§ 48. - Decizia 730/2021 [R/A] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 şi ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi ale art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
M.Of. 1153
În vigoare Versiune de la: 3 Decembrie 2021
33. În sensul celor mai sus reţinute sunt şi cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 356 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 13 septembrie 2005, potrivit cărora "libertatea contractuală poate fi valorificată numai în cadrul legal, cu respectarea unor limite rezonabile impuse de raţiuni de ocrotire a unor interese publice şi private legitime; exercitată în afara acestui cadru, fără oprelişti, orice libertate îşi pierde legitimitatea şi tinde să se convertească în anarhie. Neîndoielnic, şi contractul de muncă dă expresie libertăţii contractuale, dar o face într-o manieră specifică, determinată de obiectul său propriu şi esenţial diferit de acela al altor contracte, constând în prestarea unei anumite activităţi, a unei munci, în schimbul unei remuneraţii. Întrucât munca constituie un factor esenţial pentru existenţa şi propăşirea societăţii umane, iar remuneraţia aferentă muncii prestate reprezintă pentru cea mai mare parte a membrilor acestei societăţi principala, dacă nu chiar unica sursă de subzistenţă, dreptul la muncă este inclus în categoria drepturilor fundamentale ale omului, fiind consacrat, ca atare, de Constituţie, iar contractul de muncă, ca instituţie juridică prin care este valorificat în principal, beneficiază de o atenţie prioritară din partea legiuitorului, materializată în adoptarea unei legislaţii complexe şi unitare, constituind o ramură distinctă de drept, destinată reglementării multitudinii de drepturi şi obligaţii pe care, direct sau mediat, cu titlu principal ori în subsidiar, le generează. Curtea constată că, în condiţiile în care, de regulă, între părţile contractului de muncă - angajator şi salariat - există o discrepanţă vădită din punctul de vedere al potenţialului economic şi financiar în favoarea celui dintâi, de natură să-i permită a-şi impune punctul de vedere la negocierea clauzelor contractului, statul - şi anume statul de drept, democratic şi social, aşa cum este definită România în termenii art. 1 alin. (3) din Constituţie - este ţinut să intervină legal în sprijinul celui aflat într-o poziţie de inferioritate economică. Obligaţia statului, în sensul arătat, decurge nemijlocit din prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora «Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege»". Prin aceeaşi decizie, Curtea a apreciat că "pentru ca aceste măsuri de protecţie socială să îşi găsească efectiv aplicare, în mod necesar ele trebuie să fie instituite pe calea unor norme imperative, în caz contrar, deci în situaţia în care ar fi prevăzute de norme supletive, aşa cum susţine autorul excepţiei, respectarea lor ar deveni facultativă, părţile având posibilitatea să deroge de la ele prin acordul lor de voinţă, ceea ce ar permite angajatorului să-şi impună punctul de vedere. Ca atare, protecţia socială a muncii, deşi consacrată cu titlu de obligaţie în sarcina statului, prin Constituţie, ar deveni, astfel, pur formală şi iluzorie".