Nou Decizia 425/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei ''în ultimă instanţă'' din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă
M.Of. 72
În vigoare Versiune de la: 30 Ianuarie 2026
Decizia 425/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei ''în ultimă instanţă'' din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă
Dată act: 14-oct-2025
Emitent: Curtea Constitutionala
Elena-Simina Tănăsescu | - preşedinte |
Mihaela Ciochină | - judecător |
Cristian Deliorga | - judecător |
Dacian-Cosmin Dragoş | - judecător |
Dimitrie-Bogdan Licu | - judecător |
Laura-Iuliana Scântei | - judecător |
Gheorghe Stan | - judecător |
Ioana-Laura Paris | - magistrat-asistent |
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 42.037/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 59D/2021.
3. Preşedintele Curţii dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.306D/2021, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte sintagma "în ultimă instanţă", excepţie ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 6.886/302/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă.
5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu măsura propusă. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.306D/2021 la Dosarul nr. 59D/2021, care a fost primul înregistrat.
6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Făcând referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 227 din 23 aprilie 2024, susţine că mecanismul de sesizare a instanţei supreme pentru dezlegarea unor probleme de drept este conform normelor constituţionale, iar stabilirea unor condiţii specifice ale acestui mecanism reflectă voinţa exclusivă a legiuitorului, care este în concordanţă cu prevederile constituţionale.
7. Prin Încheierea din 2 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 42.037/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei civile prin care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportată la perioada iunie-septembrie 2012 şi prin care au fost admise în parte pretenţiile în legătură cu drepturile de suită născute în raport cu vânzările din perioada 2012-2014.
8. Prin Încheierea din 22 februarie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 6.886/302/2020, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte sintagma "în ultimă instanţă". Excepţia a fost invocată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri privind întoarcerea executării silite, fundamentată pe faptul că instanţa de recurs a desfiinţat titlul executoriu, executarea fiind nelegală.
9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia învederează, în esenţă, că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă restricţionează dreptul de a solicita dezlegarea unor probleme de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât doar instanţele de ultim grad sunt menţionate ca având această posibilitate.
10. Totodată, autoarea consideră că drepturile procesuale fundamentale, precum accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, deşi sunt garantate de Constituţie şi de legislaţia europeană, sunt afectate de această restricţie. Evidenţiază faptul că remedii juridice eficiente sunt cerute de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dar apreciază că limitarea impusă de dispoziţiile legale criticate este incompatibilă cu aceste standarde. De asemenea, subliniază că interpretarea unitară a legii este prevăzută de Constituţie ca atribuţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar este împiedicată de aplicarea restrictivă a art. 519 din Codul de procedură civilă.
11. Autoarea excepţiei realizează o comparaţie între legislaţia europeană şi cea naţională, concluzionând că accesul la procedura de interpretare a legislaţiei europene oferită de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este permis oricărei instanţe, indiferent de stadiul procesual, spre deosebire de reglementarea naţională, care exclude instanţele inferioare de la accesul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegările de drept.
12. În concluzie, autoarea excepţiei se consideră privată de un instrument procedural esenţial pentru asigurarea unui proces echitabil, dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă fiind astfel în contradicţie cu normele constituţionale şi europene invocate.
13. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată. Dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale, întrucât nu restrâng în mod nejustificat dreptul de acces la justiţie, ci îl reglementează într-un mod rezonabil şi proporţional, în acord cu principiile statului de drept şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
14. Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât limitarea privind art. 519 din Codul de procedură civilă nu reprezintă o restrângere a accesului la justiţie, ci o măsură justificată pentru evitarea sesizărilor repetate şi suprasolicitarea instanţei supreme, având în vedere că procedura vizează asigurarea unei practici judiciare unitare, nu o cale de atac. Instanţa face referire la art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, subliniind că doar pentru instanţele ale căror hotărâri nu pot fi atacate este prevăzută obligaţia sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, nu şi pentru cele ale căror decizii pot fi atacate, ceea ce confirmă caracterul rezonabil al limitării.
15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
16. Guvernul, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.306D/2021, apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată. În susţinerea acestei poziţii, se subliniază că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o cale de atac, ci un incident procedural menit să clarifice o chestiune de drept esenţială pentru soluţionarea fondului cauzei. Această instituţie are rolul de a asigura supremaţia dreptului şi uniformitatea practicii judiciare şi de a preveni pronunţarea unor hotărâri contradictorii. De asemenea, se remarcă similitudini cu mecanismele europene, precum trimiterea preliminară către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau avizele consultative prevăzute de Protocolul nr. 16 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
17. În ceea ce priveşte dreptul instanţelor de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Guvernul subliniază că această posibilitate este rezervată doar instanţelor învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Judecătoriile nu au calitate procesuală activă în această procedură, conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Această limitare este justificată prin necesitatea de a evita supraaglomerarea instanţei supreme şi de a păstra caracterul excepţional al procedurii. În concluzie, Guvernul consideră că dreptul părţilor de a solicita sesizarea instanţei supreme în cadrul apelului sau recursului, atunci când hotărârea nu este supusă recursului, constituie o garanţie suficientă a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
19. Cu privire la modul în care instanţa judecătorească a ales să sesizeze instanţa constituţională, Curtea observă că, în cauza de faţă, instanţa a procedat la "sesizarea Curţii Constituţionale" prin considerentele încheierii, şi nu prin dispozitivul acesteia. Or, dispozitivul este partea cea mai importantă, esenţială, a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât el este susceptibil a fi pus în executare şi împotriva lui se exercită căile de atac. Prin dispozitiv sunt soluţionate toate cererile părţilor, indiferent dacă sunt cereri principale, accesorii sau incidentale. O atare eroare nu este opozabilă Curţii Constituţionale, pentru că, în caz contrar, aceasta s-ar răsfrânge asupra autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în mod negativ. În consecinţă, Curtea apreciază că este legal sesizată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 709 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 23 februarie 2018, paragraful 11).
20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
21. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierile de sesizare, îl constituie prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv sintagma "în ultimă instanţă". Cu toate că prin Încheierea din 2 decembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 42.037/3/2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în integralitatea lor, având în vedere motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea va reţine ca obiect al acesteia doar sintagma "în ultimă instanţă" din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care au următorul conţinut: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."
22. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, sintagma criticată contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie şi prin prisma art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 126 alin. (3) privind competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi ale art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană, raportate la art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ce consacră dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil.
23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege criticate în cauza de faţă au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, exercitat prin prisma unor critici similare, relevante fiind Decizia nr. 57 din 28 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 7 august 2023, paragrafele 17 şi 18, sau Decizia nr. 351 din 27 iunie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 5 septembrie 2023, paragrafele 14-17.
24. Astfel, cu privire la constituţionalitatea mecanismului juridic al sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Curtea a reţinut că prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost recunoscută posibilitatea instanţelor de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe hotărâri prin care să dea rezolvări de principiu chestiunilor de drept de a căror clarificare depinde soluţionarea pe fond a cauzelor şi cu privire la care judecătorii, în cursul judecăţii, consideră că este necesar să solicite concursul instanţei supreme în vederea tranşării cu titlu definitiv a problemei în discuţie. Această competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost reglementată în scopul prevenirii apariţiei jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale, prin oferirea de soluţii care se impun cu forţă obligatorie atât instanţei care a solicitat pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile, cât şi celorlalte instanţe care se confruntă cu probleme de drept similare, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având, în toate cazurile, efecte doar pentru viitor.
25. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poartă exclusiv asupra problemei punctuale indicate de judecătorul cauzei, care, anticipând dificultatea chestiunii şi riscul ca aceasta să genereze interpretări diferite în momentul în care diverse instanţe ar ajunge să examineze respectiva chestiune de drept, solicită instanţei supreme să statueze într-o manieră care să clarifice şi să fixeze o optică unitară, generalizată la nivelul tuturor instanţelor din ţară, aspect care este în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3) referitoare la rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Funcţia preventivă şi unificatoare a acestei proceduri este benefică actului de justiţie, asigurând realizarea premiselor pentru întrunirea caracteristicilor unui proces echitabil, ca exigenţă a statului de drept izvorâtă din prevederile art. 21 din Legea fundamentală, dar şi din cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece se evită interpretările diferite pe care diverse instanţe le-ar putea da aceleiaşi problematici, iar părţile din proces beneficiază de certitudinea previzibilităţii dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei de fapt conflictuale în care se află. Totodată, prin această procedură se asigură şi respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, procesele urmând să fie soluţionate în baza unor prevederi legale interpretate unitar, astfel încât persoanele implicate în litigii aflate pe rolul unor instanţe diferite vor beneficia de un tratament juridic egal.
26. Aşadar, obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Părţile din proces pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Curtea a reţinut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza deciziilor celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri.
27. Faţă de critica adusă de autoarea excepţiei cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 - Liberul acces la justiţie, Curtea reaminteşte că în jurisprudenţa sa a statuat că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. În consecinţă, legiuitorul poate stabili, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului liber la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege (în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 227 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 30 mai 2014, paragraful 14). Stabilirea unor condiţii specifice, în care să se realizeze sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reprezentat voinţa exclusivă a legiuitorului, fiind în concordanţă cu principiile constituţionale.
28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.
29. Referitor la invocarea prevederilor art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea a constatat că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, spre exemplu Hotărârea din 22 decembrie 2010, pronunţată în Cauza C-279/09 - DEB Deutsche Energiehandels und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland, paragraful 35, s-a statuat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Cartă, în măsura în care aceasta conţine drepturi ce corespund celor garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de această convenţie. Potrivit explicaţiei aferente acestei dispoziţii, înţelesul şi întinderea drepturilor garantate sunt stabilite nu numai prin textul Convenţiei, ci şi, în special, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Cartă prevede că prima teză a aceluiaşi alineat nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecţie mai largă. Aşadar, în ceea ce priveşte conţinutul dreptului la o cale de atac efectivă şi la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Cartă, Curtea de la Luxemburg a reţinut prin Hotărârea din 26 februarie 2013, pronunţată în Cauza C-311/11 - Stefano Melloni împotriva Ministerio Fiscal, paragraful 50, că acesta corespunde conţinutului pe care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului îl recunoaşte drepturilor garantate de art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea hotărârile Curţii Europene a Dreptului Omului din 14 iunie 2001, 1 martie 2006 şi 24 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Medenica împotriva Elveţiei, paragrafele 56-59, Sejdovic împotriva Italiei, paragrafele 84, 86 şi 98, şi Haralampiev împotriva Bulgariei, paragrafele 32 şi 33).
30. De altfel, Curtea a reţinut că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 872 şi 874 din 25 iunie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, şi Decizia nr. 4 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2011). În consecinţă, având în vedere că, potrivit art. 21 alin. (3) din Constituţie, standardul naţional de protecţie în materia strămutării este superior celui oferit de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea, cu referire la art. 47 din Cartă, reţine că nu există motive pentru a reconsidera concluziile sale referitoare la constituţionalitatea sintagmei "în ultimă instanţă" din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.
31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,
Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Artmark Holding - S.R.L., cu sediul în Bucureşti, în Dosarul nr. 42.037/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă şi în Dosarul nr. 6.886/302/2020 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti - Secţia a II-a civilă şi constată că sintagma "în ultimă instanţă" din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă este constituţională în raport cu criticile formulate.
Documente corelate
Dacă doriți să acces la toate documente corelate, autentifică-te în Sintact. Nu ai un cont Sintact? Cere un cont demo »