarea, primirea şi furnizarea de informaţii, inclusiv cu privire la detaliile unor cereri specifice, dacă este cazul.
(10)În cazul în care statul membru de origine al societăţii de asigurare menţionate la alineatul (1) este diferit de statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate, organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate care a despăgubit persoana prejudiciată în conformitate cu alineatul (8) are dreptul să ceară rambursarea completă a sumei plătite cu titlu de despăgubire de la organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de origine al societăţii de asigurare.
Organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de origine al societăţii de asigurare efectuează plata către organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate care a despăgubit persoana prejudiciată în conformitate cu alineatul (8), într-un termen rezonabil, care nu depăşeşte şase luni de la primirea cererii pentru o astfel de rambursare, cu excepţia cazului în care organismele respective convin în scris un alt termen.
Organismul care a acordat despăgubiri în temeiul primului paragraf se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei care a provocat accidentul sau a societăţii sale de asigurare, cu excepţia drepturilor persoanei prejudiciate împotriva asiguratului sau a beneficiarului asigurării care a provocat accidentul, în măsura în care răspunderea asiguratului sau a beneficiarului asigurării ar fi acoperită de societatea de asigurare insolventă în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Fiecare stat membru are obligaţia de a recunoaşte dreptul de subrogaţie prevăzut de orice alt stat membru.
(11)Alineatele (1)-(10) nu aduc atingere dreptului statelor membre:
a)de a acorda despăgubirii plătite de organismul menţionat la alineatul (1) un caracter subsidiar sau nu;
b)de a reglementa regresul pentru acelaşi accident între:
(i)organismul menţionat la alineatul (1);
(ii)persoana sau persoanele responsabile de accident;
(iii)alte societăţi de asigurare sau organisme de asigurări sociale obligate să despăgubească persoana prejudiciată.
(12)Statele membre nu permit ca organismul menţionat la alineatul (1) să condiţioneze plata despăgubirii de îndeplinirea altor cerinţe decât cele stabilite în prezenta directivă. În special, statele membre nu permit ca organismul menţionat la alineatul (1) să condiţioneze plata despăgubirii de obligaţia demonstrării de către persoana prejudiciată că persoana juridică sau fizică răspunzătoare nu este în măsură sau refuză să plătească.
(13)Organismele menţionate la alineatul (1) sau entităţile menţionate la al doilea paragraf de la prezentul alineat se străduiesc să încheie un acord până la 23 decembrie 2023 pentru a pune în aplicare prezentul articol, în ceea ce priveşte funcţiile şi obligaţiile lor, precum şi procedurile de rambursare în temeiul prezentului articol.
În acest scop, până la 23 iunie 2023, fiecare stat membru:
a)înfiinţează sau autorizează organismul menţionat la alineatul (1) şi îl abilitează să negocieze şi să încheie un astfel de acord; sau
b)desemnează o altă entitate şi o abilitează să negocieze şi să încheie a un astfel de acord, la care va deveni parte organismul menţionat la alineatul (1) odată ce este înfiinţat sau autorizat.
Acordul menţionat la primul paragraf se notifică imediat Comisiei.
În cazul în care acordul menţionat la primul paragraf nu este încheiat până la 23 decembrie 2023, Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu procedura menţionată la articolul 28b pentru a specifica sarcinile procedurale şi obligaţiile procedurale ale organismelor menţionate la alineatul (1) în ceea ce priveşte rambursarea.
Art. 11: Litigiile
În cazul unui litigiu între organismul menţionat la articolul 10 alineatul (1) şi asigurătorul de răspundere civilă, referitor la cine trebuie să despăgubească persoana prejudiciată, statele membre adoptă măsurile necesare pentru desemnarea părţii care este obligată într-o primă fază să despăgubească, fără întârziere, persoana prejudiciată.
În cazul în care, în ultimă instanţă, se decide că cealaltă parte ar fi trebuit să plătească integral sau parţial despăgubirea, această parte va rambursa în consecinţă partea care a făcut plata.
CAPITOLUL 5:CATEGORII SPECIFICE DE PERSOANE PREJUDICIATE, CLAUZĂ CONTRACTUALĂ DE EXCLUDERE, PRIMA UNICĂ, VEHICULE EXPEDIATE DINTR-UN STAT MEMBRU ÎN ALTUL
Art. 12: Categorii speciale de persoane prejudiciate
(1)Fără a aduce atingere celui de-al doilea paragraf de la articolul 13 alineatul (1), asigurarea menţionată la articolul 3 acoperă răspunderea ce rezultă ca urmare a utilizării unui vehicul pentru vătămarea corporală a tuturor pasagerilor, alţii decât conducătorul auto.
(2)Membrii familiei asiguratului, conducătorului auto sau oricărei alte persoane a cărei răspundere civilă este angajată într-un accident şi acoperită de asigurarea prevăzută la articolul 3 nu sunt excluşi, datorită acestei legături de rudenie, de la beneficiul asigurării pentru vătămările lor corporale.
(3)Asigurarea prevăzută la articolul 3 acoperă vătămările corporale şi pagubele materiale suferite de pietoni, ciclişti şi alţi utilizatori nemotorizaţi ai drumurilor, care, în urma unui accident care a implicat un autovehicul, au dreptul la o despăgubire în conformitate cu dreptul civil intern.
Prezentul articol nu aduce atingere răspunderii civile ori valorii despăgubirii.
Art. 13: Clauză contractuală de excludere
(1)Fiecare stat membru adoptă toate măsurile necesare pentru ca orice dispoziţie legală sau clauză contractuală conţinută într-o poliţă de asigurare eliberată în conformitate cu articolul 3 să fie lipsită de efect în ceea ce priveşte cererile de despăgubire ale terţelor persoane prejudiciate în urma unui accident, dacă dispoziţia legală sau clauza contractuală respectivă exclude de la asigurare cazurile în care vehiculele sunt utilizate sau conduse de către:
a)persoane care nu sunt autorizate în mod explicit sau implicit;
b)persoane care nu sunt titularele unui permis care să le dea dreptul să conducă vehiculul respectiv;
c)persoane care nu respectă obligaţiile legale de ordin tehnic cu privire la starea şi siguranţa vehiculului respectiv.
Cu toate acestea, dispoziţia sau clauza prevăzută la primul paragraf litera (a) poate fi invocată împotriva unor persoane care s-au îmbarcat voluntar în vehiculul care a provocat dauna, în cazul în care asigurătorul poate dovedi că acestea ştiau că vehiculul este furat.
Statele membre au posibilitatea să nu aplice dispoziţia de la primul paragraf, în cazul accidentelor survenite pe teritoriul lor, dacă şi în măsura în care persoana prejudiciată poate obţine despăgubirea prejudiciului său de la un organism de asigurări sociale.
(2)În cazul unor vehicule furate sau obţinute prin violenţă, statele membre pot decide că organismul prevăzut la articolul 10 alineatul (1) va interveni în locul asigurătorului, în condiţiile definite la alineatul (1) din prezentul articol; în cazul în care vehiculul staţionează de obicei pe teritoriul unui alt stat membru, organismul în cauză nu poate avea niciun fel de pretenţii faţă de alt organism din statul membru respectiv.
Statele membre care, în cazul vehiculelor furate sau obţinute prin violenţă, prevăd intervenţia organismului menţionat la articolul 10 alineatul (1), pot stabili pentru daunele materiale o franşiză de maximum 250 EUR, care să fie suportată de către persoana prejudiciată.
(3)Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice dispoziţie legală sau orice clauză contractuală dintr-o poliţă de asigurare, care exclude un pasager de la acoperirea asigurării pe motiv că ştia sau ar fi trebuit să ştie că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului sau a unui drog în momentul accidentului, să fie considerată nulă în ceea ce priveşte cererile de despăgubire ale acestui pasager.
Art. 14: Prima unică
Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a garanta că toate poliţele de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse de circulaţia vehiculelor:
(a)acoperă, pe baza unei prime unice şi pe toată durata contractului, întregul teritoriu al Comunităţii, inclusiv orice perioadă în care vehiculul rămâne în alte state membre pe durata contractului; şi
(b)garantează, pe baza aceleiaşi prime unice, în fiecare stat membru, acoperirea impusă de legislaţia acestuia sau acoperirea impusă de legislaţia statului membru în care se află de regulă vehiculul, în cazul în care aceasta din urmă este mai mare.
Art. 15: Vehicule expediate dintr-un stat membru în altul
(1)Prin derogare de la articolul 13 punctul 13 litera (b) din Directiva 2009/138/CE, atunci când un vehicul este expediat dintr-un stat membru în altul, statul membru în care este localizat riscul este considerat, în funcţie de opţiunea părţii responsabile pentru acoperirea prejudiciilor aduse terţilor, fie statul membru de înmatriculare, fie, de îndată ce este acceptată livrarea de către cumpărător, statul membru de destinaţie, pentru o perioadă de 30 de zile, chiar dacă vehiculul nu a fost înmatriculat în mod oficial în statul membru de destinaţie.
Statele membre se asigură că centrul de informare menţionat la articolul 23 din statul membru în care este înmatriculat vehiculul, statul membru de destinaţie atunci când acesta este diferit de statul membru în care vehiculul este înmatriculat, sau orice alt stat membru relevant, cum ar fi statul membru pe teritoriul căruia s-a produs accidentul sau în care îşi are reşedinţa o persoană prejudiciată, cooperează reciproc pentru a se asigura că sunt disponibile informaţiile necesare privind vehiculul expediat de care dispun în conformitate cu articolul 23.
(2)În cazul în care vehiculul este implicat într-un accident în perioada menţionată la alineatul (1) din acest articol şi nu este asigurat, organismul prevăzut la articolul 10 alineatul (1) din statul membru de destinaţie este responsabil cu despăgubirea prevăzută la articolul 9.
Art. 15a: Protecţia persoanelor prejudiciate în urma accidentelor care implică o remorcă tractată de un vehicul
(1)În cazul unui accident provocat de un ansamblu de vehicule format dintr-un vehicul care tractează o remorcă, atunci când remorca are o asigurare de răspundere civilă separată, persoana prejudiciată poate introduce cererea de despăgubire direct împotriva societăţii de asigurare care a asigurat remorca, în cazul în care:
a)remorca poate fi identificată, dar vehiculul care o tracta nu poate fi identificat; şi
b)dreptul intern aplicabil prevede obligaţia asigurătorului remorcii să acorde despăgubiri.
O societate de asigurare care a despăgubit persoana prejudiciată are drept de regres împotriva societăţii care a asigurat vehiculul tractor sau împotriva organismului menţionat la articolul 10 alineatul (1), dacă şi în măsura în care acest lucru este prevăzut de dreptul intern aplicabil.
Prezentul alineat nu aduce atingere dreptului intern aplicabil care prevede norme mai favorabile persoanei prejudiciate.
(2)În cazul unui accident provocat de un ansamblu de vehicule ce este format dintr-un vehicul tractor şi o remorcă, asigurătorul remorcii, cu excepţia cazului în care dreptul intern aplicabil prevede obligaţia acestuia de a acorda o despăgubire integrală, informează persoana prejudiciată, la cererea acesteia, fără întârzieri nejustificate, cu privire la:
a)identitatea asigurătorului vehiculului tractor; sau
b)în cazul în care asigurătorul remorcii nu poate identifica asigurătorul vehiculului tractor, mecanismul de despăgubire prevăzut la articolul 10.
Art. 16: Certificatul privind cererile de despăgubire ale terţilor
Statele membre se asigură că asiguratul are dreptul de a solicita în orice moment un certificat cu privire la cererile de despăgubire formulate de terţi şi care implică vehiculul sau vehiculele care fac obiectul contractului de asigurare în cel puţin ultimii cinci ani ai relaţiei contractuale sau cu privire la absenţa unor astfel de acţiuni («certificat privind istoricul daunelor»).
Societatea de asigurare sau un organism eventual desemnat de un stat membru pentru furnizarea de servicii de asigurări obligatorii sau pentru eliberarea unor astfel de certificate atestă istoricul daunelor asiguratului în termen de 15 zile de la depunerea cererii. Aceasta se realizează prin utilizarea formularului de certificat privind istoricul daunelor.
Statele membre se asigură că, atunci când iau în considerare certificatele privind istoricul daunelor emise de alte societăţi de asigurare sau de alte organisme menţionate la al doilea paragraf, societăţile de asigurare nu tratează asiguraţii în mod discriminatoriu şi nu suprataxează primele acestora pe baza naţionalităţii lor sau exclusiv pe baza statului membru în care aceştia au avut reşedinţa anterioară.
Statele membre se asigură că, în cazul în care o societate de asigurare ia în considerare certificatele privind istoricul daunelor pentru a stabili primele de asigurare, aceasta le tratează pe cele emise în alte state membre în acelaşi mod în care le tratează pe cele emise în statul membru respectiv de o societate de asigurare sau de alte organisme menţionate la al doilea paragraf, inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea oricăror reduceri.
Statele membre se asigură că societăţile de asigurare publică o prezentare generală a politicilor lor în ceea ce priveşte utilizarea de către acestea a certificatelor privind istoricul daunelor la calculul primelor de asigurare.
Comisia adoptă până la 23 iulie 2023 acte de punere în aplicare care precizează, prin intermediul unui model, formularul şi conţinutul certificatului privind istoricul daunelor, astfel cum se menţionează la al doilea paragraf. Modelul respectiv conţine informaţii cu privire la caracteristicile următoare:
(a)identitatea societăţii de asigurare sau a organismului care a emis certificatul privind istoricul daunelor;
(b)identitatea asiguratului, inclusiv datele sale de contact;
(c)vehiculul asigurat şi numărul de identificare al vehiculului;
(d)data la care începe şi cea la care expiră asigurarea vehiculului;
(e)numărul daunelor soluţionate în temeiul contractului de asigurare RCA al asiguratului în perioada acoperită de certificatul privind istoricul daunelor, inclusiv data fiecărei cereri de despăgubire;
(f)informaţii suplimentare relevante conform normelor sau practicilor aplicabile în statele membre.
Comisia consultă toate părţile interesate şi colaborează îndeaproape cu statele membre înainte de a adopta respectivele acte de punere în aplicare.
Respectivele acte de punere în aplicare se adoptă în conformitate cu procedura de consultare menţionată la articolul 28a alineatul (2).
Art. 16a: Instrumente de comparare a primelor de asigurare RCA
(1)Statele membre pot alege să certifice instrumente care să le permită consumatorilor să compare gratuit preţurile, tarifele şi acoperirea oferite de furnizorii de asigurare obligatorie astfel cum este menţionată la articolul 3, ca «instrumente independente de comparare a primelor de asigurare RCA», dacă sunt îndeplinite condiţiile de la alineatul (2).
(2)Un instrument de comparare în sensul alineatului (1):
a)este independent din punct de vedere operaţional de furnizorii de asigurare obligatorie astfel cum este menţionată la articolul 3 şi garantează că furnizorii de servicii beneficiază de egalitate de tratament în rezultatele căutării;
b)menţionează în mod clar identitatea proprietarilor şi a operatorilor instrumentului de comparare;
c)defineşte criterii clare şi obiective pe care se bazează comparaţia;
d)utilizează un limbaj clar şi lipsit de ambiguitate;
e)furnizează informaţii exacte şi actualizate şi precizează momentul ultimei actualizări;
f)poate fi utilizat de toţi furnizorii de asigurare obligatorie astfel cum este menţionată la articolul 3, pune la dispoziţie informaţii relevante şi include o gamă largă de oferte ce acoperă o parte semnificativă a pieţei asigurărilor RCA şi, dacă informaţiile prezentate nu constituie o imagine de ansamblu completă a pieţei respective, furnizează utilizatorilor o declaraţie clară în acest sens, înaintea afişării rezultatelor;
g)pune la dispoziţie o procedură eficace de raportare a informaţiilor incorecte;
h)include o declaraţie conform căreia preţurile se bazează pe informaţiile furnizate şi nu sunt obligatorii pentru furnizorii de asigurări.
Art. 17: Franşize
Întreprinderile de asigurare nu pun franşize în sarcina părţilor vătămate în urma unui accident, în ceea ce priveşte asigurarea menţionată la articolul 3.
Art. 18: Dreptul de acţiune directă
Statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menţionată la articolul 3 dispun de un drept de acţiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile.
CAPITOLUL 7:DESPĂGUBIREA PREJUDICIILOR REZULTATE ÎN URMA ORICĂRUI ACCIDENT CAUZAT DE UN VEHICUL ACOPERIT DE ASIGURAREA MENŢIONATĂ LA ARTICOLUL 3
Art. 19: Procedura de despăgubire a prejudiciului
Statele membre stabilesc procedura menţionată la articolul 22 pentru despăgubirea prejudiciilor rezultate în urma oricărui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menţionată la articolul 3.
În cazul cererilor de despăgubire care pot fi soluţionate de sistemul birourilor naţionale de asigurare, prevăzut la articolul 2, statele membre stabilesc aceeaşi procedură ca cea menţionată la articolul 22.
În vederea aplicării acestei proceduri, orice trimitere la o întreprindere de asigurare este considerată ca fiind o trimitere la birourile naţionale de asigurare.
Art. 20: Dispoziţii speciale privind despăgubirea persoanelor vătămate în urma unui accident produs într-un alt stat membru decât statul lor de reşedinţă
(1)Articolele 20-26 au ca obiect stabilirea unor dispoziţii speciale aplicabile persoanelor vătămate care au dreptul la despăgubire pentru orice prejudiciu rezultat în urma unor accidente produse într-un stat membru diferit de statul de reşedinţă al persoanei vătămate şi provocate de circulaţia unor vehicule asigurate într-un stat membru şi care staţionează în mod obişnuit în acest stat membru.
Fără a aduce atingere legislaţiilor ţărilor terţe în materie de răspundere civilă şi de drept internaţional privat, aceste dispoziţii se aplică în egală măsură persoanelor vătămate rezidente într-un stat membru şi având drept la despăgubire pentru orice prejudiciu rezultat în urma accidentelor produse într-o ţară terţă al cărei birou naţional de asigurare a aderat la sistemul cărţii verzi, în cazul în care accidentele în cauză sunt provocate de circulaţia unor vehicule asigurate şi care staţionează în mod obişnuit într-un stat membru.
(2)Articolele 21 şi 24 nu se aplică decât accidentelor provocate de circulaţia unui vehicul:
a)asigurat la o instituţie situată într-un stat membru diferit de statul de reşedinţă al persoanei vătămate; şi
b)care staţionează, în mod obişnuit, într-un stat membru diferit de statul de reşedinţă al persoanei vătămate.
Art. 21: Reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire
(1)Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca toate întreprinderile de asigurare care acoperă riscurile clasificate în clasa de asigurare 10 de la punctul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului, să desemneze în fiecare stat membru diferit de cel în care au primit autorizaţia administrativă un reprezentant însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire.
Acesta are misiunea de a trata şi soluţiona cererile de despăgubire rezultate în urma unui accident în cazurile prevăzute la articolul 20 alineatul (1).
Reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire are reşedinţa sau este stabilit în statul membru în care este desemnat.
(2)Alegerea reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire este lăsată la aprecierea întreprinderii de asigurare.
Statele membre nu pot îngrădi această libertate de alegere.
(3)Reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire poate acţiona în contul uneia sau mai multor întreprinderi de asigurare.
(4)Reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire strânge, cu privire la aceste cereri, toate informaţiile necesare în legătură cu soluţionarea cererilor de despăgubire şi ia măsurile necesare pentru a negocia soluţionarea cererilor de despăgubire.
Obligaţia de a desemna un reprezentant nu exclude dreptul persoanei vătămate sau al întreprinderii sale de asigurare de a iniţia proceduri directe împotriva persoanei care a provocat accidentul sau a întreprinderii sale de asigurare.
(5)Reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire dispune de competenţe suficiente pentru a reprezenta întreprinderea de asigurare pe lângă persoanele vătămate în cazurile prevăzute la articolul 20 alineatul (1) şi pentru a satisface integral cererile de despăgubire ale acestora.
Acesta trebuie să fie în măsură să analizeze cererea în limba sau în limbile oficiale ale statului membru de reşedinţă al persoanei vătămate.
(6)Desemnarea unui reprezentant responsabil cu soluţionarea cererilor de despăgubire nu constituie în sine deschiderea unei sucursale în sensul articolului 1 litera (b) din Directiva 92/49/CEE, iar reprezentantul responsabil cu soluţionarea cererilor de despăgubire nu este considerat o unitate în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 88/357/CEE, nici o unitate în sensul Regulamentului (CE) nr. 44/2001.
Art. 22: Procedura de despăgubire
Statele membre prevăd obligaţii însoţite de sancţiuni financiare eficiente şi sistematice corespunzătoare sau de sancţiuni administrative echivalente pentru a se asigura că, în termen de 3 luni începând cu data la care persoana vătămată şi-a prezentat cererea de despăgubire, fie direct întreprinderii de asigurare a persoanei care a provocat accidentul, fie reprezentantului său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire:
(a)întreprinderea de asigurare a persoanei care a provocat accidentul sau reprezentantul său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire sunt ţinuţi să prezinte o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care răspunderea nu este contestată şi prejudiciul a fost cuantificat; sau
(b)întreprinderea de asigurare căreia i-a fost prezentată cererea de despăgubire sau reprezentantul său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire sunt ţinuţi să dea un răspuns justificat la elementele invocate în cerere, în cazul în care răspunderea a fost respinsă sau nu a fost stabilită în mod clar sau în care prejudiciul nu a fost pe deplin cuantificat.
Statele membre adoptă dispoziţii care să garanteze că, în cazul în care oferta nu a fost prezentată în termen de 3 luni, se percep dobânzi calculate în funcţie de valoarea despăgubirii oferite de către întreprinderea de asigurare sau acordate de către judecător persoanei vătămate.
Art. 23: Organismele de informare
(1)Pentru a permite persoanei vătămate să ceară o despăgubire, fiecare stat membru creează sau autorizează un organism de informare cu misiunea:
a)de a ţine un registru cu datele următoare:
(i)numerele de înmatriculare ale autovehiculelor care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul statului în cauză;
(ii)numerele poliţelor de asigurare care acoperă circulaţia acestor vehicule pentru riscurile clasificate la clasa de asigurare 10 de la punctul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului, precum şi, atunci când perioada de valabilitate a poliţei a expirat, data la care acoperirea riscului prin asigurare ia sfârşit;
(iii)întreprinderile de asigurare care acoperă circulaţia vehiculelor pentru riscurile clasificate la clasa de asigurare 10 de la punctul A din anexa la Directiva 73/239/CEE, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului, precum şi reprezentanţii însărcinaţi cu soluţionarea cererilor de despăgubire desemnaţi de către aceste întreprinderi de asigurare în conformitate cu articolul 21 din prezenta directivă şi ale căror denumiri sunt notificate de către întreprinderile de asigurare organismului de informare în conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol;
(iv)lista vehiculelor care beneficiază, în fiecare stat membru, de derogarea de la obligaţia de a fi acoperite printr-o asigurare de răspundere civilă în conformitate cu articolul 5 alineatele (1) şi (2);
(v)în ceea ce priveşte vehiculele menţionate la punctul (iv):
- denumirea autorităţii sau organismului desemnat în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) al treilea paragraf pentru despăgubirea persoanelor vătămate, în cazul în care procedura prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (a) nu este aplicabilă, în cazul în care vehiculul beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf;
- denumirea organismului care acoperă vehiculul în statul membru în care acest vehicul staţionează în mod obişnuit, în cazul în care vehiculul beneficiază de derogarea de la articolul 5 alineatul (2);
b)sau de a coordona colectarea şi difuzarea acestor date; şi
c)de a ajuta persoanele abilitate să cunoască datele menţionate la litera (a) punctele (i)-(v).
Datele menţionate la litera (a) punctele (i), (ii) şi (iii) trebuie păstrate pe o perioadă de şapte ani după ce înmatricularea vehiculului sau contractul de asigurare a luat sfârşit.
(11)Statele membre se asigură că societăţile de asigurare sau alte entităţi au obligaţia de a furniza informaţiile menţionate la alineatul (1) litera (a) punctele (i), (ii) şi (iii) centrelor de informare şi de a le informa pe acestea ori de câte ori o poliţă de asigurare îşi pierde valabilitatea sau nu mai acoperă un vehicul înmatriculat.
(2)Întreprinderile de asigurare menţionate la alineatul (1) litera (a) punctul (iii) notifică organismelor de informare ale tuturor statelor membre numele şi adresa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire, pe care l-au desemnat, în conformitate cu articolul 21, în fiecare stat membru.
(3)Statele membre se asigură că persoana vătămată are dreptul, în termen de şapte ani după accident, să obţină fără întârziere, din partea organismului de informare din statul de reşedinţă, din statul membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit sau din statul membru în care s-a produs accidentul, datele următoare:
a)numele şi adresa întreprinderii de asigurare;
b)numărul poliţei de asigurare; şi
c)numele şi adresa reprezentantului însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire de către întreprinderea de asigurare în statul în care are reşedinţa persoana vătămată.
Organismele de informare cooperează între ele.
(4)Organismul de informare comunică persoanei vătămate numele şi adresa proprietarului, ale conducătorului obişnuit sau ale detentorului declarat al vehiculului în cazul în care persoana vătămată are un interes legitim să obţină aceste informaţii. În îndeplinirea prezentei dispoziţii, organismul de informare se adresează în special:
a)întreprinderii de asigurare; sau
b)organismului de înmatriculare a vehiculelor.
În cazul în care vehiculul beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf, organismul de informare comunică persoanei vătămate numele autorităţii sau organismului desemnat, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) al treilea paragraf, ca fiind însărcinat cu despăgubirea persoanelor vătămate, în cazul în care procedura menţionată la articolul 2 litera (a) nu este aplicabilă.
În cazul în care vehiculul beneficiază de derogarea prevăzută la articolul 5 alineatul (2), organismul de informare comunică persoanei vătămate denumirea organismului care acoperă vehiculul în ţara în care acesta staţionează în mod obişnuit.
(5)Statele membre se asigură că organismele de informare furnizează, fără a aduce atingere obligaţiilor lor în temeiul alineatelor (1) si (4), informaţiile specificate în aceste alineate oricărei persoane implicate într-un accident rutier cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menţionată la articolul 3.
(6)Prelucrarea datelor cu caracter personal care rezultă din alineatele (1)-(5) se efectuează în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/679.
Art. 24: Organismele de despăgubire
(1)Fiecare stat membru creează sau autorizează un organism de despăgubire însărcinat cu despăgubirea persoanelor vătămate în cazurile prevăzute la articolul 20 alineatul (1).
Persoanele vătămate pot prezenta o cerere organismului de despăgubire din statul membru în care îşi au reşedinţa:
a)în cazul în care, în termen de trei luni de la data la care persoana vătămată a prezentat o cerere de despăgubire întreprinderii de asigurare a vehiculului a cărui circulaţie a provocat accidentul sau reprezentantului său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire, întreprinderea de asigurare sau reprezentantul său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire nu a dat un răspuns justificat elementelor solicitate în cerere; sau
b)în cazul în care întreprinderea de asigurare nu a desemnat un reprezentant însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire în statul membru de reşedinţă al persoanei vătămate în conformitate cu articolul 20 alineatul (1); în acest caz, persoanele vătămate nu pot prezenta o cerere organismului de despăgubire dacă au prezentat deja o cerere de despăgubire direct întreprinderii de asigurare a vehiculului a cărui circulaţie a provocat accidentul şi dacă au primit un răspuns justificat în termen de trei luni de la data prezentării cererii.
Cu toate acestea, persoanele vătămate nu pot prezenta o cerere organismului de despăgubire în cazul în care au iniţiat o acţiune directă în justiţie împotriva întreprinderii de asigurare.
Organismul de despăgubire intervine în termen de două luni începând cu data la care persoana vătămată i-a prezentat cererea de despăgubire, dar nu mai intervine în cazul în care întreprinderea de asigurare sau reprezentantul său însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire a dat un răspuns justificat la această cerere.
Organismul de despăgubire informează de îndată:
a)întreprinderea de asigurare a vehiculului a cărui circulaţie a provocat accidentul sau reprezentantul însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire;
b)organismul de despăgubire din statul membru în care are sediul întreprinderea de asigurare care a încheiat contractul;
c)persoana care a provocat accidentul, în cazul în care a fost identificată,
de faptul că a primit o cerere de despăgubire din partea persoanei vătămate şi că va răspunde la aceasta în termen de două luni de la data prezentării cererii în cauză.
Această dispoziţie nu aduce atingere dreptului statelor membre de a acorda despăgubirii date de acest organism un caracter subsidiar sau nu şi de a prevedea soluţionarea cererilor de despăgubire între acest organism şi persoana sau persoanele care au provocat accidentul şi celelalte întreprinderi de asigurare sau organisme de asistenţă socială obligate să indemnizeze persoana vătămată pentru acelaşi accident. Cu toate acestea, statele membre nu pot autoriza organismul să subordoneze plata despăgubirii altor condiţii decât celor stabilite în prezenta directivă, mai ales condiţiei ca persoana vătămată să arate prin orice mijloc că persoana responsabilă nu este în măsură sau refuză să plătească.
(2)Organismul de despăgubire care a despăgubit persoana vătămată în statul membru în care aceasta are reşedinţa are dreptul să ceară rambursarea sumei plătite cu titlu de despăgubire de la organismul de despăgubire din statul membru în care se află sediul întreprinderii de asigurare care a încheiat contractul.
Acest organism de despăgubire se subrogă în drepturile persoanei vătămate, faţă de persoana care a provocat accidentul sau faţă de întreprinderea de asigurare a acesteia, în măsura în care organismul de despăgubire din statul membru de reşedinţă al persoanei vătămate a despăgubit-o pe aceasta pentru prejudiciul suferit.
Fiecare stat membru este obligat să recunoască subrogarea stabilită de orice alt stat membru.
(3)Prezentul articol intră în vigoare:
a)după încheierea unui acord între organismele de despăgubire create sau autorizate de către statele membre, în ceea ce priveşte sarcinile şi obligaţiile lor şi modalităţile de rambursare;
b)începând cu data fixată de către Comisie după ce aceasta a constatat, în strânsă legătură cu statele membre, că s-a încheiat un astfel de acord.
Art. 25: Despăgubirea
(1)În cazul în care nu este posibilă identificarea vehiculului sau în cazul în care în termen de 2 luni care curge de la accident este imposibil de identificat întreprinderea de asigurare, persoana vătămată poate prezenta o cerere de despăgubire organismului de despăgubire din statul membru în care este rezidentă. Despăgubirea este vărsată în conformitate cu dispoziţiile articolelor 9 si 10. În acest caz, în condiţiile prevăzute la articolul 24 alineatul (2), organismul de despăgubire are o creanţă:
a)asupra fondului de garantare al statului membru în care vehiculul staţionează în mod obişnuit, în cazul în care întreprinderea de asigurare nu poate fi identificată;
b)asupra fondului de garantare al statului membru în care a avut loc accidentul, în cazul unui vehicul neidentificat;
c)asupra fondului de garantare al statului membru în care a avut loc accidentul, în cazul unui vehicul dintr-o ţară terţă.
(2)Prezentul articol se aplică accidentelor provocate de vehicule din ţări terţe acoperite de articolele 7 şi 8.
Art. 25a: Protecţia persoanelor prejudiciate în privinţa prejudiciilor provocate de accidente care au avut loc într-un stat membru care nu este statul membru de reşedinţă al acestora, în cazul insolvenţei unei societăţi de asigurare
(1)Fiecare stat membru înfiinţează sau autorizează un organism căruia i se încredinţează sarcina de a despăgubi persoanele prejudiciate care îşi au reşedinţa pe teritoriul său, în cazurile menţionate la articolul 20 alineatul (1), cel puţin în limitele obligaţiei de asigurare, pentru daune materiale sau vătămări corporale provocate de un vehicul asigurat de o societate de asigurare, din momentul în care:
a)societatea de asigurare face obiectul unei proceduri de faliment; sau
b)societatea de asigurare face obiectul unei proceduri de lichidare, în sensul definiţiei de la articolul 268 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2009/138/CE.
(2)Fiecare stat membru ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că organismul menţionat la alineatul (1) dispune de fonduri suficiente pentru a despăgubi persoanele prejudiciate în conformitate cu normele stabilite la alineatul (10) atunci când sunt datorate despăgubiri în situaţiile prevăzute la alineatul (1) literele (a) şi (b). Măsurile respective pot include cerinţe de a plăti contribuţii financiare, cu condiţia ca acestea să fie impuse numai societăţilor de asigurare care au fost autorizate de statul membru care le impune.
(3)Fără a aduce atingere niciunei obligaţii în temeiul articolului 280 din Directiva 2009/138/CE, fiecare stat membru se asigură că, ori de câte ori se emite un ordin sau se ia o decizie de către o instanţă competentă sau de către orice altă autoritate competentă de a iniţia procedura menţionată la alineatul (1) litera (a) sau (b), cu privire la o societate de asigurare al cărei stat membru de origine este statul membru respectiv, ordinul sau decizia respectivă se fac publice. Organismul menţionat la alineatul (1) stabilit în statul membru de origine al societăţii de asigurare se asigură că toate organismele menţionate la alineatul (1) şi toate organismele de despăgubire menţionate la articolul 24 din toate statele membre sunt informate prompt cu privire la ordinul sau decizia respectivă.
(4)Persoana prejudiciată poate prezenta o cerere de despăgubire direct organismului menţionat la alineatul (1).
(5)La primirea cererii de despăgubire, organismul menţionat la alineatul (1) informează organismul echivalent din statul membru de origine al societăţii de asigurare, organismul de despăgubire în temeiul articolului 24 din statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate şi societatea de asigurare care face obiectul procedurii de faliment sau de lichidare ori administratorul sau lichidatorul acesteia, în sensul definiţiei de la articolul 268 alineatul (1) litera (e) şi, respectiv, litera (f) din Directiva 2009/138/CE, cu privire la faptul că a primit o cerere de despăgubire de la persoana prejudiciată.
(6)Societatea de asigurare care face obiectul unei proceduri de faliment sau de lichidare ori administratorul sau lichidatorul acesteia informează organismul menţionat la alineatul (1) atunci când despăgubeşte sau refuză preluarea acoperirii răspunderii cu privire la o cerere de despăgubire care a fost primită şi de organismul menţionat la alineatul (1).
(7)Statele membre se asigură că organismul menţionat la alineatul (1), cel puţin pe baza informaţiilor primite la cererea sa de la persoana prejudiciată, înaintează persoanei prejudiciate o ofertă justificată de despăgubire sau un răspuns motivat, astfel cum se prevede la al doilea paragraf de la prezentul alineat, în conformitate cu dreptul intern aplicabil, în termen de trei luni de la data la care persoana prejudiciată şi-a prezentat cererea de despăgubire organismului respectiv.
În sensul primului paragraf, organismul:
a)înaintează o ofertă justificată de despăgubire, în cazul în care stabileşte să preia răspunderea pentru a acoperi despăgubirea în temeiul alineatului (1) litera (a) sau (b), răspunderea nu este contestată, iar prejudiciul a fost cuantificat parţial sau total;
b)furnizează un răspuns motivat la observaţiile formulate în cererea de despăgubire, în cazul în care stabileşte să nu preia răspunderea pentru a acoperi despăgubirea în temeiul alineatului (1) litera (a) sau (b) sau în cazul în care răspunderea este respinsă sau nu a fost stabilită în mod clar sau prejudiciul nu a fost pe deplin cuantificat.
(8)În cazul în care se datorează despăgubiri în conformitate cu alineatul (7) al doilea paragraf litera (a), organismul menţionat la alineatul (1) plăteşte despăgubirea persoanei prejudiciate fără întârzieri nejustificate şi, în orice caz, în termen de trei luni de la acceptarea de către persoana prejudiciată a ofertei justificate de despăgubire menţionate la alineatul (7) al doilea paragraf litera (a).
În cazul în care prejudiciul a fost cuantificat doar parţial, cerinţele privind plata despăgubirii prevăzute la primul paragraf se aplică în ceea ce priveşte prejudiciul parţial cuantificat, din momentul acceptării ofertei justificate de despăgubire corespunzătoare.
(9)Statele membre se asigură că organismul menţionat la alineatul (1) dispune de toate prerogativele şi competenţele necesare pentru a putea coopera în timp util cu alte astfel de organisme din alte state membre, cu organisme înfiinţate sau autorizate în temeiul articolelor 10a şi 24 în toate statele membre şi cu alte părţi interesate, inclusiv cu o societate de asigurare care face obiectul unei proceduri de faliment sau de lichidare, cu reprezentantul acesteia însărcinat cu soluţionarea cererilor de despăgubire, administratorul sau lichidatorul acesteia, şi cu autorităţile naţionale competente ale statelor membre, în toate etapele procedurii menţionate la prezentul articol. O astfel de cooperare include solicitarea, primirea şi furnizarea de informaţii, inclusiv cu privire la detaliile unor cereri specifice, dacă este cazul.
(10)În cazul în care statul membru de origine al societăţii de asigurare menţionate la alineatul (1) este diferit de statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate, organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de reşedinţă al acesteia care a despăgubit această persoană în conformitate cu alineatul (8) are dreptul să ceară rambursarea completă a sumei plătite cu titlu de despăgubire de la organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de origine al societăţii de asigurare.
Organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de origine al societăţii de asigurare efectuează plata către organismul menţionat la alineatul (1) din statul membru de reşedinţă al persoanei prejudiciate care a despăgubit această persoană în conformitate cu alineatul (8), într-un termen rezonabil, care nu depăşeşte şase luni de la primirea cererii pentru o astfel de rambursare, cu excepţia cazului în care organismele respective convin în scris un alt termen.
Organismul care a acordat despăgubiri în temeiul primului paragraf se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei care a provocat accidentul sau a societăţii sale de asigurare, cu excepţia drepturilor persoanei prejudiciate împotriva asiguratului sau a beneficiarului asigurării care a provocat accidentul, în măsura în care răspunderea asiguratului sau a beneficiarului asigurării ar fi acoperită de societatea de asigurare insolventă în conformitate cu dreptul intern aplicabil. Fiecare stat membru are obligaţia de a recunoaşte dreptul de subrogaţie prevăzut de orice alt stat membru.
(11)Alineatele (1)-(10) nu aduc atingere dreptului statelor membre de a:
a)acorda despăgubirii plătite de organismul menţionat la alineatul (1) un caracter subsidiar sau nu;
b)reglementa regresul pentru acelaşi accident între:
(i)organismul menţionat la alineatul (1);
(ii)persoana sau persoanele care răspund de accident;
(iii)alte societăţi de asigurare sau organisme de asigurări sociale obligate să despăgubească persoana prejudiciată.
(12)Statele membre nu permit ca organismul menţionat la alineatul (1) să condiţioneze plata despăgubirii de îndeplinirea altor cerinţe decât cele stabilite în prezenta directivă. În special, statele membre nu permit ca organismul menţionat la alineatul (1) să condiţioneze plata despăgubirii de dovedirea de către persoana prejudiciată a faptului că persoana juridică sau fizică răspunzătoare de producerea accidentului este incapabilă să plătească sau refuză efectuarea plăţii.
(13)Organismele menţionate la alineatul (1) sau entităţile menţionate la al doilea paragraf de la prezentul alineat se străduiesc să încheie un acord până la 23 decembrie 2023 pentru a pune în aplicare prezentul articol, în ceea ce priveşte funcţiile şi obligaţiile lor, precum şi procedurile de rambursare în temeiul prezentului articol.
În acest scop, până la 23 iunie 2023, fiecare stat membru:
a)înfiinţează sau autorizează organismul menţionat la alineatul (1) şi îl abilitează să negocieze şi să încheie un astfel de acord; sau
b)desemnează o entitate şi o abilitează să negocieze şi să încheie un astfel de acord, la care va deveni parte organismul menţionat la alineatul (1) de îndată ce este înfiinţat sau autorizat.
Acordul menţionat la primul paragraf se notifică imediat Comisiei.
În cazul în care acordul menţionat la primul paragraf nu este încheiat până la 23 decembrie 2023, Comisia este împuternicită să adopte acte delegate în conformitate cu procedura menţionată la articolul 28b pentru a specifica sarcinile procedurale şi obligaţiile procedurale ale organismelor menţionate la alineatul (1) în ceea ce priveşte rambursarea.
Art. 26: Organismul central
Statele membre iau toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita punerea, în timp util, la dispoziţia persoanelor prejudiciate, asigurătorilor acestora sau reprezentanţilor lor legali a datelor esenţiale necesare pentru soluţionarea cererilor de despăgubire.
Aceste date esenţiale sunt, după caz, puse la dispoziţie sub formă electronică într-un depozit central în fiecare stat membru şi sunt accesibile părţilor implicate în acest caz, la cererea lor expresă.
Art. 26a: Informarea persoanelor prejudiciate
Statele membre care înfiinţează sau autorizează mai multe organisme de despăgubire în temeiul articolului 10 alineatul (1), al articolului 10a alineatul (1), al articolului 24 alineatul (1) şi al articolului 25a alineatul (1) se asigură că persoanele prejudiciate au acces la informaţii esenţiale cu privire la posibilele modalităţi de a solicita despăgubiri.
Art. 27: Sancţiuni
Statele membre stabilesc regimul sancţiunilor aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor de drept intern adoptate pentru aducerea la îndeplinire a prezentei directive, luând orice măsură necesară pentru a asigura punerea în aplicare a acestora. Sancţiunile astfel prevăzute trebuie să fie eficiente, proporţionale şi să aibă un efect descurajant. Statele membre notifică Comisiei orice modificare a dispoziţiilor adoptate în aplicarea prezentului articol, cât mai curând posibil.
Art. 28: Dispoziţii interne
(1)Statele membre pot, în conformitate cu tratatul, să menţină şi să pună în vigoare dispoziţii mai favorabile pentru persoana vătămată decât dispoziţiile necesare aducerii la îndeplinire a prezentei directive.
Statele membre pot prevedea obligativitatea asigurării RCA care îndeplineşte cerinţele prezentei directive pentru orice echipament motorizat utilizat pentru transportul pe uscat care nu se încadrează în definiţia noţiunii de «vehicul» de la articolul 1 punctul 1 şi căruia nu i se aplică articolul 3.
(2)Comisiei îi sunt comunicate de către statele membre textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă.
Art. 28a: Procedura comitetului
(1)Comisia este asistată de Comitetul European pentru asigurări şi pensii ocupaţionale instituit prin Decizia 2004/9/CE a Comisiei (*4). Respectivul comitet reprezintă un comitet în înţelesul Regulamentului (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului (*5).
(*4)Decizia 2004/9/CE a Comisiei din 5 noiembrie 2003 de instituire a Comitetului European pentru asigurări şi pensii ocupaţionale (JO L 3, 7.1.2004, p. 34).
(*5)Regulamentul (UE) nr. 182/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 februarie 2011 de stabilire a normelor şi principiilor generale privind mecanismele de control de către statele membre al exercitării competenţelor de executare de către Comisie (JO L 55, 28.2.2011, p. 13).
(2)În cazul în care se face trimitere la prezentul alineat, se aplică articolul 4 din Regulamentul (UE) nr. 182/2011.
Art. 28b: Exercitarea competenţelor delegate
(1)Competenţa de a adopta acte delegate este conferită Comisiei în condiţiile prevăzute la prezentul articol.
(2)Competenţa de a adopta acte delegate menţionată la articolul 9 alineatul (2) se conferă Comisiei pe o perioadă nedeterminată de la 22 decembrie 2021.
Competenţa de a adopta acte delegate menţionată la articolul 10a alineatul (13) al patrulea paragraf şi la articolul 25a alineatul (13) al patrulea paragraf se conferă Comisiei pe o perioadă de şapte ani de la 22 decembrie 2021. Delegarea de competenţe se prelungeşte tacit cu perioade de timp identice, cu excepţia cazului în care Parlamentul European sau Consiliul se opune prelungirii respective cu cel puţin trei luni înainte de încheierea fiecărei perioade.
(3)Delegarea de competenţe menţionată la articolul 9 alineatul (2), articolul 10a alineatul (13) al patrulea paragraf şi articolul 25a alineatul (13) al patrulea paragraf poate fi revocată oricând de Parlamentul European sau de Consiliu. O decizie de revocare pune capăt delegării de competenţe specificate în decizia respectivă. Decizia produce efecte din ziua care urmează datei publicării acesteia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene sau de la o dată ulterioară menţionată în decizie. Decizia nu aduce atingere actelor delegate care sunt deja în vigoare.
(4)Înainte de adoptarea unui act delegat, Comisia consultă experţii desemnaţi de fiecare stat membru în conformitate cu principiile prevăzute în Acordul interinstituţional din 13 aprilie 2016 privind o mai bună legiferare (*6).
(*6)JO L 123, 12.5.2016, p. 1.
(5)De îndată ce adoptă un act delegat, Comisia îl notifică simultan Parlamentului European şi Consiliului.
(6)Un act delegat adoptat în temeiul articolului 9 alineatul (2), al articolului 10a alineatul (13) al patrulea paragraf şi al articolului 25a alineatul (13) al patrulea paragraf intră în vigoare numai în cazul în care nici Parlamentul European şi nici Consiliul nu au formulat obiecţii în termen de trei luni de la notificarea acestuia către Parlamentul European şi Consiliu, sau în cazul în care, înaintea expirării termenului respectiv, Parlamentul European şi Consiliul au informat Comisia că nu vor formula obiecţii. Respectivul termen se prelungeşte cu trei luni la iniţiativa Parlamentului European sau a Consiliului.
Art. 28c: Evaluare şi revizuire
(1)În termen de cel mult cinci ani de la data de aplicare a articolului 10a şi, respectiv, a articolului 25a, astfel cum se menţionează la articolul 30 al doilea, al treilea şi al patrulea paragraf, Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului un raport privind funcţionarea organismelor menţionate la articolele 10a şi 25a, cooperarea dintre acestea şi finanţarea lor. Dacă este cazul, raportul este însoţit de o propunere legislativă. În ceea ce priveşte finanţarea organismelor respective, raportul respectiv include cel puţin:
a)o evaluare a capacităţilor de finanţare şi a nevoilor de finanţare ale organismelor de despăgubire în ceea ce priveşte pasivele potenţiale ale acestora, ţinând seama de riscul de insolvenţă a asigurătorilor RCA de pe pieţele statelor membre;
b)o evaluare a armonizării abordărilor de finanţare a organismelor de despăgubire;
c)în cazul în care raportul este însoţit de o propunere legislativă, o evaluare a impactului contribuţiilor asupra primelor de asigurare RCA.
(2)Până la 24 decembrie 2030, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social European un raport în care evaluează punerea în aplicare a prezentei directive, cu excepţia elementelor care fac obiectul evaluării menţionate la alineatul (1), inclusiv în ceea ce priveşte:
a)punerea în aplicare a prezentei directive ţinând seama de evoluţiile tehnologice, în special în ceea ce priveşte vehiculele autonome şi semiautonome;
b)caracterul adecvat al domeniului de aplicare al prezentei directive, având în vedere riscurile de accidente prezentate de diferite autovehicule;
c)analiza eficacităţii sistemelor de schimb de informaţii în scopul verificării asigurărilor în situaţii transfrontaliere, inclusiv, dacă este necesar, analiza fezabilităţii utilizării în astfel de cazuri a sistemelor existente de schimb de informaţii şi, în orice caz, o analiză a obiectivelor sistemelor de schimb de informaţii şi o evaluare a costurilor acestora; şi
d)utilizarea de către societăţile de asigurare a sistemelor în care primele sunt influenţate de certificatele privind istoricul daunelor ale asiguraţilor, printre altele a sistemelor bonus-malus sau a «bonificaţiilor la reînnoirea contractului fără daune produse».
Raportul este însoţit, dacă este cazul, de o propunere legislativă.
Art. 29: Abrogare
Directivele 72/166/CEE, 84/5/CEE, 90/232/CEE, 2000/26/CE şi 2005/14/CE, astfel cum au fost modificate prin directivele menţionate în anexa I partea A, se abrogă, fără a aduce atingere obligaţiilor statelor membre în ceea ce priveşte termenele de transpunere în dreptul intern şi de aplicare a directivelor menţionate în anexa I partea B.
Trimiterile la directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta directivă şi se citesc în conformitate cu tabelul de corespondenţă din anexa II.
Art. 30: Intrare în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
- Articolul 10a alineatele (1)-(12) se aplică de la data acordului menţionat la articolul 10a alineatul (13) primul paragraf sau de la data aplicării actului delegat al Comisiei menţionat la articolul 10a alineatul (13) al patrulea paragraf.
- Articolul 25a alineatele (1)-(12) se aplică de la data acordului menţionat la articolul 25a alineatul (13) primul paragraf sau de la data aplicării actului delegat al Comisiei menţionat la articolul 25a alineatul (13) al patrulea paragraf.
Cu toate acestea, articolul 10a alineatele (1)-(12) şi articolul 25a alineatele (1)-(12) nu se aplică înainte de 23 decembrie 2023.
- Articolul 16 al doilea paragraf a doua teză şi al treilea, al patrulea şi al cincilea paragraf se aplică de la 23 aprilie 2024 sau de la data aplicării actului de punere în aplicare al Comisiei menţionat la articolul 16 al şaselea paragraf, oricare dintre aceste date este ulterioară.
-****-
Adoptată la Strasbourg, 16 septembrie 2009.
Pentru Parlamentul European Preşedintele J. BUZEK Pentru Consiliu Preşedintele C. MALMSTROM |
ANEXA I:
PARTEA A:Directivele abrogate şi lista modificărilor ulterioare
(menţionate la articolul 29)
Directiva 72/166/CEE a Consiliului (JO L 103, 2.5.1972, p. 1) | |
Directiva 72/430/CEE a Consiliului (JO L 291, 28.12.1972, p. 162) | |
Directiva 84/5/CEE a Consiliului (JO L 8, 11.1.1984, p. 17) | Numai articolul 4 |
Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 14) | Numai articolul 1 |
Directiva 84/5/CEE a Consiliului (JO L 8, 11.1.1984, p. 17) | |
Anexa I punctul IX.F la Actul de aderare din 1985 (JO L 302, 15.11.1985, p. 218) | |
Directiva 90/232/CEE a Consiliului (JO L 129, 19.5.1990, p. 33) | Numai articolul 4 |
Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 14) | Numai articolul 2 |
Directiva 90/232/CEE a Consiliului (JO L 129, 19.5.1990, p. 33) | |
Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 14) | Numai articolul 4 |
Directiva 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 181, 20.7.2000, p. 65) | |
Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 14) | Numai articolul 5 |
Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului (JO L 149, 11.6.2005, p. 14) |
PARTEA B:Termene de transpunere în dreptul intern şi de aplicare
(menţionate la articolul 29)
Directiva | Termen de transpunere | Data de aplicare |
72/166/CEE | 31 decembrie 1973 | - |
72/430/CEE | - | 1 ianuarie 1973 |
84/5/CEE | 31 decembrie 1987 | 31 decembrie 1988 |
90/232/CEE | 31 decembrie 1992 | - |
2000/26/CE | 19 iulie 2002 | 19 ianuarie 2003 |
2005/14/CE | 11 iunie 2007 | - |
ANEXA II:TABEL DE CORESPONDENŢĂ
Directiva 72/166/CEE | Directiva 84/5/CEE | Directiva 90/232/CEE | Directiva 2000/26/CE | Prezenta directivă |
Articolul 1 punctele 1-3 | Articolul 1 punctele 1-3 | |||
Articolul 1 punctul 4 prima liniuţă | Articolul 1 punctul 4 litera (a) | |||
Articolul 1 punctul 4 a doua liniuţă | Articolul 1 punctul 4 litera (b) | |||
Articolul 1 punctul 4 a treia liniuţă | Articolul 1 punctul 4 litera (c) | |||
Articolul 1 punctul 4 a patra liniuţă | Articolul 1 punctul 4 litera (d) | |||
Articolul 1 punctul 5 | Articolul 1 punctul 5 | |||
Articolul 2 alineatul (1) | Articolul 4 | |||
Articolul 2 alineatul (2) partea introductivă | Articolul 2 partea introductivă | |||
Articolul 2 alineatul (2) prima liniuţă | Articolul 2 litera (a) | |||
Articolul 2 alineatul (2) a doua liniuţă | Articolul 2 litera (b) | |||
Articolul 2 alineatul (2) a treia liniuţă | Articolul 2 litera (c) | |||
Articolul 3 alineatul (1) prima teză | Articolul 3 primul paragraf | |||
Articolul 3 alineatul (1) a doua teză | Articolul 3 al doilea paragraf | |||
Articolul 3 alineatul (2) partea introductivă | Articolul 3 al treilea paragraf partea introductivă | |||
Articolul 3 alineatul (2) prima liniuţă | Articolul 3 al treilea paragraf litera (a) | |||
Articolul 3 alineatul (2) a doua liniuţă | Articolul 3 al treilea paragraf litera (b) | |||
Articolul 4 partea introductivă | Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf | |||
Articolul 4 litera (a) primul paragraf | Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf | |||
Articolul 4 litera (a) al doilea paragraf prima teză | Articolul 5 alineatul (1) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 litera (a) al doilea paragraf a doua teză | Articolul 5 alineatul (1) al treilea paragraf | |||
Articolul 4 litera (a) al doilea paragraf a treia teză | Articolul 5 alineatul (1) al patrulea paragraf | |||
Articolul 4 litera (a) al doilea paragraf a patra teză | Articolul 5 alineatul (1) al cincilea paragraf | |||
Articolul 4, litera (b) primul paragraf | Articolul 5 alineatul (2) primul paragraf | |||
Articolul 4 litera (b) al doilea paragraf prima teză | Articolul 5 alineatul (2) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 litera (b), al doilea paragraf a doua teză | Articolul 5 alineatul (2) al treilea paragraf | |||
Articolul 4 litera (b) al treilea paragraf prima teză | Articolul 5, alineatul (2) al patrulea paragraf | |||
Articolul 4 litera (b) al treilea paragraf a doua teză | Articolul 5 alineatul (2) al cincilea paragraf | |||
Articolul 5 partea introductivă | Articolul 6 primul paragraf partea introductivă | |||
Articolul 5 prima liniuţă | Articolul 6 primul paragraf litera (a) | |||
Articolul 5 a doua liniuţă | Articolul 6 primul paragraf litera (b) | |||
Articolul 5 partea finală | Articolul 6 al doilea paragraf | |||
Articolul 6 | Articolul 7 | |||
Articolul 7 alineatul (1) | Articolul 8 alineatul (1) primul paragraf | |||
Articolul 7 alineatul (2) | Articolul 8 alineatul (1) al doilea paragraf | |||
Articolul 7 alineatul (3) | Articolul 8 alineatul (2) | |||
Articolul 8 | - | |||
Articolul 1 alineatul (1) | Articolul 3 al patrulea paragraf | |||
Articolul 1 alineatul (2) | Articolul 9 alineatul (1) | |||
Articolul 1 alineatul (3) | Articolul 9 alineatul (2) | |||
Articolul 1 alineatul (4) | Articolul 10 alineatul (1) | |||
Articolul 1 alineatul (5) | Articolul 10 alineatul (2) | |||
Articolul 1 alineatul (6) | Articolul 10 alineatul (3) | |||
Articolul 1 alineatul (7) | Articolul 10 alineatul (4) | |||
Articolul 2 alineatul (1) primul paragraf partea introductivă | Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf partea introductivă | |||
Articolul 2 alineatul (1) prima liniuţă | Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf litera (a) | |||
Articolul 2 alineatul (1) a doua liniuţă | Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf litera (b) | |||
Articolul 2 alineatul (1) a treia liniuţă | Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf litera (c) | |||
Articolul 2 alineatul (1) primul paragraf partea finală | Articolul 13 alineatul (1) primul paragraf partea finală | |||
Articolul 2 alineatul (1) al doilea şi al treilea paragraf | Articolul 13 alineatul (1) al doilea şi al treilea paragraf | |||
Articolul 2 alineatul (2) | Articolul 13 alineatul (2) | |||
Articolul 3 | Articolul 12 alineatul (2) | |||
Articolul 4 | - | |||
Articolul 5 | - | |||
Articolul 6 | - | |||
Articolul 1 primul paragraf | Articolul 12 alineatul (1) | |||
Articolul 1 al doilea paragraf | Articolul 13 alineatul (3) | |||
Articolul 1 al treilea paragraf | - | |||
Articolul 1a prima teză | Articolul 12 alineatul (3) primul paragraf | |||
Articolul 1a a doua teză | Articolul 12 alineatul (3) al doilea paragraf | |||
Articolul 2 partea introductivă | Articolul 14 partea introductivă | |||
Articolul 2 prima liniuţă | Articolul 14 litera (a) | |||
Articolul 2 a doua liniuţă | Articolul 14 litera (b) | |||
Articolul 3 | - | |||
Articolul 4 | Articolul 11 | |||
Articolul 4a | Articolul 15 | |||
Articolul 4b prima teză | Articolul 16 primul paragraf | |||
Articolul 4b a doua teză | Articolul 16 al doilea paragraf | |||
Articolul 4c | Articolul 17 | |||
Articolul 4d | Articolul 3 | Articolul 18 | ||
Articolul 4e primul paragraf | Articolul 19 primul paragraf | |||
Articolul 4e al doilea paragraf prima teză | Articolul 19 al doilea paragraf | |||
Articolul 4e al doilea paragraf a doua teză | Articolul 19 al treilea paragraf | |||
Articolul 5 alineatul (1) | Articolul 23 alineatul (5) | |||
Articolul 5 alineatul (2) | - | |||
Articolul 6 | - | |||
Articolul 1 alineatul (1) | Articolul 20 alineatul (1) | |||
Articolul 1 alineatul (2) | Articolul 20 alineatul (2) | |||
Articolul 1 alineatul (3) | Articolul 25 alineatul (2) | |||
Articolul 2 partea introductivă | - | |||
Articolul 2 litera (a) | Articolul 1 punctul 6 | |||
Articolul 2 litera (b) | Articolul 1 punctul 7 | |||
Articolul 2 literele (c), (d) şi (e) | - | |||
Articolul 4 alineatul (1) prima teză | Articolul 21 alineatul (1) primul paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (1) a doua teză | Articolul 21 alineatul (1) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (1) a treia teză | Articolul 21 alineatul (1) al treilea paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (2) prima teză | Articolul 21 alineatul (2) primul paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (2) a doua teză | Articolul 21 alineatul (2) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (3) | Articolul 21 alineatul (3) | |||
Articolul 4 alineatul (4) prima teză | Articolul 21 alineatul (4) primul paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (4) a doua teză | Articolul 21 alineatul (4) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (5) prima teză | Articolul 21 alineatul (5) primul paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (5) a doua teză | Articolul 21 alineatul (5) al doilea paragraf | |||
Articolul 4 alineatul (6) | Articolul 22 | |||
Articolul 4 alineatul (7) | - | |||
Articolul 4 alineatul (8) | Articolul 21 alineatul (6) | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf partea introductivă | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf partea introductivă | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) partea introductivă | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) partea introductivă | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 1 | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (i) | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 2 | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (ii) | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 3 | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (iii) | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 4 | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (iv) | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 5 partea introductivă | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (v) partea introductivă | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 5 subpunctul (i) | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (v) prima liniuţă | |||
Articolul 5 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul 5 subpunctul (ii) | Articolul 23 alineatul (1) primul paragraf litera (a) punctul (v) a doua liniuţă | |||
Articolul 5 alineatul (1) al doilea paragraf | Articolul 23 alineatul (1) al doilea paragraf | |||
Articolul 5 alineatele (2), (3) şi (4) | Articolul 23 alineatele (2), (3) şi (4) | |||
Articolul 5 alineatul (5) | Articolul 23 alineatul (6) | |||
Articolul 6 alineatul (1) | Articolul 24 alineatul (1) | |||
Articolul 6 alineatul (2) primul paragraf | Articolul 24 alineatul (2) primul paragraf | |||
Articolul 6 alineatul (2) al doilea paragraf prima teză | Articolul 24 alineatul (2) al doilea paragraf | |||
Articolul 6 alineatul (2) al doilea paragraf a doua teză | Articolul 24 alineatul (2) al treilea paragraf | |||
Articolul 6 alineatul (3) primul paragraf | Articolul 24 alineatul (3) | |||
Articolul 6 alineatul (3) al doilea paragraf | - | |||
Articolul 6a | Articolul 26 | |||
Articolul 7 partea introductivă | Articolul 25 alineatul (1) partea introductivă | |||
Articolul 7 litera (a) | Articolul 25 alineatul (1) litera (a) | |||
Articolul 7 litera (b) | Articolul 25 alineatul (1) litera (b) | |||
Articolul 7 litera (c) | Articolul 25 alineatul (1) litera (c) | |||
Articolul 8 | - | |||
Articolul 9 | - | |||
Articolul 10 alineatele (1)-(3) | - | |||
Articolul 10 alineatul (4) | Articolul 28 alineatul (1) | |||
Articolul 10 alineatul (5) | Articolul 28 alineatul (2) | |||
Articolul 29 | ||||
Articolul 11 | Articolul 30 | |||
Articolul 12 | Articolul 27 | |||
Articolul 9 | Articolul 7 | Articolul 7 | Articolul 13 | Articolul 31 |
Anexa I | ||||
Anexa II |
Publicat în Jurnalul Oficial cu numărul 263L din data de 7 octombrie 2009