Decizia 24/2003 [R] asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 si 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna din 9 decembrie 2002

M.Of. 72

În vigoare
Versiune de la: 5 Februarie 2003
Decizia 24/2003 [R] asupra sesizarii de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 si 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputatilor si de Senat in sedinta comuna din 9 decembrie 2002
Dată act: 22-ian-2003
Emitent: Curtea Constitutionala
Curtea Constituţională a fost sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, la data de 13 decembrie 2002, de 54 de deputaţi, în vederea declanşării controlului de constituţionalitate asupra Codului muncii.
Potrivit tabelului cuprinzând semnăturile autorilor sesizării de neconstituţionalitate, cei 54 de deputaţi sunt următorii: Marin Anton, George Crin Laurenţiu Antonescu, Andrei Ioan Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Ovidiu-Virgil Drăgănescu, Liviu Iuliu Dragoş, Valeriu Gheorghe, Titu-Niculae Gheorghiof, Puiu Haşotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Cătălin Micula, Monica Octavia Muscă, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dinu Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore Dorin Popescu, Călin Popescu Tăriceanu, Vasile Predică, Dan Radu Ruşanu, Nini Săpunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Ştirbeţ, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Gheorghe Albu, Mihai Baciu, Gheorghe Barbu, Radu Mircea Berceanu, Anca Daniela Boagiu, Emil Boc, Vasile Bran, Costică Canacheu, Ion Cîrstoiu, Teodor Cladovan, Sorin Frunzăverde, Paula Maria Ivănescu, Victor Sorin Lepşa, Mircea Man, Alexandru-Liviu Mera, Nicolae Nan, Gheorghe-Liviu Negoiţă, Vasile Nistor, Ioan Oltean, Ioan Onisei, Alexandru Pereş, Ştefan-Marian Popescu-Bejat, Romeo-Marius Raicu, Alexandru Sassu, Mihai Stănişoară, Mircea Nicu Toader şi Adriean Videanu.
Sesizarea a fost trimisă Curţii Constituţionale prin Adresa nr. 51/635 din 13 decembrie 2002 şi formează obiectul Dosarului nr. 529A/2002.
Prin sesizare se solicită Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii următoarelor prevederi din Codul muncii: art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, art. 164 alin. (2) şi art. 223.
În sesizare sunt formulate următoarele critici de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale menţionate mai sus:
1. Prevederile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorului îi revine obligaţia să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii, contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, care consacră ocrotirea proprietăţii şi caracterul inviolabil al acesteia. Această obligaţie legală a angajatorului este contrară dreptului său de a-şi conduce propriile afaceri, iar divulgarea anumitor informaţii financiare privind compania "ar putea prejudicia afacerea" prin încălcarea secretului unor date financiare, precum şi a principiului concurenţei loiale, prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie.
2. Se afirmă că sunt neconstituţionale şi dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului, dacă acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau dacă salariatul a fost trimis în judecată pentru fapte penale care nu sunt compatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Aceste prevederi sunt contrare dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, care consacră prezumţia de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare. Se susţine că este încălcată prezumţia de nevinovăţie şi se restricţionează dreptul la muncă, chiar dacă alin. (2) al art. 52 din legea criticată prevede acordarea unor despăgubiri în cazul în care se stabileşte că persoana în cauză este nevinovată.
3. Prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii sunt considerate contrare art. 134 alin. (2) din Constituţie, întrucât restrâng dreptul angajatorului ca, în scopul protejării propriei afaceri, să decidă asupra măsurilor manageriale.
Prevederile criticate nu precizează o limită a perioadei în care angajatorul este obligat de lege să dea angajatului o indemnizaţie de 75 % din salariu. Se susţine că, în situaţia în care angajatorul şi-a întrerupt activitatea temporar, acesta se află deja în dificultate financiară. Astfel se consideră că se încalcă principiile economiei de piaţă.
4. Se susţine că dispoziţiile art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii, care prevăd că în cazul concedierilor colective sindicatele au competenţa să cenzureze deciziile manageriale ale angajatorului şi să propună măsuri în scopul evitării concedierilor, contravin prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (1), "întrucât într-o economie de piaţă deciziile privind conducerea întreprinderii aparţin exclusiv administraţiei acesteia". De asemenea, dispoziţiile legale criticate contravin şi alin. (2) al aceluiaşi articol, întrucât prin această procedură se împiedică libertatea comerţului şi, îndeosebi, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, primul efect al amânării cu minimum 45 de zile a deciziei de concediere colectivă, pe motive economice, va fi pierderea competitivităţii întreprinderii, cu riscul grav al pierderii clienţilor, implicit al intrării în incapacitate de plată şi al falimentului.
5. Dispoziţiile art. 129 din Codul muncii, potrivit cărora sindicatele trebuie să-şi dea acordul asupra conţinutului normelor de muncă, încalcă prevederile constituţionale ale art. 40 alin. (1) şi art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a). Potrivit acestor prevederi constituţionale, sindicatele au competenţe limitate strict la protecţia drepturilor angajaţilor, ele nu au şi competenţa să negocieze obligaţiile profesionale ale acestora. Or, adăugarea de competenţe pe lângă prevederile constituţionale reprezintă o încălcare a drepturilor şi intereselor angajatorilor, consacrate implicit prin prevederile art. 134 din Constituţie.
6. Sunt neconstituţionale prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora orice datorii ale angajatului către angajator trebuie constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, înainte de a putea fi recuperate prin reţinerea lor din salariu, deoarece încalcă dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, fiind contrare libertăţii contractuale.
Restrângerea dreptului angajatului de a-şi asuma obligaţii pecuniare prin acte reprezentând titlu executoriu contravine principiului constituţional al libertăţii comerţului.
7. Art. 223 din Codul muncii creează o discriminare pozitivă inacceptabilă, prin aceea că acordă imunitate liderilor sindicali care "nu pot fi concediaţi după încheierea mandatului nici pentru motive economice şi nici pentru necorespundere profesională".
În conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, transmis cu Adresa nr. 51/1.245/RG din 23 decembrie 2002, se arată, în esenţă, următoarele:
1. Critica de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi primită, deoarece obligaţia angajatorului de a comunica periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii se impune să fie privită ca o obligaţie esenţială pentru asigurarea dreptului la muncă al salariatului şi pentru solidarizarea acestuia cu angajatorul în scopul realizării efortului colectiv necesar valorificării capitalului. Transparenţa situaţiei economico-financiare a unităţii este impusă de necesitatea corelării dreptului angajatorului în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea unităţii cu obligaţia ce îi incumbă de a-şi informa salariaţii, determinată de un interes legitim, acela al concentrării efortului comun pentru rentabilizarea producţiei şi pentru buna desfăşurare a activităţii unităţii.
Critica referitoare la încălcarea secretului unor date financiare şi la principiul concurenţei loiale, prevăzut la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, este nefondată, întrucât informarea salariaţilor priveşte exclusiv situaţia economică şi financiară a unităţii, ce se regăseşte şi în datele financiare cuprinse în bilanţul contabil, care nu are caracter secret, de vreme ce el se publică în Monitorul Oficial al României.
2. Susţinerea din sesizare referitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se consideră că este neîntemeiată, nefiind încălcată prezumţia de nevinovăţie prevăzută de art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, întrucât legiuitorul a avut în vedere o situaţie care priveşte un conflict de interese. Angajatorul nu poate fi obligat să menţină în funcţie salariatul împotriva căruia, în condiţii legale, a acţionat pentru a-şi apăra interesele legitime. Dacă legiuitorul nu ar fi reglementat această situaţie, s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al angajatorului, întrucât acesta ar fi constrâns să menţină în funcţie salariatul "a cărui muncă ar fi putut avea efecte negative asupra activităţii angajatorului". De aceea este justificată opţiunea legiuitorului de a lăsa la latitudinea angajatorului suspendarea contractului individual de muncă. Nu este încălcată prezumţia de nevinovăţie, întrucât nu angajatorul apreciază cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia salariatului, ci instanţa de judecată, iar suspendarea contractului de muncă se întemeiază pe conflictul de interese care determină angajatorul să-şi protejeze activitatea, iar nu pe prezumţia de vinovăţie.
3. Critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 53 alin. (1) este nefondată, întrucât legiuitorul a stabilit perioada în care angajatorul este obligat să dea angajatului indemnizaţia prevăzută, aceasta fiind "pe durata întreruperii temporare a activităţii". Legiuitorul a enunţat generic perioada, întrucât durata întreruperii poate fi diferită în funcţie de situaţiile concrete. Măsura stabilită de prevederea legală criticată este una de protecţie atât pentru salariat, prin plata drepturilor salariale de cel puţin 75 % din salariul de bază, cât şi pentru angajator, care nu-şi pierde astfel salariaţii, forţa de muncă necesară reluării activităţii după înlăturarea cauzelor care au condus la încetarea temporară a acesteia. De aceea, măsura este justificată de cumpănirea intereselor aflate în conflict, precum şi de principiul proporţionalităţii în armonizarea acestor interese, astfel încât nu sunt încălcate dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie.
4. Susţinerea din sesizare conform căreia dispoziţiile cuprinse la art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii contravin art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie este nefondată, deoarece "unul din factorii de producţie îl reprezintă însăşi forţa de muncă pe care legiuitorul a vrut să o protejeze în vederea evitării arbitrariului în procesul de producţie".
5. Critica ce vizează art. 129 din Codul muncii este, de asemenea, nefondată.
În acest sens se arată că unul dintre elementele esenţiale ale contractului individual de muncă este salariul, stabilit prin negociere, însă diferenţiat în raport cu funcţia sau norma îndeplinită, cu nivelul studiilor, condiţiile de muncă, în funcţie de sectorul de activitate, performanţa individuală a salariatului, determinată prin normarea muncii şi exprimată prin norme de producţie, de timp, sarcini de serviciu sau atribuţii concrete. Întrucât normele de muncă, ca elemente constitutive, implicite, ale contractului de muncă, ţin atât de obligaţiile angajatorului, cât şi de cele ale salariatului, legiuitorul a stabilit prin art. 129 "o balanţă între drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale contractului. De altfel, contractul colectiv de muncă la nivel naţional prevede că normele de muncă se elaborează de către patroni cu acordul organizaţiilor sindicale". În situaţia în care normele de muncă ar putea să se stabilească numai de angajator, s-ar nega însuşi caracterul consensual al contractului de muncă.
6. Sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii este nefondată, întrucât reţinerile "cu titlu de daune" se referă la răspunderea civilă delictuală, iar nu la răspunderea contractuală. Prevederile art. 164 alin. (2) "nu exclud înţelegerea între părţi, ele apar ca o ultimă variantă, şi anume atunci când cele două părţi ale contractului de muncă nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei trebuie stabilit de către instanţa de judecată". Acest text "nu exclude nici dreptul angajatorului de a asuma obligaţii pecuniare prin procedura somaţiei de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al daunei". Referindu-se exclusiv la răspunderea civilă delictuală, dispoziţia legală criticată nu este contrară prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie.
7. Prevederile art. 223 alin. (2) din Codul muncii nu sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât nu creează o discriminare pozitivă, având în vedere că textul de lege nu instituie vreun privilegiu. Reprezentanţii salariaţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor se află într-o situaţie diferită faţă de celelalte categorii de salariaţi, iar tratamentul juridic diferit este justificat, obiectiv şi necesar, dacă este aplicabil cetăţenilor care nu se află în situaţii identice. Protecţia specială a liderilor sindicali este impusă şi de prevederile art. 1 din Convenţia pentru protecţia reprezentanţilor lucrătorilor din cadrul întreprinderilor şi facilităţile de acordat acestora, aprobată de Conferinţa generală a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la data de 23 iunie 1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975.
În punctul de vedere al Guvernului, transmis cu Adresa nr. 5/14.424/A.N. din 9 ianuarie 2003, se arată următoarele:
1. Critica de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii este nefondată. La formularea acestor prevederi legiuitorul a avut în vedere "cerinţele economiei de piaţă, care au creat responsabilităţi atât în sarcina salariatului, cât şi a angajatorului, în raport cu situaţia economică şi financiară a unităţii." Astfel, obligaţia angajatorului de a informa salariaţii în legătură cu starea economică şi financiară a unităţii nu aduce atingere proprietăţii private. Nici susţinerea referitoare la încălcarea secretului unor date financiare şi a principiului concurenţei loiale nu este fondată, deoarece informarea se referă strict la situaţia economică şi financiară a unităţii, care se reflectă în rezultatele financiare prevăzute în bilanţul contabil, iar acesta se publică în Monitorul Oficial al României. Aceste date trebuie să fie puse la dispoziţia salariaţilor, aceştia fiind interesaţi, alături de angajator, de bunul mers al activităţii unităţii. Dispoziţiile legale criticate sunt în concordanţă şi cu art. 21 din Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, iar potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, documentele organizaţiilor internaţionale, ratificate de România, fac parte din dreptul intern.
2. Sesizarea vizând prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, suspendarea din funcţie a salariatului nu are semnificaţia unei sancţiuni, ci reprezintă o măsură cu caracter preventiv, ce poate fi luată de angajator împotriva salariatului bănuit că a săvârşit o faptă penală incompatibilă cu funcţia deţinută. Suspendarea din funcţie are caracter temporar şi, ca atare, nu poate conduce la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituţie. Nici critica referitoare la faptul că prin măsura suspendării din funcţie s-ar restricţiona dreptul la muncă, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Constituţie, nu este întemeiată, întrucât pe perioada suspendării contractului de muncă salariatul se poate angaja într-o altă funcţie în cadrul aceleiaşi unităţi sau la o altă unitate, însă pe o funcţie care să nu atragă incompatibilitatea în raport cu fapta penală săvârşită.
3. Se apreciază că prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii nu contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, deoarece "nu se restricţionează dreptul angajatorului de a decide în legătură cu propria afacere. Măsura stabilită de textul criticat este o formă de protecţie acordată salariatului prin plata indemnizaţiei şi o formă de protecţie a angajatorului care nu îşi pierde forţa de muncă necesară reluării activităţii". Aceeaşi indemnizaţie este prevăzută la art. 86 din Codul muncii în vigoare, după cum este stabilită şi în Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2002. Se face referire la dispoziţiile: art. 1 din Carta socială europeană, revizuită, potrivit cărora statele semnatare se angajează să realizeze şi să menţină cel mai ridicat şi stabil nivel posibil de ocupare a forţei de muncă; art. 10 alin. 2 lit. b) din Convenţia internaţională a muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului, ratificată de România prin Legea nr. 112/1992, care prevede că statele membre trebuie să extindă protecţia convenţiei în eventualitatea suspendării sau reducerii câştigului, datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă.
4. Cu privire la dispoziţiile art. 69, 70 şi 71 din Codul muncii se arată că acestea sunt în concordanţă cu dispoziţiile art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi cu prevederile art. 29 din Carta socială europeană, revizuită, precum şi cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 59/1998 privind armonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la concedierile colective.
5. Critica de neconstituţionalitate privind prevederile art. 129 din Codul muncii este neîntemeiată, întrucât nici aceste prevederi nu sunt contrare dispoziţiilor art. 134 din Constituţie, ele întemeindu-se pe prevederile art. 38 alin. (5) din Legea fundamentală. În opinia Guvernului "normele de muncă sunt elemente constitutive implicite ale contractului de muncă, ele ţinând atât de obligaţiile angajatorului, cât şi ale salariatului," ceea ce a determinat legiuitorul să stabilească, prin prevederile art. 129 din legea criticată, un echilibru între drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale contractului. În acelaşi sens sunt şi prevederile: art. 20 alin. (2) şi art. 21 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anul 2002; art. 4 din Directiva Consiliului şi Parlamentului European privind stabilirea unui cadru general pentru informarea şi consultarea salariaţilor din cadrul Comunităţii Europene; Avizului Comitetului Economic şi Social al Uniunii Europene asupra directivei anterior menţionate. Se apreciază că stabilirea normelor de muncă doar de către angajator ar însemna nesocotirea caracterului consensual al contractului de muncă.
6. Critica privind dispoziţiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii este neîntemeiată, deoarece aceste dispoziţii nu aduc atingere principiului libertăţii contractuale. Acest text se referă exclusiv la răspunderea civilă delictuală, iar nu la răspunderea civilă contractuală; prevederile sale nu exclud înţelegerea dintre părţi, ci ele se referă la situaţia în care părţile contractuale nu se înţeleg şi când caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei trebuie stabilit de către instanţa de judecată. Textul nu exclude nici dreptul angajatorului de a recurge la procedura somaţiei de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei. Această soluţie legislativă îşi găseşte suport şi în art. 8 alin. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului nr. 95/1949.
7. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul muncii, aceasta este, de asemenea, nefondată. În aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că discriminarea poate fi apreciată numai prin raportare la cetăţenii care au acelaşi statut profesional sau social, iar nu la toţi cetăţenii. Or, dispoziţiile art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabilesc un statut juridic unic pentru toţi liderii sindicali şi nu fac nici o discriminare între aceştia. "Protecţia acordată membrilor de sindicat faţă de acte de discriminare constituie un aspect esenţial al libertăţii de asociere garantată de convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii: nr. 87/1948 privind libertatea sindicală şi apărarea dreptului sindical, ratificată de România prin Decretul nr. 213/1957; nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare şi negociere colectivă, ratificată de România prin Decretul nr. 352/1958; nr. 135/1971 privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora. Este garantată, de asemenea, şi de dispoziţiile Recomandării nr. 143/1971 a aceleiaşi organizaţii privind protecţia reprezentanţilor, salariaţilor din întreprinderi şi facilităţile ce li se acordă."
În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, transmis cu Adresa nr. I/984/21 ianuarie 2003, se arată, în esenţă, că sesizarea de neconstituţionalitate nu este întemeiată, deoarece la elaborarea Codului muncii au fost avute în vedere prevederile Constituţiei, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi necesitatea armonizării prevederilor sale cu actele juridice internaţionale în domeniul relaţiilor de muncă.
CURTEA,
examinând sesizarea, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate din Codul muncii, prin raportare la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 2, 12 şi 17 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională exercită controlul de constituţionalitate asupra legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea unor subiecte expres şi limitativ determinate, printre care figurează şi un număr de cel puţin 50 de deputaţi.
Examinând sesizarea privind neconstituţionalitatea unor dispoziţii din Codul muncii, formulată de grupul de 54 de deputaţi, Curtea Constituţională reţine următoarele:
1. Prima critică de neconstituţionalitate se referă la art. 40 alin. (2) lit. d), care are următorul cuprins:
"(2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:
[ ... ]
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii;"
Autorii sesizării susţin că obligaţia angajatorului de a comunica situaţia economică şi financiară a unităţii este, în esenţă, contrară dreptului său de a-şi conduce propriile afaceri, iar divulgarea datelor respective încalcă principiul concurenţei loiale, prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituţie, precum şi secretul unor date financiare.
Curtea constată că aceste dispoziţii legale nu obligă angajatorul la comunicarea unor informaţii cu caracter de secret profesional ori confidenţiale, care sunt de natură să prejudicieze activitatea unităţii. Obligaţia comunicării vizează date generale privind situaţia economică şi financiară a unităţii, informaţii care trebuie date publicităţii şi prin bilanţul contabil periodic ce se publică în Monitorul Oficial al României, tocmai pentru asigurarea respectării principiilor economiei de piaţă şi a cerinţelor concurenţei loiale. Această obligaţie nu aduce atingere principiilor menţionate şi prevederilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Constituţie şi nici nu îngrădeşte dreptul angajatorului de a-şi conduce propria afacere. Curtea mai reţine că salariaţii au un interes legitim pentru a cunoaşte situaţia economică şi financiară a unităţii în cadrul căreia lucrează, putând astfel să aprecieze, în cunoştinţă de cauză, stabilitatea raporturilor de muncă, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum şi modul cum trebuie să acţioneze în vederea protejării intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.
În acest sens Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, prevede la art. 21 lit. a) că: "În vederea asigurării exercitării efective a dreptului lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii, părţile se angajează să ia sau să promoveze măsuri care să permită lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora, în conformitate cu legislaţia şi practica naţionale:
a) să fie informaţi periodic sau la momentul oportun şi de o manieră clară despre situaţia economică şi financiară a întreprinderii în care sunt încadraţi, fiind înţeles că divulgarea anumitor informaţii care pot prejudicia întreprinderea va putea fi refuzată sau că se va putea solicita ca acestea să fie confidenţiale."
2. O altă critică se referă la prevederile art. 52 alin. (1) lit. c), potrivit cărora:
"(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
[ ... ]
c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti."
Prin sesizare se susţine că posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, în condiţiile prevederilor legale criticate, încalcă prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 23 alin. (8) din Constituţie, care are următorul conţinut: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată."
Curtea observă, în primul rând, că, luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunţă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei angajatului şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar să formuleze plângere penală împotriva salariatului, dacă deţine date şi indicii suficiente cu privire la săvârşirea de către acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, solicitând autorităţilor competente soluţionarea cazului. În această situaţie sau atunci când ia cunoştinţă despre trimiterea în judecată a angajatului pentru săvârşirea unei fapte de aceeaşi natură poate lua măsura suspendării.
Măsura suspendării durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, având aşadar un caracter provizoriu.
Curtea reţine că prezumţia de nevinovăţie, în sensul art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, este o măsură de protecţie constituţională a libertăţii individuale, cu aplicabilitate, deci, în dreptul penal şi procesual penal. Prin dispoziţiile textului constituţional menţionat s-a statuat că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, este considerată nevinovată persoana căreia i se impută săvârşirea unei fapte penale. Faţă de acestea, facultatea de a lua măsura suspendării, acordată angajatorului, prin dispoziţia legală criticată, nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituţie. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 13 noiembrie 1996, şi prin Decizia nr. 200 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 1 august 2002.
În plus Curtea reţine că şi în situaţia în care fapta pentru care s-a formulat plângerea penală ori s-a dispus trimiterea în judecată nu va atrage răspunderea penală, aceasta poate constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii contractului de muncă. Astfel, instituţia suspendării contractului de muncă reprezintă o măsură de protecţie a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.
Curtea mai observă că dispoziţiile examinate nu contravin nici dreptului la muncă garantat de art. 38 alin. (1) din Constituţie, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la altă unitate sau în altă funcţie decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzării.
3. Cea de-a treia critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 53 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora: "Pe durata întreruperii temporare a activităţii angajatorului salariaţii beneficiază de o indemnizaţie, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mică de 75 % din salariul de bază corespunzător locului de muncă ocupat."
Autorii sesizării susţin că aceste dispoziţii, prin care angajatorul este obligat ca, pe perioada întreruperii temporare a activităţii, să plătească angajaţilor cel puţin 75 % din salariul de bază, îngrădesc exerciţiul dreptului angajatorului de a decide în legătură cu propria afacere, contrar principiilor economiei de piaţă.
Curtea observă că întreruperea temporară a activităţii unităţii, avută în vedere de dispoziţia legală supusă controlului, nu este imputabilă salariaţilor şi nu se identifică cu situaţiile în care unitatea îşi încetează activitatea datorită falimentului ori îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării. Ca atare, obligaţia de plată a indemnizaţiei de 75 % din fondul de salarii în beneficiul angajaţilor este o măsură legală care îşi găseşte reazemul constituţional în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Acest text proclamă statul român ca "stat social", valoare constituţională care semnifică, printre altele, ideea solidarităţii sociale şi a politicii de securitate socială. În acest sens statul social trebuie să asigure, printre altele, protecţia socială a muncii, prevăzută la art. 38 alin. (2), şi un nivel de trai decent, prevăzut la art. 43 alin. (1) din Constituţie.
Mai mult, Curtea constată că prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii se armonizează şi cu cele ale Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajării şi protecţia contra şomajului, ratificată de România prin Legea nr. 112/1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992, care la art. 10 alin. 2 lit. b) stabileşte că "orice stat membru trebuie să se străduiască să extindă protecţia convenţiei, în condiţii prestabilite, la următoarele eventualităţi: suspendarea sau reducerea câştigului, datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare".
4. Cea de-a patra critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 69, 70 şi 71, potrivit cărora:
- Art. 69: "În cazul concedierilor colective angajatorului îi revin următoarele obligaţii:
a) să întocmească un plan de măsuri sociale sau de alt tip prevăzut de lege ori de contractele colective de muncă aplicabile, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanţilor salariaţilor;
b) să propună salariaţilor programe de formare profesională;
c) să pună la dispoziţie sindicatului care are membri în unitate sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor toate informaţiile relevante în legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării propunerilor din partea acestora;
d) să iniţieze în timp util, în scopul punerii de acord, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor, referitoare la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariaţi afectaţi şi de atenuare a consecinţelor.";
- Art. 70: "(1) Angajatorul are obligaţia să notifice în scris sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor intenţia de concediere colectivă, cu cel puţin 45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.
(2) Notificarea intenţiei de concediere colectivă se face sub forma unui proiect de concediere colectivă, care trebuie să cuprindă:
a) numărul total şi categoriile de salariaţi;
b) motivele care determină concedierea;
c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;
d) criteriile avute în vedere, potrivit legii şi/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;
f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce urmează să fie acordate salariaţilor supuşi concedierii, conform dispoziţiilor legale şi contractului colectiv de muncă aplicabil;
g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaţilor concediaţi.
(3) Angajatorul are obligaţia să notifice proiectul de concediere inspectoratului teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă la aceeaşi dată la care l-a notificat sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor.";
- Art. 71: "(1) Sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaţilor concediaţi, într-un termen de 20 de zile calendaristice de la data primirii proiectului de concediere.
(2) Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 10 zile de la primirea acestora.
(3) În cazul în care aspectele legate de concedierea colectivă avută în vedere nu pot fi soluţionate în interiorul termenului de 45 de zile prevăzut la art. 70 alin. (1), la solicitarea oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial de muncă poate dispune prelungirea acestuia cu maximum 15 zile calendaristice."
Prin sesizare se susţine că dispoziţiile referitoare la competenţa sindicatelor, ca în cazul concedierilor colective, să cenzureze deciziile angajatorului şi să propună măsuri în scopul evitării concedierilor contravin principiului economiei de piaţă, dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât într-o economie de piaţă deciziile privind conducerea întreprinderilor aparţin exclusiv administraţiei acestora. În acelaşi timp, măsurile respective sunt de natură să împiedice valorificarea tuturor factorilor de producţie, libertatea comerţului, fiind contrare astfel dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevăd:
- Art. 134: "(1) Economia României este economie de piaţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;
b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
c) stimularea cercetării ştiinţifice naţionale;
d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;
e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic;
f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii."
Examinând dispoziţiile legale criticate, Curtea constată că acestea nu îngrădesc dreptul angajatorului de a-şi conduce unitatea. Implicarea sindicatelor în examinarea şi stabilirea măsurilor ce urmează a fi luate în cazul concedierilor colective este conformă cu prevederile art. 9 teza a doua din Constituţie, potrivit cărora sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor". Interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor sunt afectate cel mai evident prin concedieri colective, ceea ce impune exercitarea rolului sindicatelor, prevăzut de Constituţie. Informările, furnizarea de date, consultările şi negocierile au menirea de a găsi soluţii pentru evitarea concedierilor colective ori pentru diminuarea numărului salariaţilor concediaţi. Toate acestea constituie garanţii legale ale dreptului la muncă, drept care, potrivit art. 38 alin. (1) din Constituţie, nu poate fi îngrădit. Instituirea acestor obligaţii în sarcina angajatorului constituie expresia principiului statului social şi a dreptăţii, ca valoare supremă consacrată de dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie. Dispoziţiile legale criticate stabilesc premisa ca angajatorul să poată lua măsura concedierilor colective numai atunci când situaţia economică şi financiară a unităţii o impune cu necesitate.
Curtea reţine că prevederile examinate nu contravin dispoziţiilor art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Mai mult decât atât, aceste prevederi ale Codului muncii se armonizează cu cele ale Cartei sociale europene, revizuită, care la art. 74 prevede că "În scopul asigurării efective a dreptului reprezentanţilor lucrătorilor de a fi informaţi şi consultaţi în cazul concedierilor colective, părţile se angajează să asigure ca patronii să informeze şi să consulte reprezentanţii lucrătorilor în timp util, înaintea acestor concedieri colective, asupra posibilităţilor de a evita concedierile colective sau de a limita numărul şi de a atenua consecinţele acestora, recurgând, de exemplu, la măsuri sociale care vizează, în special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor respectivi".
5. O altă critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 129 din Codul muncii, potrivit cărora:
"(1) Normele de muncă se elaborează de către angajator cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor.
(2) În situaţia în care normele de muncă nu mai corespund condiţiilor tehnice în care au fost adoptate sau nu asigură un grad complet de ocupare a timpului normal de muncă, acestea vor fi supuse unei reexaminări.
(3) Procedura de reexaminare, precum şi situaţiile concrete în care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern."
În sesizare se susţine că prin dispoziţia legală criticată au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi ale art. 134 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, deoarece obligativitatea solicitării acordului sindicatelor la elaborarea normelor de muncă încalcă drepturile şi interesele angajatorilor.
Curtea Constituţională reţine că normele de muncă, fiind elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, sunt indisolubil legate de îndeplinirea îndatoririlor salariaţilor. Ele sunt legate şi de interesele profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Prin urmare, obligaţia impusă angajatorului prin art. 129, ca, la elaborarea sau la reexaminarea normelor de muncă, să solicite acordul sindicatului, nu este contrară prevederilor constituţionale, ci, dimpotrivă, ele îşi află temeiul constituţional în dispoziţiile art. 9. De asemenea, Curtea constată că aceste prevederi se armonizează cu dispoziţiile cuprinse în art. 8 pct. 11 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, care prevăd:
"Statele părţi la prezentul pact se angajează să asigure:
[ ... ]
c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-şi exercita liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege şi care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, în interesul securităţii naţionale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile şi libertăţile altora."
6. Următoarea critică de neconstituţionalitate vizează prevederile art. 164 din Codul muncii, potrivit cărora:
"(1) Nici o reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
(2) Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
(3) În cazul pluralităţii de creditori ai salariatului va fi respectată următoarea ordine:
a) obligaţiile de întreţinere, conform Codului familiei;
b) contribuţiile şi impozitele datorate către stat;
c) daunele cauzate proprietăţii publice prin fapte ilicite;
d) acoperirea altor datorii.
(4) Reţinerile din salariu cumulate nu pot depăşi în fiecare lună jumătate din salariul net."
Se susţine că interzicerea oricărei reţineri din salariu, fără ca existenţa datoriei să fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, încalcă dispoziţiile art. 134 alin. (2) din Constituţie, fiind contrară libertăţii contractuale, precum şi libertăţii comerţului.
Examinând critica, Curtea constată că aceasta este nefondată. Interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă şi exigibilă, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art. 164 alin. (2) din Codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţie de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor de jurisdicţie pentru apărarea intereselor sale legitime. În condiţiile statului de drept, valoare consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanţele de judecată, care, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituţie, înfăptuiesc justiţia în numele legii. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă la bază un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezează libertatea contractuală, deoarece părţile contractante pot conveni de comun acord asupra modalităţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor lor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului să consimtă de bunăvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără să aştepte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Ipoteza reglementată de alin. (2) al dispoziţiei legale criticate se referă doar la situaţiile în care salariatul nu acoperă de bunăvoie dauna cauzată angajatorului.
Dispoziţia legală prohibitivă se înscrie în cadrul măsurilor de protecţie a drepturilor salariale, în consens şi cu prevederile art. 8 alin. (1) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariului nr. 95/1949, ratificată de România prin Decretul nr. 284/1973, prevederi potrivit cărora "Reţinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condiţiile şi limitele prescrise de legislaţia naţională sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală".
7. Ultima critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 223 din Codul muncii, care prevăd:
"(1) Reprezentanţilor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor li se asigură protecţia legii contra oricăror forme de condiţionare, constrângere sau limitare a exercitării funcţiilor lor.
(2) Pe toată durata executării mandatului, precum şi pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediaţi pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
(3) Alte măsuri de protecţie a celor aleşi în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale şi în contractul colectiv de muncă aplicabil."
Se consideră, de către autorii sesizării, că prevederile art. 223 din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", deoarece imunitatea acordată liderilor sindicali potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol creează o gravă discriminare pozitivă în raport cu alte categorii de salariaţi, deoarece liderii sindicali nu pot fi concediaţi după încheierea mandatului nici pentru motive economice şi nici pentru necorespundere profesională.
Curtea însă constată că prevederile criticate instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de reprezentanţii aleşi în organele de conducere ale sindicatelor, având deci caracterul unei garanţii legale împotriva eventualelor acţiuni de constrângere, de şantaj sau de reprimare, de natură să împiedice exercitarea mandatului. Este evident că liderii sindicali nu şi-ar putea îndeplini mandatul încredinţat de salariaţi de a le apăra drepturile şi de a promova interesele profesionale, economice şi sociale ale acestora, dacă ar fi expuşi unor represalii, ameninţări sau şantajări din partea angajatorilor. De aceea, alin. (2) al art. 223 din Codul muncii prevede interzicerea concedierii liderilor sindicali, atât pe durata exercitării mandatului, cât şi pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, pentru necorespunderea profesională sau pentru motive ce ţin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariaţii din unitate.
Aceste măsuri de protecţie nu constituie discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituţie. Liderii sindicali se află într-o situaţie diferită de cea a celorlalţi salariaţi, iar protecţia lor legală este nu numai justificată, dar şi necesară. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă, în sensul că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În acest sens art. 1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia reprezentanţilor lucrătorilor în întreprinderi şi înlesnirile ce se acordă acestora nr. 135/1971, ratificată de România prin Decretul nr. 83/1975, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, prevede că: "Reprezentanţii lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecţie eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, şi care ar avea drept cauză calitatea sau activităţile lor de reprezentanţi ai lucrătorilor, apartenenţa sindicală sau participarea la activităţi sindicale, în măsura în care acţionează potrivit legilor, convenţiilor colective sau altor aranjamente convenţionale în vigoare."
Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (8), art. 41 alin. (2), art. 134 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (1) şi (6) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (3), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. A.a), art. 17, 18, art. 19 alin. (1) şi ale art. 20 din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Constată că dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 şi 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţa comună din 9 decembrie 2002, sunt constituţionale.
Decizia se comunică Preşedintelui României.
Definitivă.
Dezbaterea a avut loc la data de 22 ianuarie 2003 şi la ea au participat: Nicolae Popa, preşedinte, Costică Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokár Gábor, Petre Ninosu, Şerban Viorel Stănoiu, Lucian Stângu, Ioan Vida, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 72 din data de 5 februarie 2003