§ 12. - Decizia 717/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (54) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi a Legii nr. 14/2018 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 33/2016 pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind actele de stare civilă şi actele de identitate ale cetăţenilor români
M.Of. 390
În vigoare Versiune de la: 25 Aprilie 2024
8. De asemenea, autorul excepţiei arată că dispoziţiile de lege criticate contravin şi prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cetăţenii români care au dobândit cetăţenia română în temeiul art. 10 şi 11 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, care sunt obligaţi să depună personal cererile de transcriere, sunt trataţi diferit în raport cu cetăţenii români care au dobândit cetăţenia română în temeiul art. 5 şi 8 din Legea nr. 21/1991. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să fie justificat raţional, cu respectarea principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice. Nici din analiza expunerii de motive a legii criticate, nici din analiza reglementării în ansamblu nu reies elemente care să conducă la introducerea unor bariere administrative. Or, câtă vreme nu există o expunere de motive corespunzătoare care să releve "scopul legitim" al ingerinţei în dreptul persoanei de a dispune liber în raport cu treburile care îl vizează, în speţă, dreptul de a fi reprezentat în executarea obligaţiilor impuse de lege prin reprezentant convenţional liber ales, există o ingerinţă în drepturile consacrate de art. 23 alin. (1), art. 26 alin. (1) şi art. 51 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De asemenea, nu există nicio justificare care să corespundă exigenţelor instituite de art. 53 din Constituţie. Aşadar, prevederile de lege criticate reprezintă o discriminare directă, multiplă (conform doctrinei şi jurisprudenţei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) a cetăţenilor care au dobândit cetăţenia română conform art. 10 şi 11 din Legea nr. 21/1991, faţă de cetăţenii români care au dobândit cetăţenia în temeiul art. 5 şi 8 din aceeaşi lege, mai ales că cetăţenii din prima categorie se află în afara teritoriului României, efortul de deplasare fiind unul foarte mare, cele mai mari probleme fiind în cazul persoanelor care necesită instituirea curatelei, acestea fiind obligate să cheltuie resurse pentru instituirea curatelei în străinătate pe cale judecătorească, iar ulterior pentru recunoaşterea efectelor pe teritoriul României în cadrul procedurii judiciare de exequatur. Un alt aspect al discriminării generate de prevederile de lege criticate îl constituie încălcarea obligaţiei prevăzute de art. 7 din Constituţie privind românii din străinătate. Raţiunea prevederilor art. 10 din Legea nr. 21/1991 este conformă intenţiilor legiuitorului declarate în art. 1 alin. (3) din Constituţie, de a adopta măsuri prin care să reducă din daunele cauzate de instituirea regimului comunist pe teritoriul României în perioada anterioară anului 1989. Legiuitorul, încă de la momentul reformării statului român într-un stat bazat pe principii democratice, ulterior Revoluţiei din 1989, a adoptat norme care au stimulat redobândirea/repatrierea cetăţeniei române de către foştii cetăţeni români. Ca urmare, intenţia legiuitorului este aceea de a institui o procedură simplificată şi de scurtă durată pentru cei care au pierdut cetăţenia română contrar voinţei lor şi care au suferit adevărate tragedii cu efect pentru toate generaţiile ulterioare. În final, se susţine că interzicerea în mod singular a reprezentării, numai în privinţa dobânditorilor de cetăţenie română în temeiul art. 10 şi 11 din Legea nr. 21/1991, este contrară art. 16 alin. (1) din Constituţie, sens în care este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.