Decizia 350/2001 [R] referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, cu modificarile si completarile ulterioare
M.Of. 117
În vigoare Versiune de la: 13 Februarie 2002
Decizia 350/2001 [R] referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului, cu modificarile si completarile ulterioare
Dată act: 19-dec-2001
Emitent: Curtea Constitutionala
Costică Bulai | - preşedinte |
Nicolae Cochinescu | - judecător |
Constantin Doldur | - judecător |
Kozsokár Gábor | - judecător |
Petre Ninosu | - judecător |
Şerban Viorel Stănoiu | - judecător |
Lucian Stângu | - judecător |
Gabriela Ghiţă | - procuror |
Gabriela Dragomirescu | - magistrat-asistent |
Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Dinu Zamfirescu în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul Bucureşti.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 11 decembrie 2001 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 18 decembrie 2001 şi apoi pentru data de 19 decembrie 2001.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 18 mai 2001, pronunţată în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul Bucureşti, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Dinu Zamfirescu într-o cauză civilă, în contradictoriu cu statul român.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că art. 33 din Legea nr. 68/1992, "care prevede că numai persoanele care au exclusiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară pot candida la alegerile legislative, este neconstituţional", deşi este "o simplă repetare a dispoziţiilor constituţionale" ale art. 16 alin. (3), care impun aceea i condiţie referitoare la cetăţenie. În consecinţă, se arată că, în temeiul art. 20 din Constituţie, "urmează să se considere modificat implicit conţinutul dispoziţiei constituţionale din art. 16 alin. (3), deoarece restrângerea dreptului fundamental de a fi ales nu este în concordanţă" cu art. 21 alin. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 şi art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 5 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, art. 3 din Statutul Consiliului Europei, ratificat de România prin Legea nr. 64/1993, pct. 12 şi 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena şi cu pct. 5.7, 5.9, 6 şi 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. Autorul excepţiei mai susţine că prin ratificarea de către România a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precum şi a celor două pacte, şi anume Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 16 alin. (3) din Constituţie, care a fost adoptat "anterior" ratificării acestor documente internaţionale, a fost modificat implicit, iar art. 33 din Legea nr. 68/1992 "a devenit neconstituţional". În sfârşit, se apreciază că o altă interpretare a dispoziţiilor constituţionale ar face ca art. 11 şi 20 din Constituţie să devină "simple norme juridice cu aspect de reclamă".
Judecătoria Sectorului 1, municipiul Bucureşti, exprimându-şi opinia, apreciază că textul de lege criticat este "conform art. 16 alin. (3) din Constituţie" şi "constituţionalitatea dispoziţiilor legale nu priveşte concordanţa dintre normele juridice şi actele internaţionale chiar ratificate de către statul român".
Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că "dispoziţiile potrivit cărora persoanele care candidează pentru funcţii şi demnităţi publice trebuie să aibă numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară nu reprezintă decât preluarea prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie" şi "însuşi reclamantul nu contestă faptul că aceste dispoziţii sunt impuse de prevederile constituţionale şi sunt identice cu acestea din urmă".
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, aşa cum rezultă din Încheierea de sesizare din 18 mai 2001 şi din motivarea formulată în scris de autorul excepţiei, dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare. În esenţă, în opinia autorului excepţiei acest text este neconstituţional, deoarece prevede că "numai persoanele care au exclusiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară pot candida la alegerile legislative". În realitate, o asemenea reglementare este cuprinsă în art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, i, în consecinţă, prin prezenta decizie Curtea Constituţională urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea acestui text de lege, potrivit căruia "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 35 din Constituţie pentru a fi alese".
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, deşi dispoziţiile din lege criticate "sunt o simplă repetare" a art. 16 alin. (3) din Constituţie, care prevede că "Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară", "normele constituţionale însele şi, implicit, normele legale (care trebuie să fie conforme cu Constituţia), trebuie citite şi interpretate în conformitate cu art. 20 din Constituţie, potrivit căruia: «(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.»"
În acest sens sunt invocate următoarele reglementări din pactele şi tratatele internaţionale:
- Art. 21 alin. 1 şi 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului: "1. Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi.
2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale.";
- Art. 2 şi art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice:
"Articolul 2
1. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o discriminare, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
2. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare. ";
"Articolul 5
2. Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul pact în aplicarea legilor, convenţiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.";
- Art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale: "Nu se poate admite nici o restricţie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice ţară în virtutea unor legi, convenţii, regulamente sau cutume, sub pretextul că prezentul Pact nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.";
- Art. 3 din Statutul Consiliului Europei, ratificat de România prin Legea nr. 64/1993: "Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Fiecare membru se angajează să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului consiliului conform definiţiei acestuia din cap. I.";
- Pct. 12 şi 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena şi pct. 5.7, 5.9, 6 şi 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E., texte al căror conţinut nu este publicat în traduceri oficiale.
Din analiza argumentelor formulate în susţinerea excepţiei Curtea reţine că, recunoscând concordanţa deplină a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (3), autorul acesteia solicită exercitarea unui control de constituţionalitate întemeiat pe art. 20 din Constituţie, relativ la preeminenţa reglementărilor internaţionale referitoare la drepturile omului, în caz de conflict cu dreptul intern şi "să se considere modificat implicit conţinutul dispoziţiei constituţionale din art. 16 alin. (3)".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă.
O primă critică a dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, constă în aceea că acestea sunt neconstituţionale, deoarece prevăd că "numai persoanele care au exclusiv cetăţenia română şi domiciliul în ţară pot candida la alegerile legislative", deşi ele sunt "o simplă repetare" a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie.
Sub acest aspect Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, într-o cauză în care se invoca neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care, ca şi în speţă, se regăsesc în prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie. Cu acel prilej Curtea a statuat că prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (3) "[...] urmează a fi interpretate în corelaţie cu cele cuprinse în art. 50 din Constituţie, potrivit cu care «(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră. (2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin [...]». În această lumină, fidelitatea faţă de ţară apare ca o obligaţie esenţială ce rezultă din raportul de cetăţenie, raport definitoriu în condiţionarea de către legiuitor a accesului la anumite funcţii sau demnităţi publice". Prin aceea i decizie s-a reţinut că "accesul persoanei la o funcţie sau demnitate publică, în raport cu o asemenea condiţie, se regăseşte şi în norme şi prevederi din documente internaţionale", arătându-se, de exemplu, că art. 21 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, invocat ca fiind încălcat şi în prezenta cauză, "statuează că «Orice persoană are dreptul de acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale»". Tot în legătură cu invocarea încălcării art. 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în decizia menţionată Curtea a observat "că reglementarea are în vedere accesul la funcţii publice eligibile, câtă vreme sunt evocate, ca valori supreme apărate, exprimarea voinţei populare prin alegeri nefalsificate, voinţa poporului constituind baza puterii de stat, iar alegerile întemeindu-se pe proceduri care să asigure libertatea votului".
Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 226 din 3 iulie 2001 s-a constatat că unele dispoziţii din reglementările internaţionale nu se opun unor circumstanţieri şi chiar unor restricţii în exercitarea libertăţilor. Astfel, s-a reţinut că, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, "exercitarea libertăţilor poate fi supusă anumitor limitări, ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care sunt necesare, printre altele, apărării securităţii naţionale sau ordinii publice". De asemenea, s-a reţinut că art. 2 alin. 2 din acela i pact precizează ca drepturile să fie "exercitate fără restricţii nerezonabile, ceea ce implică posibilitatea existenţei unor condiţionări în exerciţiul acestor drepturi. În aceste condiţii, interdicţia oricărei discriminări nu mai apare ca fiind nelimitată, pretându-se, în cazul reglementării ei prin lege, la o firească cercetare a condiţiei de rezonabilitate". S-a mai reţinut că "pct. 5.9 şi pct. 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, care interzic orice discriminare în exercitarea drepturilor cetăţenilor, inclusiv cele de a solicita funcţii politice sau publice", precum şi textele menţionate din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice "nu îşi găsesc aplicaţie".
Cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001 îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea acestei jurisprudenţe, astfel încât criticile potrivit cărora art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, contravine art. 21 alin. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi pct. 5.9 şi 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, prin raportare la art. 20 din Constituţie, urmează să fie respinse.
Prin decizia menţionată Curtea Constituţională a mai reţinut că, în considerarea reglementărilor internaţionale evocate, "dispoziţiile legale criticate trebuie raportate la limitele exerciţiului unor drepturi, prevăzute în art. 49 al Constituţiei". Aşa fiind, şi în prezentul dosar, examinând dispoziţiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la "Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi", Curtea constată că aceste cerinţe constituţionale sunt întrunite, întrucât condiţionarea impusă de textul de lege criticat este dictată, ca şi în cauza anterioară, de "considerente privind apărarea siguranţei naţionale, cu respectarea unei condiţii de rezonabilitate" care, în speţă, este îndeplinită.
În plus, în acest dosar s-a mai invocat şi încălcarea următoarelor dispoziţii: art. 2 şi art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, dispoziţii în conformitate cu care statele părţi ale acestui pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor drepturile recunoscute de pact (art. 2), precum şi inadmisibilitatea vreunei restricţii sau derogări de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în statele părţi la pact, sub pretextul că pactul nu recunoaşte sau recunoaşte într-o măsură mai mică aceste drepturi (art. 5 pct. 2); art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, al cărui conţinut este identic cu cel redat anterior; art. 3 din Statutul Consiliului Europei, la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993, articol potrivit căruia statele membre ale Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia lor trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; pct. 5.7 şi 6 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. şi pct. 12 şi 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena, texte care interzic orice discriminare în exercitarea drepturilor cetăţenilor, inclusiv a celor de a solicita funcţii politice sau publice.
Examinând susţinerile referitoare la încălcarea dispoziţiilor menţionate din pactele privitoare la drepturile omului şi din Statutul Consiliului Europei, Curtea constată că acele dispoziţii din documentele internaţionale nu se referă la exercitarea dreptului de a fi ales de către persoanele care au dublă cetăţenie şi, în consecinţă, nu sunt incidente în cauză. Documentul final al Reuniunii de la Viena şi Documentul Reuniunii de la Copenhaga, invocate, de asemenea, ca fiind încălcate, sunt documente politice care nu se ratifică de către România şi ca atare nu sunt relevante sub aspectul controlului de neconstituţionalitate.
Autorul excepţiei mai susţine că prin ratificarea de către România a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precum şi a celor două pacte, şi anume Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 16 alin. (3) din Constituţie, care a fost adoptat "anterior" ratificării acestor documente internaţionale, a fost modificat "explicit, prin procedura prevăzută de art. 146 şi următoarele din Constituţie, dar şi (în subsidiar) implicit, prin mecanismul instituit de art. 11 şi art. 20 din Constituţie, norme juridice care au cel puţin forţa juridică a art. 146 sau art. 16 alin. (3) din Constituţie".
Examinând aceste critici, Curtea constată că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului reprezintă un document al Organizaţiei Naţiunilor Unite, respectiv al Adunării Generale, adoptat la 10 decembrie 1948 şi care nu este supus ratificării statelor. În România acestui document i s-a conferit forţă juridică prin înscrierea sa în art. 20 alin. (1) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte cele două pacte, acestea au fost ratificate de România prin Decretul nr. 212 din 31 decembrie 1974, publicat în Buletinul Oficial, nr. 146 din 20 noiembrie 1974. Aşa fiind, Curtea observă că ratificarea pactelor este anterioară Constituţiei şi ca atare nu a existat o modificare a textelor constituţionale şi legale în virtutea succesiunii în timp a legilor.
De altfel, modificarea Constituţiei României nu se poate realiza decât la iniţiativa, cu procedura şi în limitele prevăzute de aceasta în art. 146-148 din titlul VI "Revizuirea Constituţiei", astfel că ratificarea de către România a unui tratat internaţional, anterioară sau posterioară intrării în vigoare a Constituţiei, are relevanţă doar pe planul interpretării textelor interne privitoare la drepturile omului.
Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001 s-a arătat că o asemenea susţinere ar îndreptăţi Curtea să constate existenţa unei cauze de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul faptului că în realitate "se solicită Curţii ca, pe cale de interpretare, să declare un text din Constituţie ca fiind în afara cadrului convenţional internaţional privind drepturile omului. Într-o atare situaţie, în condiţiile în care Curtea ar admite excepţia, ar proceda ea însă i la revizuirea Constituţiei. Curtea i-ar extinde, astfel, limitele propriei sale competenţe".
Faţă de cele arătate excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, urmează să fie respinsă pe fond.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1, al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Dinu Zamfirescu în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul Bucure ti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 decembrie 2001.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. Costică Bulai
Magistrat-asistent,
Gabriela Dragomirescu
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 117 din data de 13 februarie 2002
Documente corelate
Dacă doriți să acces la toate documente corelate, autentifică-te în Sintact. Nu ai un cont Sintact? Cere un cont demo »