§ 41. - Decizia 730/2021 [R/A] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 111, ale art. 120, ale art. 121, ale art. 122 alin. (1), ale art. 123 şi ale art. 229 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi ale art. 142 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, în interpretarea dată prin Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

M.Of. 1153

În vigoare
Versiune de la: 3 Decembrie 2021
26. În interpretarea acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut, prin Ordonanţa din 4 martie 2011, pronunţată în Cauza C-258/10 - Nicuşor Grigore împotriva Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva - Direcţia silvică Bucureşti, că: "în ceea ce priveşte noţiunea «timp de lucru» în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88, este necesar în primul rând să se amintească faptul că a fost deja stabilit de către Curte că directiva defineşte respectiva noţiune ca fiind orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziţia angajatorului şi îşi exercită activitatea sau funcţiile, în conformitate cu legislaţiile şi/sau practicile naţionale, şi că această noţiune trebuie înţeleasă prin opoziţie cu noţiunea de perioadă de repaus, acestea excluzându-se reciproc (Hotărârile citate anterior Jaeger, punctul 48, precum şi Dellas şi alţii, punctul 42, şi Ordonanţa din 11 ianuarie 2007, Vorel, C-437/05, Rep., p. I-331, punctul 24). În acest context, Directiva 2003/88 nu prevede o categorie intermediară între perioadele de lucru şi cele de repaus, iar printre elementele caracteristice ale noţiunii «timp de lucru» în sensul acestei directive nu figurează intensitatea lucrului efectuat de salariat sau randamentul acestuia (Hotărârea Dellas şi alţii, citată anterior, punctul 43, precum şi Ordonanţa Vorel, citată anterior, punctul 25)." (pct. 42 şi 43) Curtea a precizat şi faptul că: "articolul 2 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispoziţiile directivei de la care se poate deroga" (pct. 45). Potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, "calificarea drept «timp de lucru», în sensul directivei menţionate, a unei perioade de prezenţă a lucrătorului depinde de obligaţia acestuia din urmă de a se afla la dispoziţia angajatorului său (Hotărârea Dellas şi alţii, citată anterior, punctul 58). Factorul determinant este împrejurarea că lucrătorul este obligat să fie prezent fizic la locul determinat de angajator şi să rămână la dispoziţia acestuia pentru a putea efectua imediat, în caz de nevoie, prestaţiile corespunzătoare (Hotărârea Dellas şi alţii, citată anterior, punctul 48, precum şi Ordonanţa Vorel, citată anterior, punctul 28)." (pct. 63) Astfel, "obligaţiile care îl pun pe lucrătorul în cauză în imposibilitatea de a-şi alege locul de şedere în perioadele de inactivitate profesională reprezintă o formă de exercitare a funcţiilor acestuia (a se vedea Hotărârile citate anterior Simap, punctul 48, şi Jaeger, punctul 63)." (pct. 68)