Capitolul 7 - Informaţii suplimentare - Metodologie din 2022 de evaluare vizuală rapidă a clădirilor - Indicativ RTC 10 - 2022 - Noiembrie 2022

M.Of. 1221 bis

În vigoare
Versiune de la: 19 Ianuarie 2023
CAPITOLUL 7:Informaţii suplimentare
SUBCAPITOLUL 0:
(1)Acest capitol conţine prevederi cu caracter informativ pentru creşterea acurateţei informaţiilor colectate prin inspecţie în teren.
SUBCAPITOLUL 1:7.1. Identificarea numărului cadastral al clădirii
(1)Posibile surse de informare la nivel local sau central pentru numărul cadastral al clădirii sunt:
a)documentele cadastrale sau înscrisurile din cartea funciară, precum şi în bazele de date ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, accesibile online în portalul Agenţiei;
b)documente de autorizare a construirii în arhivele primăriilor;
c)cartea construcţiei.
SUBCAPITOLUL 2:7.2. Identificarea suprafeţei construite şi a suprafeţei construite desfăşurate
(1)Posibile surse de informare la nivel local sau central pentru suprafaţa construită şi suprafaţa construită desfăşurată sunt:
a)documentele cadastrale sau înscrisurile din cartea funciară, precum şi în bazele de date ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;
b)documente de autorizare a construirii în arhivele primăriilor;
c)cartea construcţiei.
(2)Determinarea suprafeţei construite desfăşurate se poate realiza, în lipsă de alte informaţii, şi prin măsurarea pe ortofotoplanuri puse la dispoziţie de entităţi private (sau accesibile public online) a ariei clădirii în plan.
(3)Determinarea suprafeţei construite desfăşurate se poate realiza, în lipsă de alte informaţii, şi prin înmulţirea suprafeţei construite cu numărul de niveluri.
SUBCAPITOLUL 3:7.3. Identificarea tipului structurii
SECŢIUNEA 1:7.3.1. Clădiri cu structura din zidărie nearmată şi planşee flexibile la acţiuni în planul lor
Sistemul structural vertical de preluare al acţiunilor laterale pentru acest tip de clădiri este format din pereţi de zidărie nearmată şi neconfinată, fără elemente de beton armat în zonele de intersecţie. În cazuri frecvente, dispunerea pereţilor de zidărie a urmărit, în principal, doar îndeplinirea condiţiilor arhitecturale şi funcţionale ale clădirii. Zidăria este realizată, de obicei, din elemente ceramice pline. Grosimea pereţilor este modulată de dimensiunile blocurilor de cărămidă. De regulă, proprietăţile mecanice ale mortarului de legătură au valori mici. Planşeele sunt flexibile la acţiuni în planul lor fiind realizate cu grinzi din lemn, mai rar grinzi din profile metalice sau bolţi din cărămidă. Aceste planşee nu sunt suficient de rigide în planul lor, astfel încât deformaţiile orizontale ale acestora nu pot să fie neglijate în raport cu deformaţiile elementelor verticale. Pereţii de zidărie nu au elemente de rigidizare pentru prevenirea efectelor induse de acţiuni perpendiculare pe planul lor. Acest tip de structuri au o vulnerabilitate ridicată la solicitarea seismică, deoarece planşeul nu poate distribui eforturile între pereţii structurali şi pot apărea cedări locale, prin cedarea pereţilor în afara planului lor sau în zonele de rezemare ale grinzilor de planşeu pe pereţi. Majoritatea clădirilor realizate înainte de anul 1920 se încadrează în această categorie. În perioada interbelică, a început treptat utilizarea planşeelor din beton armat, dar pentru clădiri de până la 2-3 niveluri construite înainte de 1963 în zone cu seismicitate ridicată (ag > = 0.20 g) şi 4-5 niveluri în zone cu seismicitate redusă (ag < 0.20 g), a continuat să fie utilizat acest sistem structural.
Figura 7.1: Clădire cu structura din zidărie nearmată şi planşee flexibile la acţiuni în planul lor, amplasată în Focşani
Notă: Perioada de edificare a clădirii (sfârşitul secolului al 19-lea) permite stabilirea tipului structural
După anul 1963, acest tip structural se regăseşte în special în zone cu seismicitate redusă şi pentru clădiri cu regim de înălţime de cel mult 3 niveluri supraterane.
Este de multe ori dificil de identificat din exteriorul clădirii dacă este vorba despre o clădire cu planşee flexibile. Clădirile de acest tip, în zone cu seismicitate moderată sau ridicată, au avut o comportare defavorabilă la cutremurele din 1940 şi 1977, intervenţiile de urgenţă constând în introducerea de tiranţi metalici pentru a reduce vulnerabilitatea generală. Aceşti tiranţi metalici sunt în general vizibili la exteriorul sau interiorul clădirii.
În situaţiile în care nu se poate stabili fără echivoc tipul planşeelor, se recomandă ca pentru clădiri din zidărie de cel mult 2 niveluri construite înainte de 1963 şi pentru clădiri de cel mult un nivel construite după 1963, încadrarea să se facă în această categorie.
Figura 7.2: Clădire cu structura din zidărie nearmată şi planşee flexibile la acţiuni în planul lor, amplasată în Bucureşti
Notă: prezenţa tiranţilor, vizibili pe faţadă, permite stabilirea tipului planşeelor din exteriorul clădirii; lipsa stâlpişorilor la intersecţia pereţilor confirmă tipul structural (zidărie nearmată)
SECŢIUNEA 2:7.3.2. Clădiri cu structura din zidărie nearmată şi planşee rigide la acţiuni în planul lor
Sistemul structural de preluare a forţelor laterale pentru acest tip de clădiri este alcătuit din pereţii de zidărie. Nu există însă elemente din beton armat verticale înglobate în zidărie (stâlpişori). De asemenea, la nivelul intersecţiilor dintre planşee şi pereţi, nu există întotdeauna (mai ales la clădiri mai vechi de 1963) o grindă (centură) care să asigure o bună legătură dintre planşee şi pereţi. Existenţa planşeelor rigide la acţiuni în planul lor (planşee din beton armat), permite distribuţia eforturilor rezultate din acţiuni seismice către pereţi, în mod proporţional cu rigiditatea fiecărui perete şi astfel vulnerabilitatea la acţiuni perpendiculare pe planul pereţilor este redusă. În general, zidăria este realizată din blocuri ceramice pline. Acest tip de clădire a început să fie folosit începând cu anii 1920, mai ales pentru clădiri cu mai mult de 3 niveluri supraterane. Comportarea nesatisfăcătoare a acestui tip structural la cutremurul din 1940, a limitat utilizarea acestui sistem structural la clădiri de cel mult 4-5 niveluri, până în anii 1970. După anul 1970, sistemul de zidărie nearmată este utilizat foarte rar, doar la clădiri de 1-2 niveluri şi în special în zone cu seismicitate redusă.
Figura 7.3: Clădire cu structura din zidărie nearmată şi planşee rigide la acţiuni în planul lor, amplasată în Bucureşti
Notă: Perioada de edificare a clădirii (anii 1950 - 1960) şi regimul de înălţime permite stabilirea tipului structural
SECŢIUNEA 3:7.3.3. Clădiri cu structura de zidărie confinată sau zidărie armată în rosturi
Sistemul structural de preluare a forţelor laterale pentru acest tip de clădiri este alcătuit din pereţii de zidărie. La intersecţiile pereţilor există (în cazul zidăriei confinate) elemente din beton armat verticale înglobate (stâlpişori). Planşeele sunt în general realizate din beton armat. În zona de intersecţie dintre planşee şi pereţi există o grindă (centură) care asigură conlucrarea dintre pereţi şi planşee. În situaţia în care nu sunt identificaţi în cadrul inspecţiei vizuale stâlpişori şi nu există documentaţia completă de proiectare şi execuţie, se recomandă ca structura să nu fie considerată de tip "zidărie confinată".
Zidăria armată în rosturi este un sistem mai rar întâlnit în România, care presupune existenţa în pereţii structurali din zidărie a unor armături orizontale, cu rol de creştere a rezistenţei pereţilor, în special la forţă tăietoare. Pentru aplicarea în practică a prezentei metodologii, se va considera că o structură este din zidărie armată în rosturi doar dacă există documentaţia completă de proiectare şi execuţie a clădirii din care reiese fără echivoc că s-a utilizat acest sistem structural sau, în cazul clădirilor din zidărie nearmată consolidate, când există documentaţia completă, inclusiv procesele verbale de recepţie la finalul lucrărilor, din care rezultă că toţi pereţii structurali au fost consolidaţi cu tencuială armată sau placare cu beton armat, pe întreaga înălţime a clădirii.
Pentru toate clădirile de până în 1977, şi pentru clădirile din zidărie de cel mult 3 niveluri de după 1977, dacă nu se poate identifica în mod clar prezenţa stâlpişorilor sau a armăturilor orizontale, şi dacă nu este disponibilă documentaţia completă de proiectare şi execuţie, se recomandă încadrarea acestora în categoria ZNAR.
Figura 7.4: Detaliu în clădire cu structura de zidărie confinată la o clădire amplasată în Bucureşti
Una dintre principalele dificultăţi în cadrul evaluării vizuale este încadrarea clară a unei clădiri în acest tip structural. Pentru a stabili dacă este vorba despre o structură cu pereţi, se va urmări în primul rând aspectul parterului faţă de nivelurile superioare. Dacă parterul este (mult) mai înalt decât etajele superioare, sau dacă golurile din faţadă (ferestre, uşi) din parter nu sunt aliniate cu golurile din etaje, este mult mai probabil să nu fie vorba despre o structură cu pereţi, ci una de tip "cadre". Dacă este posibil accesul şi în interiorul clădirii, se va urmări grosimea pereţilor. În cazul structurilor din zidărie, aceştia au grosimi de peste 25 cm (chiar peste 30 cm, dacă se consideră şi stratul de tencuială). Dacă o structură realizată după 1963 are mai mult de 5 niveluri, în general structura acesteia este din beton armat şi nu din zidărie.
În perioada interbelică, până la cutremurul din 1940, au fost construite clădiri care au un schelet din beton armat (stâlpi şi grinzi), dar care nu pot fi considerate structuri de tip "cadre din beton armat". Aceste clădiri au pereţii de compartimentare şi de închidere din zidărie, iar comportarea lor la cutremur este mai apropiată de cea a unei clădiri cu structura din zidărie decât a unei clădiri cu structură din beton armat. Din acest motiv, în cadrul prezentei metodologii, pentru clădiri de acest tip cu 6 sau mai multe niveluri supraterane, încadrarea se va face în categoria ZC/ZA şi nu în categoriile CBA sau PFBA.
Figura 7.5: Clădire cu schelet din beton armat şi pereţi din zidărie de cărămidă, cu mai mult de 6 niveluri supraterane, realizată în perioada interbelică în Bucureşti
SECŢIUNEA 4:7.3.4. Clădiri cu structura în cadre de beton armat
Aceste construcţii au sistemul structural format din stâlpi şi grinzi din beton armat. În unele cazuri nodurile de cadre au capacitate mică de a prelua momente încovoietoare; în alte cazuri cadrele sunt proiectate pentru preluarea încărcărilor laterale. În general structura este ascunsă la exterior de pereţi nestructurali de diferite tipuri (faţadă cortină, zidărie de cărămidă, panouri din beton prefabricate) şi la interior de tavane şi pereţi nestructurali. Planşeele, de obicei din beton armat, transferă încărcările laterale la cadrele de beton armat. Cadrele cu rigiditate laterală redusă duc la drift-uri mari ceea ce provoacă avarii considerabile elementelor nestructurale. Există o varietate mare a sistemelor de cadre. Orientativ, prima clădire înaltă în cadre de beton armat din România a fost blocul Carlton construit în Bucureşti în 1936. Datorită consumului de materiale mai mare comparativ cu alte sisteme structurale, structurile în cadre au fost utilizate destul de rar înainte de 1990.
Figura 7.6: Clădire cu structura în cadre de beton armat amplasată în Bucureşti
Figura 7.7: Clădire realizată înainte de 1977 cu structura în cadre de beton armat amplasată în Bucureşti, înainte şi după consolidare şi reabilitare termică (sursa Google Maps)
SECŢIUNEA 5:7.3.5. Clădiri cu structura cu pereţi de beton armat
În cazul acestor clădiri componentele verticale ale sistemului structural de preluare a încărcărilor laterale sunt pereţii de beton armat. În cazul clădirilor vechi pereţii sunt slabi armaţi, mai ales pentru preluarea forţei tăietoare. În cazul clădirilor noi pereţii structurali au comportarea ductilă. Această tipologie a început să fie folosită intensiv în anii 1960 în concepte structurale variate cum ar fi: pereţi dispuşi apropiat (sistem fagure) sau dispuşi la distanţe mari (sistem celular). De asemenea, în funcţie de dimensiunile clădirii, aceste pot fi clasificate în clădiri “punct" şi clădiri “bară". Prima utilizare a sistemului structural cu pereţi de beton armat a fost la ansamblul de blocuri de la Piaţa Revoluţiei din Bucureşti construite în 1959. O mare parte a construcţiilor realizate înainte şi după 1990 au acest sistem structural.
Figura 7.8: Clădire cu pereţi structurali amplasată în Bucureşti
SECŢIUNEA 6:7.3.6. Clădiri cu structura realizată din panouri mari prefabricate din beton armat
Sistemul structural al acestor clădiri este realizat, parţial sau integral din panouri prefabricate din beton armat, solidarizate la intersecţii prin monolitizări ale elementelor de contact. Panourile exterioare sunt alcătuite din mai multe straturi, având un strat median termoizolator. Panourile interioare au o alcătuire monostrat, din beton armat. Planşeele acestor clădiri sunt parţial sau integral prefabricate, având o comportare rigidă la acţiuni în planul lor. Aceste clădiri sunt executate după proiecte tipizate, având un grad înalt de repetabilitate.
În general, pereţii sunt dispuşi în sistem fagure (în special pentru clădirile construite înainte de 1977). În România acest sistem a fost aplicat pentru prima oară în 1956 la o clădire P+3E din Bucureşti. Utilizarea acestui sistem a încetat practic la începutul anilor '90. În perioada de până la cutremurul vrâncean din martie 1977, acest sistem structural a fost utilizat doar pentru clădiri cu regim mic de înălţime (maxim P+4E), cu excepţia unor blocuri P+7E şi P+8E realizate în Bucureşti la începutul anilor '60 şi respectiv '70.
Figura 7.9: Clădire cu structura realizată din panouri mari prefabricate din beton armat amplasată în Bucureşti
Figura 7.10: Clădire cu structură realizată din panouri mari prefabricate din beton armat amplasată în Bucureşti, construită înainte de 1977 (înainte şi după reabilitarea termică) (sursa: google maps)
SECŢIUNEA 7:7.3.7. Clădiri cu structura de beton armat cu parter flexibil
Aceste clădiri au discontinuităţi semnificative la nivelul parterului. Pereţii de beton dispuşi în etaje sunt întrerupţi la nivelul parterului. Această alcătuire permite organizarea funcţională optimă a spaţiilor comerciale de la parter, dar duce la o vulnerabilitate crescută la acţiuni seismice a clădirii în ansamblu.
Figura 7.11: Clădire cu structura de beton armat cu parter flexibil amplasată în Bucureşti
Figura 7.12: Clădire cu structura cu parter flexibil din beton armat amplasată în Bucureşti, construită înainte de 1977 (înainte şi după reabilitarea termică) (sursa: google maps)
SECŢIUNEA 8:7.3.8. Clădiri cu structura în cadre cu noduri rigide de oţel
În România, până în anii 1945 au fost construite mai multe clădiri cu structură metalică: Hotel Traian din Iaşi (proiectat în anul 1879 de inginerul Gustave Eiffel, cu stâlpi din fontă şi planşee metalice, consolidat în anii 70 prin cămăşuirea cu beton armat a stâlpilor), clădirea Adriatica (proiectată în 1932, cu 8 niveluri, înălţimea de 32,0 m, sistem structural de cadre cu noduri rigide, fără contravântuiri, cu stâlpi cu secţiune compusă din două profile "I" solidarizate cu plăcuţe şi grinzi din profile "I" laminate, îmbinări cu şuruburi, consolidată în urma cutremurului din 1977 prin mărirea secţiunilor stâlpilor şi grinzilor, adăugarea unor diafragme de beton armate la primele niveluri), Palatul Telefoanelor (proiectată în 1932, cu 12 niveluri, înălţimea de 54,0 m, sistem structural de cadre cu noduri rigide, fără contravântuiri, cu stâlpi şi grinzi cu secţiune "dublu T", îmbinări cu nituri, consolidată local în urma cutremurului din 1977 prin introducerea unor contravântuiri verticale), Palatul Căilor Ferate (proiectată în 1936 cu îmbinări sudate, sistem structural de cadre cu noduri rigide, fără contravântuiri). După anul 1945, restricţiile utilizării oţelului în construcţii a limitat drastic realizarea clădirilor cu structura din oţel, realizându-se doar câteva clădiri civile. Una dintre acestea este Casa Scânteii actuala Casa Presei Libere (proiectată în 1949-1954, corpul principal având 14 niveluri, înălţime totală cu tot cu antena de la partea superioară de 104 m, cu îmbinări sudate şi cu şuruburi).
După anul 1990 a reînceput realizarea clădirilor cu structură metalică însă, majoritatea clădirilor au fost realizate cu structura realizată din cadre contravântuite sau structuri duale.
În general structura metalică nu este vizibilă, este acoperită de elemente arhitecturale, astfel că aceste tipuri de structuri sunt greu de identificat în lipsa unui proiect de execuţie.
Figura 7.13: Clădiri cu structura în cadre cu noduri rigide din oţel amplasate în Bucureşti (Palatul Telefoanelor, clădirea Adriatica)
SECŢIUNEA 9:7.3.9. Clădiri cu structura în cadre contravântuite de oţel
Clădirile cu structura în cadre contravântuite de oţel au fost realizate în special după anul 1990, atât în sistem de cadre contravântuite centric cât şi cadre contravântuite excentric. De asemenea, au fost realizate consolidări ale clădirilor existente prin introducerea unor sisteme de contravântuiri pentru preluare solicitărilor seismice. În general contravântuirile sunt vizibile şi acest tip de structură poate fi uşor identificat.
Figura 7.14: Clădire cu structura în cadre contravântuite din oţel amplasată în Bucureşti
Figura 7.15: Clădire cu structura în cadre contravântuite din oţel amplasată în Brăila
(Piaţa Halelor - vedere din exterior şi vedere din interior)
SECŢIUNEA 10:7.3.10. Clădiri cu structură duală de oţel
Clădirile cu structura metalică duală au fost realizate în cea mai mare parte după anul 1990. Acest sistem structural reprezintă o soluţie optimă de a realiza clădiri cu rigiditate mare la sarcini laterale şi capacitate mare de disipare a energiei seismice. În general structura de rezistenţă metalică este mascată de elemente arhitecturale, cadrele contravântuite sunt dispuse în tramele interioare din considerente arhitecturale iar perimetral sunt dispuse cadrele necontravântuite. Chiar dacă structura este vizibilă pot fi uşor confundate cu structurile în cadre contravântuite.
Figura 7.16: Clădire cu structura duală din oţel amplasată în Bucureşti
SECŢIUNEA 11:7.3.11. Clădiri cu structura de lemn
Casele tradiţionale (locuinţe realizate în zona rurală în principal până în anii 1930) au structura din elemente de lemn suprapuse (bârne, grinzi), îmbinate cu dornuri de lemn sau în coadă de rândunică. Acestea sunt realizate cu regim de înălţime parter şi pod. Grosimile de pereţi variază între 15 cm şi 25 cm grosime. Etanşeizarea este asigurată cu muşchi presat în interstiţii sau lipire cu lut în interior, în funcţie de perioada de construcţie. Planşeul peste parter este realizat cu grinzi de lemn dispuse la 80 - 90 cm distanţă.
Figura 7.17: Structura cu bârne de lemn rotund
Figura 7.18: Structura cu bârne de lemn ecarisat
Clădirile cu structura compusă dintr-un schelet de lemn (stâlpi, grinzi şi contravântuirile aferente) şi umplutura din diverse soluţii (paiantă, reţele de şipci paralele sau zidărie simplă de chirpici) au fost utilizate extins în special în mediul rural. Realizarea umpluturii implică, pe lângă elementul de lemn, împletituri de nuiele, utilizarea unei tencuieli alcătuite dintr-un amestec de pământ argilos, paie, apă şi cu adaos de bălegar.
Figura 7.19: Casa cu perete structural din împletituri de nuiele
Figura 7.20: Pereţi din paiantă realizaţi din reţele de şipci paralele şi elemente de umplutură
Toate aceste tipuri de structuri, având regim foarte mic de înălţime şi greutate redusă au avut o comportare bună la acţiunea seismică, în principiu neexistând degradări rezultate din aceasta acţiune. Structurile de lemn prezintă, în general, degradări datorate cauzelor non-seismice: cedări ale terenului de fundare (din cauza lipsei fundaţiilor corespunzătoare), umiditate, atacul insectelor etc.
În cazul clădirilor realizate în perioada 1920-1970, cu regim de înălţime P+E+Pod, se pot întâlni soluţii structurale în care parterul este realizat din zidărie sau piatră, iar etajul cu structura din lemn în diferite soluţii constructive: bârne suprapuse de lemn sau structura de lemn şi umplutură de zidărie (1/2 cărămidă). Grosimile de pereţi sunt de 15 cm grosime, iar planşeele realizate cu grinzi de lemn şi duşumea din scânduri.
Figura 7.21: Casă cu structură din cadre de lemn şi umplutură de zidărie
Structurile cu pereţi din panouri de lemn au apărut în Romania începând cu anii 1990 fiind utilizate pentru construcţii cu regim de înălţime maxim P+E+M. Acest tip de structură are o comportare foarte bună la acţiunea seismică, datorită tipului de îmbinare utilizat (tije).
Figura 7.22: Casă cu structură din panouri de lemn
Structurile cu cadre transversale sunt folosite pentru structurile de tip hală (de obicei de tip parter) şi structurile de tip cadre spaţiale sunt folosite pentru clădiri cu regim de înălţime maxim P+3E. Sunt structuri concepute având la bază principii de proiectare gravitaţională sau seismică, în funcţie de anul de realizare.
Pentru clădirile existente, care au finisajul exterior bine întreţinut, există dificultatea identificării vizuale a structurii de lemn, putând fi uşor confundată cu o structură de zidărie sau structură în cadre de beton armat. În funcţie de specificul locului (unde majoritar clădirile sunt construite având structura din lemn) şi perioada de construcţie, se poate aprecia tipul de material şi tipul de structură utilizat.
SUBCAPITOLUL 4:7.4. Stabilirea suprafeţei construite şi suprafeţei construite desfăşurate
(4)Posibile surse de informare la nivel local sau central pentru stabilirea suprafeţei construite precum şi a suprafeţei desfăşurate sunt:
a)documentaţii cadastrale ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;
b)autorizaţii de construire;
c)cartea tehnică a clădirii.
(5)Stabilirea suprafeţei construite a unei clădiri, în lipsă de alte informaţii, se poate măsura pe ortofotoplanuri disponibile din baze de date ale entităţilor private.
(6)Stabilirea suprafeţei construite desfăşurate a unei clădiri, în lipsă de alte informaţii, se poate determina prin înmulţirea suprafeţei construite cu numărul de niveluri.
SUBCAPITOLUL 5:7.5. Stabilirea numărului de utilizatori
(1)Stabilirea numărului de utilizatori se va face după cum urmează:
a)pentru clădiri cu funcţiunea de locuinţă individuală se vor lua în considerare mai puţin de 10 utilizatori;
b)pentru clădiri cu funcţiunea de locuinţă multifamilială se pot utiliza următoarele surse de informare: evidenţele locative afişate la loc vizibil; informaţii furnizate de preşedinţi sau administratori ai asociaţiilor de proprietari; în măsura în care aceste surse nu sunt disponibile, însă poate fi estimat numărul de apartamente, poate fi luat în considerare, forfetar, un număr de 2 utilizatori/apartament; dacă nu poate fi estimat numărul de apartamente, se va lua în considerare 1 utilizator/40 mp de suprafaţă desfăşurată;
c)pentru clădiri cu funcţiuni asimilabile locuinţelor se pot utiliza următoarele surse de informare: evidenţele locative afişate la loc vizibil; informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri; în măsura în care aceste surse nu sunt disponibile, însă poate fi estimat numărul de unităţi de cazare, poate fi luat în considerare, forfetar, un număr de 1 utilizator/unitate de cazare; dacă nu poate fi estimat numărul de unităţi de cazare, se va lua în considerare 1 utilizator/20 mp de suprafaţă desfăşurată a funcţiunii specifice;
d)pentru clădiri pentru ocrotirea sănătăţii se pot utiliza date publice disponibile (număr de paturi, personal angajat etc.) sau informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri;
e)pentru clădiri cu funcţiune administrativă şi de birouri sau de servicii, se pot utiliza informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri; în măsura în care aceste surse nu sunt disponibile, se va lua în considerare 1 utilizator/25 mp de suprafaţă desfăşurată a funcţiunii specifice;
f)pentru clădiri cu funcţiune comercială, se va lua în considerare 1 utilizator/15 mp de suprafaţă desfăşurată a funcţiunii specifice;
g)pentru clădiri cu funcţiuni culturale, de educaţie, culte, sport, turism, agrement, se pot utiliza date publice disponibile (număr de locuri) sau informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri;
h)pentru clădiri cu funcţiuni productive şi pentru alte procese tehnologice, pentru depozitare, de gospodărie comunală, activităţi energetice şi tehnico-edilitare se pot utiliza informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri; în măsura în care aceste surse nu sunt disponibile, se va lua în considerare 1 utilizator/100 mp de suprafaţă desfăşurată a funcţiunii specifice;
i)pentru clădiri din sistemul de protecţie civilă se pot utiliza date publice disponibile (capacitate de adăpostire) sau informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri;
j)pentru clădiri din sistemul de siguranţă naţională se pot utiliza informaţii furnizate de administratorii acestor clădiri;
k)în toate situaţiile în care, din cauza informaţiilor insuficiente disponibile, inginerul supervizor apreciază că numărul de utilizatori nu poate fi stabilit cu un grad mulţumitor de precizie sau încredere, factorului de penalizare care ţine seama de numărul de utilizatori FPE1 i se va acorda valoarea 1,0.
SUBCAPITOLUL 6:7.6. Stabilirea funcţiunii specifice în caz de dezastru sau calamitate naturală
(1)Funcţiunea specifică în caz de dezastru este prevăzută în documentele specifice managementului sau gestiunii situaţiilor de urgenţă reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare.
(2)Posibile surse de informare la nivel local sau central sunt:
a)"Planul de acţiune pe tipuri de risc" elaborat conform Hotărârii Guvernului nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc, cu modificările şi completările ulterioare;
b)"Planurile de apărare" realizate conform Regulamentului din 18 noiembrie 2005 privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la cutremure şi/sau alunecări de teren.
(3)De regulă clădirile utilizate în caz de dezastru sau calamitate naturală care îşi schimbă funcţiunea pentru a facilita coordonarea activităţilor post-dezastru, îngrijirea medicală a persoanelor rănite sau care sunt transformate pentru a adăposti servicii de primă necesitate pot fi şcoli, spitale, policlinici.
(4)Administraţia locală poate pune la dispoziţie, în funcţie de disponibilităţi şi alte spaţii pentru a facilita coordonarea activităţilor post-dezastru, îngrijirea medicală a persoanelor rănite sau care pot fi transformate pentru a adăposti servicii de primă necesitate.
SUBCAPITOLUL 7:7.7. Stabilirea capacităţii de cazare a persoanelor sinistrate
(1)Adăpostirea persoanelor sinistrate este prevăzută în documentele specifice managementului sau gestiunii situaţiilor de urgenţă reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, cu modificările şi completările ulterioare.
(2)Posibile surse de informare la nivel local sau central sunt:
a)"Planul de acţiune pe tipuri de risc" elaborat conform Hotărârii Guvernului nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc, cu modificările şi completările ulterioare;
b)"Planurile de apărare" realizate conform Regulamentului din 18 noiembrie 2005 privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă specifice riscului la cutremure şi/sau alunecări de teren.
(3)De regulă clădirile utilizate în caz de dezastru pentru cazarea persoanelor sinistrate sunt spaţii de cazare aferente instituţiilor publice de tipul: cămine, săli de sport, stadioane, arene sportive, săli de spectacole, cămine culturale.
(4)Administraţia locală poate pune la dispoziţie, în funcţie de disponibilităţi şi alte spaţii de cazare.
SUBCAPITOLUL 8:7.8. Stabilirea consecinţelor pentru siguranţa publică, economice, sociale şi de mediu în caz de avariere majoră sau prăbuşire
(1)Se consideră că avarierea majoră sau prăbuşirea clădirilor poate avea efecte semnificative pentru siguranţa publică, economice, sociale sau de mediu atunci când este potenţial incidentă cel puţin una din următoarele situaţii:
a)avarierea semnificativă a unor clădiri învecinate;
b)punerea în pericol a unui număr semnificativ de persoane aflate pe domeniul public;
c)blocarea unor căi de evacuare sau de intervenţie esenţiale în timpul sau în perioada imediat următoare cutremurului;
d)afectarea unor reţele tehnico-edilitare de importanţă majoră;
e)producerea unor explozii, degajări de substanţe nocive, accidente hidrotehnice sau altor evenimente similare
f)afectarea semnificativă a unor factori de mediu;
g)oprirea unor activităţi esenţiale pentru viaţa social-economică a comunităţilor umane sau pentru mediul ambiant;
(2)În cazul în care nu este incidentă niciuna dintre situaţiile enumerate mai sus (sau alte situaţii considerate de inginerul supervizor ca fiind asimilabile acestora), se consideră că avarierea majoră sau prăbuşirea clădirilor nu are efecte semnificative pentru siguranţa publică, economice, sociale sau de mediu.