Secţiunea iii - Dispoziţiuni comune - Codul Penal din 1936 CODUL PENAL
M.Of. 65
Ieşit din vigoare Versiune de la: 15 Iunie 1954
SECŢIUNEA III:Dispoziţiuni comune
Art. 514
În caz de calomnie sau injurie se poate face proba verităţii, imputării sau afirmaţiei în următoarele cazuri:
1.dacă imputarea sau afirmaţia s-a făcut pentru proteguirea sau conservarea unui interes public, sau unui interes particular important şi temeinic.
Prin interes public, se înţelege:
a)asigurarea unei cât mai bune recrutări a elementelor chemate a îndeplini funcţiuni sau servicii publice.
b)respectarea legilor, regulamentelor şi ordonanţelor;
c)prevenirea abuzurilor în administraţiile publice;
d)apărarea intereselor unei clase sociale, ale unei confesiuni recunoscute de stat sau ale unei profesiuni;
2.dacă imputarea sau afirmaţia face obiectul unei acţiuni penale sau disciplinare în curs;
3.dacă imputarea sau afirmaţia sunt constatate ca adevărate printr-o hotărâre judecătorească;
4.dacă cel calomniat sau injuriat cere expres să se facă proba verităţii;
5.dacă imputarea sau afirmaţia se referă la vieaţa publică a unui funcţionar sau particular.
Art. 515
Proba verităţii este interzisă în orice caz şi chiar în cazurile prevăzute în art. 514:
1.dacă partea ofensată este vreuna dintre persoanele arătate în art. 205;
2.dacă imputarea sau afirmaţia priveşte un fapt asupra căruia o instanţă judecătorească sau disciplinară a pronunţat achitarea sau reabilitarea.
Art. 516
Proba verităţii este admisă numai cu condiţia ca imputarea sau afirmaţia, cât şi forma în care s-au făcut, să fi fost necesare în scop de a protegui sau a conserva un interes public, în următoarele cazuri:
1.dacă impunerea sau afirmaţia priveşte vieaţa intimă a unei persoane sau familii, sau onoarea unei femei, întru cât nu ar fi vorba de o infracţiune urmărită din oficiu;
2.dacă imputarea sau afirmaţia se referă la o infracţiune ce se poate urmări numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate, care nu a făcut o asemenea plângere şi inculpatul ştia aceasta în timpul comiterii infracţiunii.
Art. 517
Acela care a făcut proba verităţii imputării sau afirmaţiei sale nu este culpabil de calomnie sau injurie.
Art. 518
Acţiunea penală pentru calomnie, defăimare şi injurie se poate pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate.
Dacă persoana faţă de care s-a săvârşit vreo infracţiune contra onoarei, a încetat din vieaţă înainte de a pune în mişcare acţiunea penală, dreptul de a o pune în mişcare, întrucât nu a expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 161, trece asupra soţului, descendenţilor, ascendenţilor, fraţilor, surorilor şi în lipsa acestora asupra nepoţilor direcţi, care pot face plângere în termenul de 6 luni dela moarte, fără a avea însă dreptul la despăgubiri băneşti.
Pentru defăimarea memoriei defunctului, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanelor arătate în alineatul precedent, de asemenea fără drept la despăgubiri băneşti.
În caz de calomnie, defăimare sau injurie reciprocă, când acestea intră în prevederile aceluiaşi text al legii, infractorul este în drept a face şi el plângere în contra reclamantului, până la închiderea desbaterilor, înaintea primei instanţe, chiar dacă ar fi expirat termenul de 3 luni prevăzut de art. 161.
Împăcarea părţilor stinge încriminarea.
Art. 519
Nu se consideră calomnie, defăimare sau injurie, imputarea sau afirmaţia ce se face oral sau în scris de către părţi sau reprezentanţii lor cu ocazia desbaterilor care au loc înaintea unei autorităţi ori înaintea unei instanţe judecătoreşti sau disciplinare, dacă acea imputarea sau afirmaţie era în legătură cu obiectul desbaterilor şi necesară cauzei.
Art. 520
Nu se consideră injurie, dojana pe care o persoană o face alteia în exerciţiul dreptului de corecţie şi disciplină.
Art. 521
Dacă injuria se produce în urma atitudinei sau conduitei provocătoare a celui injuriat, instanţa poate pronunţa achitarea.
Art. 522
În caz de calomnie, defăimare sau injurie reciprocă, replicată îndată, instanţa poate achita pe ambii inculpaţi sau numai pe unul din ei.