Ordinul 1222/2010 privind aprobarea ghidului de practică medicală pentru specialitatea reabilitare medicală

M.Of. 723 bis

În vigoare
Versiune de la: 21 Martie 2013
Ordinul 1222/2010 privind aprobarea ghidului de practică medicală pentru specialitatea reabilitare medicală
Dată act: 16-sept-2010
Emitent: Ministerul Sanatatii
Văzând Referatul de aprobare al Direcţiei asistenţă medicală nr. 9.121 din 27 august 2010,
având în vedere prevederile art. 16 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 7 lit. c) din anexa nr. 1A "Regulament de organizare şi funcţionare al comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii" la Ordinul ministrului sănătăţii nr. 326/2009 privind înfiinţarea comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii şi a Comisiei naţionale de transparenţă, cu modificările şi completările ulterioare,
în temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare,
ministrul sănătăţii emite următorul ordin:
Art. 1
Se aprobă Ghidul de practică medicală pentru specialitatea reabilitare medicală "Ghidul de practică în specialitatea reabilitare medicală", prevăzut în anexă.

Art. 2
- Anexa va putea fi accesată pe site-ul Ministerului Sănătăţii, la adresa www.ms.ro, rubrica "Ghiduri clinice".
Art. 3
- Anexa*) face parte integrantă din prezentul ordin.
Art. 4
Direcţiile de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, membrii comisiilor de specialitate ale Ministerului Sănătăţii, unităţile sanitare publice şi private, precum şi personalul medical implicat în furnizarea de servicii medicale din specialităţile implicate vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.
Art. 5
Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
-****-

Ministrul sănătăţii,

Cseke Attila

ANEXA 1:Ghid de practică în specialitatea reabilitare medicală
Ministerul Sănătăţii
Comisia de Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie
Spitalul Universitar de Urgenţă Elias, Bdul Mărăşti nr. 17, sector 1, Bucureşti, Tel:021/316.16.29, Fax:021/311.81.41
PARTEA 1:DEFINIŢII
1.1.Reabilitarea medicală este definită ca fiind specialitate medicală clinică, independentă, responsabilă de prevenirea, diagnosticarea, tratarea şi managementul reabilitării persoanelor cu afecţiuni dizabilitante şi comorbidităţi la toate vârstele, în vederea promovării capacităţilor şi performanţelor fizice şi cognitive ale acestor persoane, precum şi în vederea creşterii calităţii vieţii acestora.
1.2.Medicul de specialitate reabilitare medicală îşi desfăşoară activitatea în diferite unităţi medicale, incluzând secţii de acuţi şi cronici din spitale, ambulatorii şi cabinete de specialitate reabilitare medicală. Acesta foloseşte instrumente specifice de diagnostic şi evaluare, recomandă şi evaluează tratamente farmacologice şi intervenţii educaţionale şi profesionale şi coordonează activitatea echipei mulţi profesionale.
Descrierea specialităţii reabilitare medicală (RM) este prevăzută în anexa nr. 1.
1.3.Echipa multiprofesională de reabilitare medicală este formată din: medic de specialitate reabilitare medicală, asistent medical, fizioterapeut şi asimilaţi, psiholog, logoped, terapeut ocupaţional, asistent social, bioinginer, precum şi alţi profesionişti abilitaţi să desfăşoare activităţi de îngrijire în domeniul reabilitării medicale.
1.4.Serviciile de reabilitare medicală sunt efectuate de medicul de specialitate reabilitare medicală şi includ: consultaţie, evaluare funcţională specifică, consultaţii de control, manevre, investigaţii şi intervenţii şi recomandarea şi/sau aplicarea de proceduri specifice de reabilitare medicală.
1.5.Procedurile specifice de reabilitare medicală sunt: fizioterapie, kinetoterapie, balneoterapie, biofeedback, tracţiuni, masaj, precum şi alte proceduri necesare reabilitării medicale. Acestea se aplică numai de către medicul de specialitate reabilitare medicală sau la indicaţia acestuia.
1.6.Seriile de proceduri specifice de reabilitare medicală sunt definite ca aplicarea de proceduri specifice de reabilitare medicală ca tip, parametri, ritmicitate, număr de zile de aplicare.
1.7.Baza de reabilitare medicală este un spaţiu destinat aplicării procedurilor specifice de reabilitare medicală, amenajat şi dotat în acest scop conform reglementărilor în vigoare, coordonat de către medicul de specialitate reabilitare medicală.
1.8.Factori terapeutici naturali sunt definiţi ca ansamblul elementelor fizico-chimice, terapeutice, sanogene naturale. Sunt consideraţi factori naturali terapeutici naturali: apele minerale terapeutice, lacurile şi nămolurile terapeutice, gazele terapeutice, ansamblul elementelor fizico-chimice ale climatului, inclusiv microclimatul de saline şi peşteri avizate de Ministerul Sănătăţii conform legislaţiei în vigoare.
Aceştia sunt folosiţi în balneoterapie şi împreună cu celelalte proceduri specifice de reabilitare medicală alcătuiesc cura balneară aplicată numai în staţiuni balneare.
1.9.Staţiunea balneară este localitatea sau arealul cu factori terapeutici naturali şi bază de reabilitare medicală, avizate de Ministerul Sănătăţii în condiţiile legii.

PARTEA 2:RELEVANŢA REABILITĂRII PENTRU PERSOANELE CU DIZABILITĂŢI ŞI PENTRU SOCIETATE
CAPITOLUL 1:2.1. Modelul de funcţionare al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Dizabilităţile şi sănătatea în Reabilitare
OMS a publicat Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii în 200120. Aceasta a avut o importanţă fundamentală pentru o mai bună analiză a consecinţelor bolilor şi pentru practica reabilitării medicale.

Evaluarea impactului bolii asupra unui individ diferă când este privit din perspectivă medicală sau de reabilitare. Din punctual de vedere medical sau al bolii, capacitatea de funcţionare, dizabilitatea şi sănătatea pacientului sunt privite în primul rând ca şi consecinţe sau ca impact al unei boli sau a unei stări de sănătate. Intervenţiile medicale sunt orientate spre procesul bolii, iar scopul final al acestor intervenţii este de a evita consecinţele asupra individului. Pentru a evalua rezultatele intervenţiei relevante pentru pacientul respectiv 21, atât gradul de funcţionare cât şi sănătatea trebuie măsurate.
Figura 1: Cadrul actual al funcţionării şi dizabilităţii - Clasificarea Internaţională a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii OMS-CIF(WHO-ICF)20
Din perspectiva RMFB, funcţionarea şi sănătatea pacientului este privită ca fiind asociată cu, şi nu doar o consecinţă a stării de sănătate sau a bolii. În plus, funcţionarea nu reprezintă doar un rezultat, ci şi punctul de pornire al evaluării clinice şi al intervenţiei, ceea ce este de asemenea important pentru managementul calităţii. Mai mult, funcţionarea trebuie privită ca interacţionând strâns atât cu caracteristicile persoanei cât şi cu mediul22. Astfel, procesul de reabilitare ţinteşte funcţionarea, mediul şi factori personali care se pot schimba11. În consecinţă, reabilitarea începe cu o înţelegere profundă a factorilor care determină funcţionarea şi interacţiunea acesteia cu factorii personali şi de mediu indiferent de afecţiune. Componentele modelului bio-psiho-social al funcţionării şi dizabilităţii13,14 precum şi înţelegerea interacţiunilor dintre acestea pot fi observate în Figura 1.
O bază utilă pentru această înţelegere este modelul bio-psiho-social al funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii furnizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii - OMS (WHO)20. Pe baza acestui model, funcţionarea cu componentele sale, Funcţiile şi Structurile Organismului şi Activităţile şi Participarea, este privită în raport cu starea de sănătate analizată, precum şi cu factorii personali şi de mediu (Figura 1)25'26. "Funcţionarea" este un termen mai pozitiv decât "dizabilitatea" în descrierea interacţiunii dintre un individ cu o anumită stare de sănătate şi factorii contextuali (factorii de mediu şi personali) ai individului respectiv. Dizabilitatea este adesea utilizat ca termen umbrelă pentru deteriorare (engl.: impairment), limitarea activităţii şi restricţia participării. Recunoaşterea acestor termeni poate ajuta la parcurgerea literaturii de specialitate. Din perspectiva bio-psiho-socială prezentată aici, se face implicit referire la funcţionare când se studiază dizabilitatea şi vice versa. (Un exemplu pentru pacienţi cu afecţiuni musculare şi osoase este furnizat în Figura 2
Figura 2: Exemplu de aplicare a modelului CIF (ICF) pentru afecţiuni musculo-scheletice.
- Condiţia de sănătate este termenul umbrelă pentru o boală, tulburare, accident sau traumă şi poate include de asemenea alte circumstanţe, cum ar fi îmbătrânirea, stresul, anomalii congenitale, sau predispoziţie genetică. Aceasta poate include de asemenea informaţii privind patogeneza şi/sau etiologia. Există posibile interacţiuni cu toate componentele funcţionării, funcţiilor şi structurilor organismului, activitatea şi participarea.
- Funcţiile organismului sunt definite ca funcţii fiziologice ale sistemelor organismului, inclusiv funcţiile mentale, cognitive şi psihologice. Structurile organismului sunt părţile anatomice ale organismului, cum ar fi organele, membrele şi componentele lor. Anomaliile funcţiei, precum şi cele ale structurii sunt denumite deteriorări, care sunt definite ca abateri semnificative sau pierderi (ex. deformare) a structurilor (e.x. articulaţii) sau/şi funcţii (e.x. interval de mişcare limitat, slăbiciune musculară, durere şi fatigabilitate).
- Activitatea înseamnă executarea unei sarcini sau a unei acţiuni de către un individ şi reprezintă perspectiva individuală a funcţionării.
- Participarea se referă la implicarea unei persoane într-o situaţie de viaţă şi reprezintă perspectiva funcţionării din punct de vedere al societăţii. Dificultăţile la nivelul activităţii sunt denumite limitări ale activităţii (e.x. limitări de mobilitate cum ar fi mersul, urcarea treptelor, prinderea sau ridicarea). Problemele pe care o persoană le poate resimţi în implicarea sa in situaţii de viaţă, sunt denumite restricţii ale participare (e.x. restricţii ale vieţii în comunitate, recreere şi hobby-uri, dar se poate referi şi la mers, dacă acesta este un aspect de participare din punct de vedere al situaţiei de viaţă).
- Factorii de mediu reprezintă fundalul vieţii unei persoane şi a situaţiei de viaţă a acesteia. În cadrul factorilor contextuali, factorii de mediu formează mediul fizic, social şi de atitudine, în care persoanele trăiesc şi îşi desfăşoară viaţa. Aceşti factori sunt exteriori individului şi pot avea o influenţă pozitivă sau negativă, adică, pot reprezenta un mijloc de facilitare sau o barieră pentru persoana respectivă.
- Factorii personali reprezintă fundalul particular al vieţii unei persoane şi a situaţiei de viaţă a acesteia şi cuprinde trăsături care nu fac parte din starea de sănătate, adică, sex, vârstă, rasă, condiţie fizică, stil de viaţă, obiceiuri, şi fundal social. Astfel, factorii de risc pot fi descrişi atât ca factori personali (e.x. stil de viaţă, bagaj genetic) cât şi ca factori de mediu (e.x. bariere de construcţie, condiţii de viaţă şi muncă). Factorii de risc nu sunt asociaţi numai cu debutul procesului generator de dizabilitate, ci interacţionează cu acesta în fiecare stadiu.
Recuperarea (Reabilitarea), Medicina Fizică şi Balneologia se ocupă de promovarea multi-profesională a funcţionării persoanei27,28 şi depinde de evaluarea integrală şi înţelegerea funcţionării persoanei.
CAPITOLUL 2:2.2. Dreptul la Reabilitare
Consiliul Europei a propus o legislaţie privind drepturile pentru dizabilitate, care cuprinde următoarele37,38:
- Prevenirea dizabilităţilor şi a educaţiei în domeniul sănătăţii;
- Identificare şi diagnosticare;
- Tratament şi ajutoare terapeutice;
- Învăţământ;
- Îndrumare profesională şi instruire;
- Angajare;
- Integrare socială şi în mediu;
- Protecţie socială, economică şi juridică;
- Instruirea persoanelor implicate în reabilitare şi în integrarea socială a persoanelor cu dizabilităţi;
- Informare;
- Statistică şi cercetare.
Regula 3 a Standardului Naţiunilor Unite39 afirmă că "guvernele trebuie să îşi dezvolte propriile programe de reabilitare pentru toate grupurile de persoane cu dizabilităţi. Astfel de programe trebuie să se bazeze pe necesităţile persoanelor cu dizabilităţi şi pe principiile de participare deplină şi egalitate. Toţi cei care au nevoie de reabilitare trebuie să aibă acces la acestea. Acest lucru este valabil pentru persoanele cu dizabilităţi majore sau multiple. Guvernele trebuie să utilizeze experienţa organizaţiilor pentru persoanele cu dizabilităţi când dezvoltă sau evaluează astfel de programe de reabilitare". Din păcate, s-a aderat numai parţial la acest standard în majoritatea ţărilor Europene, fapt ce reprezintă o provocare atât pentru medici RMFB cât şi pentru societate în general. Practica RMFB nu se bazează pe modelul medical monolitic, ci ţine cont de aspectele sociale şi are o viziune holistică. Se bazează pe un model bio-psiho-social în cadrul unei îngrijiri continue, având în vedere atât factorii personali cât şi cei de mediu. Acest model asigură împuternicirea personală a utilizatorilor, contribuind la participarea integrală la toate aspectele vieţii, în ciuda confirmării drepturilor omului atât de către Anul Internaţional pentru Persoane Dizabilitate (1981) cât şi de către Anul European pentru Persoane cu Dizabilităţi (2003), accesul la serviciilor de Reabilitare după accidente sau boli rămâne o problemă. Acest aspect se datorează în parte lipsei de resurse, de informare a persoanelor cu dizabilităţi şi unei proaste organizări a serviciilor, ceea ce duce la neconcordanţă intre ofertă şi nevoi. Participarea multor persoane cu dizabilităţi este îngreunată de atitudinile tradiţionale în Societate, dar îmbunătăţirea sănătăţii şi a educaţiei persoanelor cu dizabilităţi în vederea creşterii nevoilor lor de participare necesită atenţie suplimentară, iar RMFB joacă aici un rol esenţial.
CAPITOLUL 3:2.3. Scopurile şi rezultatele recuperării
Potenţialul de reabilitare al unei persoane (i.e. capacitatea de a beneficia de reabilitare) nu poate fi formulat fără a cunoaşte istoricul afecţiunii pacientului. Unii îşi revin spontan, astfel încât o intervenţie timpurie poate da impresia că tratamentul a fost eficace40,41. Pe de altă parte, pentru cei mai mulţi, lipsa reabilitării le va reduce gradul de independenţă şi calitatea vieţii42. Studiile controlate, în care aceşti factori au fost luaţi în considerare, arată că intervenţia precoce tinde să fie asociată cu un rezultat final îmbunătăţit, fie că reabilitarea totală apare sau nu; chiar şi intervenţia mai târzie poate conferi beneficii utile43,44.
Scopul principal al reabilitării constă în a permite persoanelor cu dizabilităţi să ducă viaţa pe care şi-o doresc, cu toate restricţiile inevitabile impuse asupra activităţilor lor de deteriorările ce rezultă din boală sau leziune. În fapt, acest lucru se realizează cel mai bine printr-o combinaţie de măsuri pentru a:
- depăşi sau ameliora aceste deteriorări,
- elimina sau reduce barierele în calea participării în mediul ales de persoană şi
- susţine reintegrarea lor în societate.
Întrucât este un proces centrat pe pacient, este corect să optimizăm atât activitatea cât şi participarea.
Astfel, un plan de reabilitare trebuie să ţină cont de dorinţele şi resursele individului, de prognosticul afecţiunii generatoare de dizabilitate, de natura deteriorărilor fizice şi cognitive şi de capacitatea acestuia de a dobândi noi cunoştinţe şi abilităţi care i-ar permite să-şi îmbunătăţească gradul de activitate şi participare. În plus, este necesară evaluarea gradului în care barierele din mediu în calea participării ar putea fi coborâte (fie că rezultă din mediul fizic sau din comportamentul altor persoane). În final, trebuie stabilit dacă resursele pentru implementarea proiectului sunt disponibile. Demonstrarea stării de bine şi a participării sociale a unei persoane este o caracteristică importantă a rezultatului reabilitării centrate pe pacient44.
Starea de bine este probabil un indicator mai sigur al succesului decât calitatea vieţii, deoarece obiectivele recuperării trebuie să reflecte dorinţele persoanei în mod individual, fiindcă diferiţi oameni ce se găsesc în faţa unor situaţii similare pot avea obiective diferite. Multe scale de evaluare pentru calitatea vieţii iau în considerare relevanţa unor factori obiectivi specifici cum este abilitatea de a urca scările, care poate să nu fie percepută ca fiind la fel de importantă pentru toate persoanele cu dizabilităţi.
Reabilitarea are capacitatea de a reduce povara ca urmare a dizabilităţii atât pentru indivizi cât şi pentru societate. Este eficientă în ameliorarea funcţionării individuale şi a vieţii independente prin realizarea unei sănătăţi mai bune, creşterea activităţii şi prin reducerea complicaţiilor şi efectelor comorbidităţilor. O autonomie personală mai mare, oportunităţi sporite pentru angajare şi alte activităţi ocupaţionale aduc beneficii atât individului cât şi societăţii. Întrucât mulţi factori sociali sunt implicaţi în reîntoarcerea individului la viaţa independentă şi la activitatea profesională, RMFB poate pregăti individul şi familia (sau persoana care se ocupă de îngrijire) să profite la maximum de oportunităţile disponibile.
Reabilitarea s-a dovedit a fi eficientă nu numai în ameliorarea funcţionării individuale şi a vieţii independente ci şi în reducerea costurilor create de dependenţă45. S-a arătat că banii economisiţi cu reabilitarea sunt recuperaţi prin economii de până la şaptesprezece ori46,47. La nivel individual este esenţial să se măsoare rezultatele pentru a evalua eficienţa anumitor intervenţii şi servicii de reabilitare. Rezultatele acestor măsurători trebuie să se coreleze direct cu obiectivele abordate în planul de reabilitare. Evaluarea recuperării este fundamental diferită faţă de evaluarea tratamentelor medicale orientate pe boală şi care îşi propun să limiteze patologia sau să vindece boala. Reabilitarea se poate realiza cu succes în condiţii în care nu există refacere biologică şi chiar în condiţii de deteriorare intermitentă sau constantă. În cazul ultimei situaţii, reabilitarea trebuie făcută printr-un program continuu ce permite persoanei să menţină un nivel de participare şi o stare de bine care altfel nu ar fi fost obţinute. Auditarea serviciilor de reabilitare ar trebui să fie o practica obligatorie.
PARTEA 3:PRINCIPIILE RECUPERĂRII (REABILITĂRI), MEDICINII FIZICE ŞI BALNEOLOGIEI
CAPITOLUL 1:3.1. Procesele de învăţare ca principiu de bază al reabilitării medicale
Învăţarea este o parte modernă a procesului de Reabilitare. Specialistul RMFB este un profesor, în special când noile concepte de adaptare (ex. plasticitate) şi învăţare motorie trebuie să susţină programele de reabilitare. Specialiştii RMFB trebuie să cunoască principiile adaptării şi plasticităţii şi să înţeleagă bazele teoretice ale principiilor de predare şi învăţare48.
Cunoaşterea acestor principii poate ajuta la elaborarea strategiilor pentru a ameliora rezultatele şi a evita proasta adaptare. Conceptele moderne eficiente ale învăţării motorii şi refacerii sunt dezvoltate cu scopul de a induce dobândirea de abilităţi relevante pentru viaţa cotidiană a pacientului. O astfel de abordare este benefică în prevenirea fenomenului de neutilizare şi pentru restabilirea funcţiei. Totuşi, un program prea intens poate fi vătămător49. Învăţarea obişnuită cuprinde instrucţiuni privitoare la "cum să facem" sau "cum să îndeplinim o sarcină". Totuşi, chiar fără o instrucţiune explicită, o persoană are capacitatea de a înţelege cum să facă ceva prin utilizarea învăţării implicite.
Învăţarea explicită şi implicită este considerată a utiliza diferite căi neurale. Procesul de învăţare implicită este mai rezistent la leziunile neurologice, în special când memoria a fost sever deteriorată. Deşi prima abordare este mult mai utilizată, procedurile de învăţare explicită şi implicită au potenţial în toate aspectele Recuperării (Reabilitări), Medicinii Fizice şi Balneologiei50.
CAPITOLUL 1:3.2. Scopurile reabilitării medicale
Scopurile principale ale Recuperării (Reabilitări), Medicinii Fizice şi Balneologiei sunt optimizarea participării sociale şi a calităţii vieţii. Aceasta implică a ajuta la împuternicirea individului în a decide şi a atinge gradul de autonomie şi independenţă pe care doreşte să le aibă, inclusiv participarea în activităţi profesionale, sociale şi recreaţionale potrivit drepturilor omului50. Recuperare (Reabilitare), Medicina Fizică şi Balneologie este eficientă în cinci moduri.
- tratarea afecţiunii de bază;
- reducerea deteriorării şi/sau dizabilităţii;
- prevenirea şi tratarea complicaţiilor;
- ameliorarea funcţionării şi activităţii;
- permite participarea.
Toate aceste activităţi iau în considerare contextul personal, cultural şi ambiental al individului urmând principiile CIF (OMS).
Reabilitarea este un proces continuu şi coordonat care începe odată cu declanşarea unei boli sau leziuni şi continuă până când individul obţine un rol în societate potrivit cu aspiraţiile şi dorinţele sale.
CAPITOLUL 3:3.3. Echipa de Reabilitare
CAPITOLUL 31:3.3.1. Munca în echipa în Reabilitare
Reabilitarea este o activitate multi-profesională4, care depinde de buna comunicare dintre personal şi abilităţile individuale ale profesioniştilor implicaţi. Pentru a putea lucra, echipa trebuie să aibă nişte obiective de reabilitare clare pentru pacient, la care acesta împreună cu ceilalţi membri ai familiei sale trebuie să participe deplin. Valoarea muncii în echipă în această situaţie este aceea că rezultatul echipei este mai bun decât suma rezultatelor individuale ale specialiştilor implicaţi. Munca în echipă este mai eficientă prin împărtăşirea experienţei şi împărţirea sarcinilor. Nu se disting graniţele între rolul membrilor echipei, iar echipele de succes reuşesc prin contribuţia fiecăruia în ciuda graniţelor profesionale. Cele mai multe echipe de reabilitare pentru dizabilităţi fizice cuprind un nucleu de profesionişti şi alte persoane responsabile pentru nevoi speciale.
CAPITOLUL 32:3.3.2. Echipa Multi-profesională de Reabilitare
Echipele specializate de reabilitare medicală sunt conduse de un specialist în RMFB. Ele sunt mai mult decât un ansamblu de diferiţi specialişti în sănătate, iar indivizii lucrează ca parte a unei echipe multi-profesionale ce înţelege rolurile şi valorile colegilor lor. Echipa lucrează împreună cu persoana cu dizabilităţi şi cu familia acesteia în stabilirea unor scopuri corecte, realiste şi oportune ale tratamentului în cadrul unui program coordonat de reabilitare. Scopurile sunt planificate în timp şi conforme cu evoluţia. Ele sunt centrate pe pacient şi nu pe diferitele discipline. Echipa nu trebuie să întrebe: „Care sunt scopurile terapeutului ocupaţional în această săptămână?" ci ar trebui să întrebe „Care sunt scopurile pacientului în această săptămână şi cum îl poate ajuta terapeutului ocupaţional să le realizeze?". În acest mod, reabilitarea reuşeşte să amelioreze funcţionarea şi participarea pacientului prin asigurarea unei surse coordonate de informaţii, sfaturi şi tratament pentru persoana cu dizabilităţi şi familia acesteia, echipa funcţionând ca un furnizor şi catalizator. Cooperarea în interiorul echipei de reabilitare este asigurată prin comunicarea organizată şi întâlniri regulate ale acesteia. Diagnosticul, impactul funcţional asupra funcţionării şi activităţilor ca şi abilitatea pacientului de a participa în societate sunt discutate sistematic, odată cu comunicarea posibilelor riscuri şi a prognosticului bolii. Se stabilesc obiectivele pe termen scurt şi lung ale procesului de reabilitare, împreună cu planificarea intervenţiilor adecvate. Evaluările membrilor echipei sunt cuprinse în planul scris de reabilitare. Planul de reabilitare va fi revizuit regulat.
CAPITOLUL 33:3.3.3. Cooperarea Multi-disciplinară în Reabilitare
Cooperarea strânsă între specialităţile medicale poate fi necesară în Reabilitarea specializată acolo unde trebuie abordate multiple deteriorări cu consecinţele lor funcţionale. Specialiştii trebuie să cadă de acord asupra unei strategii comune care să încorporeze toate intervenţiile la momentul potrivit, în loc să aplice nişte tratamente izolate în mod ad-hoc. Contactul direct permanent între medicii specialişti este necesar pentru stabilirea unei abordări comune pentru strategia generală de tratament.
Specialiştii RMFB trebuie implicaţi cât mai repede în reabilitarea de urgenţă, chiar din secţia de terapie intensivă51. În mod similar, poate fi necesară contribuţia permanentă a altor specialişti în saloanele de reabilitare acută care vor contribui la procesul de reabilitare prin propriile lor intervenţii (ex. Închiderea traheotomiei la pacienţii ce-şi revin din ventilaţia asistată). În reabilitarea ulterioară şi în reabilitarea persoanelor cu dizabilităţi de lungă durată, este necesară cooperarea cu medicul de familie şi cu alţi specialişti.
Trebuie luată o decizie rapidă referitor la persoana care conduce procesul de asistenţă medicală al pacientului. Aceasta se va schimba pe parcurs ce pacientul progresează de la o fază la alta, dar acolo unde accentul se pune mai mult pe reabilitare decât pe resuscitare sau tratament medical/chirurgical acut, specialistul RMFB este cel ce trebuie să conducă procesul de luare a deciziilor.
CAPITOLUL 4:3.4. Reabilitarea medicală şi diferitele faze ale procesului de reabilitare
CAPITOLUL 41:3.4.1. Reabilitarea medicală în faza acută şi postacută
Reabilitarea în fazele de început ale refacerii după o boală sau leziune severă este mult sprijinită de un mediu adecvat, în care sunt abordate temerile şi anxietăţile pacientului. În primele săptămâni abilitatea de a acorda atenţie unui program de antrenament sau de a efectua exerciţii terapeutice poate fi relativ limitată. Totuşi, s-a observat că simplul transfer al unui pacient cu traumatism cranio-cerebral dintr-o secţie aglomerată de chirurgie sau neurochirurgie într-un salon de reabilitare mai liniştit şi cu o atmosferă mai relaxantă are deseori un efect terapeutic ce constă în îmbunătăţirea atenţiei, percepţiei şi reducerea agitaţiei. Acestea sunt beneficii importante în sine, precum şi premise esenţiale pentru un răspuns optim la reabilitare52. Presiunile serviciilor de urgenţă pot face dificilă tratarea pacienţilor cu nevoi complexe de către echipele de reabilitare multi-profesionale, iar în absenţa unui astfel de tratament, încercările de a diminua cu medicamente simptome precum anxietatea şi neliniştea pot produce o ameliorare pe termen scurt a simptome-lor şi o întârziere în refacerea funcţiilor cognitive necesare recuperării.
CAPITOLUL 42:3.4.2. Reabilitarea de întreţinere în stările stabile, cronice de dizabilitate şi de deteriorare progresivă
Alte preocupări majore ale specialiştilor RMFB sunt menţinerea şi îmbunătăţirea funcţiei şi evitarea complicaţiilor previzibile şi care pot fi prevenite în stările stabile, cronice, de dizabilitate şi de deteriorare progresivă. În unele ţări europene (Austria, Germania, Italia, Polonia), reabilitarea prin internare sau „de zi" joacă un rol important în managementul stărilor cronice, ex. afecţiuni cronice musculo-scheletice sau neuromusculare, boli cronice vasculare, respiratorii şi metabolice, ca şi boli de piele şi afecţiuni urologice sau ginecologice. Se pot folosi reprize intermitente de reabilitare intensivă pentru combaterea degradării funcţiei chiar şi la mai mulţi ani de la evenimentul acut17.
Scopurile principale ale măsurilor de reabilitare pentru întreţinere în stările cronice constau în îmbunătăţirea funcţiilor organismului şi creşterea activităţilor. Asemenea măsuri implică şi chestiuni de participare cum ar fi întoarcerea la locul de muncă sau evitarea unei pensionări timpurii datorată problemelor de sănătate. Metodele utilizate includ terapiile fizicale, antrenamentul, dieta, intervenţiile psihologice şi educaţia pentru sănătate. Eficacitatea clinică şi efectele pozitive socio-economice sunt prezentate în studii de urmărire (follow-up) ca şi în studii controlate52. Programele de educaţie sanitară multi-profesională s-au dovedit de asemenea a fi eficiente.
CAPITOLUL 5:3.5. Efectele lipsei reabilitării medicale
Potenţialul de reabilitare al unei persoane nu poate fi considerat separat de rezultatul care ar fi fost fără reabilitare. Întrebarea pe care specialistul în reabilitare încearcă să o adreseze este „Va beneficia pacientul de programul de reabilitare într-un mod diferit de cel în care refacerea ar fi fost lăsată la voia întâmplării?" Evoluţia naturală a deteriorărilor şi dizabilităţilor şi a dezavantajelor ce rezultă din acestea, joacă un rol major în rezultatul final al reabilitării. În unele situaţii revenirea este spontană, astfel încât o intervenţie timpurie poate da impresia falsă că terapia a fost eficace40,41. Pe de altă parte, intervenţia timpurie poate fi asociată cu un rezultat mai bun chiar şi acolo unde refacerea totală nu are loc54.
Vieţile oamenilor cu dizabilităţi persistente şi a familiilor lor pot fi ameliorate prin reabilitare, dar ceea ce este şi mai important, lipsa reabilitării poate duce la reducerea funcţionării independente şi a calităţii vieţii55. În spitalul de urgenţă multe probleme ce pot fi corectate, cum ar fi nutriţia, deglutiţia, mobilitatea şi cele legate de echipamente e posibil să nu fie abordate, întrucât accentul se pune pe tratarea de urgenţă a deteriorării. Acesta este locul în care specialiştii RMFB pot asista la prevenirea complicaţiilor şi la asigurarea unui nivel optim de funcţionare56. În absenţa recuperării pot apărea complicaţii şi pierderi ale funcţiei, iar externarea poate fi întârziată. Totuşi serviciile de sănătate au o obligaţie statutară de a oferi servicii de reabilitare care să satisfacă nevoile tuturor pacienţilor57,58. Următoarele probleme pot apărea în cazul absenţei reabilitării:
- imobilitate inclusiv slăbiciune, deteriorare cardio-respiratorie, atrofie musculară, escare, spasticitate contracturi şi osteoporoză
- durere
- probleme de nutriţie
- probleme de deglutiţie
- probleme ale vezicii urinare şi intestinelor (constipaţie şi incontinenţă)
- probleme de comunicare
- probleme cognitive şi incapacitatea de a beneficia de învăţare
- probleme de dispoziţie şi comportament
- boli sistemice de cauze variate, ex. probleme de tract urinar, probleme cardio-respiratorii, diabet zaharat
- complicaţii ale stărilor de bază.
Recuperare (Reabilitare), Medicina Fizică şi Balneologie trebuie să continue urmărirea pacienţilor când aceştia revin la viaţa în comunitate, pentru a preveni:
- problemele secundare de sănătate şi izolarea socială
- însoţitorii să devină epuizaţi de activitatea de îngrijire şi astfel să întrerupă îngrijirea la domiciliu
- ca medicii de familie sau asistenţii sociali să fie chemaţi inutil
- reinternarea de urgenţă în spital; şi;
- plasarea inutilă în unităţi de îngrijire cronică8
- recomandarea incorectă şi inoportună a echipamentului pentru dizabilitate
- incapacitatea de a actualiza echipamentul pentru dizabilitate în contextul progresului tehnologic, ex. neuroproteze.
Consecinţa generală lipsei reabilitării poate fi că persoana rămâne cu o capacitate funcţională şi o calitate a vieţii mai redusă. În comunitate acesta va însemna o risipă de resurse.
CAPITOLUL 6:3.6. Prevenţia
SUBCAPITOLUL 61:3.6.1. Promovarea sănătăţii
Promovarea sănătăţii este principiul de bază al tuturor sistemelor de ingrijire a sănătăţii, şi astfel prevenirea bolilor şi al impactului şi complicaţiilor acestora reprezintă un element esenţial al profesiei de medic. În contextul reabilitării, prevenirea bolilor nu se opreşte doar la a împiedica apariţia şi impactul stării, ci se încearcă reducerea impactul bolii asupra tuturor aspectelor vieţii individului. Prevenţia bolilor este clasificată astfel: primară, secundară sau terţiară iar principiile sunt următoarele.
Tabelul 1: Principiile prevenţiei

Prevenţia

Caracteristici

Cadrul în care se iau măsuri preventive

Exemple

Primară

Evitarea bolii sau leziunii

Arene politice şi sociale

Asistenţă primară

Reducerea vitezei pentru prevenirea accidentelor rutiere

Reducerea factorilor de risc pentru bolile cardiace şi cerebrovasculare

Secundară

Evitarea efectelor şi complicaţiilor bolilor sau leziunilor

Spital de urgenţă şi secţia de reabilitare acută

Prevenirea hipertensiunii intra-craniene în cazul traumatismelor cranio-cerebrale

Prevenirea accidentului vascular cerebral după infarctul de miocard

Prevenirea imobilităţii şi a problemelor de viabilitate a ţesuturilor

Prevenirea contracturilor

Terţiară

Evitarea efectelor bolilor sau leziunilor asupra vieţii individului, ex. limitarea activităţilor şi/sau restricţia participării

Secţia de Reabilitare post-acută şi de întreţinere

Tratamentul problemelor de comportament ca urmare a traumatismelor cranio-cerebrale

Prevenirea dificultăţilor financiare şi a şomajului după boală sau leziune

Specialiştii RMFB pot fi implicaţi la toate nivelurile în prevenţia bolilor sau leziunilor. Principiile generale ale antrenamentului fizic, inclusiv performanţele cardio-vasculare, musculo-scheletic şi de coordonare trebuie luate în considerare. Aceasta poate contribui la de ex. la prevenirea hipertensiunii, a infarctului de miocard, a durerilor lombosacrale şi a căderilor.
SUBCAPITOLUL 62:3.6.2. Prevenirea complicaţiilor secundare
Există complicaţii secundare generale ce apar în urma bolilor sau traumelor. Acestea includ pneumonie, tromboză, escare, de condiţionare circulatorie şi musculară, osteoporoză şi o status nutriţional precar. Există complicaţii specifice diferitelor stărilor, cum sunt disfagia după accidentul vascular cerebral şi disfuncţia urinară după traumatismele vertebro-medulare. Toate aceste probleme vor fi abordate cu succes în serviciul RMFB.
SUBCAPITOLUL 63:3.6.3. Efecte ale prevenţiei terţiare
Există acum dovezi importante că reabilitarea aduce beneficii reale59,62, performanţă funcţională şi participare îmbunătăţite şi că, chiar dacă este aplicată mai târziu, ea tot aduce beneficii63. Este mai puţin probabil ca cei care au beneficiat de reabilitare să moară sau să trăiască instituţionalizaţi ca urmare a bolii sau leziunii. Acest efect se regăseşte în multe grupe de afecţiuni şi la toate vârstele, cu toate că tinerii au tendinţa de se reface mai bine. Majoritatea studiilor confirmă valoarea a două aspecte diferite ale reabilitării. Mai întâi, majoritatea ameliorărilor documentate sunt rezultatele funcţionale şi în al doilea rând, oamenii cu dizabilităţi care au trecut prin servicii de reabilitare au mai puţine complicaţii evitabile. Există mai puţine probleme fizice (cum ar fi cele asociate cu imobilizarea: contracturile şi escarele) şi mai puţine probleme psihologice cum ar fi depresia netratată. Deşi există dovezi clare că o perioadă intensă de reabilitare după un eveniment acut cum ar fi traumtismul cranio-cerebral sau cel vertebro-medular produce câştiguri funcţionale clare pe termen scurt44, există de asemenea dovezi că aceste câştiguri pe termen scurt sunt pierdute dacă nu se oferă un sprijin pe termen mai lung51,64. Chiar şi acolo unde eficienţa modalităţilor terapeutice individuale lipseşte, dovezile susţin eficienţa reabilitării multi-profesionale65,66. Astfel, este important contactul pe termen lung cu persoana cu dizabilităţi pentru a asigura reabilitarea, până când refacerea naturală este completă, şi pentru a preveni apariţia ulterioară a complicaţiilor evitabile.
PARTEA 4:Specialitatea de reabilitare medicală
CAPITOLUL 1:4.1. Contribuţia specialistului de reabilitare medicală la procesul de reabilitare
RMFB oferă cadrul unei reabilitări organizate. Aceasta s-a dovedit a fi mai eficientă şi nu mai costisitoare decât cea oferită într-o manieră ad-hoc19. Specialiştii RMFB recunosc de asemenea importanţa urmăririi pe termen lung. Ameliorările în funcţionarea fizică şi cognitivă, de ex. după un traumatism cranio-cerebral, pot apare după mulţi ani, iar specialiştii RMFB se asigură nu numai că pacienţii sunt optim plasaţi pentru a beneficia de ameliorarea funcţională, dar ei lucrează pe perioade prelungite, dacă este necesar, pentru a întări funcţionarea personală şi participarea în societate. Specialistul RMFB are un rol important în reabilitare atunci când:
- există o combinaţie complexă de deteriorări, ex. cognitive, comportamentale şi fizice, în care medicii sunt pregătiţi să facă o analiză generală a situaţiei şi să pună la un loc evaluările oferite de colegii care nu sunt medici;
- există o deteriorare semnificativă ce duce la pierderea activităţii şi/sau participării în urma unui eveniment brusc, de ex. un accident vascular cereral, traumatism vertebro-medular sau alte traume;
- este posibilă o repetare sau recidivă a afecţiunii de bază, ex. scleroză multiplă, artrită reumatoidă;
- sunt disponibile măsurile medicale ce ameliorează direct deteriorările sau cresc starea-de-bine şi activitatea, ex. medicaţia pentru spasticitate, incontinenţă sau durere;
- tratamentul medical al afecţiunii de bază şi complicaţiile sale prezintă riscuri de dizabilitate ce necesită monitorizarea;
- riscurile medicale ale stărilor dizabilitante s-au intensificat prin schimbări în stilul de viaţă al persoanei, de exemplu în tranziţia de la adolescenţă la maturitate, în tranziţia de la procesul de învăţământ la statutul de angajat şi în procesele de îmbătrânire.
Specialiştii în RMFB se preocupă exclusiv de acest domeniu astfel încât munca lor nu este afectată de cerinţele asistenţei medicale de urgenţă. Existenţa RMFB ca specialitate separată este în beneficiul pacienţilor18. Pacienţii merită specialişti competenţi care sunt pregătiţi în acest scop şi dedicaţi în totalitate acestei sarcini. Pacienţii cu dizabilităţi fizice majore, şi în particular cei cu nevoi complexe, necesită atenţia unei echipe multi-profesionale condusă de un specialist în RMFB. Capitolul 4 defineşte natura activităţii, care necesită o abordare medicală a reabilitării şi nu doar un input terapeutic.
CAPITOLUL 2:CAPITULUL 2: 4.2. Specialitatea de reabilitare medicală în Europa
Specialiştii RMFB sunt doctori pregătiţi în domeniul lor timp de 5 sau mai mulţi ani67 conform reglementărilor naţionale referitor la pregătirea medicală postuniversitară. Ei nu sunt specializaţi în managementul unui organ sau a unei stări medicale particulare, ci se concentrează mai degrabă pe problemele funcţionale ce apar în urma multor bolilor. Ei oferă asistenţă medicală persoanelor cu dizabilităţi ce rezultă din boli cronice şi traume sau alte stări grave ale sănătăţii. Scopul principal al intervenţiilor RMFB este ameliorarea funcţionării fizice şi mentale pentru a da şansa pacienţilor să fie activi şi să aibă o calitate a vieţii mai bună pentru a se putea angaja în viaţa socială. Ei tratează şi boala de bază atunci când este necesar, conform ghidurilor terapeutice pentru boala de bază. Dacă apar simptome persistente şi probleme, funcţionarea, activitatea şi participarea pot fi încă promovate prin metodele şi tehnicile de reabilitare specializată. Ei sunt astfel capabili să amelioreze stările medicale ce au condus la deficite funcţionale, ex. afecţiuni neurologice, musculo-scheletice, amputaţii, afecţiuni ale cordului şi plămânilor etc.
CAPITOLUL 3:4.3. Afecţiuni şi stări în reabilitarea medicală
Specialiştii RMFB se ocupă de managementul pacienţilor cu o multitudine de diferite afecţiuni (Anexa 2). Ei sunt preocupaţi de impactul acestora asupra funcţionării şi participării personale. Doctorii de RMFB caută să aducă beneficii indiferent de diagnosticul de bază. Totuşi, diagnosticul serveşte în prognosticarea rezultatelor şi a potenţialului de ameliorare.
Există un număr de probleme generale în contextul multor stări de sănătate cu care doctorii RMFB se întâlnesc zilnic. Acestea includ:
- repausul prelungit la pat şi imobilizarea, duce la decondiţionarea pacienţilor şi la reducerea funcţionării fizice şi psihologice;
- deficitele motorii produc slăbiciune şi pierderea funcţionării personale;
- spasticitatea conduce la deformarea membrelor şi probleme de imagine personală;
- disfuncţii ale vezicii şi intestinelor, des întâlnite la pacienţii cu dizabilităţi;
- escarele, complicaţie în cazul traumatismelor vertebro-medulare, a pacienţilor diabetici sau bătrâni;
- disfagia - persoane cu probleme de deglutiţie, pierd bucuria de a mânca şi prezintă riscul pneumoniei de aspiraţie sau malnutriţiei;
- sindroame algice;
- dificultăţi de comunicare;
- disfuncţiile sexuale şi de sexualitate modifică imaginea de sine şi funcţionarea organelor;
- schimbări de dispoziţie, comportament şi personalitate; şi
- schimbări în dinamica familiei, relaţiile personale, oportunităţile de carieră şi siguranţa financiară.
În plus, specialiştii RMFB pot fi implicaţi în reabilitarea pacienţilor cu stări psihosomatice, ginecologice şi dermatologice.
CAPITOLUL 4:4.4. Diagnostic şi evaluare
Doctorii RMFB recunosc nevoia unui diagnostic definitiv înaintea tratamentului şi recuperării orientate pe problemă. În plus, ei se preocupă de aspectele funcţionării şi participării care contribuie la evaluarea completă a pacientului în determinarea scopurilor tratamentului68. Acestea se fac împreună cu persoana cu dizabilităţi, familia acesteia şi membrii echipei de reabilitare. Diagnosticul şi evaluarea în RMFB cuprinde toate dimensiunile funcţiilor şi structurilor corpului, activităţile şi aspectele de participare relevante pentru procesul de reabilitare. În plus, sunt evaluaţi şi factorii contextuali relevanţi. Anamneză în RMFB trebuie să includă analizarea problemelor în toate dimensiunile CIF.
Pentru a obţine un diagnostic al deficitelor structurale relevante pentru boală şi pentru procesul de reabilitare, pe lângă examinarea clinică se folosesc investigaţii şi tehnici standard. Acestea includ analize de laborator ale sângelui, imagistică, etc.
Evaluarea clinică şi măsurarea restricţiilor funcţionale şi a potenţialului funcţional cu privire la procesul de reabilitare constituie o parte majoră a diagnosticului în RMFB. Acestea includ evaluarea clinică a forţei musculare, intervalul de mişcare, funcţiile cardiace şi respiratorii. Măsurătorile tehnice pot include testarea musculară (forţă, activitate electrică şi altele), testarea funcţiilor circulatorii (tensiunea arterială, frecvenţa cardiacă, EKG în repaos şi efort), funcţia respiratorie şi altele. Specialiştii RMFB pot utiliza măsurători standardizate ale performanţei ca analiza mersului, testarea musculară izokinetică, etc. În reabilitarea pacienţilor cu anumite stări sunt necesare măsuri de diagnostic specializate, ex. evaluarea disfagiei la pacienţii cu atac cerebral, măsurători urodinamice la pacienţii cu traumatism vertebro-medular, sau analiza funcţiilor de execuţie la pacienţii cu traumatisme cranio-cerebrale69,70. Activităţile pacienţilor sunt apreciate în multiple moduri. Exemple de două metode importante sunt:
- Activităţile standardizate ale funcţiilor singulare efectuate de pacient (e.g. testul mersului, teste de apucare sau mânuire a instrumentelor, performanţe in situaţii ocupaţionale standardizate). Aceste teste pot fi evaluate calitativ (evaluate de doctorii RMFB sau terapeuţi) sau cantitativ (timpul de execuţie, capacitatea de a ridica greutăţi şi altele).
- Aprecierile unor activităţi mai complexe, cum ar fi cele ale vieţii cotidiene (spălarea, îmbrăca-rea, utilizarea toaletei şi altele) şi performanţe în viaţa obişnuită (mersul, aşezatul, etc). Aceste evaluări pot fi efectuare de specialiştii în Reabilitare sau se pot face autoevaluări de către persoana în cauză prin chestionare standardizate.
Participarea este analizată în principial prin interviuri cu pacienţii utilizând chestionare standardizate. Parametrii socio-economici (ex. zilele de concediu medical) sunt folosiţi pentru a evalua problemele de participare socială şi ocupaţională.
Multe instrumente de apreciere în RMFB combină parametrii funcţiilor organismului, activităţilor şi participării. Acestea pot fi folosite pentru a decide asupra recomandării măsurilor de reabilitare (desemnare) sau a aprecia rezultatul intervenţiei (evaluare). Instrumentele adecvate trebuie alese în concordanţă cu problema funcţională a individului şi a fazei din procesul de reabilitare71. Factorii contextuali relevanţi privitori la mediul social şi fizic sunt evaluaţi prin interviuri sau liste de verificare CIF standardizate. Pentru diagnosticul factorilor personali, (ex. strategii pentru pacient de „a face faţă"), se utilizează chestionare standardizate.
Multe instrumente sunt folosite pentru a evalua atât capacitatea funcţională globală şi specifică cât şi procesul de reabilitare72; unele se intersectează cu componentele CIF individuale. De exemplu, Măsura Independenţei Funcţionale (MIF)73 şi Indexul Barthel74 încorporează aspecte ale funcţiilor organismului şi a activităţilor ca şi co-morbidităţi relevante şi dimensiunea sprijinului extern necesar. Alegerea măsurătorilor depinde de faza şi scopurile procesului de reabilitare şi de capacitatea funcţională a individului. O listă cu metodele de diagnostic se găseşte în Anexa 3.
CAPITOLUL 5:4.5. Planul de Reabilitare
Medicul de reabilitare medicală concepe şi utilizează un plan de reabilitare pentru fiecare individ pentru a dirija reabilitarea acestuia orientată pe problemă (tabelul 2). Pacienţii participă activ la elaborarea acestuia împreună cu ceilalţi membri ai echipei de reabilitare care este centrată pe pacient. Punctul de interes al planului variază în funcţie de problemele particulare întâlnite, dar elementele esenţiale au un format de bază similar. Planul trebuie să fie revizuit şi actualizat regulat de către echipa de reabilitare şi formează baza de comunicare a membrilor echipei asupra progresului pacientului pe parcursul reabilitării."

Specialiştii RMFB sunt responsabili cu elaborarea planului de reabilitare şi stabilirea duratei în care acesta trebuie aplicat. Planul trebuie să includă următoarele informaţii:
- diagnostic;
- problemele cu care se prezintă şi funcţiile păstrate (conform cadrului CIF, vezi capitolul 3.2.);
- scopurile individului;
- scopurile însoţitorului/familiei;
- scopurile specialiştilor;
Tabelul 2: Exemplificarea câtorva probleme cuprinse în planul de Reabilitare

Problema

Scopuri

Intervenţii posibile

FUNCŢIILE ŞI ACTIVITĂŢILE ORGANISMULUI

Activitate fizică

Realizarea unor transferuri sigure

Creşterea mobilităţii în casă şi în afara ei (realizarea/ameliorarea mersului, urcarea scărilor, utilizarea transportului public şi privat)

Antrenarea posturii şi a mişcării folosind echipamentul necesar

Antrenarea posturii şi a mişcării

Explorarea şi instruirea pentru utilizarea dispozitivelor de asistare pentru mobilitate

Comunicare

Ameliorarea comunicării, a vorbirii şi înţelegerii

Antrenamentul este centrat pe terapia de limbaj şi vorbire pentru ameliorarea limbajului şi a articulării

Explorarea şi instruirea pentru utilizare a tehnologiei de asistare, după caz

Comportament şi dispoziţie

îmbunătăţirea comportamentului

Normalizarea dispoziţiei

Medicaţie, psihoterapie, terapie comportamentală şi cognitivă

Reducerea depresiei şi anxietăţii prin consiliere şi medicaţie

Durere

Reducerea durerilor

Medicaţie analgezică, terapii fizicale, managementul stresului, confruntare, alte strategii

Incontinenţa

Promovarea continenţei vezicii şi a intestinului

Reantrenarea vezicii, exerciţii de planşeu pelvian, medicaţie, utilizarea cateterelor şi stomelor

Incapacitatea de auto-îngrijire

Realizarea capacităţii de a se spăla, pieptăna, îmbrăca şi a-şi face toaleta

Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea abilităţii folosind metode alternative şi/sau echipamente şi/sau reantrenare

PARTICIPARE

Incapacitatea de a se descurca independent acasă

Instruire asupra pregătirii meselor şi efectuării activităţilor casnice

Analiza părţilor componente ale activităţii, refacerea abilităţii folosind metode alternative sau surse de ajutor şi/sau echipament şi/sau reantrenare

Pierderea locului de muncă

Întoarcerea la locul de muncă

Analiza părţilor componente ale activităţii şi întoarcerii la locul de muncă, refacerea abilităţilor, adaptarea la meserie, recalificare, adaptări la locul de muncă şi echipamente, ameliorarea accesului şi sprijinului la locul de muncă

CAPITOLUL 6:4.6. Intervenţii în reabilitarea medicală
RMFB utilizează diverse intervenţii. Specialiştii RMFB elaborează un plan de intervenţii bazat pe diagnostic şi limitarea funcţională a pacientului. Pe urmă, specialistul fie face intervenţia cu scopul de a rezolva problemele, fie un alt membru al echipei face acest lucru. În alte unităţi specialistul RMFB va prescrie terapia. Intervenţiile includ:
Intervenţii medicale
- Medicaţia ce are ca scop refacerea sau ameliorarea structurii corpului şi/sau funcţiei, ex. terapia durerii, terapia inflamaţiei, reglarea tonusului muscular, ameliorarea percepţiei, ameliorarea performanţei fizice, tratamentul depresiei.
- Proceduri practice, inclusiv injecţii şi alte tehnici de administrare a medicamentelor;
- Evaluarea şi revizuirea intervenţiilor;
- Prognosticarea.
Agenţi fizici (Tratamente fizicale)
- Electrostimulare; electrostimulare funcţională
- Electroterapie;
- Altele inclusiv ultrasunete, aplicaţii terme-şi crioterapie, fototerapie (ex. terapie Laser), hidroterapie şi balneoterapie, diatermie, masoterapie şi limfoterapia (drenaj limfatic manual),
- Unde de şoc extracorporeale
- Utilizarea de factori naturali terapeutic (balneoterapie)
Alte intervenţii
- Tehnici de terapie manuală pentru articulaţii cu limitare reversibilă de mobilitate şi pentru disfuncţii ale ţesutului moale;
- Kinetoterapie şi exerciţii terapeutice
- Terapia ocupaţională pentru: a) analiza activităţilor, vieţii cotidiene şi de ocupaţie, sprijinirea structurilor deteriorate ale organismului (ex. aţele), b) a învăţa pacientul cu anumite deprinderi prin care să depăşească barierele în activitatea cotidiană, c) ameliorarea deteriorării funcţiei şi a percepţiei şi d) întărea motivaţiei
- Terapia limbajului şi vorbirii în cadrul unor programe complexe de reabilitare specializate;
- Biofeedback
- Managementul disfagiei;
- Intervenţii neuropsihologice;
- Evaluarea şi intervenţii psihologice, inclusiv consiliere;
- Terapiea nutriţională;
- Echipamente pentru dizabilitate, tehnologie de asistare, proteze, orteze, suport tehnic;
- Educarea pacientului;
- Nursing de reabilitare
CAPITOLUL 7:4.7. Practica reabilitării medicale - activităţi clinice şi cadrul de desfăşurare
Specialiştii RMFB sunt implicaţi în toate fazele procesului de reabilitare şi de refacere ca şi în îngrijirea pacienţilor cu stări cronice. Ei acţionează într-o varietate de unităţi clinice de la secţii de asistenţă de urgenţă, centre de reabilitare de sine stătătoare, departamente în spitale, până la clinici comunitare şi cabinete de practică individuală. Activităţile lor variază în funcţie de tipul de unitate clinică, dar ei adoptă în toate aceleaşi principii generale ale RMFB. Unităţile de reabilitare specializate sunt esenţiale în spitalele de acuţi. Acolo trebuie să existe paturi speciale sub supravegherea unui specialist RMFB împreună cu o echipă mobilă de reabilitare ce oferă sfaturi şi tratamente pacienţilor din terapie intensivă şi din alte secţii de acuţi. RMFB furnizează diagnostice, evaluări şi intervenţii atât pentru pacienţii din propria secţie cât şi pentru cei din alte secţii. Rolul consultativ al specialistului RMFB constă în asigurarea că reabilitarea, refacerea funcţională şi prevenirea pierderilor secundare ale funcţiilor, ex. după imobilizare (contractură, pneumonie sau tromboză) începe cât mai curând posibil. Reabilitarea specializată precoce previne şi/sau reduce restricţiile de funcţionare pe termen lung61,63.
În perioada imediat următoare leziunii, se ştie că simplul transfer al unui pacient cu traumatism cranio-cerebral dintr-o secţie aglomerată de chirurgie sau neurochirurgie într-un salon de reabilitare mai liniştit şi cu o atmosferă mai relaxantă are deseori un efect terapeutic în sine, ce constă în îmbunătăţirea atenţiei, percepţiei şi reducerea iritabilităţii şi agitaţiei55. Secţiile de acuţi nu permit practica recuperării multi-profesionale pentru pacienţii cu nevoi complexe.
În centrele de reabilitare (inclusiv în asistenţa "de zi") şi secţiile de Reabilitare din spitalele de urgenţă toţi pacienţii sunt văzuţi de un specialist RMFB. El investighează pacientul, face evaluări funcţionale şi explorează influenţa factorilor contextuali asupra funcţionării. Sunt alese intervenţiile necesare, ex. terapiile fizicale, psihoterapia, terapia ocupaţională, logopedia, pregătire neuropsihologică, medicamente sau intervenţii sociale. De asemenea, terapeuţii evaluează pacientul înaintea aplicării intervenţiilor. Rezultatele investigaţiilor specialistului RMFB şi evaluările terapeuţilor formează baza pentru planul de reabilitare şi deciziile luate de echipa de reabilitare. Deciziila de externare a pacienţilor aparţine specialistului RMFB pe baza unei reuniuni a echipei la care persoana cu dizabilităţi şi membrii familiei participă activ. Specialiştii RMFB pun la dispoziţie un raport cuprinzător de externare, alcătuit pe baza investigaţiilor şi informaţiilor oferite de membrii echipei. Acest raport oferă informaţii asupra situaţiei la prezentare, stării funcţionale a pacientului, a activităţii şi participării la momentul externării ca şi date despre prognostic şi recomandările pentru îngrijirea, tratamentul şi reabilitarea ulterioare.
În serviciile ambulatorii şi practici private, se pune un accent diferit pe practica RMFB, şi anume pe evaluarea diagnosticului şi iniţierea tratamentului. După investigaţie şi evaluare funcţională, pacienţilor li se recomandă fie o singură serie de terapii (FT, TO sau altele) fie, dacă reabilitarea multiprofesională este necesară, se adoptă o abordare în echipă. După tratament, specialistul RMFB reevaluează pacientul şi decide asupra investigaţiilor suplimentare sau trimiterea la medicul de familie, după caz.
Specialiştii RMFB cooperează strâns cu pacientul şi familia acestuia şi intenţionează să comunice bine cu medicul de familie al pacientului şi cu alţi specialişti, în special atunci când trebuie solicitate de la alte specialităţi pentru diagnostic sau tratament, ex. neurologie, cardiologie, chirurgie ortopedică etc.
Specialiştii RMFB pot să lucreze şi cu echipe de reabilitare din comunitate (cum ar fi cele pentru traumatismele cranio-cerebrale, bolile neurologice cronice, afecţiunile musculo-scheletice) şi de asemenea să consilieze echipe diverse din comunitate.
PARTEA 5:BIBLIOGRAFIE:
1.White Book on Phhysical and Rehabilitation Medicine în Europe,Christoph Gutenbrunner, An-thony Ward, M.Anne Chamberlain. vol II, Dec 2006
2.European Academy of Rehabilitation Medicine, European Federation of Physical and Rehabilitation Medicine, European Union of Medical Specialists (Physical and Rehabilitation Medicine Section): White Book on Physical and Rehabilitation Medicine. Universidad Complutense de Madrid; 1989
3.Martin J, Meltzer H, Eliot D. Report 1; The Prevalence of Disability among Adults. Office of Population, Census and Surveys, Social Survey Division. OPCS Surveys of Disability în Great Britain, 1988-89. London: HMSO; 1988.
4.Bax MCO, Smythe DPL, Thomas AP. Health care for physically handicapped young adults. British Medical Journal 1988; 296: 1153-1155.
5.UEMS-RMFB-Section: Definition of Physical and Rehabilitation Medicine. www.euro-prm.org. 2005.
6.Ward AB, Chamberlain MA. Disabled Young Adults. In Rehabilitation of the Physically Disabled Adult, 2nd Ed. Evans CD, Goodwill J, Chamberlain MA Eds. London: Chapman & Hali; 1996.
7.Dennis M. Langhorne P. So stroke units save lives: where do we go from here? British Medical Journal 1994; 309: 1273-7.
8.Beyer HM, Beyer L, Ewert Th, Gadomski M, Gutenbrunner Chr, Kroling P, Pages HI, Sidel E, Smolenski U, Stucki G: Weissbuch Physikalische Medizin und Rehabilitation. Physikalische Medizin: Rehabilitationsmedizin Kurortmedizin; 2002; 12: M 1-M 30.
9.Deutscher Bundestag (2004): Unterrichtung durch die Bundesregierung: Bericht der Bundesregierung uber die Lage behinderter Menschen und die Entwicklung ihrer Teilhabe. Drucksache 15/4575: Bundesdruckerei, Berlin; 2005; p 146.
10.Rice-Oxley M, Turner-Stokes L: Effectiveness of brain injury rehabilitation. Clinical Rehabilitation. 1999; 13 (Suppl 1): 7-24.
11.Redmond AD. Johnstone S. Maryosh J. Templeton J. A trauma centre in the UK. Annals of the Royal College of Surgeons of England.1993; 75(5): 3173-20.
12.Templeton, J. Organising the management of life-threatening injuries. Journal of Bone & Joint Surgery -British Volume. 1994; 76 (1): 3-5.
13.Kaste M. Skyhoj Olsen T. Orgogozo J. Bogousslavsky J. Hacke W. Organization of stroke care: education, stroke units and rehabilitation. European Stroke Iniţiative (EUSI). Cerebrovascular Diseases. 2000; 10 (Suppl 3): 1-11.
14.Anonymous. Organised inpatient (stroke unit) care for stroke. Stroke Unit Trialists' Collaboration. [update in Cochrane Database of Systematic Reviews]. 2002; Cochrane Database of Systematic Reviews.
15.National Clinical Guidelines for Stroke, 2nd Edition. Clinical Effectiveness and Evaluation Unit, Royal College of Physicians. London. 2004. Royal College of Physicians of London.
16.Turner-Stokes L, Nyein K, Halliwell D. The Northwick Park care needs assessment (NPCNA): a directly costable outcome meaure în rehabilitation. Clinical Rehabilitation. 1999; 13: 253-267.
17.Livingston MG. Journal of Neurology, Neurosurgery & Psychiatry 1985; 48: 876-881.
18.British Society of Rehabilitation Medicine Working Party Report on Traumatic Brain Injury. British Society of Rehabilitation Medicine: London; 1998.
19.McLellan DL. Rehabilitation. British Medical Journal 1991; 303: 355-357.
20.Bent N, Tennant A, Swift T, Posnett J, Chamberlain MA. Team approach versus ad hoc health services for young people with physical disabilities: a retrospective cohort study Lancet 2002; 360(9342): 1280-1286.
21.World Health Organisation. International Classification of Functioning, Disability and Health: ICF: Geneva: WHO; 2001. (Tradus în limba română în anul 2004).
22.Stucki G, Ewert T, Cieza A. Value and application of the ICF în rehabilitation medicine. Disability & Rehabilitation. 2002; 24 (17): 932-8.
23.Brandt, E. & Pope, A. (Eds.) Enabling America: Assessing the Role of Rehabilitation Science and Engineering. Washington, DC: National Academy Press 1977.
24.Stucki G. Rehabilitation medicine în rheumatic diseases. Current Opinion în Rheumatology 2003; 15:132-133.
25.Stucki G, Kroeling P. Principles of rehabilitation. In: Rheumatology 3rd Edition, Vol. 1. Hochberg, Silman, Smolen, Weinblatt, Weisman (Eds.). Mosby of Elsevier Ltd, 2003: 517-530.
26.Stucki G, Ewert T, Cieza A. Value and application of the ICF în rehabilitation medicine. Disability & Rehabilitation. 2002; 24 (17): 932-8.
27.Stucki G, Sigl T. Assessment of the impact of disease on the individual. Best Practice & Research în Clinical Rheumatology. 2003; 17 (3): 451-73.
28.Stucki G, Sangha O. Principles of rehabilitation. In: Rheumatology. 2nd Edn, Chapter3: Klippel JH, Dieppe PA, Eds. London: Mosby; 1997. pp 11.1-11.14.
29.Medical Rehabilitation for people with physical and complex disabilities. Report of a working party. Journal of Royal College of Physicians of London 2000.
30.Steiner WA, Ryser L, Huber E, Uebelhart D, Aeschlimann A, Stucki G. Use of the ICF model as a clinical problem-solving tool in physical therapy and rehabilitation medicine. Physical Therapy 2002 Nov; 82 (11): 1098-107.
31.Cieza A, Ewert T, Ustun TB, Chatterji S, Kostanjsek N, Stucki G. Development of ICF Core Sets for patients with chronic conditions. Journal of Rehabilitation Medicine 2004 July (44 Suppl): 9-11.
32.Stucki G, Grimby G. Applying the ICF în medicine. Journal Rehabilitation Medicine. 2004 Jul (44 Suppl): 5-6.
33.Ustun B, Chatterji S, Kostanjsek N. Comments from WHO for the Journal of Rehabilitation Medicine Special Supplement on ICF Core Sets. Journal of Rehabilitation Medicine. 2004 Jul (44 Suppl): 7-8.
34.Stucki G, Cieza A. Understanding functioning, disability and health în rheumatoid arthritis -the basis for rehabilitation care. Current Opinion în Rheumatology. 2005; 17(2): 183-9
35.UN Standard Rules to provide persons with disability full participation and equality. New York: United Nations; 1994.
36.EU Council of Ministers Meeting, Malaga: European Union: 2003.
37.Rehabilitation and integration of people with disabilities: policy and integration. Strasbourg: Council of Europe Publishing, 7th edition: 2003; p 369.
38.A coherent policy for people with disabilities. 1992. Recommendation R (92) 6. Council of Europe. Strasbourg.
39.The Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities (approved by UNO, 20 December 1993). New York: United Nations; 1994.
40.Legh Smith, JA, Denis R, Enderby PM. Selection of aphasic stroke patients for intensive speech therapy. Journal of Neurology, Neurosurgery & Psychiatry 1987; 50: 1488-1492.
41.Warner R. Stroke rehabilitation: benefits of educaţional initiatives. British Journal of Nursing 2000; 9 (20): 2155-62.
42.Grahn BE. Borgquist LA. Ekdahl CS. Rehabilitation benefits highly motivated patients: a six-year prospective cost-effectiveness study. International Journal of Technology Assessment în Health Care 2004; 20 (2): 214-21.
43.Turner-Stokes L. Disler PB. Nair A. Wade DT. Multi-disciplinary rehabilitation for acquired brain injury în adults of working age. Cochrane Database of Systematic Reviews (3):CD004170:2005.
44.Wade DT. Community rehabilitation, or rehabilitation in the community? Disability & Rehabilitation. 2003; 25 (15): 875-81.
45.Turner-Stokes L. The evidence for the cost-effectiveness of rehabilitation following acquired brain injury. Clinical Medicine 2004; 4 (1): 10-2
46.Melin R. Fugl-Meyer AR. On prediction of vocational rehabilitation outcome at a Swedish employability institute. Journal of Rehabilitation Medicine 2003; 35 (6): 284-9.
47.Didier JP: La plasticite de la fonction motrice. Collection de l'Academie europeenne de Medecine de Readaptation. Springer Verlag; 2004. p476. Paris: p 476.
48.Krauth C, Hessel F, Klingelhofer HE, Schwelkert B, HansmeierT, Wasem J: Gesundheitsokonomische Evaluation von Rehabilitationsprogrammen im Forderschwerpunkt Rehabilitationswissenschaften (Health Economic Evaluation of Rehabilitation Programmes in the "Rehabilitation Science" Research Funding Programme în Germania). Rehabilitation 2005; 44: pp e46-e56.
49.Boyd LA, Winstein CJ. Impact of explicit information on implicit motor-sequence learning following cerebral artery stroke. Physical Therapy 2003; 83 (11): 976-89.
50.Friberg F, Scherman MH: Can a teaching and learning perspective deepen understanding of the concept of compliance? A theoretical discussion. Scandinavian Journal Caring Sciences 2005; 19 (3): 274-9.
51.Andre JMF. Fondements,strategies et methodes en medecine physique et de readaptation. In: Traite de medicine physique et de readaptation. Held JP, Dizien O (Eds.). Paris: Flammarion; 1999, pp3-13.
52.SGB IX (9th Social law): Rehabilitation und Teilhabe behinderter Menschen. Beck-Texte. Dt. Munchen: Taschenbuch-Verlag; 2001.
53.Garraway G.M., Akhtar AJ, Prescott R.J, Hockey L. Management of acute stroke in the elderly: follow-up of a controlled trial. British Medical Journal; 1980; 1, 281: 827-9.
54.Mazaux JM. De Seze M. Joseph PA. Barat M. Early rehabilitation after severe brain injury: a French perspective. Journal of Rehabilitation Medicine 2001; 33 (3): 99-109.
55.Wade D. Investigating the effectiveness of rehabilitation professions-a misguided enterprise? Clinical Rehabilitation 2005; 19(1): 1-3.
56.Quintard B. Croze P. Mazaux JM. Rouxel L. Joseph PA. Richer E. Debelleix X. Barat M. Life satisfaction and psychosocial outcome in severe traumatic brain injuries in Aquitaine. Annales de Readaptation et de Medecine Physique 2002; 45 (8): 456-65.
57.McLellan DL. Targets for Rehabilitation. British Medical Journal 1985; 290: 1514.
58.Nybo T, Sainio M, Muller K. Stability of vocational outcome în adulthood after moderate to severe pre-school brain injury. Journal of International Psychological Society. 2004; 10 (5): 719-723.
59.Association of British Neurologists, NeuroConcern Group of Medical Charities, British Society of Rehabilitation Medicine. Neurological Rehabilitation in the Regatul Unit. Report of a Working Party. London. British Society of Rehabilitation Medicine; 1992.
60.NHS and Community Care Act 1990. London: HMSO; 1990.
61.Hali, K.M. and Cope, N. The benefits of rehabilitation în traumatic brain injury: a literature review. Journal of Head Trauma 1995; 10: 1-13.
62.Verplancke D, Snape S, Salisbury CF, Jones PW, Ward AB. A randomised controlled trial of the management of early lower limb spasticity following acute acquired severe brain injury. Clinical Rehabilitation 2005; 19: 117-125.
63.Stucki G, Stier-Jarmer M, Gadomski M, Berleth B, Smolenski U: Indikationsubergreifende Fruhrehabilitation (General early rehabilitation). Physikalische Medizin, Rehabilitationsmedizin, Kurortmedizin 2002; 12: 146-156.
*) În tot cuprinsul anexei, sintagmele "recuperare" şi "recuperare medicală" se înlocuiesc cu sintagmele "reabilitare", respectiv "reabilitare medicală". În tot cuprinsul anexei, iniţialele "RMFB" se înlocuiesc cu iniţialele "RM".

ANEXA 11:Descrierea specialităţii de reabilitare medicală (RM)
Medicina de Reabilitare (Recuperare) se concentrează nu numai pe funcţionarea fizică, dar şi pe capacitatea de a permite persoanelor să participe activ în cadrul societăţii. Acesta reprezintă mai mult decât definiţia stabilită pentru Reabilitare, care este "un proces activ, prin intermediul căruia cei care au dizabilităţi ca urmare a leziunilor sau a bolilor îşi revin complet sau, dacă nu este posibil să-şi revină complet, ajung la potenţialul fizic, mental sau social optim şi sunt integraţi în mediul care le este cel mai potrivit"2. Ambele se referă la persoanele cu boli cronice, după traume şi dizabilităţi congenitale. Pentru a se ajunge la cele menţionate, în centrele de reabilitare vor fi antrenate activităţi precum auto-îngrijirea, mersul, condusul autovehiculelor, cumpărăturile, învăţatul şi multe altele. În Clasificarea Internaţionala a Funcţionării, Dizabilităţii şi Sănătăţii (CIF)9 sunt enumerate toate activităţile posibile (vezi Capitolul 3).
Medicina Fizică este disciplina medicală care, pe baze ştiinţifice, se ocupă cu intervenţiile al căror scop este acela de a îmbunătăţi funcţionarea fiziologică şi mentală, prin folosirea unor mecanisme fiziologice (precum reflexele, adaptabilitatea funcţională şi neuroplasticitatea), ca şi prin folosirea pregătirii fizice şi mentale. Toate acestea sunt posibile după ce s-a pus un diagnostic funcţional corect prin testare funcţională, ceea ce reprezintă competenţa specializată a RMFB. Medicina Fizică se face frecvent prin munca în echipa multi-profesională, inclusiv fizioterapeuţi, terapeuţi ocupaţionali şi alţi profesionişti din domeniul sănătăţii, asistenţi sociali, personal educativ şi ingineri. (Vezi Capitolul 5).
Balneologia este ştiinţa care se ocupă cu descoperirea, studiul complex şi aplicarea în practica medicală a factorilor naturali terapeutici (FNT).
[textul din anexa 1^1 a fost abrogat la 21-mar-2013 de Art. I, punctul 21. din Ordinul 361/2013]
Anexa nr. 12:Exemple de condiţii de dizabilitate întâlnite în mod obişnuit de specialiştii RMFB
Traumatisme
Traumatisme cranio-cerebrale;
Traumatisme vertebro-medulare;
Politraumatisme;
Leziuni ale plexului brahial şi ale nervilor periferici;
Leziuni cauzate de activităţile sportive;
Leziuni asociate cu boli cronice ce creează dizabilitate;
Leziuni ocupaţionale.
Afecţiuni neurologice
Accidente vasculare cerebrale-inclusiv hemoragii subarahnoide;
Afecţiuni neurologice cronice care creează dizabilitate, de exemplu scleroza multiplă, boala Parkinson;
Infecţii şi abcese ale sistemului nervos central;
Tumori ale sistemului nervos central;
Paralizie spinală;
Afecţiuni neuromusculare şi miopatii;
Neuropatii periferice, inclusiv sindromul Guillain Barre şi sindroame de încarcerare a nervilor;
Boala Alzheimer;
Afecţiuni congenitale - paralizie cerebrală (IMC), spina bifida, etc;
Afecţiuni congenitale rare.
Durerea acute şi cronice
Amputaţii (post-traumatice şi vasculare şi în cazul bolilor maligne);
Afecţiuni post-operatorii (inclusiv transplant de organe), post intervenţii de terapie intensiva (inclusiv polineuropatii grave şi sindroame de imobilizare (decondiţionare) şi insuficienţă multi-organe.
Afecţiuni musculo-scheletice
Afecţiuni vertebrale:
Lombosacralgia acută şi cronică;
Sindroame vertebrale cervicale;
Afecţiuni ale coloanei dorsale;
Afecţiuni articulare degenerative şi inflamatorii:
Mono şi poliartrite;
Reumatismul ţesutului moale (inclusiv fibromialgia);
Afecţiuni complexe ale membrelor;
Osteoporoză;
Sindroame dureroase cronice (musculo-scheletice):
Sindroame dureroase profesionale;
Sindroame de oboseală cronică şi fibromialgia.
Tulburări cardio-vasculare
Boli coronariene;
Insuficienţă cardiacă;
Boli valvulare;
Cardiomiopatii;
Boli vasculare periferice, inclusiv amputaţii;
Hipertensiunea arterială;
Afecţiuni respiratorii
Astm bronşic;
Boli pulmonare cronice obstructive;
Fibroză pulmonară;
Pneumoconioza, inclusiv azbestoza şi alte boli profesionale.
Obezitatea şi alte afecţiuni metabolice
Diabet zaharat;
Sindroame metabolice, hiperlipidemie şi hiperuricemie.
Afecţiuni ale tractului urinar
Insuficienţă renală cronică;
Tumori ale tractului urinar;
Prostatism (hipertrofie prostatică benigna sau maligna);
Incontinenţă - de exemplu incontinenţă de stres şi incontinenţă post-operatorie.
Afecţiuni ale tractului gastrointestinal
Boala Crohn, rectocolită ulcero-hemoragica;
Tulburări gastrointestinale funcţionale.
Disfuncţii sexuale (altele decât cele neurologice)
Probleme de sexualitate;
Disfuncţii erectile.
Boli infecţioase şi imunologice
Transplant de măduvă osoasă;
Consecinţele infecţiei cu HIV.
Cancerul şi consecinţele lui, inclusiv tratamentul sechelelor şi paliaţia
Afecţiuni legate de vârstă
Afecţiuni pediatrice, inclusiv malformaţii congenitale, scolioză idiopatică, boala Perthes, spina bifidă, etc.;
Probleme legate de vârsta înaintată.
ANEXA 13:Instrumente de diagnostic şi evaluare în reabilitarea medicală (RM)
Diagnosticul şi evaluarea în RMFB include cele menţionate în următoarea listă.
Diagnosticul bolii
Istoric;
examinare clinică;
instrumente de diagnostic clinic, diagnostic paraclinic-imagistic, etc.
Evaluări funcţionale
examinări funcţionale clinice (de exemplu testarea musculară, bilanţul articular, al coordonării, echilibrului, mersului şi abilitaţii);
teste standardizate/teste clinice (ex. - testul „Up& go"; mersul pe distanţa de 10 metrii, şi altele)
teste tehnice (dinamometrie: forţa şi rezistenţa musculară, testare electro-fiziologică, etc);
scale de evaluare şi chestionare, măsurători ale rezultatelor (outcome measures);
teste somato-senzitive (sensibilitate tactila, termica şi dureroasa, etc);
evaluarea posturii şi mobilităţii: posibilitatea de a atinge, de a prinde şi de a manipula;
testarea senzaţiilor şi a simţurilor speciale;
deglutiţia şi nutriţia;
sexualitatea;
continenţa;
viabilitatea ţesutului (probleme ale pielii şi escarele);
funcţionarea vezicii/intestinului;
comunicarea (vorbirea, limbajul, comunicarea non-verbală);
dispoziţia, comportamentul, personalitatea;
parametri generali de sănătate, etc;
teste neuro-psihologice (percepţie, memorie, funcţii de execuţie, atenţie şi altele).
Evaluări ale activităţii şi participării
istoric/anamneză, liste de verificare şi chestionare; factori de mediu relevanţi;
situaţia socială, familia şi prietenii, comunitatea;
ocupaţia şi angajatorul, bunuri financiare şi de altă natură; nevoi de îngrijire;
nevoi de echipament (de exemplu fotolii rulante); adaptări ale mediului (ex. domiciliu).
Evaluări funcţionale speciale
Laboratoare de analiză a mersului, care conţin instrumente pentru
măsurări kinematice - modele de mişcare incluzând parametri temporali şi spaţiali (goniometrie/electrogoniometrie, accelerometrie, sisteme optoelectronice, camere video digitale cu sorturile dedicate, etc);
măsurări kinetice - forţe de reacţie (platforme dinamometrice, platforme pentru podo-barografie, sisteme cu senzori plantari, sisteme portabile pentru mers, etc);
activitate EMG de suprafaţă pentru muşchii ţintă
evaluare energetică
Cuantificarea altor tulburări de echilibru şi mobilitate (posturografie statică şi dinamică, monitorizarea pe termen lung a activităţii, etc).
Performanţa ocupaţională: activităţile vieţii cotidiene şi management la domiciliu, activităţi productive şi profesionale (inclusiv evaluarea funcţională a capacităţii şi analiza făcută la locul de muncă), evaluare terapeutică a şofatului, activităţi în timpul liber.
ANEXA 14:Planul de reabilitare medicală
Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 723 bis din data de 29 octombrie 2010

Documente corelate

Acte numărul de obiecte din listă: (1)
Modificat de numărul de obiecte din listă: (1)
Comentarii, monografii, reviste şi webinarii numărul de obiecte din listă: (1)
Articole numărul de obiecte din listă: (1)