§ 5. - Decizia 691/2017 [R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259 alin. (5) lit. g), art. 260 alin. (2) lit. g) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală
M.Of. 166
În vigoare Versiune de la: 22 Februarie 2018
3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantei părţii prezente, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că, prin memoriul depus la dosarul cauzei, autoarea excepţiei a solicitat extinderea controlului de constituţionalitate asupra celorlalte articole din Codul de procedură penală referitoare la citare, fiind, astfel, invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 259, art. 261 alin. (4), art. 2611 şi art. 264 din Codul de procedură penală. Se susţine că dispoziţiile legale anterior menţionate, luate separat, dar, mai ales, în coroborare cu art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, precum şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se precizează că prezenta excepţie este prima excepţie de neconstituţionalitate invocată, care vizează dispoziţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, în forma lor modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la citare şi, în mod special, la Decizia nr. 507 din 5 iulie 2016, paragrafele 20-25. Se arată că autoarea excepţiei se găseşte într-o situaţie diferită de cele invocate până acum şi că, practic, toate remediile indicate de Curtea Constituţională în decizia anterior menţionată, ca fiind eficiente şi ca permiţând accesul la justiţie unei persoane trimise în judecată, nu se mai regăsesc în actuala reglementare, din cauza felului în care a fost modificat art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală. Se susţine că practica judiciară, ulterioară pronunţării de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a condus la ideea că trebuie să existe o procedură de citare indiferent dacă se formulează sau nu cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară, pentru ca persoanele interesate, odată ce au avut la cunoştinţă că sunt părţi ale unui proces penal şi le-a fost comunicat rechizitoriul, să îşi poată exercita dreptul de a formula cereri şi excepţii. Or, textul criticat vine în contradicţie cu cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014. Se arată că singurul argument în susţinerea constituţionalităţii dispoziţiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală este celeritatea. Însă, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că standardele dreptului la apărare nu pot fi restrânse din motive de celeritate. Pentru acest motiv, se arată că textul criticat, coroborat cu prevederile Codului de procedură penală referitoare la citare, sunt neconstituţionale, aducând atingere accesului la justiţie. Se susţine că inculpatul are cunoştinţă de existenţa procesului penal doar prin comunicarea rechizitoriului, spre deosebire de regimul juridic reglementat potrivit Codului de procedură penală din 1968, care prevedea prezentarea materialului de urmărire penală, act procedural ce inducea ideea începerii unui proces penal. Se arată că, întrucât Codul de procedură penală în vigoare nu reglementează un remediu, prin care să se verifice dacă procedura de comunicare a rechizitoriului este legal îndeplinită, inculpatul care nu a primit rechizitoriul nu are nicio posibilitate legală de a formula cereri şi excepţii. Se mai arată că nici judecătorul care este sesizat cu o astfel de situaţie nu beneficiază de un cadru legal care să îi permită să verifice legalitatea procedurii de citare sau în care să fie prezent un procuror sau un apărător din oficiu, care să poată atrage atenţia instanţei cu privire la un eventual viciu privind citarea sau asupra necesităţii efectuării unor demersuri suplimentare pentru a se verifica dacă, într-adevăr, inculpatul este cel care manifestă o atitudine de delăsare faţă de cauză sau, dimpotrivă, nu s-a realizat o comunicare eficientă a rechizitoriului. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârea din 17 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Carbochim şi alţii împotriva României, prin care instanţa europeană a analizat procedurile realizate prin afişare. Se susţine că procedura existentă înaintea modificărilor legislative operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 era una echitabilă. Se susţine că textele criticate consacră o ficţiune juridică menită să asigure celeritatea procesului penal, însă viciile privind citarea, care sunt sancţionabile cu nulitatea relativă, trebuie discutate în contradictoriu. Se arată că ele nu pot fi remediate în cadrul procedurii privind contestaţia în anulare, la acel moment procesual persoana interesată nemaifiind în drept să formuleze cererile şi excepţiile pe care le poate invoca în cadrul procedurii camerei preliminare. Se conchide că prevederile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, coroborat cu dispoziţiile legale din cuprinsul aceluiaşi cod referitoare la procedura de citare, nu conferă garanţiile constituţionale arătate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014.