Capitolul iii - CERINŢE MINIME PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ - Directiva 1152/20-iun-2019 privind transparenţa şi previzibilitatea condiţiilor de muncă în Uniunea Europeană
Acte UE
Jurnalul Oficial 186L
În vigoare Versiune de la: 11 Iulie 2019
CAPITOLUL III:CERINŢE MINIME PRIVIND CONDIŢIILE DE MUNCĂ
Art. 8: Durata maximă a oricărei perioade de probă
(1)Statele membre se asigură că, în cazul în care un raport de muncă este supus unei perioade de probă, astfel cum este definită în dreptul intern sau în practicile naţionale, perioada respectivă nu depăşeşte şase luni.
(2)În cazul raporturilor de muncă pe durată determinată, statele membre se asigură că durata perioadei de probă este proporţională cu durata preconizată a contractului şi cu felul muncii. În cazul reînnoirii unui contract pentru aceeaşi funcţie şi aceleaşi sarcini, raportul de muncă nu este supus unei noi perioade de probă.
(3)Statele membre pot să prevadă, în mod excepţional, perioade de probă mai lungi atunci când felul muncii justifică aceasta sau atunci când este în interesul lucrătorului. În cazul în care lucrătorul a fost absent de la muncă în cursul perioadei de probă, statele membre pot să prevadă ca perioada de probă să poată fi extinsă în mod corespunzător cu durata absenţei.
Art. 9: Exercitarea în paralel a unei alte activităţi profesionale
(1)Statele membre se asigură că un angajator nu interzice unui lucrător să lucreze pentru alţi angajatori în afara programului de lucru stabilit cu angajatorul respectiv şi că nu aplică lucrătorului un tratament nefavorabil pentru acest lucru.
(2)Statele membre pot stabili condiţii pentru utilizarea restricţiilor de incompatibilitate de către angajatori, pe baza unor motive obiective, precum sănătatea şi siguranţa, protecţia secretului de afaceri, integritatea serviciului public sau evitarea conflictelor de interese.
Art. 10: Minima previzibilitate a muncii
(1)Statele membre se asigură că, în cazul în care modelul de organizare a muncii unui lucrător este în totalitate sau în cea mai mare parte imprevizibil, angajatorul solicită lucrătorului să presteze munca doar dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii:
a)munca este prestată în cadrul unor ore şi zile de referinţă prestabilite, astfel cum sunt menţionate la articolul 4 alineatul (2) litera (m) punctul (ii); şi
b)lucrătorul este informat de angajatorul său în privinţa unei sarcini de serviciu cu respectarea unei perioade rezonabile de înştiinţare prealabilă, stabilită în conformitate cu dreptul intern, contractele colective de muncă sau practicile naţionale menţionate la articolul 4 alineatul (2) litera (m) punctul (iii).
(2)Un lucrător are dreptul de a refuza o sarcină de serviciu fără să suporte consecinţe negative în cazul în care una sau niciuna din cerinţele prevăzute la alineatul (1) nu este îndeplinită.
(3)În cazul în care statele membre permit unui angajator să anuleze o sarcină de serviciu fără compensaţii, acestea iau măsurile necesare, în conformitate cu dreptul intern, contractele colective de muncă sau practicile naţionale, pentru a se asigura că lucrătorul are dreptul la compensaţii în cazul în care angajatorul anulează sarcina de serviciu convenită anterior cu lucrătorul, după împlinirea unui termen limită rezonabil determinat.
(4)Statele membre pot să stabilească modalităţile de aplicare a prezentului articol, în conformitate cu dreptul intern, cu contractele colective de muncă sau cu practicile naţionale.
Art. 11: Măsuri complementare privind contractele la cerere
În cazul în care statele membre permit utilizarea unor contracte la cerere sau a unor contracte de muncă similare, acestea adoptă una sau mai multe dintre următoarele măsuri pentru a preveni practicile abuzive:
(a)restricţii privind utilizarea şi durata contractelor la cerere sau a contractelor de muncă similare;
(b)o prezumţie relativă de existenţă a unui contract de muncă cu un număr minim de ore plătite, pe baza mediei orelor lucrate într-o perioadă dată;
(c)alte măsuri echivalente care asigură prevenirea eficientă a practicilor abuzive.
Statele membre informează Comisia cu privire la aceste măsuri.
Art. 12: Trecerea la altă formă de muncă
(1)Statele membre se asigură că un lucrător cu o vechime de cel puţin şase luni la acelaşi angajator, care şi-a încheiat perioada de probă, dacă a existat, poate solicita o formă de muncă cu condiţii de muncă mai previzibile şi mai sigure, dacă aceasta este disponibilă şi că primeşte un răspuns motivat în scris. Statele membre pot limita frecvenţa cererilor care declanşează obligaţia în temeiul prezentului articol.
(2)Statele membre se asigură că angajatorul furnizează răspunsul motivat în scris menţionat la alineatul (1) în termen de o lună de la primirea cererii. În ceea ce priveşte persoanele fizice care acţionează în calitate de angajatori, precum şi microîntreprinderile şi întreprinderile mici şi mijlocii, statele membre pot să prevadă prelungirea acestui termen cu maximum trei luni şi pot să permită comunicarea pe cale orală a răspunsului la o cerere ulterioară similară depusă de acelaşi lucrător, dacă justificarea răspunsului referitor la situaţia lucrătorului rămâne neschimbată.
Art. 13: Formare obligatorie
Statele membre se asigură că, în cazul în care dreptul Uniunii sau dreptul intern sau contractele colective de muncă obligă un angajator să ofere formare unui lucrător pentru ca acesta să presteze munca pentru care este angajat, formarea respectivă este oferită gratuit lucrătorului, este considerată timp de muncă şi se desfăşoară, atunci când este posibil, în cursul programului de lucru.
Art. 14: Contractele colective de muncă
Statele membre pot permite partenerilor sociali să menţină, să negocieze, să încheie şi să pună în aplicare contracte colective de muncă, în conformitate cu dreptul intern sau cu practicile naţionale, care stabilesc măsuri referitoare la condiţiile de muncă ale lucrătorilor ce diferă faţă de cele menţionate la articolele 8-13, respectând în acelaşi timp protecţia generală a lucrătorilor.