§ 8. - Decizia 718/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1) cât priveşte sintagmele ''poate avea loc'', respectiv ''în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) '', ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
M.Of. 5
În vigoare Versiune de la: 5 Ianuarie 2021
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, autorul Vasile Dobrinoiu susţine că, spre deosebire de reglementarea anterioară, unde competenţa materială a organelor de urmărire penală nu era reglementată în mod special, în noua reglementare competenţa este stabilită potrivit dispoziţiilor art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală, aceasta însemnând că, în cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie de militari alături de civili, cum este prezenta cauză, potrivit noilor reglementări legislative, urmărirea penală se exercită de organele de urmărire penală militare, în schimb competenţa de judecată aparţine instanţelor civile. S-a arătat că, din analiza rolului şi importanţei organelor de urmărire penală şi instanţelor militare în noua reglementare procesual penală, precum şi a evoluţiei istorice a reglementării competenţei în ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite de militari şi civili în participaţie, rezultă două orientări clare ale legiuitorului român: pe de o parte, de reducere a organelor judiciare militare şi a atribuţiilor acestora (atât în ceea ce priveşte numărul, cât şi în ceea ce priveşte competenţa acestora), iar pe de altă parte, de atribuire a competenţei organelor judiciare civile în cazul infracţiunilor săvârşite de civili (în participaţie cu militari sau nu). În acest context, s-a arătat că este de neînţeles opţiunea legiuitorului ca, în cazul infracţiunilor săvârşite de militari împreună cu civili, să atribuie competenţa de urmărire penală organelor judiciare militare, iar pe cea de judecată instanţelor civile. Mai precis, în condiţiile în care statutul magistraţilor implică aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii pentru judecători şi procurori (inclusiv obligaţia de formare profesională), nu există vreun criteriu viabil de stabilire a competenţei în acest sens şi de modificare radicală a principiului referitor la competenţa organului de urmărire penală, care este dată de competenţa de judecată a instanţei, cu atât mai mult cu cât acest principiu este respectat în toate celelalte cazuri. Cu alte cuvinte, s-a subliniat că nu există o justificare obiectivă şi rezonabilă care să determine transferarea competenţei de urmărire penală din sarcina organelor judiciare civile în sarcina celor militare, atât timp cât competenţa de judecată rămâne atribuită organelor civile. S-a arătat că în Cauza Maszni împotriva României, instanţa de la Strasbourg a reţinut că puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă la civili decât dacă există motive imperioase care justifică o asemenea situaţie, şi asta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa acestor motive trebuie să fie demonstrată pentru fiecare caz, în concreto, iar atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută în abstracto de legislaţia naţională, nu ar putea fi suficientă. S-a precizat că o asemenea atribuire în abstracto ar fi de natură să plaseze civilii interesaţi într-o poziţie clar diferită de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţele ordinare şi ar putea conduce la o situaţie de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în special în materie penală. Autorul susţine că acest raţionament se aplică şi organelor de urmărire penală. Potrivit legislaţiei actuale, transferul urmăririi penale către organele judiciare militare este nejustificat obiectiv, atât în contextul evoluţiei legislaţiei naţionale, cât şi a legislaţiei şi practicii judiciare europene în materie. De asemenea, o astfel de modificare legislativă este de natură să creeze discriminare între civilii care sunt urmăriţi de organele judiciare civile, indiferent de natura infracţiunii săvârşite, şi civilii care sunt urmăriţi alături de militari în dosarele penale, unde urmărirea penală se desfăşoară, potrivit legislaţiei naţionale în vigoare, de către organele de urmărire penală militare. S-a subliniat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impun a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestor organe, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. În ceea ce priveşte legiuitorul, s-a precizat că principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. Având în vedere aceste considerente, autorul susţine că modificarea legislativă, recent introdusă prin prevederile art. 56 alin. (5) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.