§ 60. - Decizia 870/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi b), ale art. 9 lit. a) şi ale art. 42 alin. (1) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, ale art. 8 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, precum şi ale art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13, ale art. 44, art. 46 şi art. 47 din Codul de procedură civilă

M.Of. 174

În vigoare
Versiune de la: 19 Februarie 2021
27. Astfel, examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor criticate din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că aceste norme instituie cazuri de incompatibilitate a judecătorilor, precum şi reguli privind recuzarea. În jurisprudenţa sa, referitor la cererea de recuzare, Curtea a stabilit că judecarea acesteia nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanţa pronunţând în şedinţă publică o încheiere asupra recuzării, prin aceasta legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri. Cererea de recuzare nu constituie o acţiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoaşterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului liber la justiţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 166 din 16 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din 28 iulie 2017, paragraful 16, şi Decizia nr. 754 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006). De asemenea, prin Decizia nr. 38 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 29 mai 2017, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 51 alin. (1) din Codul de procedură civilă, examinarea cererii de recuzare se face "de îndată", iar judecătorul sau părţile sunt ascultate numai "dacă se apreciază că este necesar", în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată. Potrivit doctrinei, momentul la care partea interesată a cunoscut existenţa motivului de recuzare constituie o împrejurare de fapt, care va fi apreciată de instanţa care soluţionează cererea. Însă, pentru a evita abuzul, partea trebuie să probeze nu doar cazul de incompatibilitate, ci şi împrejurările în care a luat cunoştinţă de acesta, astfel încât să se poată determina când a aflat că judecătorul este incompatibil. Aşadar, modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii reprezintă o opţiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple de recuzare, care să preîntâmpine cererile şicanatorii, de natură să tergiverseze soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei. Legiuitorul, asigurând dreptul la apărare al părţilor, a mai prevăzut la art. 53 alin. (1) din Codul de procedură civilă că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri. Prin urmare, din perspectiva criticilor formulate, Curtea a reţinut că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie.