§ 26. - Decizia 726/2018 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 198 alin. (2) din Codul penal
M.Of. 91
În vigoare Versiune de la: 5 Februarie 2019
20. O soluţie legislativă similară s-a regăsit în art. 322 alin. 3 din Codul penal din 1969, potrivit căruia "În cazul prevăzut în alin. 2, dacă nu se cunoaşte care dintre participanţi a săvârşit faptele arătate în acel alineat, se aplică tuturor închisoarea de la 6 luni la 5 ani, când s-a cauzat vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii. În cazul în care s-a cauzat moartea, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani." Asupra acestei soluţii legislative Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 948 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 19 august 2009, ocazie cu care a statuat că "legiuitorul, în acord cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, are deplina libertate de a reglementa infracţiunile şi pedepsele acestora. Faptul că prin art. 322 alin. 3 din Codul penal s-a instituit o unică pedeapsă pentru toţi participanţii nu este de natură a afecta dreptatea ca valoare supremă în statul de drept [...], deoarece, dimpotrivă, această reglementare se constituie într-o normă ce urmează regulile generale prevăzute de art. 27 din Codul penal (s.n. referitor la Pedeapsa în caz de participaţie). Or, dacă se acceptă premisa potrivit căreia infracţiunea de încăierare prevăzută de art. 322 alin. 2 şi 3 din Codul penal nu este altceva decât o faptă colectivă de vătămare corporală gravă ori de lovire sau vătămare cauzatoare de moarte comisă numai de autori alături sau nu de instigatori sau/şi complici constituiţi în cel puţin două grupări rivale, este lesne de observat că, prin comparaţie cu pedepsele prevăzute de art. 182 şi art. 183 din Codul penal, pedepsele stabilite în textul legal criticat sunt stabilite în limite considerabil mai mici (de la 6 luni la 5 ani, faţă de 2-7 ani, 2-10 ani sau de 5-15 ani). Aşa fiind, aspectele semnalate de autorul excepţiei, referitoare la imposibilitatea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată de a stabili în speţa dedusă judecăţii cine este autorul faptei prin care s-a cauzat nemijlocit moartea victimei, nu sunt de natură a fi convertite într-un fine de neconstituţionalitate, interpretarea şi aplicarea legii fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată".