§ 10. - Decizia 697/2017 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26, art. 41 alin. 2 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 35 alin. (1), art. 48 alin. (1) şi art. 297 din Codul penal, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie
M.Of. 196
În vigoare Versiune de la: 2 Martie 2018
5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma "acţiuni sau inacţiuni, care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni" din cuprinsul dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 35 alin. (1) din Codul penal este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, întrucât nu enumeră, cu precizie, care sunt faptele care intră sub incidenţa textului criticat. Se arată că legiuitorul nu a arătat dacă sintagma criticată are în vedere acţiuni sau inacţiuni care în momentul săvârşirii lor constituiau o infracţiune sau dacă este vorba despre acţiuni sau inacţiuni ce au legătură cu fapta săvârşită, fără a constitui însă, în mod obligatoriu, fiecare în parte, o infracţiune. Pentru aceste motive, se susţine încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie şi ale art. 7 paragraful 1 din Convenţie. Se susţine, totodată, încălcarea, prin dispoziţiile art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi ale art. 35 alin. (1) din Codul penal, a prevederilor art. 8 alin. (4) şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se face trimitere la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 390 din 2 iulie 2014, paragraful 31. De asemenea, se mai arată că aceleaşi vicii de neconstituţionalitate sunt prezentate şi de sintagma "înlesneşte sau ajută în orice mod" din cuprinsul art. 48 din Codul penal şi al art. 25 din Codul penal din 1969, întrucât, prin folosirea expresiei "în orice mod", legiuitorul a trecut sub semnul subiectivismului, respectiv a aprecierii organelor judiciare implicate în soluţionarea cauzelor penale, determinarea conţinutului acestei expresii. În acest sens, se arată că aceleaşi fapte sau omisiuni ar putea fi încadrate, de către anumite organe judiciare, în sfera sintagmei criticate, în timp ce de către altele ar putea fi lăsate în afara acesteia. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969, art. 297 din Codul penal şi art. 132 din Legea nr. 78/2000, se arată că acestea continuă să fie neconstituţionale şi după pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. Se susţine că pronunţarea de către instanţa de contencios constituţional a unei decizii interpretative nu împiedică reexaminarea constituţionalităţii aceloraşi dispoziţii legale, prin raportare la alte dispoziţii ale Constituţiei. Se arată că textele criticate nu îndeplinesc criteriile de calitate a legii, conţinutul acestora fiind, totodată, lipsit de proporţionalitate, întrucât nu respectă principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte, ca infracţiune, trebuie să survină doar ca o ultimă soluţie, adoptată în scopul protejării unei valori sociale, atunci când adoptarea altor norme sau sancţiuni, fără caracter penal, nu este suficientă, încălcând astfel prevederile art. 73 alin. (3) lit. h), art. 23 alin. (12) şi art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se arată că din existenţa obligaţiei constituţionale a reglementării prin lege organică a infracţiunilor rezultă că, pentru a fi considerată infracţiune, o faptă, acţiune sau inacţiune trebuie să prezinte o anumită gravitate, în sensul lezării grave a unor valori sociale. Se susţine că Legea nr. 78/2000 nu este lege organică, motiv pentru care aceasta contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 73 alin. (3) lit. h). Se susţine, de asemenea, că, pentru a nu încălca principiul legalităţii incriminării, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie, o lege trebuie să ofere suficiente criterii de proporţionalitate, pentru a diferenţia o faptă infracţională de una neinfracţională, în funcţie de intensitatea lezării valorilor sociale ocrotite. Pentru aceleaşi motive, se susţine că incriminarea faptelor prevăzute în ipotezele normelor juridice de drept penal analizate nu este proporţională cu scopul care a determinat-o, aspect ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie. Se susţine, totodată, încălcarea prevederilor art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Se face trimitere la Rezoluţia Consiliului Europei nr. 1.950/2013, ce recomandă statelor membre, care au reglementată în legislaţia internă infracţiunea de abuz în serviciu, să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziţii legale, în scopul limitării domeniului lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneţia. Or, se arată că textele criticate sunt în contradicţie cu recomandările anterior menţionate, întrucât, potrivit acestor dispoziţii legale, orice acţiune sau inacţiune a funcţionarului public, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normelor de incriminare analizate. Se susţine că, în prezent, îndeplinirea sau neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public, cu încălcarea dispoziţiilor legale, poate antrena răspunderea contravenţională, disciplinară sau penală a respectivului funcţionar public, fără a exista un criteriu legal de diferenţiere între aceste forme de răspundere juridică. Se arată că, astfel, aplicarea normelor penale criticate este plasată sub semnul arbitrarului.