Normativ din 2005 pentru proiectarea, executarea, verificarea şl exploatarea instalaţiilor electrice în zone cu pericol de explozie indicativ NP 099-04 (revizuire ID 17-1986)

M.Of. 418 bis

În vigoare
Versiune de la: 1 Februarie 2006
Normativ din 2005 pentru proiectarea, executarea, verificarea şl exploatarea instalaţiilor electrice în zone cu pericol de explozie indicativ NP 099-04 (revizuire ID 17-1986)
Dată act: 15-feb-2005
Emitent: Ministerul Transporturilor, Constructiilor si Turismului
PARTEA 0:
1.Domeniu de aplicare
1.1.Prevederile prezentului normativ se aplică la proiectarea, executarea, verificarea şi exploatarea instalaţiilor electrice situate în zone cu pericol de explozie aferente construcţiilor şi incintelor acestora. Pericolul de explozie în aceste zone poate fi generat de existenţa gazelor sau vaporilor inflamabili, prafului sau fibrelor combustibile etc.
Domeniul cuprinde instalaţii electrice de iluminat, forţă, automatizare, control, semnalizare, telecomunicaţii, etc., indiferent de tensiunea de lucru şi de faptul că sunt permanente, temporare, portabile, transportabile sau purtate de mână.
1.2.Normativul nu se aplică instalaţiilor electrice din:
- mine grizutoase (cu excepţia spaţiilor de la suprafaţa minelor);
- zone periclitate de existenţa materialelor explozibile;
- camere folosite în scopuri medicale.
1.3.Standardele de referinţă pentru instalaţiile şi echipamentele electrice din zonele cu pericol de explozie sunt prezentate în anexa nr. 1.

1.4.Normativul nu cuprinde reglementări privind securitatea instalaţiilor la alte surse de aprindere decât cele asociate instalaţiilor electrice şi se bazează pe ipoteza că acestea sunt executate, verificate şi întreţinute în conformitate cu caracteristicile specificate.
1.5.Normativul urmăreşte asigurarea din punct de vedere calitativ a nivelurilor minime de performanţă, conform legilor 90/1996 şi 10/1995 referitoare la cerinţele de calitate pentru construcţii:
- rezistenţă şi stabilitate;
- siguranţa în exploatare;
- siguranţa la foc;
- igiena, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului;
- izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie;
- protecţia împotriva zgomotului.
2.Terminologie
Standardele de referinţă pentru definiţiile corespunzătoare termenilor folosiţi în prezentul normativ sunt SR CEI 50 (426) sau standardele conexe prezentate în anexa nr. 1.
2.1.Aparatură electrică pentru atmosfere explozive Aparatură electrică protejată la explozie. Echipamente pentru locuri periculoase.
Aparatură electrică executată în aşa fel încât să nu producă, în condiţiile specificate, aprinderea atmosferei explozive înconjurătoare.
Pentru aparatura electrică utilizată în atmosfere explozive gazoase, standardul de referinţă este SR CEI 60079 (standard pe părţi) şi, unde există, SR EN 60079 (standard pe părţi).

2.2.Aparatură simplă
Componentă electrică sau combinaţie de componente cu construcţie simplă şi cu parametri electrici bine definiţi, care este compatibilă cu securitatea intrinsecă a circuitului în care este utilizată. Se consideră aparatură simplă următoarele aparaturi:
a)componente pasive, de exemplu conductoare, cutii de joncţiune, rezistoare şi dispozitive semiconductoare simple;
b)componente de înmagazinare a energiei, cu parametri bine definiţi, de exemplu condensatoare sau bobine de inductanţă, ale căror valori sunt luate în considerare atunci când se determină securitatea întregului sistem;
c)surse generatoare de energie, de exemplu termocuple şi celule fotoelectrice, care nu generează mai mult de 1,5 V, 100 mA şi 25 mW. Toate inductanţele sau capacităţile prezente în aceste componente generatoare de energie sunt luate în considerare conform punctului b).
2.3.Aparatură electrică asociată
Aparatură electrică în care circuitele sau părţi din circuite nu sunt obligatoriu cu securitate intrinsecă, dar care conţin circuite care pot afecta securitatea circuitelor cu securitate intrinsecă asociate.
2.4.Tip de protecţie (al unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive)
Măsuri specifice aplicate aparaturii electrice pentru a evita aprinderea unei atmosfere explozive înconjurătoare de către o astfel de aparatură.
2.5.Grupă (a unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive)
Clasificare a aparaturii electrice în funcţie de atmosfera explozivă pentru care este prevăzută să fie utilizată.
Se definesc două grupe:
Grupa I - aparatura electrică destinată pentru mine grizutoase;
Grupa II - care poate fi divizată în subgrupe, cuprinzând aparatura electrică destinată pentru toate locurile cu o altă atmosferă explozivă decât minele grizutoase.
Standardul de referinţă este CEI 60079 - standard pe părţi.

2.6.Clasa de temperatură (a unei aparaturi electrice pentru atmosfere explozive)
Clasificare a aparaturii electrice pentru atmosfere explozive din punctul de vedere al temperaturii sale maxime de suprafaţă.
2.7.Temperatură maximă de suprafaţă Temperatura cea mai ridicată atinsă în serviciu, în cele mai defavorabile condiţii de funcţionare, în cadrul condiţiilor normale ale aparaturii electrice, de orice parte sau orice suprafaţă a aparaturii care poate produce aprinderea atmosferei explozive înconjurătoare. Condiţiile de funcţionare cele mai defavorabile includ suprasarcini recunoscute şi orice condiţie de defect. Se recomandă utilizarea standardului specific pentru tipul de protecţie implicat.

2.8.Temperatură de aprindere a unei atmosfere explozive gazoase
Temperatura cea mai scăzută a unei suprafeţe încălzite la care, în condiţiile specificate, apare aprinderea unei substanţe inflamabile sub formă de amestec de gaz sau vapori în aer.
Pentru determinarea acestei temperaturi se recomandă utilizarea CEI 60079-4.

2.9.Temperatură de aprindere a unui strat de praf
Temperatura minimă a unei suprafeţe calde la care aprinderea se produce într-un strat de praf, de grosime dată, depus pe această suprafaţă caldă.
2.10.Temperatură de aprindere a unui nor de praf
Temperatura minimă a peretelui interior cald al unui cuptor în care se produce aprinderea în aer a unui nor de praf.
2.11.Funcţionare normală
Funcţionarea aparaturii din punct de vedere electric şi mecanic conform prescripţiilor de proiectare şi utilizare, în limitele specificate de producător.
Limitele specificate de producător pot include condiţii de funcţionare de durată, cum ar fi rotoare blocate, lămpi arse şi suprasarcini.
2.12.Explozie (a unei atmosfere explozive)
Creşterea bruscă a presiunii şi temperaturii, datorată oxidării sau altei reacţii exoterme.
2.13.Atmosferă explozivă gazoasă
Amestec cu aerul, în condiţii atmosferice normale, a substanţelor inflamabile sub formă de gaz, vapori sau ceaţă în care, după aprindere, combustia se propagă în ansamblul amestecului neconsumat.
2.14.Atmosferă explozivă cu praf
Amestec cu aerul, în condiţii atmosferice normale, a substanţelor inflamabile sub formă de praf sau fibre în care, după aprindere, combustia se propagă în ansamblul amestecului neconsumat.
2.15.Arie periculoasă (datorată atmosferelor explozive gazoase)
Arie în care există sau ar putea să fie prezentă o atmosferă explozivă gazoasă în asemenea cantităţi încât să necesite precauţii speciale pentru construcţia, instalarea şi utilizarea aparaturii electrice.
2.16.Arie periculoasă (de praf)
Arie în care praful combustibil sub formă de nor sau de strat este, sau poate fi anticipat să fie prezent în asemenea cantităţi încât să necesite măsuri speciale pentru construcţia şi utilizarea aparaturii electrice, pentru a preveni aprinderea unui amestec exploziv de praf/aer sau a unui strat de praf combustibil.
2.17.Arie nepericuloasă (datorată atmosferelor explozive gazoase)
Arie în care nu poate fi prezentă o atmosferă explozivă gazoasă sau cu praf combustibil în asemenea cantităţi încât să necesite precauţii speciale pentru construcţia, instalarea şi utilizarea aparaturii electrice.
2.18.Arie nepericuloasă (de praf)
Arie în care praful combustibil nu este prezent în cantitate suficientă pentru a permite formarea unor amestecuri explozive semnificative de praf/aer şi/sau a unor straturi de praf combustibil.
2.19.Zonă 0
Arie în care este prezentă în permanenţă, sau pe perioade lungi de timp, o atmosferă explozivă gazoasă.
2.20.Zonă 1
Arie în care este probabilă apariţia unei atmosfere explozive gazoase în timpul funcţionării normale.
2.21.Zonă 2
Arie în care nu este probabilă apariţia unei atmosfere explozive gazoase la funcţionarea normală şi, dacă totuşi apare, este probabil ca aceasta să se întâmple numai rareori şi doar pentru o perioadă scurtă de timp.
Se pot obţine indicaţii privind frecvenţa de apariţie şi durată din codurile proprii anumitor industrii sau aplicaţii.
2.22.Zonă 20
Arie în care praful combustibil, sub formă de nor, este prezent în permanenţă sau în mod frecvent în cantitate suficientă pentru a produce o concentraţie explozivă de praf combustibil în amestec cu aerul, şi/sau în care stratul de praf se poate forma cu o grosime excesivă şi necontrolată în timpul funcţionării normale.
Aceasta se poate întâmpla în interiorul unui spaţiu limitat pentru praf în care praful poate forma amestecuri explozive, în mod frecvent sau perioade lungi. Aceasta apare tipic în interiorul echipamentului.
2.23.Zona 21
Arie neclasificată ca zonă 20, în care, în timpul funcţionării normale, praf combustibil sub formă de nor este probabil să apară în cantitate suficientă pentru a fi capabil să producă o concentraţie explozivă în amestec cu aerul.
Această zonă poate cuprinde, între altele, imediata vecinătate a punctelor de alimentare sau de evacuare a produselor pulverulente şi arii în care se formează straturi de praf şi este probabil ca în timpul funcţionării normale să genereze o concentraţie explozivă de praf combustibil în amestec cu aerul.
2.24.Zona 22
Arie neclasificată ca zonă 21, în care nori de praf se pot produce rar şi se menţin perioade scurte sau în care acumulările sau straturile de praf combustibil pot fi prezente în condiţii anormale şi pot genera amestecuri explozive de praf în aer. Atunci când înlăturarea acumulărilor sau straturilor de praf nu poate fi asigurată, datorită condiţiilor anormale, această arie se clasifică zonă 21.
Această zonă poate cuprinde, între altele, arii din apropierea unui echipament care conţine praf ce poate scăpa prin scurgeri şi poate forma depozite (săli de concasare, de exemplu, în care praful poate scăpa de la concasare şi se poate depune).
2.25.Sursă de degajare
Punct sau loc de la care este probabil să se degaje în atmosferă un gaz inflamabil, vapori inflamabili sau lichid inflamabil, astfel încât să se poată forma o atmosferă explozivă gazoasă.
2.26.Sursă de degajare a prafului
Punct sau loc de la care praful combustibil poate fi eliberat sau se poate învolbura, astfel încât să se poată forma un amestec exploziv de praf/aer. în funcţie de circumstanţe, nu toate sursele de degajare produc neapărat un amestec exploziv de praf/aer. Trebuie totuşi să se ţină seama de faptul că o sursă de degajare permanentă mică sau diluată poate să producă în timp un strat de praf potenţial periculos.
2.27.Limita inferioară explozivă LEL (abreviere)
Concentraţie de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile, în aer până la care nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă.
2.28.Limita superioară explozivă UEL (abreviere)
Concentraţie de gaz, vapori sau ceţuri inflamabile în aer deasupra căreia nu se formează o atmosferă explozivă gazoasă.
2.29.Durata tE (pentru aparaturi electrice cu securitate mărită)
Timpul considerat pentru înfăşurări de curent alternativ, supuse la curentul de pornire IA, care se încălzesc de la temperatura atinsă în serviciu nominal, la temperatura ambiantă maximă, până la temperatura limită.
2.30.Inel de etanşare
Inel folosit într-un dispozitiv de intrare al unui cablu sau unei conducte pentru a asigura etanşeitatea dintre dispozitivul de intrare şi cablu sau conductă.
2.31.Gaz protector
Gaz utilizat pentru menţinerea presurizării sau pentru diluarea gazului sau vaporilor inflamabili la o concentraţie mult sub limita cea mai scăzută de explozie (limita inferioară de explozie).
Gazul protector poate fi aer, azot sau orice alt gaz neinflamabil sau un amestec de asemenea gaze.
2.32.Purjare
Operaţia de trecere a unei cantităţi de gaz protector printr-o cameră şi conductele asociate pentru a reduce orice concentraţie de gaze sau vapori inflamabili la un nivel de securitate.
2.33.Tensiune alternativă sau continuă efectivă maximă (Um)
Tensiune maximă care se poate aplica la echipamentele de racordare fără securitate intrinsecă ale aparaturii asociate fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.34.Tensiune de intrare maximă (U,)
Tensiunea maximă (de vârf alternativă sau continuă) care se poate aplica la elementele de racordare pentru circuitele cu securitate intrinsecă, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.35.Tensiune de ieşire maximă (Uo)
Tensiunea de ieşire maximă (de vârf alternativă sau continuă) dintr-un circuit cu securitate intrinsecă ce poate să apară în condiţiile de circuit deschis la elementele de conexiune ale aparaturii, indiferent de tensiunea aplicată, până la tensiunea maximă, inclusiv Um Şi Ui.
În cazul în care există mai multe tensiuni aplicate, tensiunea de ieşire maximă este determinată de cea mai defavorabilă combinaţie a tensiunilor aplicate.
2.36.Curent de intrare maxim (Ii)
Curentul maxim (de vârf, alternativ sau continuu) care se poate aplica la elementele de racordare pentru circuite cu securitate intrinsecă, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.37.Curent de ieşire maxim (I0)
Curentul maxim (de vârf, alternativ sau continuu) într-un circuit cu securitate intrinsecă, ce se poate obţine la nivelul elementelor de racordare ale aparaturii.
2.38.Putere de intrare maximă (Pi)
Puterea de intrare maximă într-un circuit cu securitate intrinsecă ce poate fi disipată într-o aparatură, dacă acesta este conectată la o sursă externă, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.39.Putere de ieşire maximă (Po)
Puterea electrică maximă ce se poate obţine într-un circuit cu securitate intrinsecă al aparaturii.
2.40.Capacitatea internă maximă (Ci)
Capacitatea internă echivalentă totală a aparaturii care se consideră că apare la nivelul elementelor de racordare ale aparaturii.
2.41.Capacitate externă maximă (Co)
Capacitatea maximă într-un circuit cu securitate intrinsecă ce se poate conecta la elementele de racordare ale aparaturii, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.42.Inductanţă internă maximă (Li)
Inductanţa internă echivalentă totală a aparaturii care se consideră că apare la nivelul elementelor de conexiune ale aparaturii.
2.43.Inductanţă externă maximă (Lo)
Valoarea maximă a inductanţei într-un circuit cu securitate intrinsecă ce se poate conecta la elementele de racordare ale aparaturii, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.44.Raport între inductanţa internă maximă şi rezistenţă (Li/Ri)
Raportul dintre inductanţa (Li) şi rezistenţa (Ri) care se consideră că apar la elementele de racordare externe ale aparaturii electrice.
2.45.Raport între inductanţa externă maximă şi rezistenţă (Lo/Ro)
Raportul dintre inductanţa (Lo) şi rezistenţa (Ro) ale circuitelor externe conectate la elementele de racordare ale aparaturii electrice, fără a invalida securitatea intrinsecă.
2.46.Praf conductor
Praf cu rezistivitatea electrică egală sau mai mică de 103m
*) Mărimile definite la 2.33 - 2.46 sunt parametri ai protecţiei cu securitate intrinsecă.
PARTEA I:INSTALAŢII ELECTRICE ÎN ARII PERICULOASE CU VAPORI Şl GAZE INFLAMABILE
3.Clasificarea ariilor periculoase
3.1.Clasificarea ariilor periculoase are ca obiect analizarea şi clasificarea locurilor în care, prin natura procesului tehnologic, se produc, se prelucrează sau manipulează substanţe care, împreună cu aerul, pot forma amestecuri explozive, în scopul alegerii corecte a echipamentului electric ce urmează a fi instalat în aceste arii.
3.2.Ariile periculoase se clasifică funcţie de proprietăţile vaporilor şi gazelor inflamabile care pot fi prezente precum şi de probabilitatea apariţiei unei atmosfere explozive.
3.3.Evaluarea probabilităţii apariţiei unei atmosfere explozive necesită examinarea fiecărui utilaj tehnologic care conţine materiale inflamabile ce ar putea constitui o sursă de degajare.
Nu trebuie luate în calcul la această evaluare avariile imprevizibile legate de operaţii greşite, nerespectarea tehnologiei, materiale necorespunzătoare calitativ (de ex. spargerea unui rezervor, ruperea unei conducte, etc.)
Atunci când există dubii sau elemente greu de evaluat, trebuie să se ia în consideraţie probabilitatea cea mai mare privind apariţia unei atmosfere explozive.
3.4.Planurile de clasificare a ariilor periculoase (planuri de zonare) trebuie reexaminate şi reactualizate de fiecare dată când se produc modificări la utilaje, instalaţii sau la procedurile de exploatare a acestora.
3.5.Procedura de clasificare a ariilor periculoase cu vapori şi gaze inflamabile trebuie să determine:
a)sursa de degajare şi gradul acesteia
Fiecare utilaj sau element de instalaţie (pompă, vană, flanşă, conductă, rezervor etc.) trebuie considerat ca o sursă potenţială de degajare a materialelor inflamabile, dacă există posibilitatea ca acestea să fie eliberate în atmosferă.
Conductele sudate, fără flanşe, vane sau alte fitinguri, nu se consideră surse de degajare.
Gradul de degajare (continuu, primar sau secundar) se determină luând în considerare frecvenţa şi durata probabilă a degajării. Standardul de referinţă pentru definirea gradului de degajare este SR EN 60079-10.
b)tipul zonei - în funcţie de gradul de degajare şi de ventilare.
O degajare de grad continuu conduce în mod normal la o zonă 0, o degajare de grad primar, la o zonă 1 şi o degajare de grad secundar, la o zonă 2.
c)întinderea zonei depinde atât de proprietăţile substanţelor inflamabile, cât şi de caracteristicile procesului de producţie.
În principal trebuie să se ia în considerare:
- debitul de degajare a gazelor;
- limita inferioară de explozie a acestora (LEL);
- ventilarea;
- densitatea relativă a gazelor sau a vaporilor în raport cu aerul;
- condiţiile locale (topografie, condiţii climatice etc). întinderea zonei poate fi limitată, în funcţie de amplasarea sursei de degajare, prin:
- bariere materiale (pereţi);
- menţinerea unei presiuni în încăperile adiacente;
- purjarea în încăperile adiacente a unui debit de aer corespunzător pentru a asigura evacuarea gazelor şi a vaporilor inflamabili.
Standardul de referinţă pentru ordinul de mărime al zonelor este SR EN 60079-10 - anexa C.
Pentru utilizarea practică a exemplelor date în acest standard se recomandă luarea în considerare a particularităţilor fiecărui caz în parte.

3.6.Exemple de surse de degajare
a)surse de grad continuu:
- suprafaţa unui lichid inflamabil dintr-un rezervor cu capac fix, cu ventilare permanentă spre atmosferă;
- suprafaţa unui lichid inflamabil deschis permanent în atmosferă.
b)surse de grad primar:
- garnituri de pompe, compresoare sau supape, dacă în timpul funcţionării normale este probabilă o degajare de gaz sau lichid inflamabil;
- puncte de prelevare a probelor de unde în timpul funcţionării normale se poate degaja material inflamabil;
- supape de descărcare, guri de ventilare etc. de la care se poate degaja material inflamabil în funcţionare normală.
c)surse de grad secundar:
- garnituri de pompe, compresoare sau supape, unde nu se poate degaja material inflamabil în funcţionare normală;
- flanşe, garnituri de etanşare şi racorduri de ţevi unde nu sunt de aşteptat degajări în funcţionare normală;
- puncte de prelevare a probelor de unde, în timpul funcţionării normale, nu sunt de aşteptat degajări.
Deschiderile dintre arii trebuie considerate, de asemenea, surse de degajare al căror grad depinde de tipul zonei adiacente, de durata şi frecvenţa deschiderilor, de eficienţa etanşării, etc.
3.7.Exemple de definire a zonelor
Zona 0 cuprinde, în esenţă, interiorul rezervoarelor sau aparatelor (evaporatoare, vase de reacţie, etc.)
Drept zonă 1 se pot clasifica:
- aria adiacentă zonei 0;
- împrejurul gurilor de alimentare;
- locurile unde se transferă lichide volatile dintr-un rezervor în altul;
- încăperi de pompe/compresoare ventilate inadecvat;
- împrejurul punctelor de preluare a probelor;
- împrejurul unor garnituri de pompe, compresoare sau supape insuficient etanşe;
- vecinătatea operaţiilor de vopsitorie, unde se folosesc solvenţi volatili inflamabili;
- împrejurul supapelor de descărcare sau gurilor de ventilare.
Zona 2 cuprinde:
- fluide inflamabile transportate în sisteme închise din care nu pot scăpa decât accidental sau în cazul unor operări greşite;
- ariile în care, în mod normal, este evitată formarea unor concentraţii explozive de vapori sau gaze prin ventilare mecanică; dar care pot deveni periculoase datorită întreruperii acesteia;
- ariile adiacente zonei 1, în care gaze sau vapori inflamabili pot scăpa ocazional cu excepţia cazului în care pătrunderea e oprită de o ventilare mecanică corespunzătoare, ce asigură o suprapresiune de aer curat şi sunt luate măsuri pentru a se evita oprirea acesteia.
4.Aparatură electrică pentru arii periculoase
4.1.Pericole de aprindere a amestecurilor explozive provenind de la aparatura electrică
4.1.1.Scânteia electrică.
Riscul principal de aprindere a amestecurilor explozive se datorează scânteilor ce apar la deschiderea unui circuit inductiv (toate circuitele conţinând bobine sau înfăşurări - motoare electrice, întreruptoare, contactoare, relee, etc.). Energia acestora este importantă chiar la tensiuni reduse şi este, în general suficientă pentru a aprinde un amestec exploziv.
În cazul scurtcircuitelor, energia arcului electric are o intensitate şi o durată mult mai mari decât energia scânteilor datorate comutaţiei.
Este necesar să fie folosite fie echipamente care nu produc scântei electrice, fie echipamente ale căror scântei nu au efecte asupra atmosferei potenţial explozive.
4.1.2.Încălzirea suprafeţei aparaturii
Pierderile de energie prin efect Joule conduc la încălzirea conductoarelor electrice active şi, prin conducţie termică, la încălzirea carcasei externe şi a bornelor de conexiune.
Acest efect este amplificat în cazul suprasarcinilor şi scurtcircuitelor.
Trebuie ca temperatura atinsă de carcasă să rămână în limite admisibile, ţinând seama de substanţele inflamabile din zona în care este amplasată aparatura.
4.2.Clasificarea aparaturii electrice în execuţie antiexplozivă
4.2.1.Aparatura în execuţie antiexplozivă se clasifică în două grupe, în funcţie de destinaţie:
- Grupa I - Aparatură pentru mine grizutoase;
- Grupa II -Aparatură pentru alte locuri decât minele grizutoase. Standardul de referinţă este SR EN 50014.
Aparatura din grupa II se împarte, funcţie de caracteristicile atmosferei explozive pentru care este destinată, în trei subgrupe de explozie: NA, MB, MC.
Importanţa riscului de explozie creşte de la subgrupa IIA la IIC. Aceasta înseamnă că aparatura din subgrupa IIB poate fi folosită în aplicaţii ce necesită aparatură IIA, respectiv aparatura din subgrupa IIC poate fi folosită în aplicaţii ce necesită aparatură din subgrupele IIB sau IIA.
În Anexa 4 se prezintă clasificarea în subgrupe de explozie a celor mai uzuale gaze inflamabile.
4.2.2.Gazele şi vaporii se împart în clase de temperatură după temperatura lor de aprindere. De aici rezultă o clasificare a aparaturii în şase clase de temperatură (T1 ...T6), după temperaturile maxime de suprafaţă atinse în funcţionare.
Temperatura maximă de suprafaţă este temperatura cea mai ridicată atinsă în serviciu în condiţiile cele mai defavorabile (dar în limitele toleranţelor recunoscute) pe oricare parte sau suprafaţă a unei aparaturi electrice susceptibile de a provoca o aprindere a atmosferei explozive înconjurătoare.
Temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii trebuie să fie inferioară temperaturii minime de autoaprindere a amestecului exploziv considerat.
Această clasificare permite folosirea mai economică a aparaturii protejate antiex.
Temperatura ambiantă de referinţă este cuprinsă între -20°C şi +40°C.
Poate fi admisă o temperatură ambiantă diferită, dacă aceasta este specificată de constructor şi marcată suplimentar.
Tabelul 4.1 Relaţia dintre clasa de temperatură şi temperatura de aprindere

Temperatura de aprindere a gazelor sau vaporilor

Clasa de temperatura a aparaturii electrice

T1

(4500C)

T2

(3000C)

T3

(2000C)

T4

(1350C)

T5

(1000C)

T6

(850C))

>4500C

*

*

*

*

*

*

>3000C

X

*

*

*

*

*

>2000C

X

X

*

*

*

*

>1350C

X

X

X

*

*

*

>1000C

X

X

X

X

*

*

>850C

X

X

X

X

X

*

* - Aparatura ce poate fi folosita
X - Aparatura ce nu poate fi folosita
Tabelul 4.2 Relaţia dintre grupa de explozie a gazelor şi subgrupa de aparatură

Grupa de explozie a gazelor sau vaporilor

Grupa de aparatură ce poate fi folosită

Antideflagrantă "d"

Securitate mărită "e"

Securitate intrinsecă "i"

A

IIA-IIB-IIC

II

IIA-IIB-IIC

B

IIB-IIC

II

IIB-IIC

C

MC

II

MC

Aparatura antiex trebuie marcată corespunzător pentru a se putea constata că este concepută pentru funcţionare în zone Ex. Marcarea trebuie să conţină:
- numele constructorului;
- tipul;
- simbolul Ex;
- sigla modului de protecţie (d, e, p, q, ia sau ib, o, m);
- simbolul subgrupei aparaturii (IIA, IIB sau IIC);
- clasa de temperatură;
- denumirea laboratorului de încercare şi referinţa de certificat;
- alte date suplimentare, dacă este cazul.
4.3.Tipuri de protecţie antiexplozivă
4.3.1.Protecţia antideflagrantă "d"
Capsularea antideflagrantă este un tip de protecţie a aparaturii în care părţile care pot aprinde atmosfera explozivă sunt situate într-o capsulare ce poate suporta presiunea dezvoltată pe durata exploziei interioare a unui amestec exploziv şi care previne transmiterea exploziei la atmosfera explozivă ce înconjoară capsularea.
Capsulările antideflagrante se clasifică pe baza interstiţiului experimental maxim de securitate (MESG), care este interstiţiul maxim al unei îmbinări de 25 mm prin care se împiedică orice transmitere a exploziei din 10 încercări succesive. MESG este definit în funcţie de fiecare tip de gaz.
Cele trei subgrupe de explozie corespund unor valori descrescătoare ale MESG.
Concepţia antideflagrantă nu este prin ea însăşi un criteriu de etanşeitate, de aceea este necesar a se verifica dacă gradul de protecţie al capsulării este corespunzător, pentru a se evita intrarea lichidelor sau prafului.
În acest scop se folosesc garnituri de etanşare din material compresibil sau elastic care, însă, trebuie utilizate suplimentar şi nu incluse în îmbinarea antideflagrantă.
Modul de protecţie "d' este foarte eficace şi se aplică la toată aparatura electrică: echipamente statice, aparatură de comutaţie şi de comandă, maşini electrice rotative, tablouri de distribuţie, corpuri de iluminat şi alte echipamente sau aparate care produc scântei în funcţionare.
4.3.2.Protecţia tip securitate mărită «e»
Securitatea mărită este un tip de protecţie care constă în aplicarea unor măsuri suplimentare pentru a evita, cu un grad de siguranţă ridicat, producerea de scântei, arcuri electrice sau temperaturi excesive în interiorul sau pe părţile exterioare ale aparaturii electrice, capabile să aprindă o atmosferă explozivă.
În consecinţă, acest tip de protecţie este corespunzător pentru toate grupele de gaze NA, MB, NC; aceste grupe nu apar pe eticheta echipamentului.
Principiile de construcţie pentru modul de protecţie «e» sunt:
- folosirea unor materiale izolante de calitate superioară;
- dimensionarea specială a distanţelor de străpungere şi de conturnare;
- conexiuni electrice care nu se pot slăbi.
Modul de protecţie «e» nu este aplicabil următoarelor echipamente:
- motoare asincrone cu rotor bobinat şi colector;
- motoare sincrone cu înfăşurări de excitaţie;
- motoare de curent continuu;
- reostate în aer;
- aparate electrice de comutaţie (prize, contactoare, întreruptoare etc).
Anumite părţi ale unor echipamente poartă indicaţia «de». Aceasta înseamnă că sunt protejate prin două moduri diferite:
1) partea în care se produce arcul electric este închisă într-o capsulare în protecţie antideflagrantă «d»;
2) partea conţinând bornele este în protecţie cu securitate mărită «e» şi nu produce arcuri sau scântei în funcţionare normală;
3) ansamblul este montat într-o capsulare cu securitate mărită «e» şi are certificat de conformitate;
standardul de referinţă pentru certificatul de conformitate este standardul SR EN50014. Protecţia «e» se aplică la:
- motoare electrice cu rotorul în scurtcircuit;
- rezistenţe de pornire fără contacte glisante;
- electromagneţi;
- cutii de conexiuni;
- corpuri de iluminat incandescente şi corpuri de iluminat fluorescente cu starter electronic;
- transformatoare de măsură şi aparate de măsură. Pentru aceste echipamente trebuie adăugate la
marcarea generală unele date suplimentare ca:
- raportul l(p)/l(n) (raportul dintre curentul de pornire şi curentul nominal) şi timpul t(E) pentru maşini electrice rotative şi electromagneţi;
- curentul limită termic l(th) şi curentul limită dinamic l(din) pentru transformatoare de măsură şi aparate de măsură.

4.3.3.Protecţia tip capsulare presurizată "p"
Capsularea presurizată este un tip de protecţie constând în menţinerea în interiorul capsulării a unui gaz de protecţie la o suprapresiune, în scopul prevenirii formării unei atmosfere explozive în interiorul capsulării.
Acest lucru se poate face fie prin circulaţia continuă a gazului de protecţie, fie prin compensarea pierderilor.
Capsularea trebuie să aibă gradul de protecţie minim IP 40 şi să prevină ieşirea scânteilor prin bariere de scântei.
Clasa de temperatură a capsulării presurizate, (standard de referinţă SR EN 50014), trebuie stabilită ca fiind cea mai mare temperatură dintre:
- temperatura maximă a suprafeţei exterioare;
- temperatura maximă a suprafeţei părţilor protejate prin unul din tipurile de protecţie (standard de referinţă SR EN 50014) şi care rămân sub tensiune chiar şi după întreruperea alimentării cu gaz de protecţie (de exemplu, încălzitoare electrice).
Înaintea punerii sub tensiune, capsularea presurizată trebuie purjată cu o cantitate de gaz de protecţie cel puţin egală cu de cinci ori volumul intern al capsulării şi conductelor.
Tipul de protecţie "p" se foloseşte pentru echipamente statice, maşini electrice rotative (în general de puteri mari) sau pentru dulapuri electrice.
Marcarea aparaturii presurizate trebuie să conţină, în afara datelor specificate la 4.1:
- volumul intern liber;
- natura gazului de protecţie;
- cantitatea minimă de gaz necesar pentru purjare.
4.3.4.Protecţia tip securitate intrinsecă "i"
În circuitele cu securitate intrinsecă nici o scânteie sau efect termic, produse în condiţii normale de funcţionare sau în condiţii de defect nu sunt capabile să producă aprinderea unei atmosfere explozive date.
În acest tip de protecţie este introdusă noţiunea de aparatură asociată, care este aparatura ce conţine în acelaşi timp circuite cu securitate intrinsecă şi circuite fără securitate intrinsecă şi este astfel construită încât circuitele fără securitate intrinsecă să nu afecteze circuitele cu securitate intrinsecă.
În practică se folosesc circuite cu curenţi foarte mici pentru a transmite semnale analogice (măsurători de presiune, temperatură, etc.) sau digitale prin intermediul unor aparaturi care nu sunt cu securitate intrinsecă şi sunt separate de circuitele cu securitate intrinsecă prin bariere de securitate intrinsecă. Acestea, situate în zone neclasificate, constituie interfaţa ce permite alimentarea fără pericol a aparaturii electrice situată în zona periculoasă.
Aparatura cu securitate intrinsecă se clasifică în subgrupele IIA, IIB, IIC pe baza curentului minim de aprindere (MIC), respectiv în clasele de temperatură T1 ... T6.
Curentul minim de aprindere este curentul minim capabil să aprindă un amestec exploziv În aparatura de încercare, în condiţii specificate.
Din punctul de vedere al gradului de siguranţă aparatura cu protecţie "i" se împarte în:
- categoria "ia", care nu trebuie să producă aprinderea nici în funcţionare normală, nici în cazul unui singur defect şi nici în cazul a două defecte care conduc la condiţiile cele mai nefavorabile.
Coeficienţii de siguranţă ce trebuie aplicaţi tensiunii, curentului sau unei combinaţii a acestora sunt 1,5 în funcţionare normală şi cu un singur defect şi 1 la funcţionare cu două defecte.
- categoria "ib", care nu trebuie să producă aprinderea în funcţionare normală nici în cazul unui singur defect.
Coeficienţii de siguranţă sunt 1,5 la funcţionare normală şi cu un singur defect şi 1 la funcţionare cu două defecte.
Standardul de referinţă pentru marcarea aparaturii cu siguranţă intrinsecă este SR EN 50014 (vezi 4.2). În plus, marcarea barierelor de siguranţă trebuie să conţină:
- tensiunea maximă ce se poate aplica la bornele fără siguranţă intrinsecă (Um);
- tensiunea maximă de ieşire (Uo).
4.3.5.Protecţia prin imersiune în ulei "o"
Protecţia constă în imersarea în ulei a părţilor active ale aparaturii în aşa fel ca atmosfera explozivă ce se găseşte deasupra nivelului uleiului sau în exteriorul capsulării să nu poată fi aprinsă.
Acest mod de protecţie se aplică aparaturii de comutaţie - contactoare, întreruptoare, reostatelor, rezistenţelor, transformatoarelor, siguranţelor fuzibile, etc.
Modul de protecţie "o" este foarte rar folosit, atât în ţară, cât şi pe plan mondial.
4.3.6.Protecţia prin înglobare în nisip "q"
Şi acest tip de protecţie se foloseşte foarte rar şi se aplică numai echipamentelor care nu au piese în mişcare.
Protecţia constă în a umple toate spaţiile libere din jurul unor componente electrice cu un material de o granulaţie foarte fină (cuarţ foarte fin) astfel încât, în condiţii de funcţionare, nici un arc produs în interiorul capsulării nu poate aprinde atmosfera explozivă din exterior.
Aprinderea atmosferei exterioare nu poate fi cauzată nici de scântei şi nici de temperatura excesivă a suprafeţei capsulării.
4.3.7.Protecţia tip încapsulare «m»
Este un tip de protecţie în care părţile care pot aprinde o atmosferă explozivă fie prin scântei, fie prin încălziri sunt incluse într-un compound - în general o răşină suficient de rezistentă la influenţele exterioare -, astfel încât atmosfera explozivă nu poate fi aprinsă nici de scântei şi nici de încălzirile care pot avea loc în interiorul capsulării.
Această protecţie se aplică în general componentelor electronice ca:
- rezistoare cu peliculă sau rezistoare bobinate într-un singur strat;
- condensatoare cu hârtie şi ceramice;
- optocuploare pentru separarea diferitelor circuite, dar şi transformatoarelor, bobinelor şi înfăşurărilor motoarelor cu tip de protecţie «e», precum şi transformatoarelor.
Se pot utiliza prescripţiile din standardul SR EN 50020 - securitate intrinsecă.

4.3.8.Protecţia specială tip "n"
Aparatura protejată prin tipul de protecţie "n" nu poate aprinde o atmosferă explozivă înconjurătoare în condiţii normale şi nici în anumite condiţii anormale de funcţionare.
Pe lângă aceasta, se face distincţia între aparatura care, în mod normal, nu produce arcuri sau scântei şi/sau suprafeţe fierbinţi şi aparatura care produce arcuri, scântei şi/sau suprafeţe fierbinţi. Metoda de protecţie rezultată de aici derivă, în parte din tipurile de protecţie pentru zona 2/ categoria 3 de aparatură, de un nivel mai scăzut, (a se vedea şi 4.4.1).
Aparatura cu tipul de protecţie "n" se clasifică în:
1) aparatură care nu produce scântei "nA", la care riscul apariţiei de scântei, arcuri electrice sau suprafeţe fierbinţi în funcţionare normală este redus prin măsuri constructive;
2) aparatură în care arcuri, scântei sau suprafeţe fierbinţi în funcţionare normală, pentru care se aplică diverse măsuri de protecţie precum:
- aparate cu contacte protejate "nC", incluzând tablouri electrice, componente neincendiare închise ermetic, aparate capsulate;
aparate cu respiraţie limitată "nR"; în care posibilitatea penetrării unei atmosfere explozive gazoase este redusă la un nivel foarte scăzut;
- aparatură cu presurizare simplificată "nP";
- aparatură cu energie limitată "nL".
Marcarea aparaturii trebuie să cuprindă, pe lângă elementele de la 4.2, unul din simbolurile de mai sus
Exemplu: Ex nC IIT3.
Dacă există condiţii speciale de instalare, se adaugă simbolul "X".
4.4.Clasificarea şi marcarea aparaturii Ex conform directivei 94/9CE
4.4.1.Directiva 94/9CE (ATEX 100a) pentru armonizarea prevederilor privind aparatele şi sistemele protectoare folosite în arii periculoase, adoptată de Parlamentul European la 23.04.94, va înlocui, începând cu 1.07.03, toate reglementările existente la nivel european în domeniu.
Această directivă a fost preluată şi în România prin Legea Protecţiei Muncii din 1996-Normele metodologice (Secţiunea B).
Conform directivei de mai sus, aparatura de grupa II, folosită în arii periculoase cu gaze şi vapori inflamabili sau cu praf combustibil, se clasifică în trei categorii, după nivelul de siguranţă al aparaturii, funcţie de zona în care este folosită.
Aparatura folosită în zone periculoase cu gaze şi vapori este codificată cu litera "G", iar aparatura folosită în zone periculoase cu praf combustibil este codificată cu "D".

Zona

Categoria aparaturii

Marcarea

0 sau 20

1

II1G sau II1D

1 sau 21

2

II2G sau II2D

2 sau 22

3

II3G sau II3D

4.4.2.Noua directivă introduce simbolul
[Poză - a se vedea actul modificator]
la marcarea specifică a protecţiei EEx.
Standardul de referinţă este EN 50014 (preluată şi ca standard român).
în ţara noastră marcarea aparaturii se face conform Legii protecţiei muncii nr. 90/1996 şi cerinţelor şi criteriilor aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 752/2004. Procedurile de asigurare a conformităţii prevăd conformitatea cu cerinţele esenţiale de securitate.
Exemplu de marcare completă a unei aparaturi Ex pentru arii periculoase cu gaze inflamabile, conform Directivei 94/9CE (ATEX 100a):

ABC Company Ltd

 

Serie No D456789 20002

[Poză - a se vedea actul modificator] I II2G CE 1105

N.B. 55 ATEX 1234*)

110- - 230 V, 50 Hz

EEx ed TIC T4 I

110 - 230 V DC

*) N.B. 55 ATEX 1234 reprezintă laboratorul autorizat de încercări (organismul notificat) şi numărul certificatului de conformitate emis de acesta.
Numărul de lângă simbolul CE (specific numai pentru ATEX) înlocuieşte organismul notificat implicat în sistemul de calitate al producţiei.

4.4.3.în conformitate cu noua directivă, aparatura şi sistemele protectoare trebuie însoţite de următoarele documente:
- o declaraţie de conformitate CE şi marcajul CE;
- un certificat de examen de tip CE emis de un laborator de încercări autorizat (denumit organism notificat), purtând marcarea de certificare.
Aparatura electrică trebuie însoţită de un certificat de conformitate sau de un certificat de control emis pentru aparatura electrică purtând marcarea CENELEC EEx şi având acelaşi nivel de protecţie.
Standardul de referinţă pentru certificatul de conformitate este EN 50014.

4.4.4.În ţara noastră, conform Legii nr. 90/1996 şi a Normelor metodologice de aplicare, înainte de punerea în funcţiune a instalaţiilor electrice din arii periculoase trebuie obţinut un certificat de conformitate a echipamentelor tehnice şi sistemelor protectoare, eliberat de un organism notificat (INSEMEX Petroşani), pe baza unei documentaţii întocmite în conformitate cu prevederile legii de mai sus.
5.Alegerea aparaturii
5.1.Pentru alegerea corectă a aparaturii electrice pentru arii periculoase, trebuie cunoscute următoarele elemente:
- clasificarea ariei periculoase în zone, (standardul de referinţă este SR EN 60079-10);
- clasa de temperatură sau temperatura de aprindere a gazelor sau vaporilor;
- grupa (subgrupa) aparaturii electrice;
- condiţiile locale (temperatura ambiantă şi factorii care pot influenţa negativ protecţia la explozie).
5.2.În zona 0 pot fi utilizate numai aparatură şi circuite cu securitate intrinsecă de categoria "ia". Standardul de referinţă este SR EN 50020-2003
5.3.În zona 1 se poate utiliza aparatură permisă pentru zona 0, precum şi aparatură cu următoarele tipuri de protecţie:
Standard de referinţă:

Capsulare «d» antideflagrantă

SR EN 50018-2003

+ SR EN 50018-2003/A1-2003

Aparatură presurizată «p»

SR EN 50016-2004

Înglobare în nisip «q»

SR EN 50017-2003

Imersiune în ulei «o»

EN 50015-2003

Securitate mărită «e»

SR EN 60079-7-2004

Securitate intrinsecă «i»

SR EN 50020-2003

Încapsulare «m»

SR EN 60079-18-2004

5.4.În zona 2 se poate utiliza aparatură admisă pentru zonele 0 sau 1, precum şi aparatură special proiectată pentru zona 2, ca, de exemplu, tipul de protecţie «n». Standardul de referinţă este SR EN 60079-15 (a se vedea 4.3.8).

5.5.Prevederile de la 5.3 şi 5.4 nu sunt obligatorii în cazul instalaţiilor pilot sau legate de activitatea de cercetare-dezvoltare, dacă sunt îndeplinite, după caz, una sau mai multe din următoarele condiţii:
- s-au luat măsuri pentru a preveni apariţia unei atmosfere explozive periculoase;
- la apariţia unei atmosfere periculoase, aparatura electrică este deconectată automat;
- personalul şi mediul nu sunt periclitate de explozii sau incendii.
Personalul de exploatare trebuie să ia cunoştinţă de aceste condiţii în scris şi să fie instruit în privinţa prescripţiilor privind utilizarea aparaturii electrice în arii periculoase.
5.6.Alegerea şi montarea aparaturii electrice trebuie făcută astfel încât să fie evitată influenţa factorilor externi precum: umiditatea, căldura, vibraţiile, agenţii chimici, etc.
5.7.La instalarea aparaturii de protecţie antidelfagrantă trebuie evitată apropierea de obstacole solide (pereţi, conducte, suporţi de montare, etc.)
Distanţele minime de separare de la flanşa antideflagrantă în funcţie de subgrupa de aparatură sunt:

- pentru subgrupa IIA

10 mm

- pentru subgrupa IIB

30 mm

- pentru subgrupa IIC

40 mm

5.8.Îmbinările antideflagrante trebuie protejate împotriva coroziunii prin aplicarea unor lubrifianţi care nu se întăresc şi care, de regulă, sunt indicaţi de fabricant în funcţie de tipul aparaturii.
De exemplu, pentru îmbinări cu flanşe şi cep la corpuri de iluminat se recomandă pastă siliconică, rezistentă la temperaturi între - 40°C şi + 200°C.
5.9.Carcasele aparaturii cu tipul de protecţie "e", care conţin părţi sub tensiune neizolate trebuie să aibă un grad de protecţie de cel puţin IP 54, iar cele care conţin părţi sub tensiune izolate trebuie să aibă un grad de protecţie de cel puţin IP 44.
Pentru maşini electrice rotative instalate în medii curate şi supravegheate de personal calificat se admite un grad de protecţie IP 20 (cu excepţia cutiilor de borne).
5.10.Aparatura cu tipul de protecţie "p" sau "i" trebuie instalată cu respectarea prevederilor de la cap. 9 şi respectiv 11.
5.11.Suplimentar faţă de prevederile de mai sus, la instalarea aparaturii în arii periculoase trebuie respectate şi instrucţiunile sau recomandările fabricantului aparaturii.
6.Protecţia electrică
6.1Protecţii necesare
6.1.1.Circuitele şi echipamentele electrice situate în zone cu pericol de explozie, exceptându-le pe cele cu securitate intrinsecă, trebuie prevăzute cu următoarele protecţii:
- protecţie la suprasarcină;
- protecţie la scurtcircuit;
- protecţie la defecte de punere la pământ;
- protecţie contra reanclanşării automate în caz de defect.
6.1.2.Protecţia la suprasarcină va fi temporizată funcţie de curent, iar cea de scurtcircuit va acţiona instantaneu.
Protecţia la defecte de punere la pământ va acţiona temporizat sau instantaneu funcţie de modul de tratare a neutrului reţelei de alimentare (a se vedea 12.1)
6.2.Protecţia motoarelor electrice
6.2.1.Pe lângă protecţiile de la 6.1, la motoarele electrice mai trebuie prevăzute:
- protecţia la scăderea tensiunii de alimentare sub limitele admise.
Fac excepţie motoarele pentru care se prevede reaccelerarea în urma golurilor de tensiune de scurtă durată, în vederea continuării fără întrerupere a procesului tehnologic.
- protecţia contra rămânerii în două faze, la motoarele de joasă tensiune.
La realizarea protecţiei prin relee a motoarelor electrice de medie tensiune se vor respecta prevederile normativului PE 501.
6.2.2.Dispozitivele de protecţie la suprasarcină a motoarelor electrice pot fi de tipul:
a)dispozitive care asigură protecţia de bază la suprasarcină cum sunt releele termice de protecţie temporizate, dependente de curent, reglate pentru curentul nominal al motorului; acestea trebuie să acţioneze în 2 ore sau mai puţin la un curent de 1,20 din curentul reglat şi să nu acţioneze înainte de 2 ore la un curent de 1,05 din curentul reglat.
În reţelele de joasă tensiune trebuie prevăzute relee pe toate fazele. În reţelele de medie tensiune cu neutrul izolat sau legat la pământ prin bobină de stingere, se admite montarea releelor numai pe două faze.
b)dispozitive care asigură o protecţie preventivă la suprasarcină, cum sunt:
- detectoarele de temperatură înglobate în înfăşurări, pentru supravegherea directă a temperaturii în motor; (termistoare);
- alte dispozitive care asigură, în mod similar cu cele de mai sus, protecţia contra supraîncălzirilor inadmisibile.
6.2.3.La proiectarea protecţiilor de bază ale motoarelor de joasă tensiune se recomandă utilizarea asociaţiei:
- disjunctor, echipat cu relee electromagnetice, pentru protecţia la scurtcircuit;
- contactor;
- releu de protecţie la suprasarcină (releu termic).
Tipul de coordonare al acestei asociaţii trebuie să fie 2. Standardele de referinţă sunt SR EN 60947-1 şi SR EN 60947-4-1.
6.2.4.Indiferent de modul de comandă/control al motorului, trebuie prevăzut un dispozitiv de oprire local.
6.2.5.Releele de protecţie la scurtcircuit sau suprasarcină, limitatoarele de temperatură, releele de tensiune trebuie să declanşeze toate conductoarele active ale circuitului protejat şi să nu permită reanclanşarea decât după deblocarea manuală a elementului de protecţie. În cazul reanclanşării sau deblocării, trebuie să se verifice dacă echipamentul protejat este în stare de funcţionare.
6.2.6.Protecţia termică a motoarelor electrice cu rotorul în scurtcircuit şi tip de protecţie cu siguranţă mărită "e" trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a)Dispozitivele de protecţie temporizate, dependente de curent, cu caracteristică de timp inversă, trebuie să deconecteze motorul blocat in timpul tE, indicat pe eticheta motorului.
Curbele caracteristice timp-curent ale dispozitivelor de protecţie trebuie să fie afişate vizibil la locul de instalare. Acestea trebuie să indice timpii de declanşare la solicitare trifazată, plecând de la starea rece, pentru o temperatură ambiantă de 20°C şi curenţi de 3 până la 8 ori curentul reglat. Echipamentele trebuie să declanşeze cu o abatere de maxim ±20% din timpii rezultaţi din curbe.
Pentru motoarele cu bobinajul conectat în triunghi, releele de protecţie trebuie să asigure protecţia contra funcţionării în două faze. Releele trebuie să declanşeze la o valoare de 0,87 din curentul de pornire al motorului, într-un timp mai mic sau cel mult egal cu tE.
Dispozitivele de protecţie pentru motoarele cu porniri grele şi frecvente, care produc o încălzire suplimentară, trebuie să fie special adaptate astfel încât să declanşeze înainte de atingerea temperaturii limită. Această temperatură nu trebuie depăşită nici chiar în timpul pornirii motorului.
Schema de protecţie a motorului trebuie să prevadă blocarea la porniri repetate.
Pentru motoarele cu porniri grele se recomandă adoptarea unei alte metode de pornire decât cea directă, care să limiteze solicitările electrice şi termice precum şi monitorizarea curentului absorbit de motor cu ampermetre montate în punctul de comandă al motorului.
*) Se consideră că o pornire este grea, dacă dispozitivul de protecţie, ales conform celor de mai sus, deconectează motorul înainte ca acesta să atingă viteza nominală. Este, în general, cazul în care timpul necesar pentru atingerea vitezei nominale depăşeşte de 1,7 ori timpul tE.
b)Detectoarele de temperatură, înglobate în înfăşurări, sunt permise pentru a controla temperatura limită a motorului numai dacă acest lucru este specificat în documentaţia motorului.
6.2.7.Motoarele cu securitate mărită alimentate la frecvenţă şi tensiune variabile printr-un convertizor trebuie încercate ca un ansamblu împreună cu convertizorul specificat de furnizor şi cu sistemul de protecţie.
6.2.8.Motoarele în execuţie antideflagrantă alimentate la frecvenţă şi tensiune variabile printr-un convertizor trebuie să îndeplinească una din următoarele cerinţe:
a)cerinţa de la 6.2.6;
b)să fie prevăzute cu detectoare de temperatură înglobate în înfăşurări, pentru controlul direct al temperaturii, care, împreună cu releul de protecţie asociat, să comande deconectarea.
Încercarea motorului şi convertizorului ca un ansamblu nu este obligatorie.
6.3.Protecţia transformatoarelor
6.3.1.Transformatoarele trebuie prevăzute cu următoarele protecţii:
- protecţie contra scurtcircuitelor pe partea primară;
- protecţie contra defectelor de punere la pământ sau a curenţilor reziduali; - protecţie contra suprasarcinii pe partea secundară.
Protecţiile trebuie astfel alese încât să se asigure selectivitatea.
Nu este necesară protecţia la suprasarcină în următoarele cazuri:
- transformatorul este astfel construit încât poate suporta continuu curentul secundar de scurtcircuit la tensiunea primară şi frecvenţa nominală, fără o supraîncălzire inadmisibilă;
- datorită specificului consumatorilor racordaţi, nu este posibilă apariţia unor suprasarcini.
6.3.2.Transformatoarele care au indicatoare de lichid trebuie astfel montate încât nivelul lichidului să fie vizibil.
6.3.3.La întocmirea şi calculul protecţiilor pentru transformatoarele de medie tensiune pe partea primară se vor respecta prevederile normativului PE 501.
6.4.Protecţia condensatoarelor
6.4.1.Condensatoarele trebuie prevăzute cu protecţie la scurtcircuit cu acţiune instantanee. Această protecţie poate fi realizată pentru un grup de condensatoare, dacă se asigură în acest mod şi protecţia fiecărui condensator în parte.
6.4.2.Bateriile de condensatoare trebuie prevăzute cu posibilitatea de deconectare manuală prin întreruptor sau contactor.
6.4.3.Condensatoarele care rămân în legătură cu zona 1 chiar şi după declanşarea circuitelor electrice trebuie să aibă, independent de locul amplasării-în interiorul zonei 1 sau în exteriorul zonei cu pericol de explozie-un dispozitiv de descărcare. Acest dispozitiv trebuie să producă descărcarea într-un interval de 5 secunde la o energie remanentă de
- 0,2 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa de explozie IIA
- 0,06 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa MB
- 0,02 mJ la instalaţiile electrice din subgrupa IIC
Această condiţie se consideră îndeplinită pentru condensatoarele construite într-un mod de protecţie conform par. 5.3.
6.4.4.Pentru evitarea unei autoexcitări la motoare asincrone cu compensare separată, capacitatea de compensare nu trebuie să fie mai mare de 90%.
6.5.Protecţia echipamentelor şi sistemelor de încălzire
6.5.1.Pentru echipamentele şi sistemele de încălzire prin rezistenţă trebuie luate măsuri suplimentare de protecţie, în scopul limitării temperaturii maxime de suprafaţă.
Dispozitivul de protecţie trebuie să conducă la deconectarea sistemului de încălzire şi să fie de tipul cu reconectare manuală.
6.5.2.Trebuie luate, de asemenea, măsuri de limitare a încălzirilor datorate curenţilor de scurgere la pământ anormali sau a defectelor de punere la pământ.
În acest scop, intr-un sistem tip TT sau TN trebuie instalate relee de protecţie la curent rezidual (RCD) cu un curent rezidual de max. 300 mA (se recomandă In <= 30 mA) care să deconecteze la un timp de max. 5 sec. la In Şi sub 0,15 sec la 5In, In fiind curentul diferenţial rezidual nominal al releului.
În sistemele IT trebuie utilizat un dispozitiv de control al rezistenţei de încălzire, care să semnalizeze scăderea rezistenţei de izolaţie sub valoarea de 50 /volt.
În cazul în care sistemul de încălzire prin rezistenţă este protejat prin instalarea într-o aparatură electrică, nu este necesară protecţia la curent rezidual sau la defectele de punere la pământ, (de exemplu, rezistenţele anticondens din carcasa unui motor electric).
6.5.3.Circuitele sistemelor de însoţire electrică a conductelor sau echipamentelor tehnologice cu cabluri de încălzire trebuie protejate:
- contra scurtcircuitelor prin întreruptoare automate bipolare având protecţie atât pe fază cât şi pe conductorul neutru;
- contra curenţilor de scurgere la pământ anormali prin relee de protecţie la curent rezidual conform 6.5.2.
Cablurile de însoţire electrică trebuie să aibă un înveliş metalic legat la pământ. Se recomandă utilizarea cablurilor de tip "autoregulator" (cu caracteristică inversă curent-temperatură), în scopul evitării încălzirilor locale periculoase.
6.6.Protecţia circuitelor de iluminat
6.6.1.Circuitele monofazate la care sunt racordate corpuri de iluminat amplasate în arii periculoase trebuie protejate prin siguranţe fuzibile sau întreruptoare automate, atât pe fază cât şi pe conductorul neutru.
Lămpile corpurilor de iluminat trebuie alese ţinând cont de tensiunea, puterea, frecvenţa şi dimensiunile înscrise pe plăcuţa acestora, astfel încât să se evite apariţia unor temperaturi de suprafaţă inadmisibile sau alte riscuri.
7.Deconectarea în caz de urgenţă şi separarea electrică
7.1.Este necesar să se prevadă posibilitatea ca instalaţiile electrice dintr-o arie periculoasă să fie deconectate manual în caz de urgenţă (incendiu, explozie, avarie tehnologică etc).
Standardele de referinţă sunt SR EN 418 si SR HD 384.4.46.
Punctul de deconectare trebuie amplasat în afara ariei periculoase.
Dispozitivul de deconectare trebuie să fie uşor de recunoscut, amplasat într-o zonă de acces.
Întreruptorul comandat de butonul de avarie trebuie să întrerupă toate conductoarele active, inclusiv conductorul neutru.

7.2.Trebuie prevăzută posibilitatea ca fiecare circuit sau grup de circuite să fie separate de restul instalaţiei electrice, pentru a se asigura securitatea personalului care intervine pentru întreţinere sau reparaţii.
Un aparat folosit pentru funcţia de separare trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- întreruperea să se facă pe toate conductoarele active, inclusiv conductorul neutru;
- să poată fi blocat sau zăvorât în poziţia "deschis", în scopul evitării unei închideri neintenţionate.
Verificarea deschiderii contactelor poate fi:
- vizuală, pentru aparatele cu separare vizibilă;
- mecanică, pentru aparatele cu separare aparentă, având un indicator ce indică poziţia contactelor.
8.Canalizaţii electrice
8.1.Prevederi generale
8.1.1.Instalarea aparaturii electrice în arii periculoase se poate face prin:
- sisteme de cabluri;
- sisteme de conductoare protejate în conducte de protecţie.
Aparatura electrică utilizată trebuie să fie special proiectată pentru unul din modurile de instalare de mai sus (a se vedea şi 8.5.10).
8.1.2.În zone cu pericol de explozie se pot folosi:
- cabluri în execuţie omologată pentru zona respectivă;
- conductoare izolate montate în conducte de protecţie;
- bare capsulate cu un tip de protecţie antiex. Standardul de referinţă este SR EN 50014.
Este permisă şi folosirea cablurilor cu conductoare de aluminiu, dar cu secţiunea minimă de 16 mm2 şi cu conexiuni corespunzătoare pentru aluminiu, cu excepţia utilizării lor în instalaţii cu securitate intrinsecă.
8.1.3.Secţiunea minimă a cablurilor trebuie să fie:
- 1,5 mm2 pentru cabluri de energie
- 1 mm2 pentru cabluri de comandă-control-semnalizare
- 1,5 mm2 pentru cabluri folosite în circuitele transformatoarelor de curent
- 0,5 mm diametru pentru cabluri de telemecanică sau telecomunicaţii utilizate în încăperi închise şi 0,8 mm diametru pentru aceleaşi tipuri de cabluri utilizate în instalaţii exterioare.
- Secţiunea minimă a conductoarelor de aluminiu izolate, protejate în conducte de protecţie trebuie să fie 4 mm2.:
8.1.4.Dimensionarea circuitelor electrice se va face în conformitate cu prevederile normativelor NP I-7 şi PE-107, completate cu prevederile de la acest capitol.
Pentru instalaţiile cu securitate intrinsecă nu sunt valabile prevederile 8.1.2, 8.2.1, 8.2.2, 8.2.3.
8.1.5.Sistemele de cabluri trebuie astfel instalate încât să se evite expunerea lor la deteriorări mecanice, la coroziune, căldură sau influenţe chimice.
În acest scop trebuie alese cabluri cu o construcţie corespunzătoare condiţiilor de montare şi funcţionare (de exemplu, cabluri armate, ecranate, cu manta metalică sau semirigidă, etc.) sau trebuie luate măsuri de protecţie (de exemplu, montarea acestora în conducte de protecţie pe porţiunile expuse).
8.1.6.Modul de conectare a circuitelor în cabluri sau conductoare la aparatura electrică din arii periculoase trebuie să respecte prevederile tipului de protecţie al aparaturii.
Este admisă conectarea a două sau mai multe conductoare la aceeaşi bornă, dacă tipul de bornă permite acest lucru.
Două conductoare cu secţiuni diferite pot fi conectate la aceeaşi bornă dacă sunt în prealabil fixate prin acelaşi manşon de comprimare.
Orificiile aparaturii electrice, destinate intrărilor de cabluri sau conducte şi neutilizate, trebuie obturate cu dopuri adecvate pentru tipul de protecţie corespunzător şi care nu pot fi demontate decât cu dispozitive speciale.
8.1.7.Trecerea gazelor, vaporilor sau lichidelor inflamabile dintr-o arie în alta precum şi acumularea acestora în canale de cabluri trebuie prevenită prin măsuri corespunzătoare cum ar fi etanşarea conductelor, tuburilor sau cutiilor de joncţiune, umplerea canalelor de cabluri cu nisip, etc.
Deschiderile din pereţi pentru trecerea cablurilor si conductelor dintr-o arie periculoasă într-una nepericuloasă trebuie etanşate in mod corespunzător, de exemplu prin etanşări cu mortar sau obturări cu nisip (a se vedea şi 8.4).
8.1.8.Distanţa minimă dintre cabluri şi conducte ce trebuie avută în vedere este de 50 mm la intersecţii şi 100 mm la apropieri. Fac excepţie cablurile de însoţire electrică a conductelor.
8.1.9.Se recomandă ca joncţionarea cablurilor in arii periculoase să fie evitată pe cât posibil.
În cazul în care acest lucru nu poate fi evitat, joncţiunile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie făcute într-o capsulare cu un tip de protecţie corespunzător zonei;
- să fie corespunzătoare din punct de vedere electric şi mecanic;
- să fie umplute cu un compound, o răşină epoxidică sau acoperite cu un înveliş termocontractabil, conform instrucţiunilor date de producător.
În cazul în care, la instalarea unei capsulări, sunt necesare borne suplimentare şi/sau conductoare de alte dimensiuni şi curenţi faţă de cele prevăzute de furnizor, este necesar să se verifice prin calcul, pe baza parametrilor specificaţi de producător, că puterea disipată în noile condiţii nu depăşeşte puterea nominală maximă disipată, astfel încât temperatura maximă de suprafaţă a capsulării să nu fie depăşită.
Racordările conductoarelor din cabluri la aparaturi antideflagrante sau circuite cu securitate intrinsecă trebuie făcute numai prin conectoare de presare, cleme cu şurub asigurate contra slăbirii, sudare sau brazare.
8.1.10. Trecerea de la un cablu cu conductoare de aluminiu la un cablu cu conductoare de cupru, în vederea racordării motorului aferent unui utilaj ce prezintă vibraţii excesive sau necesită demontări frecvente, trebuie realizată într-o cutie de trecere. Pentru tipul de protecţie al cutiei se poate utiliza norma SR EN 50014.

Legătura de la cutia de trecere la motor poate fi legătură rigidă în ţeava sau legătură flexibilă în tub flexibil (a se vedea pct. 8.5).

Legătura electrică dintre cutia de trecere şi cutia de borne a motorului se poate face fie în conductoare cu izolaţie termoplastică sau din cauciuc, fie în cablu flexibil.

8.2.Alegerea cablurilor
8.2.1.Pentru canalizaţii fixe se pot folosi cabluri:
- cu manta metalică;
- cu manta termoplastică;
- cu manta elastomerică;
- cu manta şi izolaţie minerală.
8.2.2.Cablurile pentru echipamente portabile cu curenţi nominali până la 6 A şi tensiune de maximum 250 V pot să aibă mantaua din:
- cauciuc sau policloroprenă execuţie mijlocie;
- elastomer sintetic echivalent.
Aceste cabluri nu pot fi folosite pentru lămpi sau pompe portabile, comutatoare tip pedală sau alte aparate portabile, dacă sunt supuse solicitărilor mecanice.
Pentru aparatura portabilă de curenţi şi tensiuni mai mari decât cele de mai sus trebuie folosite cabluri cu manta din:
- cauciuc sau policloroprenă execuţie grea;
- alt elastomer sintetic echivalent.
Cablurile pentru echipamente mobile trebuie să aibă conductorul de protecţie înglobat în mantaua cablului.
8.2.3.Cablurile flexibile trebuie să fie de următoarele tipuri:
- cu manta din cauciuc sau policloroprenă execuţie mijlocie;
- cu manta din cauciuc sau policloroprenă execuţie grea;
- cu izolaţie din material plastic echivalente cu ultimul tip.
8.3.Intrări de cabluri
8.3.1.Intrarea cablurilor într-o aparatură antideflagrantă se poate face astfel:
- intrare directă, în care intrarea cablului se face direct în capsularea antideflagrantă a aparaturii;
- intrare indirectă, în care intrarea cablului se face prin intermediul unui compartiment de borne cu tipul de protecţie antideflagrantă "d" sau cu securitate mărită "e".
8.3.2.Sistemele de intrări de cabluri se recomandă a se efectua în concordanţă cu prescripţiile la care se face referire la standardul corespunzător pentru aparatură, iar dispozitivele de intrare de cabluri să fie adecvate tipului de cablu folosit şi să nu afecteze tipul de protecţie al aparaturii.

8.3.3.Intrările de cabluri în compartimentul de borne al unei aparaturi antideflagrante trebuie să satisfacă cerinţele de la 8.3.4 pentru compartiment de borne Ex "d" şi cele de la 8.3.5 pentru compartiment de borne Ex "e".
Acolo unde cablurile intră în aparatura antideflagrantă direct, sistemul de cabluri trebuie să satisfacă prescripţiile de la 8.3.4.
8.3.4.Intrările de cabluri pentru aparatura antideflagrantă trebuie să asigure etanşarea dintre cablu şi corpul intrării fie printr-un inel de etanşare din material elastomeric, metalic sau compozit, fie printr-un compound de umplere.
Este permis a se folosi dispozitive de intrări de cabluri cu inel de etanşare pentru:
- capsulări subgrupele IIA, MB amplasate în zona 2;
- capsulări subgrupele IIA, IIB amplasate în zona 1 care au un volum mai mic de 2000 cm3.
Pe fiecare intrare de cablu trebuie marcate diametrul minim şi maxim admisibil al cablului Inelele de etanşare compresibile trebuie să aibă înălţimea axială necomprimată de 20 mm pentru cabluri cu diametrul până la 20 mm şi de minimum 25 mm pentru cabluri cu diametrul mai mare de 20 mm.
De asemenea, fiecare inel trebuie marcat cu diametrul minim şi maxim admisibil al cablului, În toate celelalte situaţii care nu respectă condiţiile de mai sus şi anume:
- capsulările ce conţin o sursă internă de aprindere, au un volum mai mare de 2000 cm3 şi sunt amplasate în zona 1;
- capsulările din subgrupa IIC care conţin o sursă internă de aprindere trebuie folosit fie un dispozitiv de etanşare antideflagrant (cameră de etanşare sau cutie de stopare) care realizează etanşarea în jurul conductoarelor individuale printr-un compound sau alt material de etanşare, fie o intrare de cablu antideflagrantă cu compound de umplere.
Sursa internă de aprindere include scânteile care se produc în funcţionare normală, care pot cauza aprinderi. De regulă, aparatura de comutaţie constituie o sursă internă de aprindere. Se consideră că o capsulare care conţine numai borne sau o capsulare cu intrare indirectă nu constituie o sursă internă de aprindere.
* Prin volumul capsulării se înţelege volumul intern liber.
8.3.5.Intrările de cabluri la aparatura cu tipul de protecţie cu securitate mărită trebuie să respecte următoarele condiţii:
- să fie corespunzătoare tipului de cablu utilizat;
- să nu afecteze tipul de protecţie "e";
- să realizeze gradul de protecţie IP 54 printr-o etanşare corespunzătoare (de exemplu printr-un inel de etanşare sau o îmbinare cu filet).
Capsulările cu grosimea de minimum 6 mm nu necesită o etanşare suplimentară între dispozitivul de intrare a cablului şi capsulare.
8.3.6.În cazul în care dispozitivul de intrare a cablului într-o capsulare nu este prevăzut cu un element de fixare, este necesară fixarea corespunzătoare a cablului.
8.4.Pozarea cablurilor
8.4.1.De regulă, pozarea cablurilor trebuie făcută aparent pe suprafeţele pereţilor clădirii sau pe construcţiile metalice.
Cablurile pozate aparent trebuie alese de tipul cu întârziere la propagarea flăcării (standardul de referinţă pentru încercări este SR CEI 60332-1).
8.4.2.Pozarea cablurilor în pardoseală şi în planşeele dintre etaje trebuie făcută în conducte de oţel îmbinate prin înfiletare sau în canale.
Ieşirea cablurilor din ţevile de protecţie la motoare sau aparatura locală trebuie etanşată.
8.4.3.Traseele de cabluri trebuie astfel alese încât să permită intervenţia pentru întreţinere sau în caz de avarii şi incendii.
8.4.4.La trecerile cablurilor prin pereţi şi planşee se pot folosi ţevi de trecere, presetupe sau cutii de nisip. Etanşările vor fi executate conform prevederilor normativului P 118 şi Anexei la acesta, indicativ MP- 008.
8.4.5.Trebuie evitată, pe cât posibil, străpungerea pereţilor rezistenţi la explozie pentru trecerea canalizaţiilor de cabluri sau conducte.
Aceasta este permisă numai în cazuri de strictă necesitate şi cu respectarea prevederilor din P 118.
8.4.6.Pozarea cablurilor pe estacade trebuie făcută cu respectarea prevederilor normativului PE 107, ţinând seama şi de prevederile de la 8.1.18.
8.4.7.Se admite folosirea estacadelor tehnologice pentru pozarea cablurilor, rezervându-se în acest scop spaţii speciale. Se recomandă folosirea părţii laterale opusă părţii pe care sunt montate utilajele.
8.4.8.Trebuie evitate traseele de cabluri care trec pe deasupra utilajelor ce conţin sau vehiculează substanţe inflamabile, cu excepţia cablurilor aferente utilajului respectiv.
8.4.9.În cazul montării cablurilor sub conducte, trebuie luate măsuri de protejare a cablurilor în zonele cu posibile scăpări de produse (ventile, flanşe, purje) precum şi în zonele de joncţionare a cablurilor.
8.4.10. Podurile metalice de cabluri trebuie legate la pământ, iar între elementele şi profilele longitudinale ale acestora trebuie realizate legături de echipotenţializare.
De asemenea, conductele de protecţie ale cablurilor trebuie conectate între ele prin punţi de echipotenţializare şi legate la pământ.
8.4.11. În zonele cu vapori şi gaze mai grele decât aerul, canalele de cabluri trebuie umplute cu nisip şi acoperite cu dale de beton (rosturile dintre acestea se vor etanşa cu bitum sau alt material).
Se recomandă pozarea cablurilor pe un singur rând pe fundul canalului, la o distanţă între cabluri de minimum 100 mm. Cablurile se pot poza şi pe mai multe rânduri dacă sunt separate prin cărămidă şi nisip, iar distanţa dintre rânduri este de minimum 150 mm.
Ieşirea cablurilor din canale trebuie făcută prin ţevi de oţel încastrate în pereţii canalului şi cu etanşarea corespunzătoare a cablurilor pe ţevi.
În zonele cu vapori şi gaze mai uşoare decât aerul nu este necesară umplerea canalelor cu nisip.
Nu este permisă pozarea cablurilor în canale în zonele unde pot apărea scurgeri de lichide cu temperatură ridicată sau solvenţi, care pot afecta mantaua cablurilor.
8.4.12. La pozarea cablurilor în canale umplute cu nisip cu lungimi mai mari de 10 m trebuie luată în considerare reducerea sarcinii admisibile faţă de pozarea în pământ sau în aer, conform Anexei 5.
8.4.13. Pozarea cablurilor în pământ trebuie să respecte prevederile normativului PE 107.
8.5.Conductoare sau cabluri în conducte de protecţie
8.5.1.Conductele de protecţie pentru conductoare sau cabluri racordate la capsulări antideflagrante trebuie să fie de tipul:
a)conductă de oţel de mare rezistenţă, trefilat solid sau cu sudură continuă, cu grosimea minimă a peretelui de 2 mm, protejate contra coroziunii prin zincare sau vopsire;
b)conductă flexibilă din metal sau un material compus, de exemplu conductă metalică cu manta din cauciuc sau material plastic, având rezistenţa mecanică mare sau foarte mare.
După adoptarea standardelor CEI/EN specifice pentru conducte de protecţie se vor putea utiliza prevederile acestora privind condiţiile tehnice ale conductelor de protecţie instalate în arii periculoase.

8.5.2.Îmbinările conductelor trebuie făcute prin înfiletare, asigurându-se înfiletarea a minimum cinci filete între conductă şi capsulare sau între conductă şi racord.
8.5.3.Conductele trebuie prevăzute cu dispozitive de etanşare la intrarea într-o capsulare în care, în funcţionare normală, se produc scântei, arcuri electrice sau temperatură ridicată, precum şi la intrarea sau ieşirea dintr-o arie periculoasă.
Aceste dispozitive trebuie montate la o distanţă de maximum 450 mm de capsulare.
Excepţie fac capsulările cu racorduri la conducte cu diametrul mai mic de 50 mm, la care nu sunt necesare dispozitive de oprire a flăcărilor.
După instalarea conductoarelor, dispozitivele de etanşare trebuie umplute cu o masă de etanşare (compound), în scopul de a evita intrarea gazelor în conducte.
Compoundul trebuie să fie impermeabil, să nu se contracte la aplicare şi să aibă punctul de înmuiere mai mare de 90° C.
Adâncimea masei de etanşare (compoundului) din dispozitivul de etanşare trebuie să fie cel puţin egală cu diametrul interior al conductei, dar nu mai mic de 16 mm.
8.5.4.Toate îmbinările conductelor cu aparatura electrică trebuie să fie de tipul demontabil (prin racorduri olandeze), pentru a permite demontarea aparaturii fără demontarea conductei.
8.5.5.În cazul circuitelor de lungimi mari, unde este posibilă acumularea condensului în interiorul conductelor de protecţie trebuie montate dispozitive speciale de drenare.
8.5.6.Racordarea motoarelor electrice care au vibraţii excesive în funcţionare normală se recomandă a fi făcută prin intermediul unei cutii de trecere şi a unui racord flexibil (a se vedea şi 8.1)
8.5.7.În conducte se pot utiliza cabluri mono sau multifilare, nearmate sau fără manta, conductoare izolate din cupru sau aluminiu cu izolaţie termoplastică sau elastomerică.
Suma ariilor totale ale secţiunilor cablurilor instalate într-o conductă nu trebuie să depăşească 40% din aria secţiunii conductei.
8.5.8.Îmbinarea conductoarelor trebuie făcută, de regulă, prin conectoare sau cleme de legătură prin presare, cu şurub asigurat contra slăbirii sau prin sertizare.
Clemele trebuie să fie omologate pentru conductoare de cupru sau de aluminiu.
Conductoarele de cupru pot fi îmbinate şi prin răsucire şi matisare, pe o lungime de cel puţin 20 mm.
Îmbinarea conductoarelor de aluminiu prin răsucire este interzisă.
La îmbinarea conductoarelor trebuie respectate şi prevederile corespunzătoare din normativul NP 17-02.
8.5.9.Izolarea locurilor de îmbinare a conductoarelor trebuie făcută fie cu benzi adezive de PVC rezistent la intemperii, fie cu benzi termocontractabile sau alte materiale echivalente.
8.5.10. Se recomandă ca instalarea aparaturii să se facă exclusiv prin unul din modurile de la 8.1.1.
În cazul în care este necesară instalarea prin cabluri a unei aparaturi proiectate pentru instalare în conductoare protejate în conducte sau invers, trebuie aplicate măsurile de adaptare de la 8.5.11 sau 8.5.12.
8.5.11. O capsulare proiectată special pentru racordarea conductoarelor în conducte de protecţie poate fi racordată prin cabluri conform uneia din cele trei metode de mai jos:
1.Conducta metalică rigidă filetată poate fi înfiletată în orificiul filetat al capsulării.
Pe conducta metalică, la max. 450 mm de capsulare se instalează un dispozitiv de etanşare; între acesta şi cutia de borne se instalează o altă conductă metalică rigidă, în aceleaşi condiţii ca mai sus.
Dacă lungimea acesteia este mai mare de 450 mm, se instalează un dispozitiv de etanşare suplimentar.
Cablul se va racorda la cutia de borne în conformitate cu modul de protecţie al cutiei
2.Un adaptor cu acelaşi mod de protecţie ca şi capsularea, având treceri etanşe şi cutie de borne, poate fi înfiletat în orificiul de intrare al conductei în capsulare direct sau prin intermediul unei conducte de maximum 150 mm lungime.
Metoda se aplică şi în cazul capsulărilor proiectate special pentru racordarea în cabluri instalate în conducte, dar pentru care realizarea conexiunii necesită alte cabluri.
Cablul se va racorda la cutia de borne conform prevederilor corespunzătoare modului de protecţie al cutiei.
3.Cablul poate fi racordat la capsulare cu ajutorul unei intrări de cablu şi, dacă este necesar, cu ajutorul unei piese de tranziţie, care are rolul de adaptare a diametrului intrării de cablu la cel al orificiului filetat al capsulării.
Atunci când cablul intră într-o capsulare antideflagrantă, între intrarea de cablu şi capsulare se inserează un dispozitiv de etanşare, conform metodei 1.
8.5.12. Racordarea în conductoare a unei capsulări proiectate special pentru racordarea în cablu se poate face prin înfiletarea unei ţevi rigide în orificiul capsulării (a se vedea şi 8.1).
Filetul conductei trebuie să fie compatibil cu filetul capsulării.
8.6.Montarea conductelor de protecţie
8.6.1.Este interzisă aşezarea conductelor pe suprafaţa pardoselii. Este admisă pozarea conductelor în pardoseli betonate, dacă acestea sunt acoperite cu un strat de minimum 20 mm de beton.
Nu este permisă pozarea în pardoseli a conductelor de protecţie mai mici de 3/4".
8.6.2.În încăperile foarte umede şi cu mediu puternic coroziv, conductele nu trebuie aşezate direct pe suprafeţele portante. Distanţele minime între conducte şi pereţi sau tavane trebuie să fie:
- pentru conducte cu diametrul până la 1"- de două ori diametrul conductei respective;
- pentru conducte cu diametrul mai mare de 1" - diametrul conductei respective.
8.6.3.Trebuie prevăzute legături de fixare rigidă a conductelor de protecţie, care să nu permită deplasarea acestora faţă de construcţia de susţinere.
Nu este permisă fixarea conductelor prin sudare directă de suport.
8.6.4.Conductele de protecţie montate aparent trebuie fixate astfel:
- la maximum 800 mm faţă de motoare sau aparate locale;
- la maximum 300 mm faţă de corpuri de iluminat, cutii de derivaţie sau fitinguri.
8.6.5.La trecerea conductelor prin pereţi sau planşee trebuie respectate prevederile normativului P 118 şi MP- 008.
8.6.6.La trecerea conductelor prin pereţi, dispozitivele de etanşare trebuie montate, de regulă, în ariile periculoase, în imediata apropiere a locului de ieşire. Între dispozitivul de etanşare şi perete nu este permisă montarea de racorduri de legătură.
9.Prescripţii de instalare şi punere în funcţiune pentru aparatura presurizată "p"
9.1.Condiţii tehnice pentru conducte
9.1.1.Materialele folosite pentru conducte şi îmbinări nu trebuie să fie afectate de gazul de protecţie şi de vaporii sau gazele inflamabile în care sunt instalate.
9.1.2 Conductele trebuie să reziste la 1,5 ori suprapresiunea maximă specificată de furnizorul aparaturii presurizate sau la suprapresiunea maximă a sursei de presurizare.
9.1.3.Intrarea gazului de protecţie în conducta de alimentare trebuie să se facă în afara ariei periculoase. Face excepţie cazul în care gazul este furnizat în butelii.
9.1.4.Se recomandă ca orificiile de ieşire a gazului de pe conductele de evacuare să fie într-o arie nepericuloasă.
Dacă acest lucru nu este posibil, trebuie instalate bariere contra scânteilor şi particulelor incendive.
9.1.5.Barierele nu sunt necesare în zona 2, dacă aparatura nu produce, în funcţionare normală, scântei sau particule incendive.
În toate celelalte situaţii instalarea barierelor este obligatorie.
9.1.6.Se recomandă ca instalarea aparaturii de presurizare, ventilatoare, compresoare, dispozitivele de control/comandă aferente, etc., să se facă într-o arie nepericuloasă; în caz contrar, aparatura trebuie să fie protejată corespunzător zonei.
9.2.Măsuri în cazul defectării presurizării
9.2.1.Aparatura cu sursă internă de degajare trebuie instalată conform instrucţiunilor furnizorului.
În cazul defectării presurizării, este necesară alarmarea şi luarea de măsuri pentru menţinerea siguranţei sistemului.
9.2.2.Dacă aparatura este fără sursă internă de degajare, măsurile care trebuie luate în cazul defectării presurizării depind de clasificarea ariei periculoase şi de tipul de protecţie al aparaturii.
9.2.3.În zona 1, dacă aparatura este corespunzătoare zonei 2 fără presurizare, este necesară alarmarea, în vederea luării de măsuri pentru repararea defecţiunii; dacă aparatura
este necorespunzătoare pentru zona 2 fără presurizare, alarma trebuie urmată de deconectare automată.
9.2.4.În zona 2, în cazul în care aparatura este corespunzătoare zonei 2 fără presurizare, nu trebuie luată nici o măsură; dacă aparatura nu este corespunzătoare zonei 2 fără presurizare, este necesară alarmarea.
9.3.Purjarea
9.3.1.Gazul de protecţie pentru purjare şi presurizare trebuie să fie necombustibil şi netoxic, să nu conţină umezeală, praf sau ulei.
9.3.2.Dacă se foloseşte aerul ca gaz de protecţie, priza de aer trebuie amplasată în afara ariei periculoase.
9.3.3.Cantitatea de gaz de presurizare necesar pentru purjare trebuie să fie de cel puţin 5 ori volumul spaţiului liber din capsulare şi conductele aferente.
9.3.4.Timpul de purjare pentru presurizarea unei capsulări, inclusiv pentru conductele aferente, trebuie specificat de furnizor.
9.3.5.În zona 2 purjarea nu este obligatorie, dacă atmosfera în interiorul capsulării este mult sub limita inferioară de inflamabilitate (de exemplu, 25% din LEL). Acest lucru se poate controla prin instalarea unor detectoare de gaz.
9.4.Punerea în funcţiune
9.4.1.În vederea punerii în funcţiune a unei instalaţii presurizate trebuie obţinut un certificat de verificare a tipului de protecţie eliberat de un organism notificat (a se vedea 4.4.4). Standardul de referinţă este SR EN 50014.
9.4.2.Punerea în funcţiune a unei instalaţii de presurizare trebuie autorizată de către o comisie compusă din reprezentanţi ai beneficiarului, proiectantului, INSEMEX Petroşani şi ai Inspectoratului teritorial de stat pentru protecţia muncii.
10.Realizarea încăperilor presurizate
Prevederile de mai jos se referă la încăperi situate în arii periculoase, în care pătrunderea gazelor sau vaporilor inflamabili este prevenită prin menţinerea în interiorul acestora a unui gaz de protecţie la o presiune mai mare decât cea atmosferică.
Se presupune inexistenţa în aceste încăperi a unor surse interne de degajare de gaze sau vapori inflamabili.
Atmosfera din interiorul unei camere care parţial este situată într-o zonă periculoasă, dar ale cărei deschideri duc către zone nepericuloase, se consideră nepericuloasă.
Standardul de referinţă privind principiile de construcţie a camerelor, precum şi a sistemului de conducte de gaz de protecţie este SR CEI 60079-13.
10.1.Principii de construcţie
10.1.1. Conductele pentru gazul de protecţie şi conexiunile acestora trebuie să reziste la 1,5 ori suprapresiunea maximă la funcţionarea normală sau minimum 200 Pa.
Pentru evitarea deformării conductelor sau conexiunilor datorate unor suprapresiuni în funcţionare trebuie montate dispozitive de securitate corespunzătoare.
10.1.2. Numărul conductelor de alimentare cu gaz de protecţie trebuie ales în funcţie de amplasarea aparaturii de protejat. Aceste conducte trebuie considerate ca făcând parte din încăpere.
10.1.3. Intrarea conductelor şi cablurilor în încăpere trebuie etanşată corespunzător pentru a se evita pătrunderea substanţelor inflamabile.
10.1.4. Se recomandă ca orificiile de evacuare care se deschid într-o zonă periculoasă să fie prevăzute cu supape sau clapete automate de închidere pentru a se evita pătrunderea atmosferei exterioare atunci când se defectează instalaţia de presurizare.
10.2.Măsuri de prevenire a riscului exploziilor
10.2.1. Pentru prevenirea riscului apariţiei unei explozii generate în momentul cuplării aparaturii electrice sau al defectării presurizării, trebuie luate anumite măsuri funcţie de caracteristicile aparaturii electrice, de condiţiile de mediu şi de folosirea dispozitivelor de securitate pentru monitorizarea atmosferelor interioare sau pentru acţionarea unei alarme sau deconectarea automată a alimentării cu energie.
10.2.2. La punerea sub tensiune iniţială sau după deconectare trebuie să se ia una din următoarele măsuri:
a)să se efectueze o purjare de o durată suficientă (volumul de gaz protector necesar pentru purjare este estimat ca fiind de cel puţin cinci ori volumul interior al camerei şi conductelor asociate);
b)să se presurizeze camera.
O atmosferă este considerată nepericuloasă atunci când în orice punct din cameră, incinte şi conducte asociate, concentraţia gazelor sau vaporilor inflamabili este sub 25% din LEL (limita inferioară de explozie).
10.2.3. La defectarea presurizării, dacă atmosfera, în absenţa presurizării, este clasificată zona 1, trebuie deosebite următoarele situaţii:
a)dacă aparatura este în construcţie normală, neadecvată pentru funcţionare în arii periculoase trebuie luate următoarele măsuri:
- alarmă adecvată (optică, sonoră sau ambele) care să indice lipsa presurizării;
- măsuri imediate pentru a reface presurizarea;
- întreruperea automată a alimentării cu energie, într-un interval de timp predeterminat, ţinând cont de cerinţele unei opriri tehnologice programate.
b)dacă aparatura electrică instalată în cameră este corespunzătoare pentru zona 2, trebuie luate următoarele măsuri.
- alarmă adecvată (optică, sonoră sau ambele) care să indice lipsa presurizării;
- măsuri imediate pentru refacerea presurizării;
- deconectarea programată a alimentării cu energie, dacă presurizarea nu poate fi refăcută pentru o perioadă mai îndelungată de timp, sau dacă concentraţia de gaz inflamabil creşte până la niveluri de alarmă.
10.2.4. La defectarea presurizării, dacă atmosfera, în absenţa presurizării, este clasificată zona 2, iar aparatura din cameră este în execuţie normală, neadecvată pentru funcţionare în mediu cu pericol, trebuie luate următoarele măsuri:
- alarmă adecvată (optică, acustică sau ambele) care să indice lipsa presurizării;
- măsuri imediate pentru refacerea presurizării;
- întreruperea automată a alimentării cu energie cât mai repede posibil, într-un interval de timp stabilit, dacă conţinutul de gaz inflamabil creşte spre valori periculoase.
10.2.5. Instalaţiile electrice de presurizare, iluminatul şi telecomunicaţiile esenţiale trebuie alese conform zonei care corespunde clasificării interiorului încăperii în lipsa presurizării, ceea ce permite ca acestea să rămână în funcţiune chiar şi în lipsa presurizării.
10.2.6. În cazul în care este nevoie să se păstreze în funcţiune aparatura electrică din încăpere, se recomandă asigurarea a două surse separate de gaz de protecţie. Fiecare sursă trebuie să poată menţine singură suprapresiunea necesară.
10.2.7. Alarma trebuie să fie amplasată acolo unde poate fi percepută imediat de personalul de supraveghere.
10.2.8. Pentru monitorizarea funcţionării satisfăcătoare a presurizării trebuie să se folosească fie un dispozitiv de monitorizare a presiunii, fie un dispozitiv de monitorizare a debitului, fie ambele.
10.2.9. Sistemul de presurizare trebuie astfel dimensionat, încât să asigure o suprapresiune minima de 25 Pa în punctele din interiorul camerelor şi conductelor asociate, la care se pot produce pierderi, toate uşile şi ferestrele fiind închise.
10.2.10. La proiectarea sistemului de presurizare trebuie respectate prevederile normativele I.5, P 118 şi normele generale de protecţie contra incendiilor.
10.2.11. Înaintea punerii în funcţiune a camerei presurizate trebuie verificate următoarele:
- dacă se poate efectua purjarea;
- dacă suprapresiunea minimă se poate menţine cu debitul minim al sistemului de presurizare cu toate deschiderile închise, în condiţii normale de funcţionare.
10.2.12. Pe uşa camerei presurizate trebuie marcată inscripţia:
ATENŢIE - CAMERĂ PRESURIZATĂ - ÎNCHIDEŢI UŞA
În interiorul camerei trebuie afişate următoarele informaţii:
- suprapresiunea minimă necesară sau debitul corespunzător de gaz de protecţie;
- reguli de punere sub tensiune şi timpul de purjare necesar;
- măsuri ce trebuie luate la defectarea presurizării.
11.Prescripţii de instalare pentru tipul de protecţie "i" - securitate intrinsecă
Spre deosebire de alte tipuri de protecţie antiexplozivă, unde trebuie avută în vedere limitarea energiei în aparatură pentru a evita aprinderea unui amestec exploziv, la echipamentele cu securitate intrinsecă şi circuitele aferente trebuie avută în vedere asigurarea integrităţii acestora prin protejarea împotriva pătrunderii energiei din alte surse.
În acest fel, chiar în caz de defect (scurtcircuit, punere la pământ sau ruperea circuitului), energia limită în circuit nu este depăşită.
De aceea, prin modul de instalare a circuitelor cu securitate intrinsecă, trebuie să se urmărească menţinerea separării faţă de alte circuite.
11.1.Instalaţii pentru zonele 1 şi 2
11.1.1. Standardul de referinţă privind aparatura cu securitate intrinsecă şi părţile cu securitate intrinsecă ale aparaturii asociate, instalate în zonele 1 sau 2, este SR EN 50020.
11.1.2. Se recomandă ca aparatura asociată să fie amplasată în afara ariei periculoase sau, dacă acest lucru nu este posibil din motive practice, să aibă o protecţie antiexplozivă corespunzătoare.
11.1.3. Tensiunea de alimentare a aparaturii electrice asociate nu trebuie să fie mai mare decât tensiunea înscrisă pe eticheta acesteia, iar curentul de scurtcircuit prezumat al sursei de alimentare nu trebuie să fie mai mare de 1500 A.
11.1.4. Tensiunea de încercare a cablurilor folosite pentru circuitele cu securitate intrinsecă trebuie să fie de minimum 500 V c.a.
Diametrul conductoarelor individuale din locurile cu pericol de explozie trebuie să fie de - minimum 0,1 mm.
11.1.5. Ecranul cablurilor trebuie legat la pământ la capătul din zona nepericuloasă, într-un singur punct.
11.1.6. Ecranul trebuie legat la pământ în mai multe puncte în una din următoarele situaţii de mai jos:
a)dacă ecranul are o rezistenţă mare sau există un ecran suplimentar împotriva interferenţelor inductive, conectarea la pământ în mai multe puncte trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- conductorul de legare la pământ să fie izolat şi să aibă o secţiune minimă de 4 mm2 cupru;
- conductorul de legare la pământ şi ecranul să fie legate la pământ în acelaşi punct, situat la capătul din zona nepericuloasă;
- ansamblul conductor de legare la pământ-ecran să reziste la o încercare a izolaţiei la 500 V faţă de toate celelalte conductoare din cablu şi toate armăturile de cablu;
- valoarea L/R a cablului să nu depăşească valorile permise, prevăzute în certificate, marcajul echipamentului sau instrucţiunile de utilizare (a se vedea şi 11.1.18).
b)dacă zona de instalare a cablului prezintă un înalt grad de echipotenţialitate (este asigurată egalitatea potenţialelor dintre cele două extremităţi ale circuitului), ecranele pot fi racordate la pământ la cele două capete, şi, dacă e necesar, în oricare alt punct intermediar.
c)se pot efectua legări la pământ multiple, prin condensatoare a căror capacitate totală echivalentă nu depăşeşte 10 nF.
Armătura cablului trebuie conectată la sistemul de legare echipotenţială în cel puţin un punct, pentru a evita apariţia de scântei periculoase.
Se recomandă conectarea armăturii la sistemul de legare echipotenţială prin intermediul intrărilor de cablu de la cele două capete.
11.1.7. La instalarea cablurilor ce conţin circuite cu securitate intrinsecă trebuie respectată una din următoarele condiţii:
- să fie protejate împotriva riscului de deteriorare mecanică;
- să fie armate, ecranate sau cu înveliş metalic;
- să fie separate de cablurile conţinând circuite fără securitate intrinsecă.
11.1.8. Nu sunt permise în acelaşi cablu multifilar circuite cu securitate intrinsecă şi circuite fără securitate intrinsecă.
11.1.9. În afara cazurilor în care sunt permise în mod special, circuitele cu siguranţă intrinsecă nu trebuie dispuse în aceleaşi cabluri, mănunchiuri, tuburi de protecţie, poduri de cabluri cu circuitele fără securitate intrinsecă, ci trebuie separate cu ajutorul unor bariere mecanice.
Asemenea bariere nu sunt necesare, dacă toate cablurile sunt ecranate sau cu înveliş metalic legat la pământ sau dacă sunt fixate solid, astfel încât să se menţină o separare fizică corespunzătoare.
11.1.10. O atenţie deosebită trebuie acordată evitării influenţei câmpurilor electromagnetice perturbatoare, generate fie de cabluri monofilare prin care circulă curenţi mari, fie de linii electrice aeriene de înaltă tensiune, prin montarea cablurilor conţinând circuite cu siguranţă intrinsecă la distanţe corespunzătoare sau prin folosirea de ecrane sau conductoare torsadate.
11.1.11. Cablurile care conţin circuite cu securitate intrinsecă trebuie să fie marcate prin etichetare sau codificarea culorilor. Culoarea folosită trebuie să fie albastru deschis.
Marcarea circuitelor cu securitate intrinsecă nu este necesară dacă toate cablurile cu şi fără securitate intrinsecă sunt armate, ecranate sau cu înveliş metalic.
11.1.12. Cablurile conţinând mai multe circuite cu securitate intrinsecă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe suplimentare:
- izolaţia conductoarelor să reziste la o încercare de rigiditate dielectrică la o tensiune dublă faţă de tensiunea nominală, dar minimum 500 V c.a.;
- cablul să reziste la o încercare de rigiditate dielectrică cu o tensiune de minimum 500 V c.a., aplicată între toate conductoarele legate împreună şi armătura şi ecranul legate împreună şi de minimum 1000 V c.a., aplicată între două mănunchiuri de conductoare legate împreună, fiecare conţinând jumătate din numărul de conductoare ale cablului.
11.1.13. În instalaţiile electrice care conţin circuite cu securitate intrinsecă (dulapuri de măsură şi control, cutii de conexiuni, etc.) bornele trebuie separate în mod sigur de circuitele fără securitate intrinsecă (de exemplu printr-un perete de separare sau printr-o distanţare de cel puţin 50 mm). Bornele circuitelor cu securitate intrinsecă trebuie marcate corespunzător. Standardul de referinţă este SR EN 50020.
11.1.14. Circuitele cu securitate intrinsecă pot fi izolate faţă de pământ sau legate într-un punct la sistemul de legare echipotenţială, dacă acesta acoperă toată aria în care sunt instalate circuitele cu securitate intrinsecă.
Alegerea uneia din cele două metode de instalare trebuie să aibă în vedere regulile de funcţionare a circuitelor şi instrucţiunile producătorului.
11.1.15. Dacă circuitul cu securitate intrinsecă este izolat faţă de pământ, trebuie luate măsuri pentru eliminarea riscului provenind de la încărcările electrostatice, de exemplu, printr-o legare la pământ prin intermediul unor rezistenţe de o valoare cuprinsă între 0,2 şi 1 M.
11.1.16. Legarea la pământ într-un circuit, în două sau mai multe puncte, este permisă cu condiţia ca circuitul să fie separat galvanic în subcircuite, fiecare dintre acestea având un singur punct de punere la pământ.
Legarea la pământ a circuitelor cu securitate intrinsecă poate fi necesară fie din motive funcţionale (de exemplu, pentru termocuple sudate), fie din motive de securitate (de exemplu, când se utilizează bariere de securitate fără separare galvanică sau când aparatura nu rezistă la încercările de rigiditate dielectrică de minimum 500 V faţă de pământ). Standardul de referinţă este SR EN 50020
11.1.17. Bornele de legare la pământ ale barierelor de siguranţă fără separare galvanică (de exemplu barierele Zener) trebuie legate la sistemul de legare echipotenţială pe drumul cel mai scurt sau (numai în sistemul TN-S) legate la pământ.
Impedanţa dintre punctul de legare la pământ a barierelor de securitate şi punctul de legare la pământ al sistemului trebuie să fie mai mică de 1. Se recomandă utilizarea unor bare separate de legare la pământ.
Legătura trebuie realizată cu conductor izolat de cupru, cu o secţiune minimă de 4 mm2. Această secţiune trebuie verificată la curentul de scurtcircuit al reţelei de alimentare a barierei şi, eventual, mărită corespunzător.
11.1.18. La instalarea circuitelor cu securitate intrinsecă cu o singură aparatură asociată se recomandă a fi făcute următoarele verificări precizate în standardul SR EN 60079-14:

a)suma dintre capacitatea internă efectivă maximă C1 a fiecărei unităţi de aparatură cu securitate intrinsecă şi capacităţile cablului (în general cablurile fiind considerate ca având o capacitate concentrată egală cu capacitatea maximă între două conductoare alăturate) nu trebuie să depăşească valoarea maximă C0 marcată pe aparatura asociată;

b)suma dintre inductanţa internă efectivă maximă L1 a fiecărei unităţi de aparatură cu securitate intrinsecă şi inductanţa cablului nu trebuie să depăşească valoarea maximă L0 marcată pe aparatura asociată; în cazul în care aparatura cu securitate intrinsecă nu conţine inductanţa efectivă şi aparatura asociată este marcată cu o valoare inductanţă/rezistenţă L/R, dacă valoarea L/R a cablului, măsurată între două conductoare din cablu prezentând separiţia maximă, este mai mică decât această valoare, nu este necesar să se satisfacă prescripţia referitoare la L0;

[textul din punctul 11., subpunctul 11.1.. din partea I a fost abrogat la 01-feb-2006 de Art. I, alin. (1), punctul 18. din Ordinul 2231/2005]
c)valoarea tensiunii de intrare admise U1 a curentului de intrare I1, şi a puterii de intrare P1 ale fiecărei aparaturi cu securitate intrinsecă trebuie să fie mai mare sau egală cu valorile U0, I0 şi, respectiv, P0, corespunzătoare aparaturii asociate;

d)la aparaturile simple temperatura maximă se poate determina din valorile P0 pentru aparatura asociată, pentru a obţine clasa de temperatură; clasa de temperatură poate fi determinată cu ajutorul tabelului 11.3; în plus, componentele cu o suprafaţă mai mică de 10 cm2 (cu excepţia firelor conductoare) pot fi clasificate ca T5 dacă temperatura lor de suprafaţă nu depăşeşte 1500C; grupa aparaturii cu circuite cu securitate intrinsecă este aceeaşi cu cea similară grupării celei mai restrictive în ceea ce priveşte utilizarea, pentru orice exemplar de aparatură electrică ce formează circuitul respectiv (de exemplu, un circuit cu aparatura IIB şi IIC va fi de grupa IIB).

[textul din punctul 11., subpunctul 11.1.. din partea I a fost abrogat la 01-feb-2006 de Art. I, alin. (1), punctul 18. din Ordinul 2231/2005]
Grupa aparaturii cu circuite cu securitate intrinsecă este aceeaşi cu cea similară grupării celei mai restrictive în ceea ce priveşte utilizarea, pentru orice exemplar de aparatură electrică ce formează circuitul respectiv (de exemplu un circuit cu aparatura IIB şi IIC va fi de grupa MB).
Tabelul 11.3 «Evaluarea pentru clasificarea T4 după dimensiunea componentei şi temperatura ambiantă»

Suprafaţa totală, excluzând capetele conductoare

Cerinţe pentru clasificarea T4 (bazată pe temperatura ambiantă de 40° C)

< 20 mm2

Temperatura de suprafaţă < 2750C

> 20 mm2 < 10 cm2

Temperatura de suprafaţă < 2000C

> 20 mm2

Puterea să nu depăşească 1,3 W

Redusă la 1,2 W la o temperatură ambiantă de 600C sau 1,0 W la o tem peratură ambiantă de 800C

11.1.19. În cazul circuitelor cu securitate intrinsecă cu mai mult de o aparatura asociată este necesară verificarea prin calcule sau prin încercări de aprindere prin scânteie a securităţii întregului sistem (grupa aparaturii, clasa de temperatură şi categoria), standardul de referinţă fiind SR EN 50020.
Caracteristicile nominale ale elementelor de limitare a tensiunii şi curentului din fiecare aparatură asociată nu trebuie să depăşească combinaţiile valorilor Uo şi l0 ale celorlalte aparaturi asociate.
Standardul de referinţă pentru baza de calcul (normativă) de verificare a circuitelor cu securitate intrinsecă cu mai multe aparaturi asociate, care au caracteristici curent-tensiune lineare cât şi metodele de determinare a valorilor maxime pentru tensiuni şi curenţi pentru acelaşi tip de circuite este SR EN 60079-14 (Anexe).
11.2.Instalaţii pentru zona 0
11.2.1. În zona 0, instalarea circuitelor cu securitate intrinsecă trebuie să respecte prescripţiile de la 11.1 pentru zonele 1 şi 2, completate sau modificate de prevederile de la paragrafele următoare.
11.2.2. Standardul de referinţă pentru aparatura cu securitate intrinsecă şi aparatura asociată, instalate în zona 0 este SR EN 50020, categoria "ia". Se recomandă utilizarea aparaturii asociate cu separare galvanică între circuitele cu şi fără securitate intrinsecă.
11.2.3. Aparatura asociată fără separare galvanică se poate utiliza numai în schema de legare la pământ de tip TN-S în conformitate cu 11.1.17, iar aparatura trebuie alimentată de la reţea printr-un transformator de separaţie, protejat pe primar prin siguranţe fuzibile cu capacitate de rupere corespunzătoare.
Toate componentele circuitului (aparatura simplă, aparatura cu siguranţă intrinsecă, cablurile) trebuie să fie de categoria "ia".
11.2.4. Atunci când este necesară legarea la pământ din motive funcţionale, aceasta trebuie făcută în afara zonei 0, dar cât mai aproape de aparatura din zona 0.
11.2.5. În cazul în care aparatura instalată în zona 0 poate fi periclitată de diferenţe de potenţial ce pot apărea ca urmare a descărcărilor atmosferice, trebuie instalat un dispozitiv de protecţie la supratensiuni între fiecare conductor nelegat la pământ şi structura locală învecinată, la maximum 1 m de intrarea în zona 0. Conductorul de conexiune trebuie să aibă o secţiune de minimum 4 mm2 cupru.
Dispozitivul de protecţie la supratensiuni trebuie să suporte un curent de descărcare de vârf de minimum 10 kA (impuls de 8/20 µs, de 10 ori), iar tensiunea de amorsare trebuie determinată pentru fiecare instalaţie în parte.
12.Protecţia împotriva scânteilor incendiare
12.1.Protecţia împotriva curenţilor de punere la pământ
12.1.1. într-o arie periculoasă, reţeaua TN, în care neutrul este legat direct la pământ, trebuie să fie de tipul TN-S (conductorul neutru N şi conductorul de protecţie PE trebuie să fie separate).
Este interzisă reconectarea conductoarelor N şi PE după separare. În punctul de separare, situat în aria nepericuloasă, conductorul de protecţie trebuie legat la sistemul de echipotenţializare al zonei.
Este necesar controlul curenţilor reziduali între conductoarele N şi PE.
Sensibilitatea dispozitivelor de protecţie la curenţi reziduali trebuie să fie mai mică de 500 mA.
12.1.2. Într-o reţea IT, în care neutrul este legat direct la pământ, iar priza de pământ a reţelei este diferită de priza de pământ pentru mase şi elemente conductive este necesară protecţia la curenţi reziduali cu dispozitive tip RCD a receptoarelor electrice. Dispozitivul de protecţie la curenţi reziduali poate fi amplasat pe intrarea tabloului de distribuţie şi/sau pe fiecare plecare, pentru ameliorarea selectivităţii.
12.1.3. În reţeaua de tip IT de joasă tensiune, în care neutrul este izolat sau legat la pământ printr-o impedanţă, iar priza de pământ pentru mase este conectată cu priza de pământ a reţelei, trebuie prevăzut un dispozitiv de control permanent al izolaţiei, pentru a semnaliza primul defect de izolaţie; semnalizarea trebuie urmată imediat de măsuri de depistare şi izolare a defectului. Durata maximă de funcţionare cu o punere simplă la pământ se reglementează prin documentaţia tehnică de execuţie, funcţie de natura şi importanţa consumatorilor.
Dacă priza de pământ pentru mase este diferită de priza de pământ a reţelei este necesar, în plus, un dispozitiv de protecţie la curenţi reziduali, amplasat pe intrarea tabloului de distribuţie.
În reţeaua de tip IT de medie tensiune, în care neutrul este izolat sau legat la pământ printr-o bobină de stingere, sunt necesare următoarele măsuri:
- controlul permanent al rezistenţei de izolaţie şi semnalizarea optică şi eventual şi acustică a primei puneri la pământ;
- deconectarea netemporizată a receptoarelor electrice situate în zona 1 şi deconectarea temporizată a celor situate în zona 2, la prima punere la pământ.
Se admite deconectarea temporizată a receptoarelor de importanţă vitală în procesul tehnologic sau chiar menţinerea lor în funcţiune, chiar dacă sunt situate în zona 1, dacă deconectarea lor ar introduce un risc mai mare decât cel de aprindere, cu condiţia ca funcţionarea sistemului de alarmare să fie urmată imediat de măsurile de depistare şi izolare a defectului monofazat.
Dacă neutrul reţelei IT de medie tensiune este legat la pământ printr-o rezistenţă, primul defect de punere la pământ trebuie să conducă la deconectarea netemporizată a receptoarelor electrice.
12.1.4. În schemele TN-S, TT şi IT cu neutrul distribuit este necesară deconectarea conductorului neutru. Acesta trebuie să fie deconectat după conductoarele de fază, iar conectarea lui să se facă simultan sau înaintea conectării conductoarelor de fază.
Trebuie, de asemenea, prevăzută protecţia la suprasarcină a conductorului neutru, dacă secţiunea acestuia este mai mică decât cea a conductoarelor de fază.
Se admite să nu se prevadă protecţia conductorului neutru, chiar dacă secţiunea lui este mai mică decât cea a conductoarelor de fază, dacă dispozitivul de protecţie al fazelor asigură şi protecţia neutrului, iar curentul maxim probabil prin acesta în funcţionare normală este mai mic decât curentul maxim admisibil în conductor.
12.2.Electricitatea statică
12.2.1. Electricitatea statică poate provoca incendiu sau explozie în cazul îndeplinirii simultane a următoarelor condiţii:
- existenţa materialului combustibil sau a atmosferei explozive;
- deplasarea sarcinilor cu apariţia descărcărilor disruptive;
- energia eliberată prin descărcare să fie mai mare decât energia minimă pentru aprinderea materialului combustibil sau a atmosferei explozive.
Apariţia sarcinilor electrice în procesele industriale se poate datora în principal fenomenelor de frecare a două corpuri, potenţialelor de contact şi unor fenomene de polarizare.
Pericolul de explozie poate să apară la manipularea substanţelor combustibile sau oxidabile, atunci când concentraţia acestora în amestec cu aerul este cuprinsă între limitele inferioară şi superioară de explozie.
12.2.2. Sunt considerate periculoase, din punct de vedere al producerii electricităţii statice, substanţele care au o rezistivitate mai mare de 105cm.
Substanţele cele mai răspândite cu rezistivitate mare sunt: cauciucul natural şi sintetic, răşinile sintetice, masele plastice, fibrele artificiale, gazele lichefiate, hidrocarburile lichide şi gazoase (eter dietilic, butirol de etil, etc.)
Pericolul de explozie sau de incendiu depinde de viteza şi de modul de manipulare a lichidelor prin conducte sau instalaţii pe timpul desfăşurării operaţiilor de alimentare, golire, transport şi distribuţie (cele mai periculoase potenţiale se formează la transportul lichidelor pe conducte cu viteze mai mari de 0,7 m/s).
Stratul de praf combustibil se comportă diferit la descărcările electrostatice, în funcţie de natura produsului de aprindere.
12.2.3. Principalele procese, operaţii, activităţi, fenomene etc., pe parcursul cărora pot să apară încărcări electrostatice sunt:
- încărcarea şi/sau descărcarea lichidelor combustibile aflate la presiune atmosferică în/din rezervoare (cisterne);
- vehicularea lichidelor combustibile sau a solvenţilor, cu viteze relativ mari, prin elemente sau porţiuni de conducte;
- pulverizarea unor produse combustibile (lichide, pulberi etc.) prin utilizarea principiului lui Bernoulli;
- amestecarea, prin centrifugare cu viteze relativ mari, în vase, recipiente etc., a unor produse combustibile lichide;
- procese de producere a pulberilor (prafurilor) combustibile;
- transportul pneumatic prin conducte, a produselor pulverulente;
- procese tehnologice pentru cauciucat ţesături;
- utilizarea indicatoarelor de nivel, de tip plutitor, pentru măsurarea nivelului produselor lichide combustibile şi/sau inflamabile, dacă acestea nu sunt legate la pământ;
- spălarea cu jet pulverizat de apă şi/sau abur supraîncălzit a cazanelor, rezervoarelor, cisternelor sau a altor recipiente, care au conţinut produse volatile şi care mai pot conţine vapori ai acestor produse;
- operaţii de omogenizare în rezervoare a produselor combustibile prin agitare cu aer, diverse alte gaze sau prin utilizarea de dispozitive mecanice;
- pulverizarea electrostatică utilizând vopseluri, pulberi etc.;
- procese de fabricaţie a firelor şi fibrelor în industria textilă;
- filtrarea aerului sau a altor gaze, impurificate cu pulberi metalice, pulberi (prafuri) agricole etc.;
- procese locale şi generale de ventilare, aerisire, desprăfuire etc.;
12.2.4. Măsurile de protecţie contra electricităţii statice trebuie să ţină seama de caracteristicile proceselor tehnologice şi de capacitatea de reacţie a operatorilor. Soluţiile cele mai eficiente sunt:
- îndepărtarea sarcinilor electrice prin legarea la pământ a utilajelor, conductelor şi rezervoarelor la care pot să apară încărcări cu electricitate statică;
- umidificarea atmosferei (se recomandă acolo unde procesul tehnologic permite acest lucru). Pentru a împiedica formarea formării sarcinilor electrostatice se recomandă ca umiditatea relativă a aerului să fie de peste 70%;
- creşterea conductivităţii suprafeţei materialelor;
- purificarea gazelor de particulele lichide şi solide suspensie;
- purificarea lichidelor care conţin particule coloidale;
- ionizarea aerului şi a mediului, în special în interiorul utilajelor, rezervoarelor, mijloacelor închise de transport, etc. pentru creşterea conductivităţii acestuia;
- folosirea de pardoseli cu conductivitate electrică mărită;
- interzicerea încărcării unui produs cu temperatura de inflamabilitate ridicată, cum ar fi petrolul lampant, până când nu s-au scurs resturile de lichide din autocisternă.
12.2.5. În toate cazurile în care legarea la pământ este un mijloc de protecţie suficient contra electricităţii statice se recomandă folosirea acesteia, deoarece este mijlocul cel mai simplu şi eficace.
Eficienţa combaterii electricităţii statice prin legare la pământ trebuie verificată întotdeauna prin măsurători.
12.2.6. Utilajele, maşinile şi dispozitivele pentru substanţe şi procese periculoase în ceea ce priveşte încărcarea electrostatică trebuie executate din materiale conductive.
12.2.7. Pentru utilajele cu suprafeţe emailate şi pentru utilajele metalice la care pe pereţii inferiori se formează sedimente de substanţe neconductive (gudroane, pelicule de masă plastică, etc.) legarea la pământ nu reprezintă un mijloc de protecţie eficient. În aceste cazuri trebuie să se ia şi alte măsuri de protecţie.
12.2.8. Filtrele cu saci din pânză se recomandă să fie cusute cu sârmă metalică şi apoi legate la pământ. Aceste sârme se vor verifica în mod sistematic pentru a se vedea dacă nu s-au produs ruperi, în care caz se vor repara imediat.
12.2.9. Conductele care intră în limitele teritoriului unei instalaţii, acelea care fac legătura între utilajele din limitele unei instalaţii, precum şi conductele aferente instalaţiilor din afara platformei acestora trebuie să formeze pe toată lungimea lor un circuit electric neîntrerupt.
12.2.10. Atunci când continuitatea tubulaturii metalice este întreruptă prin burdufuri de materiale textile sau plastice se prevăd sisteme de echipotenţializare între tronsoanele bune conducătoare de electricitate.
Legături echipotenţiale se prevăd la racordurile şi flanşele cu garnituri izolatoare de pe traseele de conducte, tuburi şi furtunuri pentru vehicularea fluidelor generatoare de electricitate statică şi, după caz, la dispozitivele (capetele) de pulverizare, refulare sau debitare a acestora.
12.2.11. îmbinările cu flanşe metalice ale conductelor şi utilajelor formează, de regulă, legături satisfăcătoare din punct de vedere al continuităţii electrice, nefiind necesare punţi speciale de şuntare cu condiţia ca cel puţin două şuruburi să fie bine curăţate în locurile de contact (sub cap şi piuliţă).
Se recomandă aşezarea unor şaibe cositorite sub capetele şi piuliţele şuruburilor, precum şi curăţirea locurilor de contact.
Rezistenţa de contact între flanşe nu trebuie să depăşească 0,03 , valoare care, de regulă, se obţine când şuruburile flanşei se strâng normal, fără montarea dispozitivelor de şuntare. În caz contrar se va face o legătură sigură de şuntare.
12.2.12. În instalaţiile industriale şi în staţiile de pompare, deoarece conductele au lungimi mici şi există căi multiple de scurgere la pământ a electricităţii statice, nu sunt necesare şuntările suplimentare ale flanşelor. Acestea sunt necesare pe traseele exterioare (estacade, parcuri de rezervoare).
12.2.13. Conductele montate pe estacade trebuie să fie legate la instalaţia de legare la pământ la capetele estacadei şi, de asemenea, la fiecare 200 - 300 m. Rezistenţa prizei de legare la pământ, când este folosită numai pentru descărcarea electricităţii statice, trebuie să fie de maxim 100 .
12.2.14. Pentru estacade cu produse inflamabile, în afară de locurile de legare la pământ indicate la 12.2.13, trebuie să se ţină seama de următoarele:
- pentru legarea la pământ a estacadelor se vor prevedea prize speciale sau se vor folosi prizele de protecţie ale instalaţiilor electrice;
- nu se admite utilizarea conductelor care conţin lichide şi gaze inflamabile ca prize de legare la pământ. Fac excepţie coloanele sondelor, care pot fi folosite ca prize de pământ;
- nu se admite legarea conductelor care trec pe poduri amplasate în apropierea căilor ferate electrificate de construcţia metalică a podurilor pentru a se preîntâmpina astfel pătrunderea pe conducte a curenţilor vagabonzi.
12.2.15. Pentru a crea circuite închise şi pentru a se preîntâmpina producerea de scântei trebuie să se prevadă punţi de conexiune pentru toate conductele montate în paralel amplasate în secţii, pe estacade sau în canale, la distanţă de până la 10 cm una de alta. Punţile de conexiune trebuie montate la intervale de 20 m.
Conductele care se intersectează şi se apropie până la distanţa de 10 cm, indiferent de apartenenţă sau destinaţie, trebuie de asemenea să fie legate între ele cu punţi de conexiune în punctele de intersecţie şi de apropiere. Când conductele trec la o distanţă de până la 10 cm de scări metalice, platforme şi construcţii, trebuie să fie legate şi de acestea cu punţi de conexiune.
Pentru conductele montate la sol, existenţa unui suport metalic comun este considerată suficientă, nemaifiind necesară montarea de punţi de conexiune suplimentare.
12.2.16. Mantalele rezervoarelor metalice trebuie legate la pământ conform normativului I 20. În afară de aceasta, rezervoarele trebuie legate pe drumul cel mai scurt între ele şi cu părţile metalice de pe sol sau subterane, cu conductele metalice sau cu instalaţiile de paratrăsnet ale construcţiilor vecine care se află în jurul rezervorului pe o distanţă de 30 m.
12.2.17. Rezervoarele cu capac fix susţinut pe stâlpi trebuie să aibă stâlpii legaţi electric de capac şi mantaua legată la pământ.
La rezervoarele cu manta şi capac metalic, este necesară sudarea sau nituirea stâlpului la fundul rezervorului. Dacă mantaua rezervorului este din metal, dar capacul este din material slab conducător, de exemplu beton, legătura de la fundul rezervorului este suficientă. Dacă atât mantaua cât şi capacul sunt din material slab conducător, se va efectua o legătură la fundul rezervorului între stâlpi şi fund, şi se va face o legătură prin peretele rezervorului la pământ, în exterior.
12.2.18. La rezervoarele metalice care au capac metalic plutitor, capacul, dacă nu este în contact metalic cu mantaua (prin sistemul glisant de etanşare) trebuie să aibă legătură electrică specială cu mantaua prin conductoare flexibile.
12.2.19. Capacul metalic plutitor al rezervoarelor care au mantaua construită din material slab conducător va fi legat la pământ prin exteriorul rezervorului.
12.2.20. La umplerea rezervoarelor lichidele trebuie dirijate pe fundul acestora şi, acolo unde este posibil, la un punct legat la pământ. Se va prevedea un deflector la conducta de umplere care să elimine stropirea şi pulverizarea lichidului. Dacă se întrebuinţează o pâlnie metalică, atunci ea va fi legată la pământ în acelaşi loc ca şi rezervorul sau recipientul respectiv (umplute sau golite). În cazul în care pâlnia este confecţionată din material izolant, atunci prin ea trebuie introdusă, până la partea inferioară a rezervorului, o liţă legată la pământ (acest procedeu trebuie aplicat înainte de a se începe operaţia de umplere).
12.2.21. Nu se admit dispozitive şi obiecte plutitoare pe suprafaţa lichidelor inflamabile din rezervoare dacă nu sunt luate măsuri eficace pentru descărcarea sarcinilor electrostatice. Se recomandă ca indicatoarele de nivel pentru astfel de lichide să fie alese, pe cât posibil, de tipul celor fără flotor.
În cazul când este necesară folosirea indicatoarelor de nivel cu flotor, flotorul va avea ghidaj metalic: tipul folosit trebuie să excludă posibilitatea desprinderii flotoarelor de pe ghidaj în timpul deplasării şi al apropierii lor de peretele rezervorului (până la o distanţă la care s-ar putea produce descărcarea prin scântei a electricităţii statice acumulate pe flotor).
Se vor exclude de pe suprafaţa flotorului sau a dispozitivelor similare colţurile ascuţite, muchiile şi bavurile.
Ecranele plutitoare din masă plastică vor avea un sistem adecvat de scurgere a electricităţii statice la masa rezervorului.
12.2.22. La debarcader, toate conductele de pe ţărm pentru transportul lichidelor la, sau de la tancurile sau ambarcaţiunile petroliere, vor fi legate împreună şi conectate la un sistem eficace de legare la pământ. Se va executa o conexiune electrică între acest sistem de legare la pământ, sau aceste conducte, şi conexiunile de încărcare de pe tanc sau ambarcaţiune, înainte ca furtunul sau furtunurile să fie conectate: această legătură nu se va desface până ce furtunurile respective nu au fost deconectate.
Pe tanc sau ambarcaţiune trebuie să existe o bornă specială de legare la pământ, iar sculele de manevre trebuie să fie din bronz.
12.2.23. Dacă furtunurile au o armătură electrică continuă este necesar ca aceasta să fie legată la masa conductelor.
12.2.24. La rampele de încărcare sau descărcare a cisternelor de cale ferată, la un punct din rampă lângă intrare şi la punctul de descărcare, şinele de cale ferată trebuie legate electric între ele iar această legătură trebuie conectată la conductele de expediţie a produselor şi la sistemul de legare la pământ. Legarea şinelor de cale ferată în alte puncte, de-a lungul rampei nu este obligatorie.
12.2.25. Furtunurile de cauciuc cu capăt metalic utilizate pentru umplerea cisternelor de cale ferată, cisternelor auto, butoaielor, etc., care nu au asigurată prin construcţie o legătură electrică între cele două capete, trebuie să fie legate la pământ cu sârmă de cupru (înfăşurată pe furtun pe partea exterioară sau introdusă înăuntru), având un capăt lipit de piesele metalice ale conductei cu produs, iar celălalt capăt lipit la capătul furtunului.
12.2.26. La rampele pentru cisternele auto trebuie să se prevadă la fiecare punct de umplere sau descărcare o legătură flexibilă conectată la sistemul de legare la pământ şi care trebuie să aibă la capătul liber o clemă de tip cleşte. Cisterna auto va fi legată la pământ prin această clemă înainte de a se începe manevrarea furtunurilor de încărcare (descărcare) şi va fi deconectată numai după îndepărtarea furtunurilor.
12.2.27. Vasele metalice portabile, butoaiele, canistrele metalice etc., care urmează a fi încărcate cu produse petroliere lichide, vor fi aşezate în timpul încărcării lor pe o placă metalică legată la pământ şi vor fi conectate, prin intermediul unei legături electrice, la recipientul sau racordul din care se face încărcarea şi care trebuie să fie conectate la priza de pământ.
Se recomandă realizarea unui sistem de interblocare care să nu permită încărcarea înainte de realizarea legăturii la pământ, cuplat cu un sistem de semnalizare.
12.2.28. În locurile cu pericol de explozie nu se admite folosirea transmisiilor cu curele plane. Benzile transportoare din materiale obişnuite cu conductibilitate electrică redusă sunt admise numai dacă sunt în execuţie antistatică omologată.
12.2.29. Se admite utilizarea curelelor trapezoidale în locurile cu pericol de explozie numai cu condiţia ca acestea să fie în execuţie antistatică omologată.
12.2.30. Vasele tehnologice care conţin lichide, gaze inflamabile sau praf combustibil sau exploziv vor fi prevăzute cu una sau mai multe legături la pământ, funcţie de dimensiunile acestora (a se vedea 12.3).
12.2.31. Toate maşinile de acţionare care nu sunt amplasate pe o placă comună cu unităţile lor de acţionare trebuie legate la pământ.
12.2.32. Toate instalaţiile producătoare de abur şi maşinile de acţionare cu abur, cum sunt turbinele şi maşinile cu abur, trebuie legate la pământ.
12.2.33. Utilajele acţionate electric montate pe o placă metalică comună cu motorul electric, care este legat la pământ, nu necesită o legătură separată la pământ.
12.2.34. Pentru limitarea şi controlul riscurilor de incendiu sau de explozie la încărcarea cu carburant a aeronavelor, trebuie adoptate următoarele măsuri:
a)dacă este specificată obligativitatea legării la pământ a aeronavei, se iau, succesiv, următoarele măsuri:
- legarea la priza de pământ a autoalimentatorului;
- legarea la priza de pământ a aeronavei;
- realizarea unei legături electrice între aeronavă şi autoalimentator;
- realizarea unei legături electrice între aeronavă şi capătul furtunului flexibil pentru carburant, în cazul alimentării prin extradosul aripilor;
- la terminarea operaţiei de alimentare, toate legăturile electrice trebuie deconectate în ordinea inversă celei specificate mai sus;
b)dacă nu este specificată obligaţia legării la pământ a aeronavei, se vor lua următoarele măsuri pentru înlăturarea sarcinilor electrice care ar putea să apară pe durata alimentării cu carburant:
- realizarea unei legături electrice între aeronavă şi alimentator;
- realizarea unei legături electrice între aeronavă şi capătul furtunului flexibil pentru carburant, în cazul alimentării prin extradosul aripilor;
- dacă alimentarea cu carburant se face de la o staţie (sistem de pompare fix), conectarea la priza de pământ nu trebuie să se facă în zona staţiei (pompei fixe), deoarece în momentul conectării pot să apară descărcări electrice datorate diferenţelor de potenţial; de asemenea, nu este recomandată conectarea sistemului de legare la pământ la cel al unui grup de pistă utilizat la alimentarea aeronavei, deoarece ar putea rezulta deteriorarea legăturii la pământ în cazul unui scurtcircuit în grupul respectiv;
- toate aeronavele aflate pe pistă, precum şi autoalimentatoarele existente pe platformele aferente pistelor de decolare/aterizare şi clădirilor, vor fi legate la pământ pe toată durata de staţionare.
12.3Protecţia împotriva trăsnetului
12.3.1. Construcţiile şi instalaţiile tehnologice exterioare în care se utilizează, se prelucrează sau se depozitează substanţe care pot forma împreună cu aerul amestecuri explozive trebuie prevăzute cu o instalaţie de protecţie împotriva trăsnetului (IPT), având nivelul de protecţie întărit I. Proiectarea acesteia se face conform prevederilor normativului I 20. în anexa nr. 1 sunt prezentate standardele care se pot utiliza.

12.3.2. Se consideră autoprotejate împotriva loviturilor de trăsnet:
a)Construcţiile supraterane cu structură complet metalică dacă legăturile între diferitele elemente ale structurii sunt realizate prin mijloace care asigură continuitatea electrică în mod durabil.
Un strat superficial de vopsea protectoare sau de 0,5 mm bitum sau 1 mm PVC, care protejează acoperişul, nu este considerat ca izolant.
b)Rezervoarele metalice cu capac metalic fix, izolate sau neizolate, semiîngropate sau supraterane, care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- sunt complet etanşe sau sunt prevăzute cu supape de respiraţie pentru presiuni şi vid şi cu dispozitive opritoare de flacără;
- grosimea tablei corpului şi a capacului rezervorului este de min. 5 mm OL (în cazul rezervoarelor pentru gaze petroliere lichefiate GPL aceasta trebuie să fie min. 6 mm OL);
- continuitatea electrică între diferitele părţi este realizată în mod durabil (de exemplu între capac şi corpul rezervorului);
- toate conductele racordate la rezervor sunt legate electric la acesta în punctul de intrare;
c)Rezervoarele metalice cu capac plutitor, prevăzute cu sistem de etanşare de tip mecanic cu elemente metalice (rezervoare cu sistem de etanşare cu spaţii de vapori), care îndeplinesc simultan următoarele condiţii:
- continuitatea electrică între diferitele părţi este realizată în mod durabil (toate elementele bune conducătoare electric de pe capac şi din interiorul rezervorului sunt legate la pământ prin corpul rezervorului, căile conducătoare electric întrerupte prin piesele izolatoare ale mecanismului pantograf sau ale articulaţiei mecanismului sunt şuntate, sunt prevăzute între capacul plutitor şi inelul de etanşare care glisează pe peretele rezervorului cu o şuntare sigură printr-un sistem de benzi metalice flexibile, fixate la intervale de max. 3 m pe circumferinţa rezervorului);
- grosimea tablei corpului şi a capacului rezervorului este de min. 5 mm.
d)Rezervoarele metalice cu capac plutitor metalic prevăzute cu sistem de etanşare de tip elastic cu elemente metalice (rezervoare cu sistem de etanşare fără spaţiu de vapori inflamabili), care au grosimea tablei corpului şi a capacului de min. 5 mm iar elementele conductive de pe capac şi din interiorul rezervorului sunt legate la pământ prin corpul rezervorului;
e)Conductele metalice pentru transportul fluidelor combustibile care au grosimea pereţilor de min. 5 mm OL şi sunt instalate la înălţimi mai mari de 4 m de la sol.
Ele se leagă la pământ la fiecare 25-30 m lungime de conductă prin prize de pământ proprii separate, de max. 20 . Dacă nu pot fi realizate prize separate, toate prizele pentru conducte trebuie legate între ele.
În cazul în care astfel de conducte sunt instalate la înălţimi mai mici de 4 m faţă de sol, ele se leagă la prize de pământ de max. 30 Q la fiecare 200-300 m lungime conductă (pentru protecţia împotriva efectelor secundare ale trăsnetului).
12.3.3. Toate rezervoarele, cu excepţia celor subterane care au asigurată o bună legătură la pământ prin ele însele sau prin conductele lor metalice, se leagă sigur la pământ. Numărul legăturilor la pământ se stabileşte în funcţie de diametrul rezervorului sau de lungimea acestuia şi este dat în tabelul 12.1
Tabel 12.1
Unghiul format de două legături consecutive este o recomandare.
Rezervoarele cu capac nemetalic sau parţial metalic precum şi rezervoarele care nu îndeplinesc condiţiile de care permit să fie considerate autoprotejate se prevăd cu o IPT.
12.3.4. Gazometrele prevăzute cu ţevi de aerisire se protejează împotriva trăsnetului prin IPT independente care, în afară de condiţiile prevăzute în I 20, cap. 2, trebuie să îndeplinească suplimentar şi următoarele condiţii:
- suporturile dispozitivului de captare trebuie să fie amplasate la cel puţin 5 m distanţă faţă de zonele încadrate în categoria de pericol de explozie 0 şi 1 şi la cel puţin 3,5 m faţă de mantaua gazometrului;
- vârfurile elementelor de captare trebuie să depăşească cu min. 3 m capătul superior al ţevii de aerisire (zona de încadrare 1 de pericol de explozie).
12.3.5. Elementele conductoare, cum sunt rezervoarele din oţel, conductele metalice, şinele montate pe sau în jurul unui acoperiş pot fi utilizate drept dispozitive de captare naturale dacă grosimea lor este de minimum 5 mm.
12.3.6. Priza de pământ a instalaţiei de paratrăsnet se proiectează conform prevederilor I 20. Valoarea rezistenţei de dispersie a prizei de pământ artificiale care este folosită exclusiv pentru instalaţia de paratrăsnet trebuie să fie de maximum 5 pentru instalaţiile montate pe construcţie şi de maximum 10 pentru instalaţiile de paratrăsnet independente.
În cazul prizelor de pământ naturale, valorile de mai sus trebuie să fie de două ori mai mici.
12.4.Sistemul de legare la pământ
12.4.1. Sistemul de legare la pământ cuprinde:
- priza de pământ (în contact cu solul);
- reţeaua de echipotenţializare (care nu e în contact cu solul).
12.4.2. Legarea la pământ este o măsură de protecţie împotriva:
- tensiunilor de atingere periculoase;
- apariţiei de scântei, arc electric sau punct cu o temperatură foarte ridicată create de o defecţiune electrică sau de curenţi vagabonzi;
- apariţiei de scântei provocate de descărcarea sarcinii electrostatice;
- apariţiei de scântei sau arc din cauza loviturii directe de trăsnet sau al efectului secundar al trăsnetului;
- apariţiei tensiunii electrice la construcţiile metalice exterioare (în raport cu masa generală a pământului) asociate cu un echipament electric.
12.4.3. Protecţia împotriva tensiunilor de atingere periculoase se realizează conform prevederilor de la pct. 12.1. De asemenea, se pot utiliza standardele SR HD 367 S1:2004 «Instalaţii electrice cu tensiuni nominale mai mari de 2 kV în curent alternativ» şi SR EN 61140:2002 «Protecţie împotriva şocurilor electrice. Aspecte comune în instalaţii şi echipamente electrice».

12.4.4. Din punct de vedere al protecţiei împotriva trăsnetului se recomandă realizarea unei prize de pământ unice comune pentru IPT, instalaţia electrică, instalaţia de telecomunicaţii şi înglobarea ei în structura construcţiei. Rezistenţa prizei de legare la pământ, dacă este folosită în comun, poate fi cel mult egală cu 1 ohm.

Standardul de referinţă pentru priza de pământ ce trebuie conectată pentru echipotenţializare este SR CEI 61024-1.

Legătura de echipotenţializare trebuie realizată:

- la subsol sau aproximativ la nivelul solului; conductoarele de echipotenţializare trebuie legate la o bară de echipotenţializare construită şi dispusă astfel încât să permită un acces facil pentru verificări. în cazul structurilor mari pot fi instalate mai multe bare de echipotenţializare care trebuie interconectate între ele;

- deasupra solului, la intervale pe verticală care să nu depăşească 20 m pentru structuri cu înălţimea mai mare de 20 m. Barele de echipotenţializare trebuie legate la centura orizontală care racordează conductoarele de coborâre între ele;

- la amplasamentele unde condiţiile de proximitate nu sunt realizate.

12.4.5. Legătura de echipotenţializare constituie o măsură foarte importantă de reducere a riscurilor de incendii şi explozii precum şi a riscurilor de electrocutare în interiorul spaţiului de protejat.
Rolul principal al reţelei de echipotenţializare este de a elimina posibilitatea apariţiei unor diferenţe de potenţial periculoase între echipamentele din interiorul unei structuri şi de pe aceasta şi cel de a reduce câmpul magnetic în interiorul structurii.
Echipotenţializarea trebuie prevăzută şi instalată între elementele conductoare interioare, elementele conductoare exterioare şi instalaţiile de alimentare cu energie electrică şi de comunicaţii (de exemplu calculatoare şi instalaţii de securitate), prin legături scurte şi, dacă este necesar, prin dispozitive de protecţie la supratensiuni şi supracurenţi (DPS).
-Secţiunea minimă a unui conductor sau a unei conexiuni de echipotenţializare, exterioare structurii, şi care pot fi folosite şi drept dispozitive de captare, trebuie să fie de 35 mm2 pentru conductoare de Cu sau de 100 mm2 pentru conductoare din oţel.:
-Secţiunea minimă a unui conductor sau a unei conexiuni de echipotenţializare, prin care se scurge o parte substanţială din curentul de trăsnet, care pot fi folosite şi drept dispozitive de coborâre este de 16 mm2 pentru conductoare de Cu sau de 50 mm2 pentru conductoare din oţel.:
Conductoarele de echipotenţializare care conectează instalaţii metalice interioare structurii, şi prin care se scurge o parte nesemnificativă a curentului de trăsnet, pot avea secţiunile de 6 mm2 pentru cupru Cu sau 16 mm2 pentru oţel.
12.4.6. Cablurile care trec dintr-o structură în alta trebuie montate în tuburi de protecţie metalice, pe suporturi sau armături de beton în formă de grilă, care trebuie să aibă continuitate electrică şi să fie legate la barele de echipotenţializare ale structurilor separate. Ecranele cablurilor trebuie legate la aceste bare. În cazul în care ecranele cablurilor suportă curenţii de trăsnet preconizat se poate renunţa la montarea cablurilor în tuburi metalice de protecţie.
12.5Protecţia catodică
12.5.1. Utilizarea protecţiei catodice pentru protecţia anticorozivă a rezervoarelor, conductelor, tancurilor de transport, debarcaderelor, etc., situate în zone cu pericol de explozie, prezintă anumite riscuri datorită scânteilor electrice care pot apărea:
- la deconectarea şi conectarea voită sau accidentală a circuitelor electrice ale instalaţiilor de protecţie catodică;
- la scurtcircuitarea voită sau accidentală a circuitelor electrice ale instalaţiei.
12.5.2. Este interzisă utilizarea staţiilor de protecţie catodică cu redresor pentru protecţia anticorozivă a suprafeţei interioare a rezervoarelor, fiind admisă numai protecţia catodică cu anozi reactivi metalici.
12.5.3. Părţile metalice cu protecţie catodică amplasate în arii periculoase sunt părţi conductive exterioare sub tensiune care trebuie considerate potenţial periculoase, în special dacă fac parte dintr-un sistem de protecţie cu injecţie de curent.
12.5.4. În zona 0 se interzice folosirea protecţiei catodice, cu excepţia cazurilor în care anumite elemente metalice sunt în mod special proiectate pentru acest tip de aplicaţie.
12.5.5. Se recomandă ca îmbinările electroizolante necesare pentru protecţia catodică să fie amplasate în afara ariei periculoase.
În cazul în care acest lucru nu este posibil, ele trebuie izolate cu izolaţie din benzi adezive cu aplicare la rece, cu rezistenţă ridicată la îmbătrânirea la radiaţii luminoase.
Izolaţia se aplică pe întreaga suprafaţă a îmbinării şi pe cel puţin 1 m lungime de conductă, de o parte şi de alta a îmbinării.
Îmbinările electroizolante trebuie să aibă o rezistenţă minimă de 2 M.
12.5.6. Fiecare circuit electric care intră într-o arie periculoasă trebuie prevăzut cu un întreruptor bipolar şi lampă de semnalizare.
12.5.7. Fiecare zonă tehnologică trebuie să aibă un punct de întrerupere unic pentru instalaţia de protecţie catodică.
12.5.8. Este necesar să se ia măsuri pentru evitarea interferenţei între sistemul protecţiei catodice şi sistemul de legare la pământ.
12.5.9. Înainte de începerea lucrărilor de întreţinere sau reparaţii (la rezervoare sau conducte) se va deconecta sursa de curent a instalaţiei de protecţie catodică, dat fiind faptul că inductanţa sistemului poate cauza o scânteie incendiară.
12.5.10. Înaintea oricărei întreruperi a continuităţii electrice la o construcţie metalică, conductă, instalaţie sau pe un echipament asociat, protejate catodic, se va face o scurtcircuitare electrică cu un cablu de cupru cu secţiunea minimă de 50 mm2 legat de ambele părţi ale întreruperii şi care trebuie să rămână conectat până la terminarea reparaţiei şi restabilirea continuităţii electrice.
Pentru întreruperile de scurtă durată se va folosi un întrerupător mobil în execuţie antiexplozivă.
12.6.Protecţia împotriva radiaţiilor electromagnetice şi ultrasunetelor
12.6.1. Radiaţiile din domeniul spectrului optic pot deveni - în special prin focalizare - surse de aprindere în atmosfere explozive de gaze inflamabile sau prafuri combustibile.
Exemple de surse care pot iniţia aprinderi în anumite condiţii:
- radiaţia solară concentrată de oglinzi concave;
- radiaţia surselor de blitzuri;
- radiaţiile laser (semnalizare, telemetrie, relee, detectoare, etc.).
Trebuie avut în vedere că şi aparatura care produce radiaţii (de exemplu, lămpile, laserii, arcurile electrice, etc.) poate fi sursă de aprindere a atmosferelor explozive.
12.6.2. Pentru ariile periculoase cu gaze şi vapori inflamabili nu există standarde internaţionale şi nici norme naţionale privind condiţiile pentru aparatură şi nivelurile de radiaţie maxim admise în condiţii de securitate.
În situaţiile în care se apreciază că există pericolul aprinderii atmosferei inflamabile de gaze şi vapori de la aparatura care emite radiaţii trebuie iniţiate proceduri specifice de evaluare a acestui pericol, care să ţină seama de condiţiile cele mai defavorabile.
În îndreptarul departamental de zonare a mediilor cu pericol de explozii şi măsuri de prevenire a acestora - MIP-1987 (3.2.3.9-3.2.3.11) se recomandă pentru aceste arii aceleaşi niveluri maxim admise ca şi pentru ariile periculoase cu praf combustibil, atât pentru radiaţiile electromagnetice cât şi pentru ultrasunete (vezi 12.6.3-12.6.5).
12.6.3. Pentru aparatura care emite radiaţii, instalată în arii periculoase cu praf combustibil, se vor respecta următoarele prevederi:
a)În zona 21 aparatura trebuie să fie încercată şi autorizată pentru această zonă, iar puterea de radiaţie să nu depăşească 5 mW/mm2 pentru laser continuu şi surse de lumină continue şi 0,1 mJ/mm2 pentru laser cu impuls şi surse de luminoase cu impulsuri cu interval între impulsuri de cel puţin 5 sec.
b)În zona 22 poate fi utilizată aparatură emiţătoare de radiaţii la care puterea de radiaţie să nu depăşească 10 mW/mm2 în regim continuu şi 0,5 mJ/mm2 în regim pulsatoriu.
Standardul de referinţă este SR CEI 61241-1-2.
12.6.4. La folosirea aparaturii cu ultrasunete, cantităţi importante de energie emise de transformatorul electroacustic sunt absorbite de substanţe solide şi lichide, în care se poate produce o încălzire periculoasă ca urmare a frecărilor interioare.
La adoptarea măsurilor de protecţie trebuie luat în consideraţie faptul ca în cazul pieselor ceramice piezo folosite drept captatori în aparatura cu ultrasunete sarcinile electrice trebuie eliminate în mod sigur prin elemente de circuit adaptate.
12.6.5. Pentru ariile periculoase cu praf combustibil, pentru aparatura utilizată, densităţile maxime de putere sonoră sunt:
a)în zona 21 0,1 W/cm2 şi o frecvenţă de 10 MHz, cu condiţia ca metoda de lucru să fie recunoscută ca perfect adaptată pentru utilizare într-o astfel de zonă;
b)în zona 22, aceleaşi valori ca mai sus, fără nici o altă măsură specială de securitate împotriva pericolului de aprindere provocat de ultrasunete.
Standardul de referinţă corespunzător este SR CEI 61241-1-2.
13.Verificarea instalaţiilor electrice din arii periculoase
13.1.Prin verificare se înţelege acţiunea care cuprinde examinarea minuţioasă a unui obiect, efectuată prin demontarea sau fără demontarea acestuia, pentru a ajunge la o concluzie sigură privind starea obiectului.
Verificarea instalaţiilor electrice în atmosfere potenţial explozive are ca scop să stabilească:
- dacă instalaţiile corespund prevederilor din normativele de instalaţii electrice;
- dacă instalaţiile electrice sunt corespunzătoare din punct de vedere al protecţiei antiexplozive, conform prezentului normativ.
13.2.Pentru efectuarea verificărilor sunt necesare următoarele documente, aduse la zi:
- clasificarea ariilor periculoase. Standardul de referinţă este SR EN 60079-10;
- grupa de explozie şi clasa de temperatură ale echipamentelor;
- documentaţia necesară pentru a permite echipamentului antiex să fie menţinut în conformitate cu tipul său de protecţie (de exemplu: listele de echipamente, amplasarea acestora, lista pieselor de schimb şi informaţiile tehnice);
- traseele de cabluri subterane.
13.3.Verificarea şi întreţinerea echipamentelor şi instalaţiilor trebuie efectuate numai de personal experimentat şi autorizat, a cărui pregătire a cuprins o instruire asupra diferitelor moduri de protecţie şi practica instalării, asupra tuturor regulilor şi reglementărilor respective, precum şi a principiilor generale de clasificare a ariilor periculoase.
Cunoştinţele personalului trebuie menţinute la zi prin instruiri periodice.
13.4.Gradele de verificare sunt (standardul de referinţă este SR EN 60079-17):
- verificare vizuală - acţiune prin care sunt depistate acele defecte care pot fi identificate vizual (de exemplu, şuruburi lipsă), fără echipament auxiliar şi scule;
- verificare riguroasă - acţiune prin care sunt depistate acele defecte care pot fi identificate numai prin folosire de echipamente de acces şi scule (de exemplu, slăbirea unor şuruburi); verificarea riguroasă cuprinde şi aspectele acoperite de verificarea vizuală;
- verificare detaliată - acţiune prin care sunt depistate acele defecte care pot fi identificate numai prin deschiderea capsulării şi/sau folosirea de echipamente de încercare; verificarea detaliată cuprinde şi aspectele acoperite de verificarea riguroasă.

13.5.Tipuri de verificări
a)verificări iniţiale - verificări ale tuturor echipamentelor şi instalaţiilor electrice înainte de punerea lor în funcţiune, pentru a constata dacă tipurile de protecţie alese şi instalarea lor sunt corespunzătoare.
b)verificări periodice - verificări ale tuturor echipamentelor şi instalaţiilor efectuate într-un mod sistematic. Gradul de detaliere a verificării şi intervalele între verificările periodice tehnice trebuie determinate ţinând seama de tipul echipamentului, de indicaţiile furnizorului, de zona de utilizare şi de rezultatele verificărilor precedente.
c)verificări prin sondaj - verificări ale unei fracţiuni din numărul de echipamente instalate. Ele pot fi vizuale, restrânse sau detaliate. Verificările prin sondaj trebuie să fie utilizate pentru controlul efectelor condiţiilor de mediu, ale vibraţiilor, erorilor inerente de concepţie, etc.
d)verificări specifice echipamentelor mobile. Echipamentele electrice mobile (de mână, portabile sau transportabile) sunt în mod particular predispuse defectării sau utilizării greşite, de aceea se recomandă ca intervalele între verificările detaliate să fie reduse (să nu depăşească 12 luni).
Rezultatele tuturor verificărilor de la punctele a), b), c) şi d) trebuie să fie înregistrate.
13.6.În cadrul programelor de verificare trebuie urmărite, în principal, următoarele elemente:
a)echipamentul este corespunzător clasificării zonei;
b)grupa de explozie şi clasa de temperatură ale echipamentului sunt corespunzătoare;
c)temperatura maximă a echipamentului de protecţie este corectă;
d)identificarea circuitului echipamentului, în vederea separării lui corecte de sursa de energie;
e)tipul cablului este corespunzător;
f)obturările conductelor şi cablurilor sunt satisfăcătoare;
g)dispozitivele de protecţie la suprasarcină ale motoarelor sunt corect reglate.
Pentru recomandări suplimentare privind programele de verificare, specifice fiecărui tip de protecţie antiexplozivă, standardul de referinţă este SR EN 60079-17.
Verificările pentru instalaţiile electrice din ariile periculoase se vor face la fel ca pentru instalaţiile electrice din zonele neclasificate.
Recepţionarea instalaţiilor electrice se va face numai după executarea tuturor verificărilor, probelor şi prezentarea dosarului cu buletine de probă.

13.7.O instalaţie electrică nouă trebuie supusă înainte de punere în funcţiune unei inspecţii iniţiale. În acest caz, gradul de verificare este detaliat.
13.8.După punerea în funcţiune instalaţia trebuie verificată periodic pentru a se asigura că este întreţinută în stare satisfăcătoare pentru a putea fi folosită în continuare într-o zonă periculoasă.
În intervalul de timp dintre verificările periodice trebuie să se efectueze verificări prin sondaj în vederea confirmării sau infirmării intervalului de timp propus pentru verificările periodice. în cazul infirmării, trebuie redusă intervalul de inspecţie periodică. în cazuri justificate, factorii de decizie pot mări durata acestui interval.
Rezultatele verificărilor trebuie analizate sistematic pentru a se justifica intervalele de inspecţie periodică.
13.9.În urma unei modificări a ariei periculoase sau în urma mutării unor aparate dintr-un loc în altul trebuie făcută o verificare.
13.10.În cazul în care o instalaţie include mai multe aparate similare (de exemplu, corpuri de iluminat), aflate în condiţii similare, se poate admite efectuarea inspecţiilor periodice prin sondaj. Este totuşi imperios necesar ca absolut toate aparatele să fie supuse, cel puţin, unei inspecţii vizuale.
13.11.Dacă instalaţia sau aparatura este demontată pe durata verificării, trebuie ca la remontare să fie luate precauţiuni ca integritatea tipului de protecţie este asigurată.
13.12.Programul de verificări pentru instalaţii şi aparatură este prezentat în tabelul 13.1.
Program de inspecţii pentru instalaţii şi aparatură
Tabelul 13.1

Nr. crt.

Se verifică dacă

Ex I

Ex d

Ex e

Ex n

Ex p

Gradul de inspecţie

D

R

V

D

R

V

D

R

V

D

R

V

D

R

V

0

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

A

Aparatură

1

Documentaţia pentru circuit şi/sau aparatură este corespunzătoare cu clasificarea zonei

X

X

X

2

Aparatura corespunde cu clasificarea ariei

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

3

Aparatura instalată este cea specificată în documentaţie (Numai pentru aparatura fixată)

X

X

4

Grupa aparaturii este corectă

X

X

X

X

X

X

X

X

5

Categoria circuitului şi/sau aparaturii sunt corecte.

X

X

6

Clasa de temperatură a aparaturii este corectă

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

7

Instalaţia este etichetată în mod clar

X

X

8

Identificarea circuitelor aparaturii este corectă

X

X

X

X

9

Identificarea circuitelor este disponibilă

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

10

Capsularea, geamurile vizoarelor şi garniturile şi/sau materialele de etanşare a geamurilor pe metal sunt corespunzătoare

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

11

Nu există modificări neautorizate

X

X

X

X

X

12

Nu există modificări vizibile neautorizate.

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

13

Şuruburile, intrările de cablu (directe şi indirecte) şi elementele de obturare sunt de tipuri corecte şi sunt complete şi strânse verificare fizică; verificare vizuală.

X

X

X

X

X

X

X

X

X

14

Suprafeţele flanşelor (de îmbinare) sunt curate şi nedegradate şi garniturile, dacă există, sunt satisfăcătoare.

X

15

Dimensiunile interstiţiului antideflagrant dintre flanşe sunt în limitele admise.

X

X

16

Caracteristicile nominale, tipul şi poziţia lămpilor sunt corecte.

X

X

X

X

17

Conexiunile electrice sunt strânse.

X

X

X

18

Starea garniturilor carcasei este satisfăcătoare.

X

X

19

Dispozitivele de rupere capsulate şi cele etanşate ermetic nu sunt deteriorate.

X

20

Capsularea cu răsuflare restricţionată este satisfăcătoare.

X

21

Ventilatoarele motoarelor sunt suficient de distanţate faţă de carcase şi/sau apărători.

X

X

X

22

Unităţile de bariere de siguranţă, releele şi alte dispozitive de limitare a energiei sunt de tipul aprobat, instalate în conformitate cu prescripţiile de certificare şi legate la pământ în mod sigur dacă este cerut.

X

X

X

23

Plăcile de circuite imprimate sunt curate şi nedeteriorate.

X

B

Instalaţii

1

Cablurile sunt instalate în conformitate cu documentaţia.

X

2

Tipul de cablu este corespunzător.

X

X

X

X

3

Ecranele cablurilor sunt legate la pământ în conformitate cu documentaţia.

X

4

Nu există stricăciuni evidente la cablu.

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

5

Etanşarea coloanelor, tuburilor, ţevilor şi/sau conductelor este corespunzătoare.

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

6

Cutiile de stopare şi cutiile terminale de cablu sunt umplute în mod corect.

X

7

Integritatea sistemului de conducte şi interfaţa cu sistemul asociat este menţinută.

X

X

X

8

Conexiunile de legare la pământ, incluzând toate conexiunile suplimentare de masă pentru legare la pământ, sunt satisfăcătoare (de exemplu conexiunile sunt strânse şi conductoarele sunt e secţiune suficientă), verificare fizică; verificare vizuală.

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

9

Conexiunile, punct cu punct, sunt toate corecte.

X

10

Continuitatea legării \a pământ este corectă (de exemplu conexiunile sunt strânse şi conductoarele sunt de secţiune suficientă).

X

11

Impedanţa buclei de defect (în sisteme N) sau rezistenţa de legare la pământ (în sisteme T) este satisfăcătoare.

X

X

X

X

12

Rezistenţa de izolaţie este satisfăcătoare.

X

X

X

13

Dispozitivele automate de protecţie electrică funcţionează în limitele permise.

X

X

X

X

14

Dispozitivele automate de protecţie electrică sunt fixate corect (nu este posibilă rearmarea automată în zona 1).

X

X

X

15

Dispozitivele automate de protecţie electrică sunt fixate corect.

X

16

Condiţiile speciale de folosire (dacă sunt aplicabile) sunt respectate.

X

X

X

X

17

Conexiunile de legare la pământ menţin integritatea tipului de protecţie.

X

X

X

18

Circuitele cu siguranţă intrinsecă sunt izolate faţă de pământ sau sunt legate la pământ numai într-un punct (referire la documentaţie).

X

19

Separaţia este menţinută între circuitele cu siguranţă intrinsecă şi cele fără siguranţă intrinsecă în cutii comune de distribuţie sau în casete de relee.

X

20

Dacă este aplicabilă, protecţia la scurtcircuit a sursei de alimentare este în conformitate cu documentaţia.

X

21

Temperatura de intrare a gazului protector este sub limita maximă specificată.

X

22

Tuburile, ţevile şi capsulările sunt în stare bună

X

X

X

23

Gazul protector este liber în mod substanţial de contaminanţi

X

X

X

24

Presiunea gazului protector şi/sau debitul este adecvat(ă)

X

X

X

25

Indicatoarele de presiune şi/sau debit, alarmele şi interblocările funcţionează corect

X

26

Perioada de purjare înaintea punerii sub tensiune este adecvată

X

27

Condiţiile speciale de folosire (dacă sunt aplicabile) sunt conformate

X

0

Mediu ambiant

1

Aparatura este protejată adecvat la coroziune, intemperii, vibraţii şi alţi factori dăunători

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

2

Nici o acumulare anormală de praf sau murdărie

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

X

Izolaţia electrică este curată şi uscată

X

X

14.Repararea şi întreţinerea instalaţiilor electrice din arii periculoase
14.1.Repararea sau revizia aparaturii electrice instalate în arii în care pot exista în atmosferă gaze inflamabile, vapori sau ceţuri în concentraţii şi cantităţi periculoase trebuie făcută de un reparator competent şi dotat. Ea trebuie făcută conform prescripţiilor producătorului şi conform legislaţiei relevante în vigoare.
Reparaţia şi revizia aparaturii utilizată în atmosfere explozive poate fi făcută de către fabricant, utilizator sau o terţă parte (agenţie de reparaţii).
14.2.În cazul în care reparaţia este făcută de către utilizator, acesta trebuie să cunoască în întregime legislaţia relevantă. În acest caz, el îşi asumă responsabilitatea pentru securitatea personalului şi a instalaţiilor şi sănătatea personalului în ceea ce priveşte repararea şi sau reinstalarea aparaturii.
14.3.Utilizatorul trebuie să ţină evidenţa tuturor reparaţiilor, reviziilor sau modificărilor anterioare şi trebuie să le pună la dispoziţia reparatorului în cazul în care nu efectuează el însuşi reparaţia. În acelaşi timp utilizatorul trebuie să pună la dispoziţia reparatorului toate informaţiile privind cerinţele reglementare pentru conformarea cu certificatul.
14.4.În cazul în care reparaţia este făcută de către reparator, acesta trebuie să aibă posibilităţi adecvate de reparaţie şi revizie, precum şi echipamentul corespunzător necesar efectuării verificărilor şi încercărilor cerute pentru tipul specific de protecţie. El trebuie să cunoască în întregime legislaţia relevantă privind securitatea şi sănătatea, în special dacă este implicat în reinstalarea aparaturii. De asemenea, el poate recomanda standardul relevant de protecţie la explozie, precum şi pe cel privind reparaţia şi revizia aparaturii utilizate în atmosfere explozive.

14.5.Reparatorul este obligat să pună la dispoziţie utilizatorului detalii privind defecţiunile detectate, detalii complete ale lucrărilor de reparaţii şi revizii, lista părţilor înlocuite şi rezultatele tuturor verificărilor şi încercărilor efectuate conform legislaţiei relevante.
Este de preferat ca reparatorul să obţină piese de schimb corespunzătoare noi de la producător.
14.6.Părţile care trebuie sigilate trebuie înlocuite numai prin piese de schimb speciale prevăzute în lista pieselor de schimb.
14.7.Aparatura reparată trebuie marcată, recomandabil pe o etichetă separată, pentru a se identifica reparaţia sau revizia şi identitatea reparatorului. Marcarea trebuie să includă simbolul relevant, numele reparatorului sau marca sa înregistrată, numărul de referinţă al reparatorului referitor la reparaţie, data reparaţiei (reviziei). Marcarea trebuie să fie lizibilă şi durabilă, ţinând cont de coroziunea chimică posibilă. Standardul de referinţă corespunzător este CEI 60079-19.
Nu trebuie făcută nici o modificare la aparatura certificată decât dacă modificarea este permisă în certificat sau este aprobată în scris de producător.

14.8.Documentaţia producătorului trebuie să conţină, pe lângă certificat, şi alte documente potrivite pentru reparaţie (revizie) precum şi o listă cu piese de schimb.
Certificatul împreună cu documentaţia precizată mai sus trebuie să facă parte din contractul iniţial de cumpărare.
14.9.În cazul reparării sau reviziei unei aparaturi care a făcut obiectul certificării unei terţe părţi este necesar să se stabilească conformitatea aparaturii cu certificatul.
14.10.Înainte de reinstalare aparatura reparată trebuie verificată (standardele de referinţă sunt SR CEI 60079-19 şi SR EN 60079-17).
Dacă este imposibil să se efectueze anumite încercări, reparatorul trebuie să stabilească, înainte de a returna în serviciu echipamentul reparat, consecinţele care pot rezulta în urma omiterii încercărilor respective.

14.11.Orice lucrări de reparaţii, revizii, întreţinere, etc. la instalaţii electrice amplasate în zone cu pericol de explozie vor fi consemnate în registrul instalaţiei.
15.Exploatarea instalaţilor electrice din arii periculoase
15.1.La exploatarea instalaţiilor electrice din arii periculoase trebuie respectate Normele generale de protecţia muncii(inclusiv normele specifice pentru locuri de muncă din arii periculoase), Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor, Normele pentru exploatarea instalaţiilor electrice din medii normale-17/2-01 şi Instrucţiunile tehnice de exploatare elaborate de către producători.
15.2.Exploatarea echipamentelor electrice trebuie făcută numai de către personal calificat, autorizat şi instruit a lucra cu respectivele echipamente. (NGPM-art.383/pag. 114).
15.3.În ariile periculoase angajatorul este obligat să ia următoarele măsuri organizatorice:
- să asigure celor care lucrează în locuri unde pot apărea atmosfere explozive o instruire corespunzătoare şi suficientă cu privire la protecţia le explozie;
- să asigure, acolo unde este cerut de documentul privind protecţia la explozie;
- elaborarea de instrucţiuni scrise, activitatea în locuri periculoase trebuind să se efectueze cu respectarea acestora;
- aplicarea unui sistem de permise de lucru pentru a îndeplini şi activităţile periculoase şi pe cele care pot interacţiona cu alt gen de activitate, generând pericole.
Permisele de lucru trebuie emise anterior începerii lucrului de către o persoană cu responsabilitate în acest domeniu. (NGPM-anexa 19, art1.1 şi 1.2/pag. 335).
15.4.Înainte ca un loc de muncă unde pot apărea atmosfere explozive să fie folosit pentru prima oară, trebuie verificată securitatea sa globală la explozie. Trebuie întreţinute toate condiţiile necesare pentru asigurarea protecţiei la explozie.
Aceste verificări trebuie să fie efectuate de persoane competente în domeniul protecţiei la explozie.
15.5.Exploatarea sistemelor, instalaţiilor, dispozitivelor, echipamentelor, aparatelor, maşinilor şi utilajelor, de orice categorie, cu defecţiuni, improvizaţii sau fără protecţia corespunzătoare faţă de materialele sau substanţele combustibile din spaţiul în care sunt utilizate este interzisă.
La utilizarea mijloacelor de mai sus este obligatorie respectarea instrucţiunilor de funcţionare, folosire şi întreţinere, precum şi a normelor şi măsurilor specifice de prevenire şi stingere a incendiilor, emise şi aprobate potrivit legii. (Ordinul 775, art. 37/pag. 17)
15.6.În spaţiile cu pericol (risc) ridicat de incendiu sau de explozie se interzice accesul salariaţilor şi al altor persoane fără echipament de protecţie adecvat condiţiilor de lucru.
Folosirea dispozitivelor, aparatelor, uneltelor şi sculelor neprotejate corespunzător sau care pot produce scântei prin funcţionare, lovire sau frecare în spaţii sau în locuri cu foc de explozie este interzisă.
15.7.Deşeurile şi reziduurile, scurgerile şi depunerile de praf sau de pulberi combustibile se îndepărtează ritmic prin metode şi mijloace adecvate.
PARTEA II:INSTALAŢII ELECTRICE IN ARII PERICULOASE CU PRAF COMBUSTIBIL
16.Clasificarea ariilor periculoase cu praf combustibil
16.1.O clasificare comună a ariilor periculoase pentru gaze şi prafuri nu este posibilă întrucât, în cazul prafurilor nu pot fi distinse situaţii corespunzând condiţiilor normale sau anormale de lucru.
Astfel, ventilarea nu are ca efect eliminarea prafului, ci, din contră, poate crea condiţii mai periculoase, prin formarea norilor.
Având în vedere sedimentarea prafului şi eventuala formare a unei atmosfere explozive prin dispersia straturilor de praf, s-au definit serii diferite de zone pentru praf faţă de cele pentru gaze şi vapori.
În acest sens sunt necesare alte măsuri pentru evitarea surselor efective de aprindere pentru prafurile combustibile în comparaţie cu gazele sau vaporii inflamabili.
16.2.Dacă o atmosferă explozivă conţine atât prafuri combustibile cât şi gaze sau vapori inflamabili, clasificarea ariilor periculoase trebuie făcută luând în consideraţie cel mai mare pericol posibil.
16.3.Procedura de clasificare a ariilor periculoase cu praf combustibil trebuie să determine:
a)caracteristicile prafului (mărimea particulei, umiditatea, temperatura de aprindere în nor şi strat, rezistivitatea, etc.);
b)sursa de degajare a prafului şi gradul acesteia (continuu, primar sau secundar);
c)probabilitatea formării de amestecuri explozive de praf-aer;
d)probabilitatea formării straturilor de praf potenţial periculoase;
e)întinderea zonei.
16.4.Exemple de surse de degajare
a)grad continuu:
- formarea continuă a unui nor de praf;
- interiorul echipamentelor tehnologice (silozuri, malaxoare, concasoare).
b)grad primar:
- interiorul anumitor instalaţii de extracţie sau vecinătatea unui punct deschis de încărcare.
c)grad secundar:
- guri de vizitare care trebuie deschise pe perioade scurte;
- încăperi de manevrare a produselor pulverulente unde sunt prezente depuneri de praf
16.5.Exemple de definire a zonelor
a)Locuri care pot genera o zonă 20 în interiorul unui spaţiu limitat pentru praf:
- buncăre, silozuri, cicloane, filtre;
- sisteme de transport a produselor pulverulente;
- exteriorul unui spaţiu limitat pentru praf în care se pot forma straturi de grosimi mari datorită neîntreţinerii curăţeniei.
b)Locuri care pot genera o zonă 21:
- arii în imediata apropiere a punctelor de încărcare şi golire;
- punctele de prelevare a probelor;
- rampe de descărcare auto;
- puncte de deversare a benzilor;
- arii în exteriorul spaţiului limitat pentru praf, unde praful se acumulează şi este posibil ca stratul de praf să fie perturbat, formând amestecuri explozive praf-aer;
- arii în jurul ieşirilor din cicloane şi filtre cu saci;
- arii în care, datorită condiţiilor anormale, înlăturarea acumulărilor de praf sau a straturilor nu poate fi asigurată.
c)Locuri care pot genera o zonă 22:
- locuri aflate în vecinătatea echipamentelor care trebuie deschise intermitent sau din care praful poate scăpa prin neetanşeităţi şi poate forma depuneri de praf (de exemplu, secţii de măcinare, săli de concasare, etc.);
- ieşiri de la filtrele cu saci;
- arii în care se formează straturi de praf, dar este puţin probabil ca acesta să genereze amestecuri explozive de praf-aer;
- arii din jurul zonelor 21 nelimitate de structuri mecanice.
16.6.Întinderea zonelor trebuie determinată prin evaluarea în raport cu mediul a surselor de degajare care pot genera amestecuri explozive de praf-aer sau straturi periculoase de praf.
Întinderea zonelor depinde de cantitatea de praf, debitul, mărimea particulelor, umiditatea produsului etc.
Pentru întocmirea documentaţiei de clasificare a ariilor periculoase cu praf şi determinarea întinderii zonelor se pot utiliza exemplele practice prezentate în standardul SR CEI 61241-3 - anexa A.

17.Aparatură electrică pentru arii periculoase cu praf combustibil
17.1.Condiţii tehnice pentru aparatură
17.1.1. Apariţia unei zone 20 (amestec exploziv de praf/aer prezent continuu în exteriorul spaţiului limitat pentru praf) este, din punct de vedere practic de neacceptat şi trebuie prevenită printr-o întreţinere corespunzătoare a curăţeniei.
17.1.2. Pentru a evita riscurile de aprindere a prafului combustibil este necesar ca:
- temperatura suprafeţei aparaturii pe care se depune praf sau care poate fi în contact cu norul de praf să fie sub limitele specificate la 17.2;
- toate părţile electrice care produc scântei sau au o temperatură mai mare decât cea de aprindere a prafului să fie închise într-o capsulare care împiedică pătrunderea prafului sau
- să aibă circuite cu energie limitată pentru a evita aprinderea prafului combustibil.
17.1.3. Pentru capsulări s-au adoptat două niveluri de eficienţă a etanşeităţii la prafuri:

- capsulări protejate împotriva prafurilor;

- capsulări total protejate împotriva prafurilor.

Condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească aceste capsulări se definesc ca două practici, denumite Aşi B, recomandate de standardele SR EN 50281-1-1-2003 şi SR EN 50281-1-2-2003, care descriu aceste practici. Cele două practici conduc la un nivel de protecţie echivalent.

17.2.Temperatura maximă de suprafaţă a capsulării
17.2.1. Temperatura maximă de suprafaţă admisă pentru aparatura amplasată în arii periculoase cu praf combustibil se determină prin reducerea cu o marjă de securitate a temperaturii maxime de aprindere a norilor şi straturilor de praf respectiv care nu depăşesc 5 mm sau 12,5 mm. Standardul de referinţă pentru metode de încercare este SR CEI 61241-1-1.
Temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii de folosit va fi cea mai mică dintre valorile de la 17.2.2 şi 17.2.3 pentru practica A şi 17.2.2 şi 17.2.4 pentru practica B.
17.2.2. În prezenţa norilor de praf, temperatura maximă de suprafaţă a aparaturii nu trebuie să depăşească două treimi din temperatura de aprindere a norului de praf:
Tmax = 2/3.Tnor praf
17.2.3. Aparatura conform practicii A, pentru straturi de praf care nu depăşesc 5 mm grosime, trebuie să aibă o temperatură maximă de suprafaţă inferioară cu 758K temperaturii minime de aprindere a stratului de praf respectiv:
Tmax = T5mrn - 75 oK
17.2.4. Aparatura conform practicii B, pentru straturi de praf care nu depăşesc 12,5 mm grosime, trebuie să aibă o temperatură maximă de suprafaţă inferioară cu 25° K temperaturii minime de aprindere a stratului de praf respectiv:
Tmax = T12,5mm - 25 oK
17.2.5. Marcarea aparaturii ce poate fi folosită în arii periculoase cu praf combustibil trebuie să cuprindă următoarele elemente:
- numele constructorului;
- tipul;
- seria;
- accesorii, conexiuni;
- marcarea normală, prevăzută prin normele de construcţie ale aparaturii electrice;
- marcarea suplimentară, conform practicilor A şi B după care a fost încercată aparatura.
Simbolurile folosite sunt:
- DIP pentru protecţia împotriva aprinderii prafurilor;
- A sau B pentru practica A sau B;
-21 sau 22 pentru indicarea zonei în care poate fi utilizată aparatura;
- TA pentru temperatura maximă de suprafaţă.
Exemplu de marcare completă pentru practica A (pentru practica B marcarea este similară).
Motor electric pentru zona 21
** O.N. reprezintă laboratorul de încercări autorizat (organism notificat) care a emis certificatul de conformitate
Motor electric pentru zona 22
17.3.Alegerea aparaturii
17.3.1. În zona 0 este permis a se instala numai aparatură cu modul de protecţie "i"-securitate intrinsecă, de categoria "ia", grupa II, având contactele electrice din zona cu praf protejate în capsulări cu gradul de protecţie IP 65. Standardul de referinţă este SR EN 50020.
17.3.2. În zona 21 este permis a se instala aparatură cu următoarele tipuri de protecţie.
a)aparatură protejată împotriva aprinderii prafurilor tip DIP A 21 (IP6X) sau DIP B 21;
b)echipamente şi circuite cu modul de protecţie "i"-securitate intrinsecă, în conformitate cu condiţiile de la 17.3.1;
c)aparatură presurizată "p". Standardul de referinţă este SR EN 50016;
d)alt tip de aparatură omologată special pentru utilizare în zona 21.
17.3.3. În zona 22 este permis a se instala:
a)aparatură pentru zona 21;
b)aparatură protejată împotriva aprinderii prafurilor tip DIP A 22 (IP5X) sau DIP B 22 (numai pentru zona 22 cu praf neconductiv);
Temperatura de suprafaţă a capsulărilor instalate atât în zona 21 cât şi în zona 22 trebuie să aibă valoarea cea mai mică rezultată conform 17.2.
17.3.4. Aparatura electrică pentru arii periculoase cu gaze şi vapori inflamabili nu este în mod necesar corespunzătoare pentru utilizarea în arii periculoase cu praf combustibil.

Aceasta trebuie să prezinte un grad de protecţie mecanică IP5X sau IP6X, după caz, pentru a împiedica pătrunderea prafului. Se recomandă utilizarea standardului corespunzător de aparatură.

Aparatura cu tipul de protecţie «m» - încapsulare este corespunzătoare pentru folosirea în arii periculoase cu praf, deoarece elementele care ar putea aprinde atmosfera explozivă sunt închise într-un compound etanş la praf.

17.3.5. Pentru protecţia electrică a echipamentelor şi protecţia la scânteile periculoase se aplică prevederile de la cap 6 şi respectiv 12.
17.4.Canalizaţii electrice
17.4.1. În arii periculoase cu praf combustibil se pot utiliza:
a)cabluri de cupru şi aluminiu etanşe la praf, ca, de exemplu:
- cabluri cu izolaţie termoplastică sau elastomerică, armate sau nearmate, cu înveliş din PVC, neopren sau alt material similar;
- cabluri în manta de aluminiu cu sau fără armătură;
- cabluri cu izolaţie minerală cu înveliş metalic.
Pentru cablurile cu conductoare de cupru secţiunea minimă trebuie să fie 1,5 mm2, iar pentru cabluri cu conductoare de aluminiu de 16 mm2.
b)conductoare din cupru protejate în conducte metalice sau din material plastic, etanşe la praf.
Sistemul de conducte trebuie verificat la o presiune de 0,5 bari.
17.4.2. Etanşarea intrărilor de cablu trebuie să fie asigurată prin unul din următoarele mijloace:
- inel de etanşare din material elastomeric;
- inel de etanşare metalic (pentru cabluri cu manta metalică);
- presgarnituri adecvate;
- un compound.
17.4.3. Intrarea conductei de protecţie în capsulare se poate face prin înfiletare în găuri cu filet sau prin blocare în găuri simple.
17.4.4. Intrările de cablu sau conducte de protecţie trebuie astfel alese şi montate încât să nu modifice caracteristicile tipului de protecţie al aparaturii.
Toate intrările de cablu neutilizate trebuie obturate printr-un sistem de etanşare corespunzător tipului de protecţie al aparaturii.
17.4.5. Cutiile de derivaţie şi fitingurile trebuie să aibă gradul de protecţie mecanică minimum IP6X pentru zonele 20 şi 21 şi IP5X pentru zona 22.
În zonele cu praf conductiv acestea trebuie să fie de tipul "protejat contra aprinderii prafului", cu un grad de protecţie mecanică IP6X.
17.4.6. Traseele de cabluri trebuie astfel alese încât să prevină depunerea prafului pe acestea, să asigure o circulaţie corespunzătoare a aerului şi posibilitatea curăţirii lor de praf.
17.4.7. La instalarea cablurilor şi conductelor de protecţie trebuie respectate şi prevederile corespunzătoare de la 8.4 şi 8.6.
17.4.8. Pentru verificarea, repararea, întreţinerea şi exploatarea instalaţiilor electrice din arii periculoase cu praf se vor respecta prevederile corespunzătoare de la cap 13, 14 şi 15.
ANEXA Nr. 1:PREVEDERI CONEXE NORMATIVULUI
I.Standarde de referinţă:*)

SRCEI 60050 (426): 1997

Vocabular electrotehnic internaţional. Capitolul 426: Aparatură electrică pentru atmosfere explozive

SREN 418:1996

Securitatea maşinilor. Echipament pentru oprirea de urgenţă, aspecte funcţionale. Principii de proiectare

SREN 50014:2003 +

SREN 50014:2003/A1:2003 +

SREN 50014:2003/A2:2003

Aparatura electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Cerinţe generale

SREN 50015:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Imersiune în ulei "o

SREN 50016:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Aparatură presurizată "p

SREN 50017:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Umplere cu pulbere "q

SREN 50018:2003 A1:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Capsulare Capsulare antideflagrantă "d

SREN 50019:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Securitate mărită "e

SREN 50020:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Securitate intrinsecă "i

SREN 50284:2003

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive. Reguli speciale pentru construcţia, testarea şi marcarea electrică a aparaturii din grupa II, categoria 1G,

SREN 50028:1995

Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial explozive, încapsulare "m

SREN 60079-10:2004

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 10: Clasificarea ariilor periculoase

SREN 60079-14:2004

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 14». Instalaţii electrice în arii periculoase {altele decât minele)

SREN 60947-1:2004

Aparataj de joasă tensiune. Partea 1: Reguli generale

SREN 60947-4-1:2001 +

SREN 60947-4-1:2001/A1

Aparataj de joasă tensiune. Partea 4-1: Contactoare şi demaroare de 2003 motoare. Contactoare şi demarcare electromecanice

SREN 61241-2-2:1999

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafurilor combustibile. Partea 2: Metode de încercare. Secţiunea 2: Metodă de determinare a rezistîvităţii electrice a straturilor de praf

SR EN 60079-17:2004

Aparatură electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 17: Inspecţia şi întreţinerea instalaţiilor electrice în arii periculoase (altele decât minele)

SRCEI 60079-13:2000

Echipamente electrice pentru atmosfere explozive. Partea 13: Construcţia şi folosirea camerelor sau clădirilor protejate prin presurizare

SREN 60332-1-1:2005

încercări ale cablurilor electrice şi cu fibre optice supuse la foc. Partea 1-1: încercare la propagarea verticală a flăcării pe un conductor sau cablu izolat. Aparatura de încercare

SRCEI 61024-1:1999

Protecţia structurilor împotriva trăsnetului. Partea 1: Principii generale

SREN 50281-1-1:2003

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 1-1: Aparatură electrică protejată prin carcase. Construcţie şi încercare

SREN 50281-1-2:2003

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 1-2: Aparatură electrică protejată prin carcase. Alegerea, instalarea şi întreţinerea aparaturii

SRCEI 61241-3:2000

Aparatură electrică destinată utilizării în prezenţa prafului combustibil. Partea 3: Clasificarea ariilor în care este sau poate fi prezent praf combustibil.

SREN 60034-5:2003

Maşini electrice rotative. Partea 5: Grade de protecţie asigurate prin proiectarea completă a maşinilor electrice rotative (cod IP). Clasificare

SRHD 384.4.41 S2:2004 +

SRHD 384.4.41 S2:2004/A1:2004

Instalaţii electrice în construcţii. Partea 4: Măsuri de protecţie pentru asigurarea securităţii. Capitolul 41: Protecţia împotriva şocurilor electrice

SRHD 384.4.46 S2:2004

Instalaţii electrice în construcţii. Partea 4: Protecţie pentru asigurarea securităţii. Capitolul 46: Secţionare şi comandă.

SREN 60079-15

Aparatura electrică pentru atmosfere explozive gazoase. Partea 15: Tip de protecţie "n

STAS 7335/1:1986

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Terminologie.

SR 7335-11:2001

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Prescripţii pentru execuţia şi montajul staţiilor de protecţie cu redresor.

SR 7335-12:1998

Protecţia anticorozivă. Construcţii metalice îngropate. Protecţia catodică a conductelor de oţel.

SRHD 637 S1:2004

Instalaţii electrice cu tensiuni nominale mai mari de 1 kV în curent alternativ

SREN 61140:2002

Protecţie împotriva şocurilor electrice. Aspecte comune în instalaţii şi echipamente electrice

STAS 12604/4:1989

Protecţia împotriva electrocutării. Instalaţii electrice fixe. Prescripţii.

STAS 12604/5:1990

Protecţia împotriva electrocutării. Instalaţii electrice fixe. Prescripţii de proiectare, execuţie şi verificare.

NOTĂ:
Pentru actualizarea listei standardelor de referinţă se va consulta periodic Buletinul ASRO şi Catalogul standardelor române.

II.LEGI SI NORMATIVE

NP I 7-02

Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice la consumatori cu tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V c.c.

I 20-2000

Normativ privind protecţia construcţiilor împotriva trăsnetului.

I-5-1998

Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor de ventilaţie

I 7/2-01

Normativ pentru exploatarea instalaţiilor electrice cu tensiuni până la 1000 V c.a. şi 1500 V c.c.

PE 116-94

Normativ de încercări şi măsurători la echipamente şi instalaţii electrice.

PE 107-95

Normativ pentru proiectarea şi executarea reţelelor de cabluri electrice.

PE 501-85

Normativ pentru proiectarea instalaţiilor de protecţie prin relee şi automatizare.

PE 504-96

Normativ pentru proiectarea sistemelor de circuite secundare ale staţiilor electrice. Sisteme de protecţie şi automatizare. Volumul III.

P118-99

Siguranţa la foc a construcţiilor

MP 008.2000

Manual pentru exemplificări, detalieri şi soluţii de aplicare a prevederilor normativului P118-99.

DGPSI-004/2001

Dispoziţii generale privind reducerea riscurilor de incendiu generate de încărcări electrostatice.

***

Îndreptar departamental de zonare a mediilor cu pericol de explozii şi măsuri de prevenire a acestora. MIP-1987

ORDIN MI 775/1998

Norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor.

LEGEA 10/1995

Lege privind calitatea în construcţii.

LEGEA 90/1996

Protecţia muncii şi Normele metodologice de aplicare

NGPM/2002

Norme generale de protecţie a muncii

ANEXA Nr. 2:Tabel comparativ. Clasificarea zonelor periculoase

Atmosfera explozivă

Prezenţă permanentă

Prezenţă intermitentă (condiţii normale de funcţionare)

Prezenţă episodică (condiţii anormale de funcţionare)

CEI

Zona 0 (Gaze)

Zona 20 (Praf)

Zona 1 (Gaze)

Zona 21 (Praf)

Zona 2 (Gaze)

Zona 22 (Praf)

CENELEC

Zona 0 (Gaze)

Zona 20 (Praf)

Zona 1 (Gaze)

Zona 21 (Praf)

Zona 2 (Gaze)

Zona 22 (Praf)

NEC (SUA) CEC (Canada)

Clasa I, Div. 1 (Gaze)

Clasa II, Div. 1 (Praf)

Clasa III, Div. 1 (Fibre)

Clasa I, Div. 1 (Gaze)

Clasa II, Div. 1 (Praf)

Clasa III, Div. 1 (Fibre)

Clasa I, Div. 2 (Gaze)

Clasa II, Div. 2 (Praf)

Clasa III, Div. 2 (Fibre)

ANEXA Nr. 3:Tabel comparativ. Clasele de temperatură ale aparaturii electrice

CENELEC/CEI

NEC/CEC

Temperatura maximă de suprafaţă °C

T1

T1

450

T2

T2

T2A

T2B

T2C

T2D

300

280

260

230

215

T3

T3

T3A

T3B

T3C

200

180

165

160

T4

T4

T4A

135

120

T5

T5

100

T6

T6

85

ANEXA Nr. 4:Tabel comparativ
Împărţirea în grupe de explozie a celor mai uzuale gaze inflamabile

EN 50014

CEI 60079-1

NEC (SUA) - CEC (CANADA)

Denumirea gazului

Grupa de explozie

Denumirea gazului

Grupa de explozie

Denumirea gazului

Clasa

Divizia

Grupa

Metan

I

Metan

I

Metan Acetonă Butilalcool Etilalcool Acetat de etil Metanol Butan Propan Hexan Amoniac Benzen Acetat de butii Acetat de izobutil Etan Clorură de etilena Petrol Heptan Izopren Hexan O etan Pentan Propilenă Toluen Xilen

I

1-2

D

Acetonă Metan industrial Acetat de etil Metanol Butan Propan Hexan Amoniac Monoxid de carbon Pentan Heptan Iso-octan Decan Benzen Xilen Ciclohexan Etil Metilcetonă Acetat de metil Acetat de n propil Acetat de propil Acetat de n butii Acetat de amil Clorură de metilen Butanol Nitrat de etil

IIA

Acetonă Metan industrial Acetat de etil Metanol Butan Propan Hexan Amoniac Monoxid de carbon Pentan Heptan Iso-octan Decan Benzen Xilen Ciclohexan Etil Metilcetonă Acetat de metil Acetat de n propil Acetat de propil Acetat de n butii Acetat de amil Clorură de metilen Butanol Nitrat de etil

IIA

Etilena Butadienă Eter etilic Oxid de etilena Gaz de cocserie

IIB

Etilena Butadienă Eter etilic Oxid de etilena Gaz de cocserie

IIB

Etilena Acetaldehidă Ciclopropan Dietil eter Hidrazină Dimetil asimetric

I

1-2

C

Hidrogen

IIC

IIB +H2

Hidrogen

IIC

Hidrogen Butadienă Oxid de etilena Oxid de propilenă

I

1-2

B

Disulfură de carbon

IIB +CS2

Nitrat de etil Disulfură de carbon

IIC

Acetilenă

IIC

IIB +C2 H2

Acetilenă

IIC

Acetilenă

I

1-2

A

Nitrat de etilen

IIB +C2 HO5 NO2

ANEXA Nr. 5:Coeficienţii de corecţie pentru sarcinile admisibile la cabluri cu izolaţie de hârtie, cauciuc sau termoplastică pozate în canale umplute cu nisip*)

Numărul cablurilor în canal

1

2

3

4

5

6

IN RAPORT CU SARCINA ADMISIBILA A CABLULUI IN AER

La umplutură umedă cu nisip (umiditate 20%)

1,27

1,15

1,08

1,02

1

0,96

La umplutură cu nisip uscat

0,83

0,75

0,70

0,66

0,65

0,62

ÎN RAPORT CU SARCINA ADMISIBILA A CABLULUI IN PĂMÂNT

La umplutură umedă cu nisip (umiditate 20%)

0,83

0,75

0,70

0,66

0,65

0,62

La umplutură cu nisip uscat

0,64

0,49

0,46

0,43

0,42

0,40

*) Cablurile s-au considerat a fi pozate conform 8.4.11.
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 418 bis din data de 18 mai 2005