§ 30. - Decizia 726/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal
M.Of. 91
În vigoare Versiune de la: 5 Februarie 2019
24. Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv de participare la o încăierare prin susţinerea activă a uneia dintre tabere (care presupune cel puţin câte două persoane în fiecare tabără). Actele de violenţă (loviri, îmbrânciri, trântiri, ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare şi urmarea imediată principală în cazul variantei-tip este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 din Codul penal, respectiv fie cauzarea de suferinţe fizice, fie îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile. Rezultă că în varianta-tip încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte violenţe. Există şi o urmare devenită secundară prin repoziţionarea infracţiunii între cele contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică. Legătura de cauzalitate are ca specific faptul că - în situaţia în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a produs urmările - se răsfrânge asupra tuturor celor ce participă la încăierare, fără a fi necesară stabilirea unei corespondenţe stricte între violenţe şi urmarea imediată principală. Aceasta, întrucât urmarea imediată principală nu mai ţine de specificul încăierării, ci apare ca o împrejurare care constituie o cauză de agravare a încăierării, cu atât mai mult cu cât cel care se angajează în încăierare îşi dă seama, deci prevede rezultatul imediat firesc şi posibilitatea unei eventuale vătămări corporale sau chiar moartea unuia dintre corixanţi. Deşi nu urmăreşte, de regulă, un astfel de rezultat, făptuitorul acceptă întotdeauna eventualitatea producerii acestuia, atitudine care rezultă din chiar participarea voluntară la încăierare. Cu alte cuvinte, temeiul obiectiv al răspunderii penale constă în fapta de încăierare la care a participat, iar temeiul subiectiv al răspunderii sale constă în praeterintenţie ca formă de vinovăţie care există atunci când rezultatul produs este mai grav decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. În acest caz, pentru ca răspunderea penală a făptuitorului să poată fi stabilită în funcţie de rezultatul mai grav, va trebui să se constate existenţa intenţiei în raport cu rezultatul mai uşor urmărit sau acceptat (primum delictum) şi a culpei în raport cu rezultatul mai grav care s-a produs (majus delictum), de pildă în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, deoarece praeterintentia (intenţia depăşită) implică o formă a culpei care se grefează pe intenţie.