§ 60. - Decizia 695/2021 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma ''dincolo de orice îndoială rezonabilă'', ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi ale art. 11 şi ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

M.Of. 72

În vigoare

Versiune de la: 25 Ianuarie 2022

46. Analizând statutul judecătorului, Curtea a reţinut că acesta este reglementat la nivel constituţional în secţiunea 1 - Instanţele judecătoreşti a capitolului VI - Autoritatea judecătorească din titlul III - Autorităţile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege", iar art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, la alin. (3), prevede că "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii". Din coroborarea normelor constituţionale, rezultă că independenţa justiţiei, principiu fundamental consacrat de Constituţie, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituţională, care se referă la autoritatea care înfăptuieşte justiţia - instanţa judecătorească, şi componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existenţa unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanţe, nu poate decide asupra competenţelor lor specifice prevăzute prin lege, existenţa unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti, existenţa unor fonduri băneşti suficiente pentru desfăşurarea şi administrarea activităţii de judecată, procedura de numire şi promovare în funcţie a magistraţilor şi, eventual, perioada pentru care sunt numiţi, condiţii de muncă adecvate, existenţa unui număr suficient de magistraţi ai instanţei respective pentru a evita un volum de muncă excesiv şi pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporţională cu natura activităţii, repartizarea imparţială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociaţii ce au ca principal obiect protejarea independenţei şi a intereselor magistraţilor etc. (în acelaşi sens, a se vedea Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 95).