§ 7. - Decizia 718/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1) cât priveşte sintagmele ''poate avea loc'', respectiv ''în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) '', ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
M.Of. 5
În vigoare Versiune de la: 5 Ianuarie 2021
4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie invocată din oficiu de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, în ceea ce priveşte dreptul la apărare, se arată că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că "dreptul la apărare este garantat" şi că "în cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu". Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 257 din 26 aprilie 2017, paragraful 32). Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi asistaţi de avocat", respectiv "Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării". Totodată, se arată că, prin dispoziţiile art. 87 din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat drepturile părţii responsabile civilmente, prevăzând că "În cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81". De asemenea, se reţine că, prin dispoziţiile art. 93 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a reglementat, alături de persoana vătămată şi partea civilă, asistenţa juridică a părţii responsabile civilmente. Astfel, "În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat în condiţiile art. 92 alin. (2), să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile art. 92, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii. Dispoziţiile art. 89 alin. (1) se aplică în mod corespunzător". Prin folosirea normei de trimitere la dispoziţiile art. 89 alin. (1) din acelaşi act normativ, rezultă că partea responsabilă civilmente "are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent." În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară reţine că, în totală discrepanţă cu prevederile constituţionale şi legale precitate, care conferă părţii responsabile civilmente o largă paletă de drepturi şi garanţii procedurale ce-i sunt conferite prin raportare la calitatea de "parte" în procesul penal, prevederile art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală limitează în mod nejustificat şi flagrant exerciţiul acestor drepturi şi o plasează pe partea responsabilă civilmente într-o poziţie de inegalitate faţă de persoana vătămată/partea civilă, partea responsabilă civilmente fiind exclusă din categoria părţilor procesului penal ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei vătămate, mai întâi de a se constitui parte civilă, iar apoi de a solicita introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente. Or, în aceste condiţii, exerciţiul drepturilor pe care legiuitorul le-a reglementat şi în favoarea părţii responsabile civilmente şi la care s-a făcut referire în alineatele precedente este condiţionat de opţiunea - posibil abuzivă, astfel cum a reţinut instanţa de contencios constituţional - adversarului din latura civilă a procesului penal. Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei, reţinând astfel că partea responsabilă civilmente poate interveni "voluntar" şi în cursul urmăririi penale. Cu toate acestea, această intervenţie voluntară în cursul urmăririi penale este strâns legată de manifestarea expresă de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în cursul primei faze a procesului penal. Or, câtă vreme persoana vătămată nu a ridicat pretenţii civile în cursul urmăririi penale, "persoana" responsabilă civilmente (paragraful 21 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale) nu poate deveni "parte" responsabilă civilmente în procesul penal aflat în prima sa fază, cea a urmăririi penale, neputând nici măcar interveni din proprie iniţiativă. În aceste condiţii, se susţine că dreptul la apărare ce este conferit "oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului" (paragraful 32 al Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017), nu este încă născut pentru că participarea părţii responsabile civilmente în procesul penal, încă din faza urmăririi penale, urmează a fi posibilă sau nu în funcţie de manifestarea de voinţă a părţii civile. Aşadar, "posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări" (acelaşi paragraf 32 din decizia citată) încă din cursul urmăririi penale - drept ce-i este recunoscut atât de Constituţie, cât şi de Codul de procedură penală - depinde de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă "până la începerea cercetării judecătoreşti" ca un termen limită, existând "posibilitatea ca aceasta să exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv" (paragraful 29, partea finală din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017) tocmai pentru a nu da posibilitatea părţii responsabile civilmente de a-şi face apărări încă din cursul urmăririi penale. Or, Curtea Constituţională, în paragraful 47 al Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a reţinut că, "potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea reţine dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii". Or, în condiţiile în care există posibilitatea ca persoana vătămată să-şi exercite "dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv", este evident faptul că partea responsabilă civilmente nu va putea să-şi exercite dreptul la apărare în toate componentele acestuia în prima fază a procesului penal, deşi este direct interesată şi de soluţionarea laturii penale a cauzei, aşa cum a decis instanţa de contencios constituţional. Judecătorul de cameră preliminară reţine că analiza instanţei de contencios constituţional în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate din cadrul Dosarului nr. 1.162D/2016, în care a fost pronunţată Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, s-a limitat la obiectul excepţiei dat de autorul acesteia, respectiv restrângerea dreptului "persoanei responsabile civilmente de a formula cereri şi ridica excepţii în faţa judecătorului de cameră preliminară în raport de obiectul acesteia prevăzut de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, în condiţiile în care introducerea părţii responsabile civilmente are loc după închiderea etapei procesuale a camerei preliminare şi înainte de începerea cercetării judecătoreşti" (paragraful 10 al deciziei amintite). Or, în actuala reglementare, procesul penal cuprinde patru faze, iar dreptul la apărare al părţii responsabile civilmente este recunoscut pentru întregul proces penal, iar nu prin excluderea sa de la urmărirea penală, câtă vreme - dată fiind obligativitatea erga omnes a deciziilor Curţii Constituţionale în unitatea dată de considerentele şi dispozitivul acestora după Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale - părţii responsabile civilmente trebuie să i se asigure dreptul "de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare" (partea finală a paragrafului 33 din Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017). În aceste condiţii, în opinia judecătorului de cameră preliminară, pentru a se asigura deplina respectare atât a Constituţiei, cât şi a deciziilor Curţii Constituţionale - care nu a fost învestită în Dosarul nr. 1.162D/2016 cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare şi pentru faza urmăririi penale - în ceea ce priveşte participarea părţii responsabile civilmente la procedura de cameră preliminară, condiţia sine qua non vizează existenţa acesteia, ca parte în procesul penal, la momentul sesizării instanţei cu rechizitoriul. Acest din urmă aspect impune ca acţiunea civilă să fi fost exercitată încă din cursul urmăririi penale de către persoana vătămată, care să se fi constituit parte civilă şi să fi solicitat introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Judecătorul de cameră preliminară are în vedere faptul că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, a reţinut că "[...] un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor - unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil - prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său". Or, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, "(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente". Astfel că, din această perspectivă, judecătorul de cameră preliminară reţine că între "acuzarea" ce este făcută sub aspect civil de către partea civilă şi "apărarea" ce este făcută de partea responsabilă civilmente este încălcat principiul egalităţii de arme şi al contradictorialităţii, partea responsabilă civilmente fiind "plasată" într-o situaţie dezavantajoasă sub aspectul exercitării drepturilor ce-i sunt recunoscute, doar formal, şi în cursul urmăririi penale, formalitate ce decurge tocmai ca urmare a manifestării de voinţă a persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă încă din cursul urmăririi penale, câtă vreme art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea de a se constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi nu a solicitat introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente încă din cursul urmăririi penale. Judecătorul de cameră preliminară mai arată că instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014 că "părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului." Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că "partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie". Or, câtă vreme calitatea de "parte" responsabilă civilmente a "persoanei" responsabile civilmente este indisolubil legată de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate de a se constitui parte civilă, iar termenul limită maxim stabilit de legiuitor atât pentru constituirea de parte civilă, cât şi pentru introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente este până la începerea cercetării judecătoreşti, intervine o necorelare în ceea ce priveşte "aceeaşi situaţie" a părţilor ce a fost reţinută de Curtea Constituţională, necorelare ce îşi are izvorul atât în reglementarea art. 20 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, cât şi din posibilitatea ca persoana vătămată "să exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv", tocmai pentru a nu da posibilitatea părţii responsabile civilmente de a-şi face apărări încă din cursul urmăririi penale. În susţinerea excepţiei, judecătorul de cameră preliminară invocă şi dispoziţiile art. 3 şi art. 54 din Codul de procedură penală. Astfel, prin art. 3 din Codul de procedură penală este reglementată separarea funcţiilor judiciare, iar prin art. 54 din acelaşi cod competenţa judecătorului de cameră preliminară. Or, în condiţiile în care persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale, iar pretenţiile civile sunt formulate în cursul camerei preliminare, în sfera de cuprindere a competenţei funcţionale a judecătorului de cameră preliminară ar însemna să intre şi cea de dispoziţie asupra îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 20 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, cu consecinţa menţionată expres în alin. (4) al aceluiaşi articol.