§ 115. - Decizia 8/2014 [A] referitoare la recursurile în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii, republicat), raportat la prevederile art. 76 lit. b) din acelaşi act normativ, respectiv dacă nerespectarea de către angajator a dreptului angajatului la preaviz, în ipotezele prevăzute de art. 75 alin. (1) din Codul muncii, republicat, constituie un motiv de nulitate a măsurii de concediere şi a deciziei de concediere şi care sunt condiţiile în care intervine nulitatea deciziei de concediere şi a măsurii concedierii pentru omisiunea de a indica în cuprinsul deciziei durata preavizului

M.Of. 138

În vigoare

Versiune de la: 24 Februarie 2015

Astfel, în cauzele C-253/96-C-258/96 Helmut Kampelmann ş.a. vs. Landschaftsverband Westfalen-Lippe, prin Hotărârea din 4 decembrie 1997, Curtea, interpretând, în lumina scopului reglementării, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Directiva nr. 91/533/CEE, care instituie obligaţia angajatorului de a aduce la cunoştinţa lucrătorului salariat căruia această directivă i se aplică elementele esenţiale ale contractului sau raportului de muncă, a reţinut că: "notificarea la care face referire art. 2 alin. (1) din Directiva Consiliului nr. 91/533/CEE din 14 octombrie 1991 (...) se bucură de aceeaşi prezumţie în ceea ce priveşte corectitudinea care se ataşează în dreptul intern oricărui document similar întocmit de către angajator şi comunicat angajatului. Angajatorului trebuie să i se permită să facă dovada contrară, efectuând probe prin care să ateste că informaţiile din notificare nu sunt în întregime incorecte sau să demonstreze că sunt reale" (§35 al hotărârii prin care se răspunde la prima întrebare a instanţei germane).