§ 27. - Decizia 700/2023 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (2), ale art. 178 alin. (1) în ceea ce priveşte sintagma ''dacă legea nu prevede altfel'' şi ale art. 247 alin. (1) în ceea ce priveşte sintagma ''dacă prin lege nu se prevede altfel'' din Codul de procedură civilă
M.Of. 308
În vigoare Versiune de la: 8 Aprilie 2024
18. Contrar acestor susţineri, Curtea a reţinut că prevederile criticate constituie o aplicare a art. 126 alin. (2) din Constituţie, care îndrituieşte legiuitorul să stabilească prin lege competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. În virtutea acestor prevederi, legiuitorul poate institui reguli speciale de procedură, ca modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, fapt ce nu constituie o ingerinţă a puterii legiuitoare în activitatea judecătorească (a se vedea Decizia nr. 100 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011). Curtea Constituţională a statuat în acest sens că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a stabili competenţa instanţelor de judecată şi normele de procedură judiciară, cu condiţia implicită de a nu contraveni altor norme şi principii constituţionale (a se vedea Decizia nr. 436 din 26 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.263 din 28 decembrie 2004). Or, în cauză, nu s-a relevat nicio normă sau niciun principiu ce ar fi încălcată/încălcat prin stabilirea condiţiilor de invocare a necompetenţei de ordine publică. Este vorba strict despre o opţiune a legiuitorului, menită, astfel cum doctrina a subliniat, să responsabilizeze atât judecătorul, cât şi părţile, în sensul că aceştia sunt obligaţi să îşi pună problema competenţei de la începutul procesului, nu să ignore acest aspect şi să intre în cercetarea fondului, iar la orice moment ulterior (întrucât, în vechea reglementare, necompetenţa de ordine publică se putea invoca oricând), să "descopere" necompetenţa şi să invoce excepţia corespunzătoare. Art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă impune, aşadar, ca atât instanţa, cât şi părţile să examineze întâi respectarea regulilor de competenţă, precum şi a aspectelor necesare pentru determinarea instanţei de fond competente, iar apoi fondul pretenţiilor şi apărărilor formulate în cauză. În acest sens, art. 131 din Codul de procedură civilă obligă instanţa să îşi verifice competenţa la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Astfel fiind, criticile formulate în raport cu art. 126 alin. (2) şi care, de fapt, relevă doar preferinţa pentru o altă soluţie legislativă, fără a releva, în concret, prin ce este neconstituţională cea reglementată în prezent, sunt neîntemeiate.