§ 12. - Decizia 816/2015 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, coroborat cu art. 8 - capitolul VIII - anexa VI din Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi a dispoziţiilor art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor coroborat cu nota 1 - capitolul I - anexa VI din Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu art. 74 alin. (1) şi art. 86 din Legea nr. 303/2004

M.Of. 165

În vigoare

Versiune de la: 4 Martie 2016

7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că în cauză nu se poate reţine o încălcare a principiilor egalităţii faţă de toţi salariaţii şi al remunerării egale, întrucât drepturile salariale ale magistraţilor care au împlinit o anumită vechime în muncă înainte de 1 ianuarie 2010 au fost stabilite în baza unor acte normative diferite faţă de drepturile magistraţilor care au împlinit o anumita vechime în muncă după data de 1 ianuarie 2010, în cauză fiind pe deplin aplicabil principiul "tempus regit actum". În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 820/2006. Referitor la neconstituţionalitatea art. 17 alin. (5) din Legea nr. 303/2004 coroborat cu nota 1 a capitolului I al anexei VI din Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu art. 74 alin. (1) şi art. 86 din Legea nr. 303/2004, reţine că, în ceea ce priveşte inegalitatea de tratament, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că principiul egalităţii presupune identitate de soluţii numai pentru situaţii identice. Or, în cauză este vorba despre persoane care se află în situaţii diferite din perspectiva vechimii în muncă, vechimii în magistratură şi vechimii în funcţie. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o încălcare a principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, practica Curţii Europene a Drepturilor Omului fiind constantă în a considera că diferenţa de tratament devine discriminare, în înţelesul art. 14 din Convenţie, doar atunci când se introduc distincţii între situaţii analoge şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. În concluzie, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.