§ 94. - Decizia 718/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1) cât priveşte sintagmele ''poate avea loc'', respectiv ''în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) '', ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

M.Of. 5

În vigoare

Versiune de la: 5 Ianuarie 2021

80. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că «redactarea hotărârii judecătoreşti, actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părţi, este rezultatul activităţii de deliberare, desfăşurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceştia se pot pronunţa asupra chestiunilor de fapt şi de drept deduse judecăţii, soluţionându-le. [...] Aceste aspecte constituie garanţii ale dreptului părţilor la un proces echitabil, judecat de o instanţă independentă şi imparţială, care se supune numai legii. Or, în situaţia în care nu judecătorul care a participat la dezbateri şi la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanţiile pe care Constituţia şi legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiţii imparţiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independenţa justiţiei, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluţionarea cauzelor, la necesitatea săvârşirii unui act de justiţie motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care "se spune dreptul" este întocmită de o persoană care nu îndeplineşte calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicţionale, actului deliberativ care a condus la soluţia adoptată şi, implicit, actului de justiţie în sine.» (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragrafele 176 şi 177). De asemenea, s-a subliniat că sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că instanţele judecătoreşti care înfăptuiesc justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecăţii. Dispoziţia constituţională consacră principiul legalităţii actului de justiţie şi trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituţie, care prevede că "Nimeni nu este mai presus de lege" şi cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede alte două principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Aceste dispoziţii fundamentează activitatea instanţelor judecătoreşti, pe de o parte, şi fixează poziţia lor faţă de lege, pe de altă parte. Atribuţiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conţinutului său şi o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiţiei, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul şi litera ei, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, şi o aplică raportului conflictual dedus judecăţii, soluţionându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raţionament juridic, care stabileşte soluţia judicioasă aplicabilă situaţiei de fapt care a generat conflictul.