§ 8. - Decizia 730/2021 [R/A] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 şi ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi ale art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

M.Of. 1153

În vigoare
Versiune de la: 3 Decembrie 2021
5. Autorii excepţiei susţin că termenii folosiţi de legislaţia naţională dau posibilitatea unor interpretări care nu sunt în acord cu modul în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat noţiunile de "timp de muncă" şi "perioadă de repaus" din art. 2 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru. În acest sens amintesc Cauza Nicuşor Grigore împotriva Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - Direcţia silvică Bucureşti (C-258/10), în care s-a reţinut că stabilirea ca "timp de lucru", în sensul Directivei 2003/88/CE, a unei perioade de prezenţă a lucrătorului depinde de obligaţia acestuia din urmă de a se afla la dispoziţia angajatorului său, iar factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator şi să fie la dispoziţia acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestaţiile corespunzătoare (pct. 53). Dacă salariatul poate, în afara timpului de lucru de 40 de ore pe săptămână, să îşi organizeze timpul, să părăsească locul de muncă şi să se dedice propriilor interese, perioada consacrată unor astfel de activităţi nu poate fi considerată "timp de lucru" în sensul art. 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE (pct. 66). Dacă, dimpotrivă, salariatul locuieşte într-o locuinţă de serviciu pusă la dispoziţia sa la locul de muncă şi dacă reiese din verificările instanţei că salariatul trebuie în realitate, în vederea îndeplinirii obligaţiilor sale, să se afle la dispoziţia angajatorului, pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestaţiile corespunzătoare, sunt întrunite elementele caracteristice noţiunii de "timp de lucru" (pct. 67). Astfel, este necesar să se constate că obligaţiile care îl pun pe lucrător în imposibilitatea de a-şi alege locul de şedere în perioadele de inactivitate profesională reprezintă o formă de exercitare a funcţiilor acestuia (pct. 68). Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte noţiunea de "timp de lucru", art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE o defineşte ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului, şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţia şi/sau practicile naţionale, şi că această noţiune trebuie înţeleasă prin opoziţie cu noţiunea de "perioadă de repaus", acestea excluzându-se reciproc. În acest context, Curtea a apreciat că Directiva 2003/88/CE nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru şi cele de repaus, iar printre elementele caracteristice noţiunii de "timp de lucru" în sensul directivei nu figurează intensitatea lucrului efectuat de salariat sau randamentul acestuia (pct. 43). În situaţia în care reglementarea naţională este compatibilă cu directiva, trebuie examinat dacă modul de aplicare efectivă a acesteia poate duce la rezultate incompatibile cu cerinţele directivei (pct. 56).