Art. 12. - Art. 12: Impunerea unei soluţii - Ordonanta 38/2015 privind soluţionarea alternativă a litigiilor dintre consumatori şi comercianţi

M.Of. 654

În vigoare
Versiune de la: 29 Decembrie 2020
Art. 12: Impunerea unei soluţii
(1)Înainte de a alege această posibilitate de soluţionare a litigiului, părţile sunt informate cu privire la:
a)caracterul obligatoriu al soluţiei;
b)faptul că părţile nu au posibilitatea de a alege dacă acceptă sau nu soluţia;
c)faptul că niciuna dintre părţi nu se poate retrage din procedură;
d)faptul că implicarea în procedură nu exclude posibilitatea de a cere despăgubiri printr-o procedură judiciară;
e)faptul că soluţia propusă poate fi diferită de un rezultat stabilit de către o instanţă care aplică dispoziţiile legale în vigoare;
f)consecinţele juridice ale acceptării unei astfel de soluţii.
(2)Entităţile SAL se asigură că părţile îşi dau acordul cu privire la caracterul obligatoriu al soluţiei.
(3)În cazul în care nu există un conflict de legi, soluţia impusă nu poate conduce la privarea consumatorului de protecţia asigurată prin legislaţia naţională în care consumatorul şi comerciantul îşi au reşedinţa obişnuită.
(4)În cazul în care există un conflict de legi, atunci când legea aplicabilă contractului de vânzare sau de servicii este stabilită în conformitate cu art. 6 alin. (1) şi (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), soluţia impusă de entitatea SAL nu ar trebui să ducă la privarea consumatorului de protecţia care îi este oferită de legislaţia statului membru în care consumatorul îşi are reşedinţa obişnuită.
(5)În cazul în care există un conflict de legi, atunci când legea aplicabilă contractului de vânzare sau de servicii este stabilită în conformitate cu art. 5 alin. (1)-(3) din Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, soluţia impusă de entitatea SAL nu ar trebui să ducă la privarea consumatorului de protecţia care îi este oferită de legislaţia statului membru în care îşi are reşedinţa obişnuită.