§ 14. - Decizia 718/2020 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1), ale art. 21 alin. (1) cât priveşte sintagmele ''poate avea loc'', respectiv ''în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) '', ale art. 56 alin. (5), ale art. 282 alin. (1) teza finală şi ale art. 346 alin. (4) din Codul de procedură penală, ale art. 439 alin. (1) lit. j) din Codul penal, precum şi ale art. 31 alin. (1) lit. d) teza a doua şi ale art. 31^1 raportat la art. 31 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
M.Of. 5
În vigoare Versiune de la: 5 Ianuarie 2021
11. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 439 alin. (1) din Codul penal, reţine că, în ceea ce priveşte incriminarea unei fapte, dispoziţiile legale incriminatoare constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora "Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h), care reglementează competenţa legiuitorului de a stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Astfel, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru acea faptă. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.205 din 20 septembrie 2011. Astfel, dacă prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie indică autoritatea competentă să reglementeze infracţiunile - Parlamentul, respectiv Guvernul pe calea delegării legislative constituţionale, relaţiile sociale reglementate, procedura şi majoritatea de vot necesare incriminării, dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie implică exigenţa ca infracţiunile şi pedepsele să fie stabilite numai printr-un act normativ cu forţă de lege - "în temeiul legii", iar prin trimiterea la "condiţiile legii" trebuie realizată coroborarea cu art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul legalităţii şi care impune obligaţia ca normele adoptate să fie precise, clare şi previzibile. Arată că instanţa de control constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 189 din 2 martie 2006, Deciziei nr. 903 din 6 iulie 2010 sau Deciziei nr. 26 din 18 ianuarie 2012 că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52). Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce", iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, "actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie". Judecătorul de cameră preliminară reţine că, prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, se impune în sarcina legiuitorului obligaţia de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. În aceste condiţii, judecătorul de cameră preliminară apreciază că excepţia invocată este neîntemeiată, având în vedere, în primul rând, faptul că termenul "săvârşirea" - ce a fost apreciat de către autorul excepţiei ca nefiind definit în mod clar şi previzibil, pentru a se putea distinge actele materiale pe care le presupune, respectiv executarea efectivă, efectuarea de acte de sprijin al autorului nemijlocit al faptei incriminate prin acest text normativ sau aderarea la astfel de acte - îl regăsim în textul art. 174 din Codul penal. Astfel, potrivit acestui din urmă text de lege, "Prin săvârşirea unei infracţiuni sau comiterea unei infracţiuni se înţelege săvârşirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice". Elementul material al infracţiunilor contra umanităţii se realizează prin acţiuni care, luate individual, constituie infracţiuni contra persoanei, dar care, fiind comise de un subiect activ constituit dintr-o pluralitate de făptuitori, într-un anumit context şi împotriva unui subiect pasiv colectiv, autorul excepţiei se poate raporta la dispoziţiile art. 174 din Codul penal precitate pentru a înţelege termenul "săvârşirea". De asemenea, opinia judecătorului de cameră preliminară este aceea că excepţia este neîntemeiată şi sub aspectul invocat ce vizează lipsa definirii termenilor de "atac generalizat sau sistematic, "populaţie civilă", "persecutarea unui grup sau a unei colectivităţi determinate", câtă vreme Codul penal a preluat, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, iar România, prin Legea nr. 111/2002, a ratificat Statutul Curţii Penale Internaţionale, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, acesta face parte din dreptul intern. Or, dispoziţiile art. 7 pct. 2 din Statut definesc termenii la care autorul excepţiei a făcut referire.