Nou § 32. - Decizia 425/2025 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei ''în ultimă instanţă'' din cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă
M.Of. 72
În vigoare Versiune de la: 30 Ianuarie 2026
26. Aşadar, obiectul sesizării instanţei supreme cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile îl constituie chestiunile de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzelor, iar titular al cererii de sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri prealabile poate fi numai un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă. Părţile din proces pot solicita instanţei de judecată să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, însă instanţa are dreptul suveran de a aprecia asupra sesizării, nefiind obligată să motiveze respingerea ei. Curtea a reţinut că este aplicabilă în acest caz teoria actului clar sau a actului clarificat, teorie dezvoltată în dreptul francez, care a fost adoptată şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Potrivit acestei teorii, instanţa poate să nu formuleze o sesizare pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în cazul în care soluţia chestiunii de drept poate fi desprinsă din jurisprudenţa anterioară sau atunci când aceasta este clară. Teoria actului clar (clarificat) poate sta atât la baza deciziei instanţei de a nu sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, cât şi la baza deciziilor celorlalte instanţe de a nu suspenda judecarea cauzei, dacă s-a formulat deja o sesizare pentru pronunţarea unei astfel de hotărâri.