Nou Decizia 739/2025 [R] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
M.Of. 1156
În vigoare Versiune de la: 12 Decembrie 2025
Decizia 739/2025 [R] referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative
Dată act: 10-dec-2025
Emitent: Curtea Constitutionala
Elena-Simina Tănăsescu | - preşedinte |
Asztalos Csaba-Ferenc | - judecător |
Mihai Busuioc | - judecător |
Mihaela Ciochină | - judecător |
Cristian Deliorga | - judecător |
Dacian-Cosmin Dragoş | - judecător |
Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
Laura-Iuliana Scântei | - judecător |
Gheorghe Stan | - judecător |
Benke Karoly | - prim-magistrat-asistent |
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, obiecţie formulată de un număr de 28 de senatori aparţinând Grupului parlamentar al Alianţei pentru Unirea Românilor.
2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 13.299 din 19 noiembrie 2025 şi constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.611A/2025.
3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se arată că angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului reprezintă un mijloc de legiferare de către Guvern, acesta substituindu-se Parlamentului atunci când răspunderea sa este angajată pentru un proiect de lege. În acelaşi timp, angajarea răspunderii poate demonstra o relegitimare a Guvernului în raporturile sale cu Parlamentul şi poate fi înţeleasă drept o formă de control parlamentar al modului în care Guvernul îşi exercită atribuţiile corespunzătoare angajării răspunderii sale.
4. Se consideră că instituţia angajării răspunderii prevede posibilitatea Guvernului de "a forţa" adoptarea "unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege". Dacă o moţiune de cenzură a fost adoptată, Guvernul este demis. În cazul în care Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern se consideră adoptat. La situaţia anterior menţionată se adaugă şi ipoteza în care, deşi angajarea răspunderii nu a fost urmată de adoptarea moţiunii de cenzură, proiectul de lege a fost contestat în faţa instanţei constituţionale în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie, aceasta constatând neconstituţionalitatea sa. Chiar dacă art. 114 din Constituţie nu prevede expres procedura ce va fi urmată în acest caz, respectiv dacă proiectul de lege va intra în procedura obişnuită sau va reflecta procedura iniţială, în care Guvernul îşi asumă răspunderea pe proiectul de lege modificat în acord cu exigenţele constituţionale, Birourile permanente reunite, în mod greşit, au optat pentru soluţia de a trimite proiectul pentru adoptare prin votul plenului reunit al celor două Camere legislative, deoarece proiectul reexaminat trebuie să urmeze întocmai aceeaşi procedură ca proiectul iniţial asupra căruia Guvernul si-a angajat răspunderea.
5. Unul dintre principiile generate ale dreptului, consacrat inclusiv în materia dreptului public, este principiul simetriei actelor juridice, potrivit căruia modificarea sau completarea unui act trebuie să se realizeze prin aceeaşi procedură şi cu aceleaşi garanţii care au caracterizat adoptarea actului iniţial. În sensul aplicării acestui principiu în ipoteza antereferită se invocă faptul că legea asupra căreia Guvernul îşi angajează răspunderea este rezultatul unei proceduri legislative cu caracter excepţional, accelerat şi restrictiv, în care rolul Parlamentului este mult diminuat, iar adoptarea legii se realizează strict cu posibilitatea prezentării unui text consolidat ce include doar amendamentele acceptate de Guvern. Or, în măsura în care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii, reexaminarea legii nu poate avea loc într-o procedură diferită, întrucât ar altera natura juridică a actului normativ şi ar crea o asimetrie între adoptarea iniţială (procedura excepţională) şi modificarea ulterioară (procedura obişnuită). În această ipoteză, s-ar permite Parlamentului să transforme, în mod indirect, o procedură de adoptare a unui proiect de lege prin angajarea răspunderii întruna ordinară de adoptare, ceea ce contravine chiar voinţei iniţiatorului şi arhitecturii procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie. Astfel, se apreciază că reexaminarea în urma deciziei Curţii Constituţionale nu poate conduce la schimbarea naturii procedurii aplicabile, singura cu care Parlamentul a fost învestit de către iniţiator, respectiv Guvernul. Altfel, Parlamentul ar exercita, în mod neconstituţional, o "revizuire procedurală" a proiectului de lege, substituindu-se Guvernului în alegerea modalităţii de legiferare. În consecinţă, trimiterea proiectului în procedură legislativă ordinară încalcă principiul simetriei actelor juridice, aplicat prin analogie procedurii de legiferare şi, implicit, art. 114 şi 147 din Constituţie.
6. Un alt argument este reprezentat de faptul că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o instituţie juridică având regim constituţional autonom, guvernată de condiţii cumulative stricte stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Se subliniază că în măsura în care legea a fost adoptată prin procedura excepţională a angajării răspunderii, atunci şi punerea ei în acord cu decizia Curţii trebuie realizată în cadrul aceleiaşi proceduri, cu aceleaşi caracteristici structurale, întrucât nu se poate transforma natura actului juridic în urma reexaminării. În caz contrar, Parlamentul ar modifica un proiect asupra căruia nu are iniţiativă legislativă şi s-ar genera o fractură între voinţa Guvernului şi voinţa Parlamentului. În acelaşi timp se creează şi un precedent periculos prin care orice proiect adoptat prin angajarea răspunderii ar putea fi "convertit" ulterior într-o lege adoptată în procedură ordinară, contrar spiritului Constituţiei.
7. Se mai arată că opţiunea de a învesti Parlamentul prin angajarea răspunderii aparţine exclusiv Guvernului. Parlamentul nu are competenţa constituţională să transforme această procedură într-o procedură legislativă ordinară, nici înainte, nici după controlul de constituţionalitate. Din momentul în care Guvernul a învestit Parlamentul cu un proiect prin angajarea răspunderii, natura juridică a procedurii este fixată şi nu mai poate fi schimbată de Parlament. Art. 147 alin. (2) din Constituţie nu permite Parlamentului să modifice procedura aleasă de Guvern, ci doar reexaminarea dispoziţiilor neconstituţionale, în cadrul aceleiaşi proceduri în care legea a fost adoptată.
8. Se apreciază că modificările rezultate în urma reexaminării dispuse potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţie nu pot fi însuşite de Parlament în absenţa unei noi angajări exprese din partea Guvernului. Procedura angajării răspunderii este o procedură constituţională unitară şi indivizibilă, în care Guvernul este singurul titular al proiectului, singurul care acceptă sau respinge amendamente şi singurul care îşi asumă consecinţele politice ale prezentării textului, inclusiv riscul demiterii prin moţiune de cenzură. Dacă, în etapa reexaminării, Parlamentul ar modifica substanţial proiectul sau ar adopta un text asupra căruia Guvernul nu şi-a reînnoit angajarea răspunderii, s-ar genera o veritabilă lex tertia, un act normativ cu un conţinut care nu mai aparţine nici Guvernului - care nu l-a prezentat şi nu şi-l asumă - şi nici Parlamentului - care nu l-a adoptat prin procedura legislativă ordinară. Această soluţie ar echivala cu situaţia absurdă în care Parlamentul "îşi angajează răspunderea în faţa sa", deşi instituţia prevăzută de art. 114 are ca premisă necesară existenţa unui executiv care solicită încrederea legislativului. În plus, admiterea unei asemenea practici ar eluda dreptul constituţional al actorilor politici interesaţi să depună o moţiune de cenzură asupra formei finale a textului. Se mai învederează că reexaminarea poate viza articole esenţiale sau chiar premisele generale ale proiectului, ceea ce poate impune o reevaluare completă a structurii şi finalităţii legii. Într-o asemenea situaţie, doar Guvernul poate decide dacă forma modificată mai reprezintă soluţia normativă pe care este dispus să o susţină în mod politic în faţa Parlamentului, cu toate consecinţele procedurii de angajare a răspunderii, inclusiv posibilitatea respingerii prin moţiune de cenzură. Orice text adoptat fără o astfel de reconfirmare din partea Guvernului este lipsit de legitimitatea constituţională specifică procedurii de la art. 114 din Constituţie şi transformă reexaminarea într-o procedură legislativă autonomă, care nu are niciun temei constituţional. În concluzie, soluţia adoptată de Birourile permanente reunite, prin care proiectul reexaminat este trimis în procedura ordinară fără o nouă angajare a răspunderii de către Guvern, încalcă art. 114 şi 147 din Constituţie, generează o lex tertia neconstituţională şi goleşte de conţinut instituţia angajării răspunderii Guvernului, lipsind membrii Parlamentului de dreptul de a formula o moţiune de cenzură asupra formei finale a proiectului.
9. Se mai susţine că legea criticată are un impact bugetar semnificativ, întrucât modifică un vast ansamblu de acte legislative din sfera fiscală, bugetară, financiară şi de disciplină economică, intervenind asupra procedurii fiscale, asupra relaţiilor dintre contribuabili şi administraţia fiscală, asupra eşalonărilor la plată, executării silite, modalităţilor de plată şi a obligaţiilor autorităţilor publice locale. Prin natura şi întinderea sa, acest proiect este comparabil, sub aspectul impactului asupra finanţelor publice, cu o lege bugetară sau cu o lege de politică fiscală generală, având consecinţe asupra veniturilor, cheltuielilor şi echilibrelor macroeconomice ale statului. Într-o asemenea situaţie, devin pe deplin aplicabile exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, coroborat cu obligaţiile legale prevăzute de Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, în special cele care impun solicitarea şi obţinerea opiniei Consiliului Fiscal cu privire la impactul bugetar al proiectului şi al tuturor amendamentelor adoptate în procedura parlamentară.
10. Se subliniază rolul Consiliului Fiscal şi se precizează că legea criticată a suferit numeroase modificări pe parcursul procedurii parlamentare, inclusiv amendamente admise în comisiile de specialitate, unele dintre acestea schimbând în mod radical regimul eşalonărilor la plată, al executării silite, al criteriilor de inactivitate fiscală, al obligaţiilor contribuabililor, precum şi regimul juridic al conturilor de plăţi, al modalităţilor moderne de plată şi al funcţionării operatorilor economici. Toate aceste modificări au un impact direct asupra veniturilor bugetului general consolidat, asupra fluxurilor financiare dintre stat şi contribuabili, asupra disciplinei financiare locale şi asupra gradului de conformare fiscală. Într-un asemenea context, devin aplicabile dispoziţiile art. 53 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 69/2010, potrivit cărora Consiliul Fiscal are obligaţia legală de a emite opinii cu privire la impactul financiar al tuturor proiectelor de acte normative cu implicaţii bugetare, precum şi cu privire la toate amendamentele adoptate în procedura parlamentară.
11. Atât Guvernul, cât şi Parlamentul au obligaţia să solicite opinia Consiliului Fiscal înainte de adoptarea legii. Lipsa unei asemenea opinii, în special în cazul amendamentelor adoptate pe parcursul dezbaterilor parlamentare, constituie o încălcare gravă a art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se apreciază că Legea nr. 69/2010 instituie o obligaţie imperativă ca orice act normativ cu impact bugetar să fie însoţit de o evaluare independentă, astfel încât decizia legislativă să se bazeze pe date reale, pe evaluări riguroase ale impactului şi pe respectarea regulilor fiscale interne şi europene. Această obligaţie are un caracter constituţional derivat, întrucât decurge din principiul legalităţii, din cerinţele statului de drept şi din obligaţiile României privind disciplina fiscal-bugetară asumate prin art. 148 din Constituţie şi prin normele UE privind sustenabilitatea finanţelor publice.
12. Se consideră că lipsa opiniei Consiliului Fiscal asupra amendamentelor aprobate şi asupra legii adoptate indică faptul că Parlamentul a adoptat un act normativ a cărui fundamentare bugetară nu a fost verificată, al cărui impact nu a fost evaluat în mod independent şi a cărui sustenabilitate fiscală nu este confirmată de organismul specializat în acest domeniu. Aceasta reprezintă o încălcare a standardelor de calitate a legiferării, a principiului dialogului instituţional şi a exigenţelor ce revin autorităţilor publice în materia gestionării finanţelor publice. Ignorarea obligaţiei de a solicita opinia Consiliului Fiscal reprezintă nu doar o încălcare formală a unei proceduri legale, ci şi o lezare a principiului securităţii juridice şi a disciplinei financiare.
13. Se învederează că, prin amploarea modificărilor sale şi prin impactul semnificativ asupra veniturilor şi cheltuielilor publice, legea analizată trebuia să fie supusă avizării Consiliului Fiscal atât în forma iniţială, cât şi după adoptarea amendamentelor. Nerespectarea acestei proceduri determină încălcarea principiului legalităţii, a responsabilităţii fiscal-bugetare şi a cerinţelor constituţionale privind calitatea legii.
14. Având în vedere ansamblul criticilor de neconstituţionalitate formulate, se apreciază că legea analizată a fost adoptată cu nerespectarea unor exigenţe constituţionale fundamentale care privesc înseşi structura şi funcţionarea autorităţilor publice. Încălcarea procedurii stabilite de art. 114 din Constituţie, prin deturnarea mecanismului angajării răspunderii Guvernului şi înlocuirea acestuia cu o procedură ordinară ulterioară, precum şi nesocotirea obligaţiei legale imperative de a solicita opinia Consiliului Fiscal asupra proiectului şi asupra tuturor amendamentelor cu impact bugetar afectează grav principiile legalităţii, loialităţii constituţionale şi separaţiei puterilor în stat. Acceptarea unui asemenea mod de legiferare ar crea un precedent periculos, prin care orice lege adoptată prin angajarea răspunderii ar putea fi ulterior modificată în procedura ordinară, transformând reexaminarea într-un mecanism paralel, lipsit de bază constituţională, şi ar permite legiuitorului să eludeze cu uşurinţă obligaţia de fundamentare fiscală, afectând sustenabilitatea şi transparenţa finanţelor publice.
15. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.
16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
17. Din perspectiva procedurii legislative urmate, ambele Camere ale Parlamentului s-au exprimat în şedinţă comună asupra dispoziţiilor declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 481 din 20 octombrie 2025, potrivit competenţelor şi cu respectarea regulamentelor parlamentare. Astfel, legea criticată a parcurs în mod corect, complet, regulamentar şi constituţional întreaga procedură impusă de procesul legislativ. Parlamentul a reexaminat legea conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, dispoziţie obligatorie, care are scopul de a pune legea în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Invocându-se jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la angajarea răspunderii Guvernului, se arată că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, care îşi exercită prerogativele de control atât prin procedura de aprobare sau respingere a ordonanţelor, cât şi prin aprobarea sau respingerea moţiunii de cenzură, în cazul angajării răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege, iar în temeiul prevederilor art. 59 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, în cazul în care Curtea Constituţională constată că unul sau mai multe articole dintr-o lege adoptată în plenul celor două Camere nu sunt constituţionale, birourile permanente vor sesiza în fond cele două comisii juridice şi, pentru avize, comisiile în a căror competenţă intră materia reglementată de respectiva lege. Comisiile sesizate vor reexamina numai dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, pentru a le pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale, şi, în măsura în care se impune, vor recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă. Totodată, art. 147 alin. (2) din Constituţia României, republicată, obligă Parlamentul, în cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgare să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Astfel că aceste dispoziţii constituţionale şi cele regulamentare sunt corect aplicabile în speţă în procedura de reexaminare ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 481 din 20 octombrie 2025, fiind modificate doar acele dispoziţii declarate neconstituţionale, precum şi cele care necesitau corelarea cu celelalte dispoziţii. Astfel, se apreciază că actul normativ criticat respectă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) şi ale art. 114 din Constituţie.
18. În ceea ce priveşte criticile referitoare la nesocotirea obligaţiei legale de solicitare a opiniei Consiliului Fiscal, se menţionează că Legea nr. 69/2010 nu impune solicitarea în mod obligatoriu a opiniei Consiliului Fiscal şi că, în lipsa solicitării acesteia, nu se poate susţine că a fost încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie raportat la art. 53 alin. (2) lit. e) şi f) din Legea nr. 69/2010. În consecinţă, legea criticată nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, deoarece neîndeplinirea obligaţiei de a solicita opinia Consiliului Fiscal nu afectează constituţionalitatea legii.
20. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează încălcarea procedurii constituţionale de legiferare prin deturnarea procedurii angajării răspunderii Guvernului, se arată că, potrivit normelor constituţionale, în cazul legilor cu privire la care s-a exercitat controlul de neconstituţionalitate înainte de promulgare, revin Parlamentului competenţa şi, totodată, obligaţia de a reexamina dispoziţiile respective pentru punerea lor în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Astfel, în lipsa altor dispoziţii de rang constituţional prin care să se instituie o derogare de la normele mai sus enunţate, se apreciază că sunt neîntemeiate criticile mai sus enunţate.
21. În ceea ce priveşte critica referitoare la adoptarea proiectului cu nesocotirea obligaţiei legale de solicitare a opiniei Consiliului Fiscal se precizează că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Consiliul Fiscal nu este o autoritate publică de rang constituţional, iar legea nu reglementează caracterul obligatoriu al solicitării opiniei acestuia, spre deosebire de avizul Consiliului Economic şi Social, care este consultat în mod obligatoriu în domeniile sale de competenţă.
22. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţie de neconstituţionalitate.
examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
23. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.
24. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei puterilor în stat şi principiul legalităţii, ale art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului şi ale art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale.
25. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate.
26. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38).
27. Astfel, obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 28 de senatori.
28. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare.
29. Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative a fost adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună. În cadrul acestei proceduri a fost depusă o moţiune de cenzură, care a fost dezbătută în data de 7 septembrie 2025, fără însă a întruni majoritatea de voturi necesară pentru adoptare. Potrivit art. 114 alin. (3) din Constituţie, dacă Guvernul nu a fost demis, proiectul de lege prezentat se consideră adoptat. În aceste condiţii, la 8 şi 9 septembrie 2025, cu privire la legea astfel adoptată au fost formulate două obiecţii de neconstituţionalitate, ce au format obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 4.030A/2025 şi nr. 4.058A/2025, conexate prin încheierea pronunţată de Curtea Constituţională la data de 24 septembrie 2025. Prin Decizia nr. 481 din 20 octombrie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1041 din 11 noiembrie 2025, Curtea Constituţională a admis obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. XVII [cu referire la sintagma "inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf" din cuprinsul art. 53 alin. (5) şi la art. 53 alin. (6) fraza întâi], ale art. XIX [cu referire la sintagma "inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf" din cuprinsul art. 313 alin. (1) ] şi ale art. XX [cu referire la sintagma "inclusiv pentru detecţia comportamentului disimulat realizată prin utilizarea tehnicii poligraf" din cuprinsul art. 20 alin. (2) ] din Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative sunt neconstituţionale. De asemenea, prin aceeaşi decizie, a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, în ansamblul său, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1-4 şi pct. 7-25, ale art. II pct. 1-5, ale art. III pct. 1-10, ale art. IV-art. IX, ale art. XII pct. 1-14 şi pct. 16-51, ale art. XV pct. 1 şi 2, ale art. XVI, ale art. XVII [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], ale art. XVIII, ale art. XIX [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], ale art. XX [cu referire la celelalte dispoziţii faţă de cele constatate neconstituţionale], ale art. XXI pct. 1-4, ale art. XXII, ale art. XXIV pct. 1-3, ale art. XXIX pct. 1-52, ale art. XXXII, ale art. XXXIII şi ale art. XXXVIII din lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
30. În urma reexaminării dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale pentru punerea lor de acord cu decizia antereferită a Curţii Constituţionale, Parlamentul, în şedinţă comună, la data de 18 noiembrie 2025 a adoptat legea analizată în condiţiile art. 147 alin. (2), cu respectarea prevederilor art. 65 alin. (2) şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie, potrivit formulei de atestare a legalităţii adoptării legii. La aceeaşi dată, legea a fost depusă la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi, respectiv, al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la 19 noiembrie 2025 a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. În aceste condiţii, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în interiorul termenului de protecţie stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, astfel că aceasta este admisibilă (a se vedea în acest sens şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, prima ipoteză).
31. Sub aspectul obiectului sesizării, Curtea constată că aceasta vizează o lege care nu a fost încă promulgată, astfel că poate forma obiectul controlului de constituţionalitate prevăzut de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
32. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.
33. Curtea observă că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate critică procedura de adoptare a unei legi care a făcut obiectul reexaminării în temeiul art. 147 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile în care forma iniţială a acesteia a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii Guvernului. Se consideră că, în virtutea principiului simetriei juridice, legea reexaminată trebuie adoptată tot prin angajarea răspunderii Guvernului.
34. În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 357 din 22 iulie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 25 iulie 2025, paragrafele 110-113), Curtea a statuat că, potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Constituţia prevede, totodată, două instrumente la dispoziţia Guvernului, care îi permit să intre în sfera de reglementare primară a relaţiilor sociale - fie prin angajarea răspunderii sale în faţa Parlamentului, în condiţiile art. 114, fie prin emiterea de ordonanţe, respectiv ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115. Câtă vreme utilizarea acestor instrumente se realizează în conformitate cu cadrul constituţional de referinţă, este respectat rolul Parlamentului, configurat de art. 61 din Constituţie (Decizia nr. 29 din 29 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 19 februarie 2020, paragraful 28).
35. Adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege elaborat de Guvern pe calea acestei proceduri respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea ca exclusiv guvernamental a mecanismului de promovare a proiectului de lege (Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006).
36. Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică pentru un proiect de lege, iar acesta se consideră adoptat dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că acesta poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei. Sa mai arătat că art. 114 din Constituţie instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferită de aceea reglementată de secţiunea a 3-a "Legiferarea" din capitolul I al titlului III din Constituţie, justificată prin faptul că riscul căderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludând procedura legislativă parlamentară (Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998).
37. Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005).
38. Curtea a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la executiv şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare, fie determină demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau neţinând cont de amendamentele făcute.
39. Curtea a statuat că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Moţiunea de cenzură se constituie într-un instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului (Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010).
40. Potrivit art. 77 alin. (2) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie, "Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată, reexaminarea legii", respectiv "În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale". Cele două texte constituţionale stabilesc, în mod expres, în competenţa Parlamentului efectuarea operaţiunii de reexaminare a legii fie la solicitarea Preşedintelui României, fie pentru punerea de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale.
41. Reexaminarea realizată conform art. 147 alin. (2) din Constituţie presupune deschiderea de drept a procedurii de reexaminare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a asigura caracterul unitar al reglementării, şi, în măsura în care se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiune de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de substanţă legii în cauză (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 187, sau Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 32). Similar, cererea de reexaminare formulată conform art. 77 alin. (2) din Constituţie are drept efect redeschiderea procedurii legislative, însă numai în limitele cererii de reexaminare (Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 6 martie 2018, paragraful 47). Parlamentul trebuie să reexamineze toate textele de lege la care face referire cererea Preşedintelui României, precum şi pe cele care au legătură cu acestea, asigurându-se succesiunea logică a ideilor şi coerenţa reglementării. În acest context se impune să fie modificate chiar şi unele dispoziţii ale legii care nu au fost în mod expres cuprinse în cererea de reexaminare, dar care sunt în mod indisolubil legate de acestea (Decizia nr. 63 din 13 februarie 2018, precitată, paragraful 46). De asemenea, Curtea a reţinut că cererea de reexaminare formulată de Preşedintele României nu este obligatorie pentru Parlament, spre deosebire de decizia de neconstituţionalitate (Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, precitată, paragraful 32).
42. Cu alte cuvinte, cele două texte constituţionale antereferite reglementează redeschiderea procedurii de legiferare în limitele mai sus arătate, fără să stabilească vreo distincţie în privinţa procedurii de urmat pentru reexaminarea unei legi care a fost adoptată în procedura generală de legiferare sau prin angajarea răspunderii Guvernului. Cele două texte constituţionale indică subiectul de drept care trebuie să examineze cererea de reexaminare sau să pună dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale de acord cu decizia Curţii Constituţionale, indiferent de procedura folosită pentru adoptarea legii. Ca atare, legiuitorul nu este ţinut să adopte legea reexaminată prin mijlocirea aceluiaşi procedeu de legiferare utilizat iniţial, ci să redeschidă procedura de legiferare în limitele cererii de reexaminare/remedierii aspectelor de neconstituţionalitate constatate şi să procedeze la examinarea şi evaluarea acestora. Totodată, nici din cuprinsul art. 114 din Constituţie nu se poate deduce că, în corelare cu art. 77 alin. (2) şi cu art. 147 alin. (2) din Constituţie, Guvernul ar trebui să îşi angajeze încă odată răspunderea sa (asupra legii reexaminate) în faţa Parlamentului cu întregul mecanism aferent acestei proceduri.
43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că principiul simetriei juridice, invocat de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, nu este incident în cauza de faţă, prevederile constituţionale analizate reglementând desfăşurarea procedurii de reexaminare într-o manieră clară şi neechivocă. De altfel, în aplicarea normelor constituţionale, art. 13 pct. 11 din Regulamentul activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului prevede adoptarea legii reexaminate în şedinţă comună.
44. Totodată, Curtea observă că legea reexaminată nu este o lege nouă faţă de cea iniţial adoptată, ci este vorba despre aceeaşi lege care a fost îmbunătăţită din punct de vedere normativ şi racordată la prevederile Constituţiei, după caz.
45. De altfel, într-o situaţie identică, prin Decizia nr. 419 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, şi Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010, Curtea a validat constituţionalitatea unei legi reexaminate în şedinţa comună a celor două Camere, procedură desfăşurată ca urmare a constatării neconstituţionalităţii unor prevederi din cuprinsul legii adoptate prin procedura angajării răspunderii Guvernului.
46. Prin urmare, critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5), art. 114 şi 147 din Constituţie este neîntemeiată. Totodată, art. 1 alin. (4) din Constituţie, invocat în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, nu are incidenţă în cauză şi nici nu este motivată proclamata sa încălcare.
47. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, după adoptarea legii în procedura de reexaminare, pot forma obiectul controlului a priori de constituţionalitate numai dispoziţiile legale supuse unor intervenţii legislative în procedura de reexaminare, precum şi procedura de adoptare a legii în urma cererii de reexaminare, cu titlu exemplificativ, reţinându-se cvorumul de şedinţă, majoritatea de vot sau ordinea de sesizare a Camerelor Parlamentului. În măsura în care titularii dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale prevăzuţi la art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie formulează o obiecţie de neconstituţionalitate fără a contesta diferenţa specifică dintre varianta redacţională a legii reexaminate şi cea iniţială a legii, Curtea urmează să constate inadmisibilitatea acesteia (a se vedea Decizia nr. 334 din 10 mai 2018, paragraful 32, precum şi, în acelaşi sens, Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, precitată, Decizia nr. 252 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 129). Obiecţia de neconstituţionalitate care vizează critici de neconstituţionalitate ce nu privesc nici adoptarea legii în procedura de reexaminare şi nici dispoziţiile legale introduse după reexaminare este inadmisibilă (Decizia nr. 532 din 18 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 3 august 2018, paragraful 26, Decizia nr. 372 din 17 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 24 iunie 2020, paragraful 57).
48. Ca atare, nesolicitarea opiniei Consiliului Fiscal este irelevantă în cauză, având în vedere că această critică nu vizează nici procedura reexaminării în sine şi nici textele legale supuse acestei proceduri, ci reprezintă o critică cu caracter general privitoare la legea în ansamblul său. Prin urmare, legea criticată nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie.
49. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că Legea privind stabilirea unor măsuri de redresare şi eficientizare a resurselor publice şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative este constituţională în raport cu criticile formulate.
Documente corelate
Dacă doriți să acces la toate documente corelate, autentifică-te în Sintact. Nu ai un cont Sintact? Cere un cont demo »