Capitolul 5 - DEROGĂRI ŞI EXCEPŢII - Directiva 2003/88/CE/04-nov-2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru

Acte UE

Editia Speciala a Jurnalului Oficial 0

În vigoare
Versiune de la: 1 Ianuarie 2007
CAPITOLUL 5:DEROGĂRI ŞI EXCEPŢII
Art. 17: Derogări
(1)Ţinând cont de principiile generale de protecţie a securităţii şi sănătăţii lucrătorilor, statele membre pot deroga de la articolele 3-6, 8 şi 16 atunci când, pe baza caracteristicilor specifice ale activităţii exercitate, durata timpului de lucru nu este măsurată şi predeterminată sau poate fi determinată de lucrătorii înşişi, în special în cazul:
a)directorilor executivi sau al altor persoane cu puteri decizionale autonome;
b)lucrătorilor din cadrul asociaţiilor familiale sau
c)lucrătorilor care oficiază ceremonii religioase în biserici şi în comunităţile religioase.
(2)Derogările prevăzute la alineatele (3) - (5) pot fi adoptate prin acte cu putere de lege şi acte administrative sau prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, cu condiţia ca lucrătorii în cauză să beneficieze de perioade de repaus echivalente compensatorii sau dacă, în cazuri excepţionale în care nu este posibil, din motive obiective, să se acorde asemenea perioade de repaus echivalente compensatorii, lucrătorii beneficiază de protecţie adecvată.
(3)În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3-5, 8 şi 16:
a)în cazul activităţilor în care locul de muncă al lucrătorului şi domiciliul acestuia sunt la distanţă unul de celălalt, cum ar fi activităţile offshore, sau dacă locurile în care lucrătorul îşi desfăşoară activitatea sunt la distanţă unul faţă de celălalt;
b)în cazul activităţilor de securitate şi supraveghere care necesită prezenţa permanentă în scopul de a proteja bunuri şi persoane, în special gardieni, paznici sau firme de pază şi securitate;
c)în cazul activităţilor care implică nevoia de continuitate a serviciilor sau producţiei, în special:
(i)servicii privind primirea, tratamentul şi îngrijirea oferite de spitale sau instituţii similare, inclusiv activităţile medicilor stagiari, instituţiilor rezidenţiale şi ale închisorilor;
(ii)lucrătorii la docuri sau aeroporturi;
(iii)servicii de presă, radio, televiziune, producţie cinematografică, servicii de poştă şi telecomunicaţii, ambulanţă, servicii de pompieri şi protecţie civilă;
(iv)producţia, transportul şi distribuţia de gaze, apă şi electricitate, colectarea reziduurilor menajere şi instalaţiile de incinerare;
(v)sectoare în care procesul de muncă nu poate fi întrerupt din motive tehnice;
(vi)activităţi de cercetare şi dezvoltare; (vii) agricultură;
(viii)lucrători din domeniul transportului de călători pe linii urbane regulate;
d)dacă există o intensificare previzibilă a activităţii, în special în:
(i)agricultură;
(ii)turism;
(iii)servicii poştale;
e)în cazul persoanelor care lucrează în sectorul transportului feroviar:
(i)ale căror activităţi sunt intermitente;
(ii)care petrec timpul de lucru în trenuri sau
(iii)ale căror activităţi sunt legate de orarele de transport şi de asigurarea continuităţii şi regularităţii traficului;
f)în situaţiile descrise la articolul 5 alineatul (4) din Directiva 89/391/CEE;
g)în cazurile de accident sau risc de accident iminent.
(4)În conformitate cu alineatul (2) din prezentul articol, se poate deroga de la articolele 3 şi 5:
a)în cazul muncii în ture, de fiecare dată când lucrătorul schimbă tura şi nu poate beneficia de perioade de repaus zilnic şi săptămânal între sfârşitul unei ture şi începutul următoarei;
b)în cazul activităţilor care implică perioade de lucru fracţionate de-a lungul zilei, mai ales acelea ale personalului însărcinat cu activităţile de curăţenie.
(5)În conformitate cu alineatul (2) al prezentului articol, se poate deroga de la articolul 6 şi articolul 16 litera (b) în cazul medicilor stagiari, în condiţiile stabilite la al doilea la al şaptelea paragraf din prezentul alineat.
În ceea ce priveşte articolul 6, derogările prevăzute în primul paragraf sunt permise pentru o perioadă de tranziţie de cinci ani începând cu 1 august 2004.
Statele membre pot dispune de un termen suplimentar care nu poate depăşi doi ani, dacă este necesar, pentru a ţine cont de dificultăţile de a respecta dispoziţiile privind timpul de lucru în ceea ce priveşte responsabilităţile lor în materie de organizare şi prestare a serviciilor de sănătate şi îngrijire medicală. Cu cel puţin şase luni înainte de sfârşitul perioadei de tranziţie, statul membru în cauză informează motivat Comisia, astfel încât aceasta să poată emite un aviz, după consultări adecvate, în termen de trei luni de la primirea acestor informaţii. Dacă nu se conformează avizului Comisiei, statul membru trebuie să îşi justifice decizia. Notificarea şi justificarea statului membru, precum şi avizul Comisiei se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi se înaintează Parlamentului European.
Statele membre pot dispune de încă un termen suplimentar de un an, dacă este necesar, pentru a ţine cont de dificultăţile speciale legate de responsabilităţile menţionate în al treilea paragraf. Ele respectă procedura definită în paragraful respectiv.
Statele membre iau măsurile necesare pentru ca numărul de ore de lucru săptămânale să nu depăşească în nici un caz media de 58 în timpul primilor trei ani ai perioadei de tranziţie, media de 56 pentru următorii doi ani şi media de 52 pentru orice perioadă suplimentară.
Angajatorul consultă reprezentanţii lucrătorilor în timp util pentru a ajunge, dacă este posibil, la un acord cu privire la regimurile aplicabile în cursul perioadei de tranziţie. În limitele prevăzute în paragraful al cincilea, un astfel de acord poate reglementa:
a)numărul mediu de ore de lucru săptămânale în timpul perioadei de tranziţie;
b)măsurile care trebuie adoptate pentru a se reduce orele de lucru săptămânale la o medie de 48 până la sfârşitul perioadei de tranziţie.
În ceea ce priveşte articolul 16 litera (b), derogările prevăzute în primul paragraf sunt permise în măsura în care perioada de referinţă nu depăşeşte 12 luni în timpul primei părţi a perioadei de tranziţie prevăzute în al cincilea paragraf şi şase luni ulterior.
Art. 18: Derogări prin convenţii colective
Se poate deroga de la articolele 3 - 5, 8 şi 16 prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la nivel naţional sau regional sau, în conformitate cu regulile prevăzute în acestea, prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la un nivel inferior.
Statele membre în care nu există un sistem juridic care să asigure încheierea unor convenţii colective sau acorduri între partenerii sociali la nivel naţional sau regional, în aspectele reglementate de prezenta directivă, sau statele membre în care există un cadru legislativ specific în acest scop şi, în limitele acestuia, pot permite, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale, derogări de la articolele 3 - 5, 8 şi 16 prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali la nivelul colectiv adecvat.
Derogările prevăzute în primul şi al doilea paragraf sunt permise numai cu condiţia ca lucrătorii să beneficieze de perioade de repaus compensatorii echivalente sau, în cazuri excepţionale în care din motive obiective nu se pot acorda asemenea perioade, să beneficieze de protecţia adecvată.
Statele membre pot reglementa:
a)aplicarea prezentului articol de către partenerii sociali;
b)extinderea dispoziţiilor din convenţiile colective sau acordurile încheiate în conformitate cu prezentul articol la alţi lucrători, în conformitate cu legislaţiile şi practicile naţionale.
Art. 19: Limitări ale derogărilor la perioadele de referinţă
Posibilitatea de a deroga de la dispoziţiile articolului 16 litera (b), prevăzută la articolul 17 alineatul (3) şi la articolul 18, nu poate conduce la stabilirea unei perioade de referinţă mai mari de şase luni.
Cu toate acestea, statele membre au posibilitatea, sub rezerva respectării principiilor generale de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor, de a permite ca, din motive obiective sau tehnice sau privind organizarea muncii, acordurile colective sau acordurile încheiate între partenerii sociali să stabilească perioade de referinţă care în nici un caz să nu depăşească 12 luni.
Înainte de 23 noiembrie 2003, Consiliul, pe baza unei propuneri a Comisiei, însoţită de un raport de evaluare, reexaminează dispoziţiile prezentului articol şi decide asupra măsurilor care trebuie luate în continuare.
Art. 20: Lucrătorii mobili şi munca offshore
(1)Articolele 3 - 5 şi 8 nu se aplică lucrătorilor mobili.
Cu toate acestea, statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că lucrătorii mobili au dreptul la un repaus suficient, cu excepţia împrejurărilor prevăzute la articolul 17 alineatul (3) literele (f) şi (g).
(2)Sub rezerva respectării principiilor generale de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor şi sub rezerva consultării partenerilor sociali în cauză şi a eforturilor de încurajare a tuturor formelor relevante de dialog social, inclusiv concertare, dacă părţile doresc acest lucru, statele membre pot, din motive obiective sau tehnice sau privind organizarea muncii, să extindă perioada de referinţă prevăzută la articolul 16 litera (b) la 12 luni pentru lucrătorii care realizează în principal o activitate offshore.
(3)Până la 1 august 2005, Comisia revizuieşte, după consultarea statelor membre şi a angajatorilor şi lucrătorilor la nivel european, funcţionarea dispoziţiilor aplicabile lucrătorilor offshore, în ceea ce priveşte sănătatea şi securitatea, cu scopul de a prezenta, dacă este cazul, modificările corespunzătoare.
Art. 21: Lucrătorii de pe navele de pescuit maritime
(1)Articolele 3 - 6 şi articolul 8 nu se aplică lucrătorilor de la bordul navelor de pescuit maritime aflate sub pavilionul unui stat membru.
Cu toate acestea, statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că orice lucrător de la bordul navelor de pescuit maritime aflate sub pavilionul unui stat membru are dreptul la un repaus suficient şi pentru a limita numărul de ore de muncă la o medie de 48 pe săptămână, calculată pe baza unei perioade de referinţă de cel mult 12 luni.
(2)În limitele stabilite la alineatul (1) al doilea paragraf şi la alineatele (3) şi (4), statele membre iau măsurile necesare pentru a garanta că, având în vedere necesitatea de a proteja securitatea şi sănătatea acestor lucrători:
a)orele de muncă să se limiteze la un număr maxim care nu trebuie depăşit într-o perioadă dată sau
b)să se asigure un număr minim de ore de repaus într-o perioadă dată.
Numărul maxim de ore de muncă sau numărul minim de ore de repaus se stabilesc prin acte cu putere de lege şi acte administrative, prin convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali.
(3)Limitele orelor de muncă sau de repaus se stabilesc după cum urmează:
a)numărul maxim de ore de muncă care nu depăşeşte:
(i)14 ore în orice perioadă de 24 de ore şi
(ii)72 de ore în orice perioadă de şapte zile sau
b)numărul minim de ore de repaus care este de cel puţin:
(i)10 ore în orice perioadă de 24 de ore şi
(ii)77 de ore în orice perioadă de şapte zile.
(4)Orele de repaus pot fi împărţite în maximum două perioade, una dintre acestea având cel puţin şase ore, iar intervalul dintre perioadele de repaus consecutive nu trebuie să depăşească 14 ore.
(5)În conformitate cu principiile generale de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor şi din motive obiective sau tehnice sau din motive legate de organizarea muncii, statele membre pot permite derogări, inclusiv în ceea ce priveşte stabilirea perioadelor de referinţă, de la limitele stabilite la alineatul (1) al doilea paragraf şi la alineatele (3) şi (4). Aceste derogări trebuie, în măsura în care este posibil, să fie în conformitate cu normele stabilite, dar pot lua în considerare perioade de concediu mai frecvente sau mai lungi sau acordarea de concedii compensatorii lucrătorilor. Aceste derogări pot fi stabilite prin:
a)acte cu putere de lege şi acte administrative, cu condiţia să fie consultaţi, dacă este posibil, reprezentanţii patronatului şi ai lucrătorilor şi să fie depuse eforturi de încurajare a tuturor formelor pertinente de dialog social sau
b)convenţii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali.
(6)Căpitanul unei nave de pescuit maritim are dreptul să solicite lucrătorilor de la bord să presteze orele de muncă necesare pentru securitatea imediată a vasului, a persoanelor de la bord sau a încărcăturii sau în scopul de a acorda ajutor altor nave sau altor persoane aflate în pericol pe mare.
(7)Statele membre pot prevedea ca lucrătorii de pe navele de pescuit maritime care, în temeiul legislaţiei sau practicii naţionale, nu pot fi exploatate într-o anumită perioadă a anului calendaristic care depăşeşte o lună, să îşi ia concediul anual, în conformitate cu articolul 7, în acea perioadă.
Art. 22: Dispoziţii diverse
(1)Un stat membru are opţiunea de a nu aplica articolul 6, respectând totodată principiile generale de protecţie a sănătăţii şi securităţii lucrătorilor şi cu condiţia să ia măsurile necesare pentru a asigura că:
a)nici un angajator nu cere unui lucrător să muncească mai mult de 48 de ore într-o perioadă de şapte zile, calculată ca medie pentru perioada de referinţă prevăzută la articolul 16 litera (b), dacă nu a obţinut acordul prealabil al lucrătorului de a efectua o asemenea muncă;
b)nici un lucrător nu suferă nici un prejudiciu din partea angajatorului dacă refuză să îşi dea acordul de a efectua o asemenea muncă;
c)angajatorul ţine evidenţe actualizate ale tuturor lucrătorilor care efectuează o asemenea muncă;
d)evidenţele sunt puse la dispoziţia autorităţilor competente care pot, din motive legate de securitatea şi sănătatea lucrătorilor, să interzică sau să limiteze posibilitatea de depăşire a duratei maxime de muncă săptămânale;
e)angajatorul furnizează autorităţilor competente, la cererea acestora, informaţii cu privire la cazurile în care lucrătorii şi-au dat acordul de a munci mai mult de 48 de ore într-o perioadă de şapte zile calculată ca medie pentru perioada de referinţă prevăzută la articolul 16 litera (b).
Înainte de 23 noiembrie 2003, Consiliul, pe baza unei propuneri a Comisiei, însoţită de un raport de evaluare, reexaminează dispoziţiile prezentului alineat şi decide cu privire la măsurile care trebuie luate în continuare.
(2)Statele membre au posibilitatea, în ceea ce priveşte aplicarea articolului 7, de a folosi o perioadă de tranziţie de cel mult trei ani începând cu 23 noiembrie 1996, cu condiţia ca în cursul perioadei de tranziţie:
a)orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de trei săptămâni, în conformitate cu condiţiile de obţinere şi acordare a concediului prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale şi
b)perioada de trei săptămâni de concediu anual plătit să nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.
(3)Dacă statele membre recurg la opţiunile prevăzute de prezentul articol, ele informează de îndată Comisia în acest sens.