Capitolul ii - COMPETENŢA ÎN MATERIE MATRIMONIALĂ ŞI ÎN MATERIA RĂSPUNDERII PĂRINTEŞTI - Regulamentul 1111/25-iun-2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii
Acte UE
Jurnalul Oficial 178L
În vigoare Versiune de la: 2 Iulie 2019
CAPITOLUL II:COMPETENŢA ÎN MATERIE MATRIMONIALĂ ŞI ÎN MATERIA RĂSPUNDERII PĂRINTEŞTI
Art. 3: Competenţă de fond
Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele din statul membru:
(a)pe teritoriul căruia se află:
(i)reşedinţa obişnuită a soţilor;
(ii)ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo;
(iii)reşedinţa obişnuită a pârâtului;
(iv)în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi;
(v)reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii; sau
(vi)reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi este resortisant al statului membru respectiv; sau
(b)de cetăţenie a celor doi soţi.
Art. 4: Cererea reconvenţională
Instanţa în faţa căreia se desfăşoară procedura în temeiul articolului 3 este competentă, de asemenea, pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, în măsura în care respectiva cerere intră în domeniul de aplicare al prezentului regulament.
Art. 5: Transformarea separării de drept în divorţ
Fără a aduce atingere articolului 3, o instanţă dintr-un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această separare de drept în divorţ, în cazul în care dreptul respectivului stat membru prevede aceasta.
Art. 6: Competenţă reziduală
(1)Sub rezerva alineatului (2), în cazul în care nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolului 3, 4 sau 5, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de dreptul respectivului stat.
(2)Un soţ care are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru, sau este resortisant al unui stat membru poate fi chemat în judecată într-un alt stat membru numai în temeiul articolelor 3, 4 şi 5.
(3)Orice resortisant al unui stat membru care îşi are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca şi cetăţenii acelui stat, normele de competenţă aplicabile în acel stat împotriva unui pârât care nu îşi are reşedinţa obişnuită într-un stat membru şi nu are cetăţenia acestuia.
Art. 7: Competenţă de fond
(1)Instanţele dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în respectivul stat membru la momentul sesizării instanţei.
(2)Alineatul (1) din prezentul articol se aplică sub rezerva articolelor 8-10.
Art. 8: Menţinerea competenţei în ceea ce priveşte dreptul de vizită
(1)În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul şi dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită în acesta din urmă, instanţele din statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului îşi păstrează competenţa, prin derogare de la articolul 7, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunţate în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care persoana căreia i s-a acordat dreptul de vizită în temeiul hotărârii continuă să locuiască în mod obişnuit în statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului.
(2)Alineatul (1) nu se aplică în cazul în care titularul dreptului de vizită menţionat la alineatul (1) a acceptat competenţa instanţelor din statul membru în care copilul are noua sa reşedinţă obişnuită prin participarea la o procedură în faţa acestor instanţe fără a le contesta competenţa.
Art. 9: Competenţa în cazuri de deplasare sau reţinere ilicită a unui copil
Fără a aduce atingere articolului 10a, în caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, instanţele din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite rămân competente până în momentul în care copilul dobândeşte o reşedinţă obişnuită într-un alt stat membru şi:
(a)orice persoană, instituţie sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredinţat copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia; sau
(b)copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce persoana, instituţia sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, copilul s-a integrat în noul său mediu şi a fost îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
(i)în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau este reţinut;
(ii)s-a retras o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii)o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul a fost respinsă de o instanţă dintr-un stat membru pentru alte motive decât cele menţionate la articolul 13 alineatul (1) litera (b) sau la articolul 13 alineatul (2)din Convenţia de la Haga din 1980 şi respectiva hotărâre nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare;
(iv)nu a fost sesizată nicio instanţă, astfel cum se menţionează la articolul 29 alineatele (3) şi (5), în statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite;
(v)o hotărâre în materie de încredinţare care nu dispune înapoierea copilului a fost pronunţată de instanţele din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau a reţinerii sale ilicite.
Art. 10: Alegerea forului
(1)Instanţele dintr-un stat membru sunt competente în materia autorităţii părinteşti atunci când sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a)copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că:
(i)cel puţin unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită în respectivul stat membru;
(ii)în acest stat membru se află fosta reşedinţă obişnuită a copilului; sau
(iii)copilul este resortisant al acestui stat membru;
b)părţile, precum şi orice alt titular al răspunderii părinteşti:
(i)au convenit în mod liber asupra competenţei, cel târziu la data sesizării instanţei; sau
(ii)au acceptat competenţa în mod expres în cursul procedurii, iar instanţa s-a asigurat că toate părţile sunt informate cu privire la dreptul lor de a nu accepta competenţa; şi
c)exercitarea competenţei este în interesul superior al copilului.
(2)Acordul de alegere a forului în temeiul alineatului (1) litera (b) se încheie în scris, se datează şi se semnează de părţile în cauză sau se consemnează în actele instanţei, în conformitate cu dreptul şi procedurile naţionale. Orice comunicare sub formă electronică care permite consemnarea durabilă a acordului este considerată ca reprezentând o formă scrisă.
Persoanele care devin părţi la procedură după sesizarea instanţei îşi pot exprima acordul după sesizarea instanţei. În lipsa opunerii din partea acestora, acordul lor se consideră ca fiind implicit.
(3)Cu excepţia cazului în care părţile convin altfel, competenţa conferită la alineatul (1) încetează de îndată ce:
a)hotărârea pronunţată în cadrul acestei proceduri nu mai poate face obiectul unei căi de atac ordinare; sau
b)procedura a încetat dintr-un alt motiv.
(4)Competenţa conferită în temeiul alineatului (1) litera (b) punctul (ii) este exclusivă.
Art. 11: Competenţa bazată pe prezenţa copilului
(1)Atunci când reşedinţa obişnuită a copilului nu poate fi stabilită şi competenţa nu poate fi stabilită pe baza articolului 10, sunt competente instanţele din statul membru în care este prezent copilul.
(2)Competenţa prevăzută la alineatul (1) se aplică, de asemenea, copiilor refugiaţi, precum şi copiilor care, ca urmare a tulburărilor majore din statele membre în care îşi au reşedinţa obişnuită, sunt deplasaţi internaţional.
Art. 12: Transferul de competenţă către o instanţă dintr-un alt stat membru
(1)În circumstanţe excepţionale, o instanţă dintr-un stat membru competentă pentru a soluţiona cauza pe fond poate, la cererea unei părţi sau din oficiu, în cazul în care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială ar fi mai bine plasată pentru a evalua interesul superior al copilului în cauza respectivă, să suspende procedura sau o anumită parte a acesteia şi:
a)să stabilească un termen pentru ca una sau mai multe dintre părţi să informeze instanţa din celălalt stat membru cu privire la procedura pendinte şi la posibilitatea de a transfera competenţa şi de a formula o cerere în faţa respectivei instanţe; sau
b)să solicite unei instanţe din alt stat membru să îşi declare competenţa în conformitate cu alineatul (2).
(2)Instanţa din celălalt stat membru poate, în cazul în care din cauza circumstanţelor specifice ale cauzei acest lucru este în interesul superior al copilului, să se declare competentă într-un termen de şase săptămâni de la:
a)data sesizării sale în conformitate cu alineatul (1) litera (a); sau
b)data primirii solicitării în conformitate cu alineatul (1) litera (b).
Instanţa care a fost sesizată în al doilea rând sau căreia i s-a solicitat să se declare competentă informează fără întârziere prima instanţă sesizată. În cazul în care acceptă, prima instanţă sesizată îşi declină competenţa.
(3)Prima instanţă sesizată continuă să îşi exercite competenţa în cazul în care nu a primit acceptarea competenţei de către instanţa celuilalt stat membru în termen de şapte săptămâni de la:
a)expirarea termenului stabilit pentru ca părţile să formuleze o cerere în faţa unei instanţe dintr-un alt stat membru în conformitate cu alineatul (1) litera (a); sau
b)primirea cererii de către respectiva instanţă în conformitate cu alineatul (1) litera (b).
(4)În sensul alineatului (1), se consideră că un copil are o legătură specială cu un stat membru în cazul în care:
a)după sesizarea instanţei menţionate la alineatul (1), copilul şi-a dobândit reşedinţa obişnuită în acest stat membru;
b)copilul a avut reşedinţa obişnuită în acest stat membru;
c)copilul este resortisant al acestui stat membru;
d)unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită în acest stat membru; sau
e)litigiul se referă la măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile deţinute de copil, bunuri care se află pe teritoriul acestui stat membru.
(5)În cazul în care competenţa exclusivă a instanţei a fost stabilită în temeiul articolului 10, instanţa respectivă nu poate transfera competenţa către o instanţă dintr-un alt stat membru.
Art. 13: Solicitarea transferului de competenţă de către o instanţă dintr-un stat membru care nu este competentă
(1)În circumstanţe excepţionale şi fără a aduce atingere articolului 9, în cazul în care o instanţă dintr-un stat membru cu care copilul are o legătură specială potrivit articolului 12 alineatul (4), dar care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, consideră că este mai bine plasată pentru a evalua interesul superior al copilului în cauza respectivă, aceasta poate solicita transferul competenţei de la instanţa din statul membru în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită.
(2)În termen de şase săptămâni de la data primirii cererii în temeiul alineatului (1), instanţa solicitată poate accepta să îşi transfere competenţa, în cazul în care consideră că, având în vedere circumstanţele specifice ale cauzei, acest transfer este în interesul superior al copilului. În cazul în care instanţa solicitată acceptă să îşi transfere competenţa, aceasta informează instanţa solicitantă fără întârziere. În absenţa acceptării în termenul menţionat, instanţa solicitantă nu îşi poate exercita competenţa.
Art. 14: Competenţă reziduală
Atunci când nicio instanţă dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul articolelor 7-11, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru, de dreptul statului membru respectiv.
Art. 15: Măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, în cazuri urgente
(1)În cazuri urgente, chiar dacă instanţa dintr-un alt stat membru este competentă să soluţioneze cauza pe fond, instanţele dintr-un stat membru au competenţa de a lua măsuri provizorii, inclusiv asigurătorii, care pot fi prevăzute de dreptul acestui stat membru în ceea ce priveşte:
a)un copil care se află în acest stat membru; sau
b)bunurile care aparţin unui copil şi care se află în acest stat membru.
(2)În măsura în care protecţia interesului superior al copilului impune acest lucru, instanţa care a luat măsurile menţionate la alineatul (1) din prezentul articol informează fără întârziere instanţa sau autoritatea competentă din statul membru care are competenţă în temeiul articolului 7 sau, după caz, orice instanţă dintr-un stat membru care exercită, în temeiul prezentului regulament, competenţa de a soluţiona cauza pe fond, fie în mod direct, în conformitate cu articolul 86, fie prin intermediul autorităţilor centrale desemnate în temeiul articolului 76.
(3)Măsurile luate în conformitate cu alineatul (1) încetează să producă efecte de îndată ce instanţa din statul membru competentă în temeiul prezentului regulament pentru soluţionarea cauzei pe fond a luat măsurile pe care le consideră corespunzătoare.
Atunci când este cazul, această instanţă poate informa cu privire la hotărârea sa instanţa care a luat măsuri provizorii, inclusiv măsuri asigurătorii, fie în mod direct în conformitate cu articolul 86, fie prin intermediul autorităţilor centrale desemnate în temeiul articolului 76.
Art. 16: Chestiuni incidentale
(1)În cazul în care rezultatul unei proceduri iniţiate în faţa unei instanţe dintr-un stat membru într-o materie care nu se încadrează în domeniul de aplicare al prezentului regulament depinde de soluţionarea unei chestiuni incidentale referitoare la răspunderea părintească, o instanţă din statul membru respectiv poate soluţiona chestiunea în cauză în scopul procedurii menţionate chiar dacă statul membru respectiv nu are competenţă în temeiul prezentului regulament.
(2)Soluţionarea unei chestiuni incidentale în temeiul alineatului (1) produce efecte numai în procedura în cadrul cărei aceasta a fost soluţionată.
(3)În cazul în care validitatea unui act juridic încheiat sau care urmează a fi încheiat în numele unui copil în cadrul unei proceduri succesorale desfăşurate în faţa unei instanţe dintr-un stat membru necesită autorizarea sau aprobarea unei instanţe, o instanţă din statul membru respectiv poate decide dacă să autorizeze sau să aprobe un astfel de act juridic chiar dacă nu este competentă în temeiul prezentului regulament.
(4)Articolul 15 alineatul (2) se aplică în consecinţă.
Art. 17: Sesizarea unei instanţe
O instanţă se consideră sesizată:
(a)la data depunerii la instanţă a actului de sesizare a instanţei sau a unui act echivalent, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie notificat sau comunicat pârâtului;
(b)în cazul în care actul trebuie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanţă, la data primirii acestuia de către autoritatea responsabilă pentru notificare sau comunicare, cu condiţia ca reclamantul să nu fi neglijat în continuare să ia măsurile pe care era obligat să le ia pentru ca actul să fie depus la instanţă sau
(c)dacă procedura este iniţiată de instanţă din oficiu, la data adoptării de către instanţă a deciziei de a iniţia procedura sau, în cazul în care o astfel de decizie nu este necesară, la data înregistrării cauzei de către instanţă.
Art. 18: Verificarea competenţei
Instanţa dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pe care nu este competentă să o soluţioneze pe fond în temeiul prezentului regulament şi pe care o instanţă dintr-un alt stat membru este competentă să o soluţioneze pe fond în temeiul prezentului regulament se declară, din oficiu, necompetentă.
Art. 19: Verificarea admisibilităţii
(1)Atunci când pârâtul care îşi are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul membru în care s-a iniţiat procedura nu se prezintă, instanţa competentă suspendă procedura atât timp cât nu se stabileşte că acest pârât a fost pus în situaţia de a primi actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a-şi asigura apărarea sau că s-au luat toate măsurile necesare în acest scop.
(2)Articolul 19 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 se aplică în locul alineatului (1) din prezentul articol în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a trebuit transmis dintr-un stat membru în altul în conformitate cu regulamentul menţionat anterior.
(3)În cazul în care Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 nu se aplică, articolul 15 din Convenţia de la Haga din 15 noiembrie 1965 privind notificarea şi comunicarea în străinătate a actelor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă sau comercială se aplică în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent a trebuit să fie transmis în străinătate în temeiul respectivei convenţii.
Art. 20: Litispendenţă şi acţiuni conexe
(1)În cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi la instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
(2)Cu excepţia cazului în care competenţa uneia dintre instanţe se întemeiază exclusiv pe articolul 15, în cazul în care se iniţiază o procedură referitoare la răspunderea părintească privind acelaşi copil şi având acelaşi obiect în faţa unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate.
(3)În cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea primei instanţe sesizate.
În acest caz, partea care a iniţiat procedura la instanţa sesizată în al doilea rând poate iniţia respectiva procedură în faţa primei instanţe sesizate.
(4)Atunci când este sesizată o instanţă dintr-un stat membru căreia o acceptare a competenţei, după cum se menţionează la articolul 10, îi conferă competenţă exclusivă, orice instanţă dintr-un alt stat membru suspendă procedura până când instanţa sesizată pe baza acordului sau a acceptării declară că nu este competentă în temeiul acordului sau al acceptării.
(5)În cazul şi în măsura în care instanţa şi-a stabilit competenţa exclusivă în conformitate cu acceptarea competenţei, după cum se menţionează la articolul 10, orice instanţă dintr-un alt stat membru îşi declină competenţa în favoarea instanţei respective.
Art. 21: Dreptul copilului de a-şi exprima opinia
(1)Atunci când îşi exercită competenţa în temeiul secţiunii 2 din prezentul capitol, instanţele din statele membre, în conformitate cu dreptul şi cu procedurile naţionale, îi oferă copilului care este capabil de a-şi forma o opinie proprie posibilitatea reală şi efectivă de a-şi exprima opinia, fie direct, fie prin intermediul unui reprezentant sau al unui organism adecvat.
(2)În cazul în care instanţa, în conformitate cu dreptul şi cu procedurile naţionale, îi oferă copilului posibilitatea de a-şi exprima opinia în conformitate cu prezentul articol, instanţa acordă importanţa cuvenită opiniei copilului în concordanţă cu vârsta şi maturitatea acestuia.