Capitolul 3 - CALCULUL ŞI PROIECTAREA ÎNVELITORILOR SUBŢIRI - Normativ NP119-06/2006 privind proiectarea şi execuţia învelitorilor subţiri de beton armat şi precomprimat, monolite şi prefabricate

M.Of. 937

În vigoare
Versiune de la: 20 Decembrie 2006
CAPITOLUL 3:CALCULUL ŞI PROIECTAREA ÎNVELITORILOR SUBŢIRI
SECŢIUNEA 3.1:Analiza generală a stării de eforturi în teoria de membrană şi teoria de încovoiere
3.1.Determinarea eforturilor şi deplasărilor învelitorilor subţiri se acceptă a se efectua prin calcule statice şi dinamice liniare atât în condiţiile Stărilor Limită ale Exploatării Normale cât şi ale Stărilor Limită Ultime, bazate pe următoarele ipoteze simplificatoare:
- toate sarcinile se consideră a acţiona pe suprafaţa mediană a învelitorii;
- betonul armat este considerat un material continuu, omogen şi izotropic;
- punctele situate pe normala la suprafaţa mediană nedeformată rămân pe aceeaşi normală la suprafaţa mediană deformată;
- eforturile perpendiculare pe suprafaţa mediană sunt neglijabile;
- grosimea învelitorii rămâne constantă după deformare;
- deplasările şi deformaţiile sunt mici.
3.2.Ecuaţiile generale de echilibru (figura 3.1) în teoria de membrană se obţin prin neglijarea influenţei momentelor interioare şi a forfecării transversale, problema fiind static determinată. Raportând sarcina exterioară p la sistemul local de coordonate carteziene (x, y, z), componentele acesteia sunt (px, py, pz), iar ecuaţiile de echilibru sunt:
unde (u, v) este sistemul de coordonate parametrice al suprafeţei mediane.

Fig. 3.1 Starea generală de eforturi a elementului infinitezimal de învelitoare subţire

3.3.Forma generală a ecuaţiilor de echilibru în teoria de membrană şi încovoiere este:
şi deoarece problema este static nedeterminată (8 necunoscute şi doar 5 ecuaţii independente) soluţionarea se poate face doar prin introducerea ecuaţiilor de compatibilitate a deformaţiilor.
SECŢIUNEA 3.2:Instabilitatea învelitorilor subţiri
3.4.Învelitorile subţiri de beton armat, lucrând de regulă la compresiune. în mod evident, suni supuse la fenomene de pierderea formei (voalare, efect Brazier) şi chiar de rupere prin producerea unui flambaj local sau general. În complexitatea cauzelor care determină aceste fenomene, intră cu prioritate următorii factori:
- forma geometrică a suprafeţei mediane a învelitorii; suprafeţele desfăşurabile de tip parabolic (cilindrice şi conice) sunt mai puternic afectate de apariţia unor deplasări mari de factură normală sau fortuită, decât suprafeţele nedesfăşurabile eliptice şi hiperbolice;
- raportul dintre rigidităţile învelitorii propriu-zise şi aceea a elementelor de margine care o susţin;
- abaterile de omogenitate ale caracteristicilor mecanice ale betonului armat faţă de cele prescrise în proiect;
- apariţia unor fenomene secundare de contracţie, curgere lentă, sau chiar accidentale, neprevăzute în proiect la scara producerii lor în realitate.
3.5.Studiile teoretice efectuate până în prezent asupra fenomenelor de instabilitate provocate de cauzele enumerate mai sus sunt fie prea generale, fie prea particularizate la cazuri specifice. De aceea, în alte situaţii decât cele specifice, în proiectare asigurarea împotriva producerii unor fenomene de mari deformări (voalare, efect Brazier) sau de rupere prin flambaj trebuie realizată prin încercări pe modele, reflectând problematica particulară aferentă:
- voalarea: este un fenomen de vălurire sensibilă a formei învelitorii apărută ca urmare a adaptării acesteia la solicitări puternice, fără a conduce la rupere;
- efectul Brazier: este caracterizat de deplasarea laterală a marginilor rectilinii ale învelitorilor cilindrice în cazul marginilor supuse la compresiune;
- flambajul învelitorilor: este caracterizat de cedarea betonului pe zone largi, cauzată de producerea unor excentricităţi mari datorate unor deplasări mari; flambajul poate avea şi un caracter local sub impactul izolat al unor forţe exterioare mart.
3.6.Situaţia de instabilitate presupune adăugarea în fiecare punct de pe suprafaţa mediană, a unui vector de deplasare u. Ca urmare, energia de deformaţie suferă creşterea incrementală dWdi, incrementele asociate ale eforturilor de membrană fiind dNx, dNy şi dNxy, la care se adaugă apariţia unor momente de ordinul II dMx, dMy şi dMxy. Creşterile asociate ale deformaţiilor sunt dx, dy şi dxy, iar rotirile incrementale datorate apariţiei momentelor încovoietoare şi de torsiune sunt d?x, d?y şi d?xy. Notând dWde creşterea incrementală a energiei exterioare indusă de vectorul deplasărilor u, principiul lucrului mecanic virtual în cadrul teoriei de ordinul I conduce la următoarea ecuaţie,
dWIde +dWIdi = 0 (3.3)
caz în care creşterile energiilor interioară şi exterioară datorate efectelor de ordinul II au o valoare pozitivă, adică:
dWIIde +dWIIdi > 0 (3.4)
3.7.Atunci când inegalitatea (3.4) devine egală cu zero, apare starea de instabilitate a învelitorii, iar criteriul de instabilitate devine:
unde E este modulul de elasticitate al materialului, iar h grosimea învelitorii.
SECŢIUNEA 3.3:Calculul învelitorilor subţiri prin Metoda Elementului Finit
3.8.Calculul liniar-elastic prin Metoda Elementului Finit presupune parcurgerea următoarele etape:
- idealizarea suprafeţei continue prin asamblarea unor elemente discrete;
- evaluarea proprietăţilor de rigiditate ale fiecărui element (calculul la nivelul elementului);
- evaluarea proprietăţilor de rigiditate ale întregii structuri în termenii unui sistem global de coordonate (calculul structurii);
- rezolvarea sistemului de ecuaţii liniare, ce raportează forjele nodale la deplasările nodale necunoscute, cu luarea în considerare a condiţiilor de contur şi de continuitate între elemente;
- calculul eforturilor interioare cu ajutorul deplasărilor nodale calculate anterior.
3.9.Divizarea suprafeţei unei învelitori în elemente finite conduce în general la obţinerea unor elemente curbe. Se admite totuşi aproximarea geometriei unei învelitori prin asamblarea unor elemente finite plane.
3.10.La asamblarea unui model în element finit de învelitoare, aplicarea principiului discretizării naturale este obligatoriu (figura 3.2).

Fig. 3.2 Subdivizarea (discretizarea) naturală

3.11.Considerând deplasările relative ale unui element de învelitoare mici, eforturile de membrană şi eforturile de încovoiere sunt independente (figura 3.3) în interiorul elementului. în consecinţă, se admite ca matricea de rigiditate a elementului de învelitoare să fie obţinută prin suprapunerea a două matrici de rigiditate independente: matricea de rigiditate a elementului finit de şaibă (pentru starea de tensiune plană corespunzătoare acţiunii de membrană) şi matricea de rigiditate a elementului finit de placă (acţiunea de încovoiere).

Fig. 3.3 Suprapunerea acţiunilor de membrană şi încovoiere

3.12.În termenii gradelor de libertate ale punctelor nodale, calitatea minimă necesară pentru un element finii de învelitoare corespunde unui punct nodal cu 5 grade de libertate: 3 translaţii şi 2 rotiri (figura 3.4).

Fig. 3.4 Calitatea minimă a unui element finit de învelitoare

3.13.Calculul neliniar fizic şi/sau geometric se rezolvă prin abordări incrementale având ca bază elementul finit multistrat şi/sau rezolvarea ecuaţiilor de echilibru pe starea deformată.

Fig. 3.5 Element finit plan multistrat

3.14.Acurateţea rezultatelor obţinute prin Metoda Elementului Finit se raportează rafinamentului reţelei (densitatea modelului) şi elementelor finite (gradul funcţiilor de formă sau interpolare), factorului de aspect al elementelor finite şi abaterilor obiective (datorate idealizării, discretizării, rotunjirilor şi erorilor numerice), iar răspunderea privind calitatea rezultatelor obţinute şi interpretarea acestora, ca bază de proiectare aparţine proiectantului.
SECŢIUNEA 3.4:Stări de eforturi iniţiale
3.15.Pentru învelitorile cu deschideri de până la 25-30 m, precomprimarea este potrivită pentru elementele de contur în vederea evitării deplasărilor excesive pe contur, crescând astfel rigiditatea de ansamblu a structurii. Figura 3.6 prezintă modalităţile frecvente de post-tensionare a conturului la cele 3 tipuri intrinseci de învelitori:
- la învelitorile eliptice, cupole şi/sau învelitori velaroidale, componentele orizontale ale eforturilor normale transmise de învelitoare sunt compensate prin post-comprimarea conturului;
- pentru învelitorile hiperbolice delimitate de generatoare, starea de eforturi iniţiale se induce elementelor perimetrale care sunt tensionate de eforturile de forfecare induse de învelitoare;
- în cazul învelitorilor parabolice, cablurile pretensionate înlocuiesc favorabil armătura pasivă a grinzilor pereţi, care la cilindrii cu profil deschis se formează de-a lungul generatoarelor de margine;
- în cazul castelelor de apă şi a rezervoarelor cu înălţimi de 4-5 m precomprimarea perimetrală cu tendoane post-tensionate a inelelor de la extremităţi s-a dovedit a fi o soluţie larg utilizată.

Fig. 3.6 Precomprimarea învelitorilor relativ mici

3.16.Învelitorile cu deschideri între 30-60 m, sunt convenabil a fi executate din beton doar dacă greutatea tor nu depăşeşte 4 kN/m2. Acest motiv impune adoptarea nervurilor şi/sau a secţiunilor transversale cutie. Eventual, asamblarea învelitorii poate fi concepută din elemente prefabricate, asigurând tehnologii economice de construcţie. La aceste soluţii este necesară precomprimarea masei învelitorii şi deci, a întregului ansamblu de unităţi prefabricate, fiind evitate zonele de beton solicitat la întindere şi îmbunătăţind stabilitatea locală şi respectiv generală a învelitorii. Ultimele două trăsături sunt valabile şi pentru învelitorile turnate "in silu" pe cofraje speciale. Aşa cum figura 3.7 pune în evidenţă, avem:
- pentru suprafeţele eliptice, cablurile pretensionate înlocuiesc armătura pasivă şi au trasee radiale;
- în cazul învelitorilor hiperbolice, amplasarea cablurilor este indicat a se face în lungul curbelor generatoare, generând forţe dispuse pe contururi inelare şi orientate normat pe suprafaţa mediană a învelitorii;
- la formele parabolice, în principal există două modalităţi de a aplica eficient precomprimarea: în cazul profilelor închise, cu tendoane care urmăresc traseul liniilor directoare (cazul structurilor de recipiente şi containere), iar în cazul formelor cilindrice deschise, cu tendoane dispuse pe direcţia generatoarelor, aplicând şi conceptul de grindă.

Fig. 3.7 Precomprimarea învelitorilor cu dimensiuni medii

3.17.La învelitorile cu deschideri de peste 60 m, consideraţia privitoare la limitarea greutăţii masei învelitorii prin nervurare sau secţiuni cutie rămâne valabilă. În astfel de situaţii, comprimarea conturului şi/sau a masei învelitorii nu mai aduc o contribuţie substanţială la asigurarea rigidităţii de ansamblu. Astfel, plasarea unui sistem de cabluri postîntinse în exteriorul masei învelitorii creşte substanţial rigiditatea structurii, evitând totodată şi pierderea locală a stabilităţii. Ideea este de a dispune cablurile într-o reţea bidimensională, obţinând o membrană tensionată care la rândul ei este conectată la învelitoarea din beton prin elemente întinse sau comprimate axial. Capetele tendoanelor pot fi ancorate în elementele de contur ale învelitorii sau în elemente de rezemare independente de aceasta. Conform figurii 3.8 soluţiile uzuale sunt:

Fig. 3.8 Precomprimarea învelitorilor cu deschideri mari

- la învelitorile eliptice, membrana formată de cabluri poate fi amplasată pe partea convexă a curburii; în acest caz, compresiunea indusă în învelitoare conduce la componente normale, orientate spre extrados, mai mari decât cele create de cablurile tensionate, orientate spre intrados;
- la învelitorile de tip hiperbolic, membrana interioară de cabluri poate fi parţial orientată pe direcţia generatoarelor învelitorii, având curburi opuse acţiunii gravitaţiei;
- la învelitorile cilindrice, ilustrare a suprafeţelor parabolice, membrana de cabluri trebuie poziţionată paralel atât cu liniile generatoare cât şi cu liniile directoare; cablurile de pe direcţia generatoarelor trebuie să aibă raze de curbură opuse acţiunii gravitaţionale, iar cele de pe direcţia generatoarelor aceeaşi curbură cu directoarele învelitorii; în acest caz, componentele normale create de cablurile post-tensionate sunt mai reduse decât cele produse de compresiunea din masa învelitorii.
3.18.În scopul controlului deformaţiilor, învelitorile cu deschideri medii şi mari pot fi suspendate cu ajutorul cablurilor hobanate pretensionate. Acestea se vor ancora la o extremitate în zone rigide ale învelitorii, care să permită preluarea eforturilor locale, iar la cealaltă extremitate vor fi prinse de elemente perimetrale rigide, independente de sistemul învelitorii propriu-zise.

Fig. 3.9 Rigidizarea locală a învelitorii în zona de ancorare a cablurilor hobanate

SECŢIUNEA 3.5:Condiţii de proiectare
3.19.Învelitorile subţiri concepute compatibil cu teoria de membrană, sunt cu precădere solicitate la eforturi axiale acţionând în plane tangente la punctele suprafeţei mediane. Numai în vecinătatea unor discontinuităţi geometrice (margini, goluri) sau ale unor acţiuni mecanice locale apar suplimentar solicitări de încovoiere (care pot fi evaluate prin teoria de încovoiere). Eforturile axiale secţionale acţionează sub forma a două rezultante principale, variabile ca mărime şi direcţie de la punct la punct, pe suprafaţa mediană.
3.20.Alegerea secţiunii învelitorilor subţiri de beton (placa propriu zisă şi elementele de contur) trebuie să respecte trei tipuri de exigenţe:
- satisfacerea condiţiilor mecanice de rezistenţă şi stabilitate;
- asigurarea fiabilităţii betonului şi protecţia armăturii;
- garantarea unei execuţii riguroase, sigure şi economice, care să ia în considerare şi elementele adiacente: izolările hidrofugă şi termo-acustică, precum şi eventualele sarcini locale (grinzi rulante, antene ele);
3.21.Proiectarea învelitorilor subţiri de beton armat şi/sau precomprimat se face prin Metoda Stărilor Limită, verificările la Stările Limită ale Exploatării Normale şi Stările Limită Ultime fiind obligatorii.
3.22.Efectul nefavorabil al imperfecţiunilor geometrice ale suprafeţei mediane şi al deviaţiilor poziţiei acţiunilor se va lua în considerare doar la calculele efectuate în condiţiile Stărilor Limită Ultime, atât sub gruparea fundamentală cât şi specială.
3.23.Calculele inelastice (neliniare atât geometric cât şi fizic) se pot efectua doar prin acele proceduri care s-au dovedit că asigură o bază de proiectare sigură, implicând asumarea răspunderii exclusive a proiectantului.
3.24.Testele experimentale şi/sau simulările lor numerice pot fi utilizate ca bază a proiectării numai pentru cazuri specifice. Testele se pot efectua pe modele de învelitori reduse la scară sau ale unor anumite zone ale lor, considerate relevante pentru estimarea comportării prototipului structural.
3.25.Efectuarea testelor experimentale pe modele este obligatorie la învelitorile cu forme neobişnuite, forme libere şi în general învelitori cu deschideri de peste 40 m.
3.26.Elementele auxiliare ale învelitorilor se recomandă a se proiecta cu respectarea prevederilor STAS 10107/0-90 (după intrarea în vigoare a Eurocode 2 şi a altor norme de proiectare europene care la ora redactării prezentului normativ au un caracter provizoriu, se vor aplica prevederile acestora).
3.27.Echivalarea grosimii învelitorii ortotrope în teoria de membrană şi respectiv de încovoiere se face cu relaţiile:
- grosimea echivalentă în teoria de membrană:
hN = h + An/an (3.6)
- grosimea echivalentă în teoria de încovoiere
 (3.7)
unde An şi In sunt aria şi momentul de inerţie al nervurii elective (fără conlucrare cu placa), iar an este distanţa interax între nervuri.
3.28.În condiţiile Stărilor Limită Ultime, sub gruparea specială de încărcări, se va asigura un răspuns în domeniul elastic atât pentru învelitoarea propriu-zisă cât şi pentru elementele auxiliare acesteia.
SECŢIUNEA 3.6:Dimensionarea şi prevederi constructive
3.29.Dimensionarea secţiunilor de beton trebuie să ţină seama de tipul învelitorii (eliptic, hiperbolic sau parabolic) şi de concepţia de proiectare, care poate aborda două cazuri:
- placă subţire fixată de reazeme puternice, care preiau fără conlucrare toate încărcările ce-i revin;
- placă relativ groasă conlucrând cu elementele de margine mai puţin rigide.
3.30.Grosimile recomandate pentru placa învelitorii în prima situaţie sunt:
- la învelitori eliptice h/Lmin> 1/300;
- la învelitori hiperbolice h/Lmin> 1/250;
- la învelitori parabolice h/Lmin> 1/200.
3.31.În cazul plăcii conlucrând cu elementele de margini, grosimile recomandate pentru placa învelitorii sunt:
- la învelitori eliptice h/Lmin> 1/200;
- la învelitori hiperbolice h/Lmin> 1/150;
- la învelitori parabolice h/Lmin> 1/120.
3.32.La învelitorile nervurate în inegalităţile de mai sus se va considera grosimea echivalentă de învelitoare corespunzătoare teoriei de încovoiere hM.
3.33.Din motive de calitate şi durabilitate, grosimea minimă a învelitorilor monolite de beton armat turnate într-un singur strat este de 6 cm. Aceeaşi grosime trebuie respectată pentru fiecare strat şi în cazul învelitorilor chesonate turnate monolit.
3.34.La învelitorile realizate din elemente prefabricate, grosimea minimă a plăcii în panouri este de 4 cm.
3.35.Stratul de acoperire cu beton a armăturii pasive şi active se va considera ca în cazul plăcilor de beton armat.
3.36.Coeficientul condiţiilor de lucru aplicat rezistenţei de calcul a betonului se va considera cu o valoare de maxim 0.8.
3.37.Rigiditatea elementelor de contur se stabileşte în funcţie de distanţele dintre reazeme (stâlpi, piloni, contrafort existenţi pe contur) în prima situaţie, fără a considera o posibilă conlucrare cu placa, iar în a doua situaţie acceptând conlucrarea cu placa în ce priveşte rigiditatea şi rezistenţa lor.
3.38.Clasele de beton utilizate trebuie să fie de cel puţin C 25/30 (Bc 30), îndeplinind concomitent condiţii de compactitate, impermeabilitate cât şi o bună ductilitate, lim> 2.5 0/00.
3.39.Rezistenţa de curgere a armăturii pasive Fak trebuie să fie de cel mult 400 N/mm2.
3.40.Dacă în condiţiile Stărilor Limită ale Exploatării Normale, sub acţiunea sarcinilor normate mărimea eforturilor unitare principale de întindere depăşeşte rezistenţa de calcul, atunci se vor lua măsuri pentru ca deschiderea maximă a fisurilor să fie de 0.1 mm. Pe direcţia normală acesteia, la dimensionarea efectuată în condiţiile Stărilor Limită Ultime se va lua în considerare o rezistenţă de calcul a betonului comprimat egală cu 0.4Fc (Fc - rezistenţa de calcul la compresiune a clasei de beton prescris). Aceeaşi reducere a rezistenţei de calcul a betonului comprimat se va considera şi dacă numai în condiţiile Stărilor Limită Ultime pe direcţia normală eforturilor de compresiune pot apare eforturi de întindere.
SECŢIUNEA 3.7:Prevederi de armare
3.41.Armătura activă şi/sau pasivă se va dimensiona astfel încât să preia în totalitate eforturilor unitare de întindere calculate în atât în teoria de membrană cât şi de încovoiere, neglijând contribuţia betonului întins în condiţiile Stărilor Limită Ultime.
3.42.Pentru limitarea efectelor contracţiei şi a variaţiilor de temperatură, procentul minim de armare pe întreaga secţiune transversală pentru armătura pasivă este de 0.35 % pe fiecare direcţie.
3.43.În dreptul reazemelor, al încărcărilor concentrate şi al golurilor învelitorii, se va prevedea o armare specială, în funcţie de solicitări.
3.44.În regiuni în care eforturile de întindere sunt mari, armătura se dispune, dacă este practic posibil, după direcţiile eforturilor unitare principale. Când nu este posibil, armarea se poate face pe direcţii ortogonale.
3.45.Distanţa maximă interax între barele de armătură pe o direcţie va fi de 3 ori grosimea secţiunii învelitorii şi nu mai mare de 300 mm. Lumina minimă între armături se va considera:
 (3.8)
3.46.Diametrul minim al barelor de rezistenţă este 6 mm la barele amprentate şi 8 mm la barele netede. În cazul armării cu plase sudate, diametrul minim este 4 mm.
3.47.Lungimea de ancorare a barelor de armătura va fi la > 40 bară, iar lungimea de înădire prin suprapunere va fi ls> 1.5la. Dacă bară> 16 mm, înădirea barelor se va efectua prin sudură. Nu se admit înădiri de mai mult de 3 bare pe 1 m2 de suprafaţă mediană.
SECŢIUNEA 3.8:Condiţii pentru izolarea termică, hidrofugă şi acustică
3.48.În funcţie de specificul funcţiunii, proiectarea subansamblelor de izolare termică a clădirilor cu acoperişuri de tip învelitori subţiri se efectuează luând ca referinţe trimiterile specifice:
- "Normativ pentru proiectarea la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor" (indicative 107/7-02);
- "Normativ pentru proiectarea şi executarea lucrărilor de izolaţii termice la clădiri" (indicativ C 107/0-02);
- "Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcţie ale clădirilor" (indicativ C 107/3-97);
- "Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri de locuit" (indicative 107/1-97);
- "Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri cu altă destinaţie decât cele de locuit" (indicativ C 107/2-97).
3.49.Din punct de vedere constructiv, la învelitorile subţiri subansamblul termoizolaţie se poate dispune:
- la intrados: când materialul termoizolant se aşează direct pe cofraj, caz în care acesta trebuie să fie rigid pentru a nu cauza deviaţii geometrice ale suprafeţei învelitorii (figura 3.10);

Fig. 3.10 Dispunerea termoizolaţiei la intradosul învelitorii

- în masa învelitorii (învelitori multistrat): preluarea lunecărilor între stratul inferior şi stratul superior se preia fie prin nervuri înglobate (subansamblu termoizolaţie discontinuu), fie prin piese metalice (conectori) speciale, ancorate atât în stratul inferior cât şi în stratul superior (vezi figura 3.11);
- la extrados: materialul termoizolant se aşează pe învelitoare după întărirea betonului (vezi figura 3.12).

Fig. 3.11 Dispunerea termoizolaţiei în masa învelitorii

Fig. 3.12 Dispunerea termoizolaţiei la extradosul învelitorii

3.50.La executarea subansamblului termoizolaţie se vor respecta normele sau instrucţiunile tehnice specifice cuprinse în standardele de produs, agremente tehnice, norme tehnice de produs, mărci de fabricaţie etc.
3.51.Subansamblul de izolare hidrofugă trebuie proiectat complementar subansamblului termoizolaţie, acestea alcătuind un sistem. Pentru proiectarea acestuia, standardele de referinţă sunt:
- "Instrucţiuni tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolaţiei monostrat cu folie stratificată din PVC la acoperişurile clădirilor industriale şi agrozootehnice, necirculabile" (C 234-91);
- "Norme tehnice privind alcătuirea şi executarea hidroizolaţiei cu folie din PVC plastifiat la acoperişuri" (C 217-93);
- "Instrucţiuni tehnice pentru utilizarea foliilor de bitum aditivat la hidroizolaţiile acoperişurilor" (C 246-93).
3.52.Alte soluţii (de exemplu peliculizare) se pot aplica în baza unor agremente tehnice, norme tehnice de produs, mărci de fabricaţie acceptate etc.
3.53.Standardele de referinţă pentru proiectarea şi execuţia lucrărilor eferente izolării din punct de vedere acustic sunt:
- "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri industriale" (P 121-89);
- "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea măsurilor de protecţie acustică şi antivibrativă la clădiri civile, social-culturale şi tehnico administrative" (P 122-89):
- "Instrucţiuni tehnice pentru proiectarea şi executarea sălilor de audiţie publică din punct de vedere acustic" (P 123-89);
- "Normativ privind proiectarea şi executarea măsurilor de izolare tonică şi a tratamentelor acustice în clădiri" (C 125-87).
3.54.În raport cu exigenţele specifice funcţiunii fiecărei lucrări. în baza caietelor de sarcini elaborate de proiectant cu avizul beneficiarului se pot adopta soluţii care sunt reglementate prin agremente tehnice.