§ 59. - Hotarare din 2005 în Cauza Strungariu împotriva României
M.Of. 415
În vigoare Versiune de la: 3 Iunie 2008
27. Guvernul reaminteşte că executarea obligaţiei în speţă necesită intervenţia personală a debitorului şi arată că nu există mijloace de executare silită în natură a unei astfel de obligaţii. În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să utilizeze mijloace indirecte pentru a-l obliga pe debitor să îşi execute obligaţia. Astfel, el ar fi trebuit să ceară obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri calculate pe baza salariului lunar al reclamantului din ultimele 3 luni dinaintea concedierii sale (art. 136 § 1 din Codul muncii) şi ar fi trebuit să formuleze o plângere penală împotriva angajatorului sau o acţiune în condamnare la plata amenzii civile. Invocând cauzele G. Împotriva Belgiei [(nr. 12.604/86, decizia Comisiei din 10 iulie 1991, Decizii şi rapoarte (DR) 70, p. 125)], Stogmuller împotriva Austriei (hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, p. 42, § 11) şi De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei (hotărârea din 18 iunie 1971, seria A nr. 12, p. 34, § 62), Guvernul consideră că aceste demersuri constituie căi de atac adecvate, accesibile, eficiente şi suficiente. El arată că plata despăgubirii prevăzute de Codul muncii reprezintă, într-adevăr, o adevărată executare de către angajator a obligaţiei de reîncadrare în post, salariul fiind, pentru un angajat, miza contractului de muncă.