Art. 39. - Art. 39: Motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor în materia autorităţii părinteşti - Regulamentul 1111/25-iun-2019 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii

Acte UE

Jurnalul Oficial 178L

În vigoare
Versiune de la: 2 Iulie 2019
Art. 39: Motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor în materia autorităţii părinteşti
(1)Recunoaşterea unei hotărâri pronunţate în materia răspunderii părinteşti se refuză:
a)în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice din statul membru în care se invocă aceasta, luând în considerare interesul superior al copilului;
b)în cazul în care actul de iniţiere a procedurii sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat, astfel încât aceasta să îşi poată pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat hotărârea într-un mod neechivoc;
c)la solicitarea oricărei persoane care susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi avut posibilitatea de a fi ascultată;
d)în cazul şi în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti în statul membru în care se invocă recunoaşterea;
e)în cazul şi în măsura în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia răspunderii părinteşti într-un alt stat membru sau în statul terţ în care copilul îşi are reşedinţa obişnuită, cu condiţia ca hotărârea ulterioară să îndeplinească condiţiile necesare recunoaşterii sale în statul membru în care se invocă recunoaşterea; sau
f)în cazul în care nu a fost respectată procedura prevăzută la articolul 82.
(2)Recunoaşterea unei hotărâri în materia răspunderii părinteşti poate fi refuzată în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără să i se fi oferit copilului care este capabil de a-şi forma o opinie proprie posibilitatea de a-şi exprima opinia în conformitate cu articolul 21, cu excepţia cazului în care:
a)procedura privea numai bunurile copilului, cu condiţia ca oferirea unei astfel de posibilităţi să nu fi fost obligatorie ţinând seama de obiectul procedurii; sau
b)existau motive serioase în acest sens, având în vedere, în special, urgenţa cauzei.