Art. 101. - Art. 101: Norme privind recuperările - Regulamentul 2509/23-sept-2024 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii

Acte UE

Jurnalul Oficial seria L

În vigoare
Versiune de la: 26 Septembrie 2024
Art. 101: Norme privind recuperările
(1)Contabilul se ocupă de ordinele de recuperare a creanţelor constatate în mod corespunzător de ordonatorul de credite competent. Contabilul depune toate eforturile pentru a se asigura că Uniunea îşi încasează veniturile şi se asigură că drepturile Uniunii sunt respectate.
Rambursarea parţială de către un debitor care face obiectul mai multor ordine de recuperare se impută în primul rând asupra creanţei celei mai vechi, cu excepţia cazului în care se specifică altfel de către debitor. Orice plată parţială acoperă mai întâi dobânda.
Contabilul recuperează cuantumurile datorate bugetului prin compensarea lor în conformitate cu articolul 102.
(2)Ordonatorul de credite competent poate renunţa integral sau parţial la o creanţă constatată numai în următoarele cazuri:
a)atunci când costurile previzibile ale recuperării ar depăşi cuantumul care trebuie recuperat, iar renunţarea nu ar dăuna imaginii Uniunii;
b)atunci când creanţa nu poate fi recuperată din cauza vechimii ei, din cauza depăşirii termenului de expediere a notei de debit definit la articolul 98 alineatul (2), din cauza insolvabilităţii debitorului ori ca urmare a altor proceduri de insolvenţă;
c)atunci când recuperarea nu este conformă cu principiul proporţionalităţii.
Atunci când intenţionează să renunţe, total sau parţial, la recuperarea unei creanţe constatate, ordonatorul de credite competent se asigură că renunţarea este corectă şi conformă cu principiul bunei gestiuni financiare şi cu principiul proporţionalităţii. Decizia de renunţare la recuperare se motivează. Ordonatorul de credite poate delega competenţa de a lua respectiva decizie.
(3)În cazurile menţionate la alineatul (2) primul paragraf litera (c), ordonatorul de credite competent acţionează în conformitate cu procedurile instituite în prealabil în cadrul instituţiei Uniunii de care aparţine şi aplică, în toate circumstanţele, următoarele criterii obligatorii:
a)faptele, ţinând cont de gravitatea neregulii care generează constatarea creanţei (fraudă, recidivă, intenţie, diligenţă, bună-credinţă, eroare manifestă);
b)impactul pe care renunţarea la recuperare l-ar avea asupra funcţionării Uniunii şi asupra intereselor financiare ale acesteia (suma în cauză, riscul de stabilire a unui precedent, subminarea autorităţii legii).
(4)În funcţie de circumstanţele cazului, ordonatorul de credite competent ţine seama, după caz, de următoarele criterii suplimentare:
a)orice denaturare a concurenţei care ar fi cauzată de renunţarea la recuperare;
b)daunele economice şi sociale care ar fi cauzate de recuperarea integrală a creanţei.
(5)Fiecare instituţie a Uniunii transmite în fiecare an Parlamentului European şi Consiliului un raport privind renunţările acordate de aceasta în conformitate cu alineatele (2), (3) şi (4) de la prezentul articol. Informaţiile privind renunţările inferioare cuantumului de 60 000 EUR sunt furnizate sub formă de cuantum total. În cazul Comisiei, raportul respectiv se anexează la rezumatul rapoartelor anuale de activitate menţionate la articolul 74 alineatul (9).
(6)Ordonatorul de credite competent poate anula, integral sau parţial, o creanţă constatată. Anularea parţială a unei creanţe constatate nu presupune renunţarea la cealaltă parte a dreptului constatat al Uniunii.
În cazul unei erori, ordonatorul de credite competent anulează total sau parţial creanţa constatată şi motivează corespunzător această decizie.
Fiecare instituţie a Uniunii stabileşte în normele sale interne condiţiile şi procedura de delegare a competenţei de anulare a unei creanţe constatate.
(7)Responsabilitatea principală pentru realizarea controalelor şi a auditurilor şi pentru recuperarea cuantumurilor cheltuite în mod necuvenit, astfel cum se prevede în normele sectoriale, revine statelor membre. În măsura în care statele membre detectează şi corectează nereguli în nume propriu, acestea sunt scutite de aplicarea unor corecţii financiare de către Comisie cu privire la respectivele nereguli.
(8)Comisia aplică corecţii financiare statelor membre pentru a exclude din finanţarea din bugetul Uniunii cheltuielile care sunt efectuate cu încălcarea legislaţiei aplicabile. Comisia îşi bazează corecţiile financiare pe identificarea cuantumurilor cheltuite în mod necuvenit şi a implicaţiilor financiare asupra bugetului. În cazul în care aceste cuantumuri nu pot fi identificate cu exactitate, Comisia poate aplica corecţii extrapolate sau forfetare, în conformitate cu normele sectoriale.
Atunci când decide cuantumul unei corecţii financiare, Comisia ia în considerare natura şi gravitatea încălcării legislaţiei aplicabile şi implicaţiile financiare asupra bugetului, inclusiv deficienţele identificate la nivelul sistemelor de gestiune şi de control.
Criteriile pentru stabilirea corecţiilor financiare şi procedura care trebuie urmată pot fi prevăzute în norme sectoriale.
(9)Metodologia pentru aplicarea corecţiilor extrapolate sau forfetare se stabileşte în conformitate cu normele sectoriale, pentru a permite Comisiei să protejeze interesele financiare ale Uniunii.